Cei trei muşchetari



Yüklə 5,44 Mb.
səhifə48/55
tarix03.11.2017
ölçüsü5,44 Mb.
#29083
1   ...   44   45   46   47   48   49   50   51   ...   55

― Dumnezeu părăseşte pe cel care se părăseşte el în­suşi, îl îmbărbătă Milady.

― Vrea poate să i cadă pe cap afurisenia hărăzită blestemaţilor, urmă Felton din ce în ce mai înfierbîntat. Vrea ca răzbunarea omenească s o ia înaintea justiţiei cereşti!

― Oamenii se tem de el şi l cruţă.

― Eu, ― adăugă Felton, ― eu nu mă tem de el şi nu l voi cruţa!...

Milady îşi simţi sufletul scăldat de o drăcească bucurie.

Dar cum se face, ― întrebă Felton, ― că lordul de Winter, ocrotitorul meu, tatăl meu, se află amestecat în toate astea?

― Ascultă, Felton, ― răspunse Milady, ― pe lîngă mişei şi nemernici, pe lume mai sînt şi oameni de suflet, mărinimoşi. Aveam un logodnic: un om pe care l iubeam şi care mă iubea; o inimă ca a dumitale, Felton, un om ca dumneata. M am dus la el şi i am spus tot: el mă cunoştea bine şi nu s a îndoit o clipă de spusele mele. Era un mare senior, un bărbat cu nimic mai prejos decît Buckingham. N a spus nimic, şi a încins doar spada, s a înfăşurat în pelerină şi s a dus de a dreptul la palatul Buckingham.

― Da, da, ― răspunse Felton, ― înţeleg: deşi faţa de asemenea oameni nu spada trebuie folosită, ci pumnalul.

― Buckingham plecase chiar în ajun, ambasador în Spania, unde trebuia să ceară mîna Infantei pentru re­gele Carol I, care pe atunci nu era decît prinţ de Galles. Logodnicul meu s a întors.

― Ascultă, mi a spus el, omul acela a plecat, aşa, că deocamdată scapă de răzbunarea mea, dar, în aştep­tare, să fim uniţi, aşa cum ar fi trebuit să fim şi pînă acum; pe urmă lasă în seama lordului de Winter să apere onoarea lui, şi a soţiei lui.

― Lordul de Winter! exclamă Felton.

― Da, ― răspunse Milady, ― lordul de Winter; acum înţelegi tot, nu i aşa? Buckingham a lipsit aproape un an. Cu opt zile înainte de sosirea lui, lordul de Winter a murit în cîteva clipe, lăsîndu mă singura lui moşte­nitoare. Cum, de unde venea lovitura? Dumnezeu care ştie tot, ştie fără îndoială şi asta. Eu nu învinovăţesc pe nimeni.

― Ce năprasnic! Ce năprasnic! se îngrozi Felton.

― Lordul de Winter a murit fără să i fi spus ceva fratelui său. Groaznica taină nu trebuia s o ştie nimeni pînă ce va fi căzut ca un trăsnet pe capul vinovatului. Ocrotitorul dumitale nu văzuse cu ochi buni căsătoria fratelui său mai mare cu o fată fără avere. Simţeam că nu mă puteam aştepta la vreun sprijin din partea unui om înşelat în nădejdile lui de moştenire. Am plecat în Franţa, hotărîtă să mi sfîrşesc acolo zilele. Dar toată ave­rea mea se află în Anglia; cînd s au închis drumurile din pricina războiului, am îndurat tot felul de lipsuri; n am avut încotro şi m am întors; sînt şase zile de cînd am debarcat la Portsmouth.

― Şi atunci? întrebă Felton.

― Atunci, Buckingham a aflat, fireşte, de sosirea mea, a vorbit de mine cu cumnatul meu, lordul de Winter, care avea dinainte pică pe mine, i a spus că cumnata lui e o păcătoasă, o femeie înfierată. Vocea curată şi nobilă a soţului meu nu mai era aici ca să mă apere. Lordul de Winter a crezut tot ce i s a spus, cu atît mai uşor cu cît îi plăcea să creadă toate astea; a poruncit să fiu arestată, m a adus aici şi m a dat în paza dumitale; ştii ce a ur­mat. Poimîine voi fi alungată, surghiunită; poimîine voi fi zvîrlită printre ticăloşii ticăloşilor. Da, au ţesut bine urzeala; uneltirea e dibace, iar onoarea mea nu va supra­vieţui. Vezi şi tu, Felton, că mi e sortit să mor; Felton, dă mi cuţitul!

Cu aceste cuvinte, ca şi cînd toate puterile ar fi pără­sit o Milady îşi dădu drumul istovită şi moale în braţele tînărului ofiţer care, beat de dragoste, de mînie şi de vo­luptăţi necunocute, o strînse la piept pătimaş, înfiorat de răsuflarea acelei guri atît de frumoase şi înnebunit de sînul ce palpita atît de aproape.

― Nu, nu, ― murmură el, ― nu, o să trăieşti în cinste şi curată, o să trăieşti ca să ţi dobori duşmanii.

Milady îl împinse uşor cu mîna, chemîndu l însă cu privirea; Felton, la rîndul lui, o îmbrăţişă, rugîndu se de ea ca de o icoană.

― Moartea, moartea! şoptea ea cu glas stins şi pleoa­pele întredeschise, moartea mai curînd decît ruşinea; Fel­ton, frate scump, prietene, te rog din suflet, lasă mă să mor!

― Nu, ― strigă Felton, ― nu, o să trăieşti, o să tră­ieşti răzbunată!

― Felton, eu aduc nenoroc celor din jurul meu. Fel­ton, lasă mă în voia soartei! Felton, lasă mă să mor!

― Ei bine, atunci vom muri împreună! strigă el lipindu şi buzele de buzele ei.

Se auziră în uşă mai multe ciocanituri; de data asta Milady îl împinse cu tot dinadinsul.

― Ascultă, ― îi spuse, ― să ştii că ne a auzit, vine cineva! S a sfîrşit! Sîntem pierduţi!

― Nu, ― o potoli Felton, ― e straja care dă doar de veste că soseşte rondul de noapte.

― Atunci dă fuga la uşă şi deschide.

Felton făcu întocmai; femeia aceasta era acum stăpînă pe toate gîndurile şi întreagă inima lui.

Dădu de un sergent, căpetenia unei patrule de supra­veghere.

― Ce se întîmplă? întrebă tînărul locotenent.

― Mi aţi spus să deschid uşa dacă aud strigînd după ajutor, dar aţi uitat să mi lăsaţi cheia; v am auzit eu strigînd, dar nu înţelegeam ce spuneaţi; am încercat să deschid şi cum uşa era încuiată pe dinăuntru, am chemat sergentul.

― Şi iată, am sosit, adăugă sergentul.

Cu privirea rătăcită, aproape nebun, Felton nu scotea nici o vorbă.

Înţelegînd că trebuia să iasă din încurcătură, Milady alergă şi luă cuţitul lăsat pe masă de Felton.

― Şi cu ce drept vrei să mi împiedici moartea? în­trebă ea.

― Dumnezeule mare! se repezi Felton, văzînd cuţitul ce i lucea în mînă.

În clipa aceea un hohot de rîs batjocoritor răsună pe sală.

Atras de zgomot, îmbrăcat în haină de casă, dar cu spada sub braţ, lordul de Winter stătea în picioare în pra­gul uşii.

― Prea bine, ― spuse el, ― iată ne ajunşi la ultimul act al tragediei; vezi, Felton, drama s a desfăşurat în­tocmai cum ţi am spus eu; dar fii liniştit, sîngele nu va curge.

Milady înţelese că era pierdută dacă n ar fi dat lui Felton o dovadă grabnică şi neînduplecată de hotărîrea ei.

― Te înşeli, milord, sîngele va curge şi dea domnul ca acest sînge să se reverse asupra celor care l fac să curgă!

Felton scoase un ţipăt şi alergă spre ea; dar era prea tîrziu: Milady îşi împlîntase cuţitul în trup.

Cuţitul întîlnise însă din fericire, ba ar trebui să spu­nem din îndemînare, balena de fier a corsetului, care, în acea vreme, apăra ca o platoşă pieptul femeilor; alune­case sfîşiind rochia şi pătrunsese de a curmezişul între piele şi coaste.

Totuşi, rochia frumoasei se pătase într o clipă de sînge, Milady căzuse pe spate şi părea leşinată.

Felton îi smulse cuţitul.

― Vedeţi, milord, ― spuse el încruntat, ― iată o fe­meie care era sub paza mea şi care şi a luat viaţa.

― N avea grijă, Felton, că n a murit, ― urmă lordul de Winter, ― demonii nu pier cu una cu două; fii liniştit şi du te de m aşteaptă la mine în cameră.

― Dar, milord...

― Du te, ţi o poruncesc.

La această poruncă a superiorului, Felton se supuse, dar, în vreme ce ieşea, ascunse cuţitul în sîn.

Lordul de Winter se mulţumi să cheme femeia care o slujea pe Milady; cînd aceasta sosi, îi dădu în grijă pe doamna care nu se trezise încă din leşin, şi o lăsă singură cu ea.

Totuşi, cum s ar fi putut ca, în pofida bănuielilor, rana să fie adîncă, lordul de Winter trimise chiar atunci un om călare, după un doctor.

Capitolul XXVIII

EVADAREA
Aşa cum îşi închipuise lordul de Winter, junghietura viclenei Milady nu era adîncă; rămasă singură cu fe­meia pe care el o chemase şi care se grăbea s o dezbrace, rănita deschise ochii.

Trebuia totuşi să arate că e slăbită şi că o doare; nu era ceva prea greu pentru o actriţă atît de pricepută; biata îngrijitoare, păcălita de a binelea, se încăpăţînă s o vegheze toată noaptea, deşi bolnava stăruia să fie lăsată singură.

Prezenţa acelei femei nu o împiedica însă pe Milady să şi depene gîndurile.

Nu încăpea nici o îndoială: Felton crezuse totul, Felton era în ghearele ei; chiar dacă tînărului i s ar fi ivit un înger care s o învinovăţească, în starea lui sufletească l ar fi luat, de bună seamă, drept un trimis al Necuratului. Şi Milady zîmbea fluturării acestui gînd, căci Felton rămăsese singura ei nădejde, singura ei scăpare.

S ar fi putut însă ca lordul de Winter să aibă oarecari bănuieli, s ar fi putut ca Felton să fie supravegheat la rîndul său.

Doctorul sosi pe la patru dimineaţa, dar în răstimpul celor cîteva ceasuri, rana se şi închisese. Fără să şi mai poată da seama nici de direcţia, nici de adîncimea lovi­turii, acesta se încredinţa după bătaia pulsului că rănita nu era în primejdie.

A doua zi dimineaţa, sub cuvînt că nu dormise toată noaptea şi că avea nevoie de odihnă, Milady trimise acasă femeia care veghease la căpătîiul ei.

Trăgea nădejde că Felton va veni la ora prînzului; Felton nu se arătă însă.

I se adevereau oare temerile? Simţind bănuielile lor­dului, Felton va da bir cu fugiţii tocmai în ceasul hotărîtor? Nu mai avea înaintea ei decît o singură zi; lordul de Winter îi adusese la cunoştinţă că va fi urcată pe vapor în ziua de 23 şi acum era ajunul, adică dimineaţa zilei de 22.

Aşteptă totuşi cu destulă răbdare pînă la amiază. Deşi nu mîncase nimic de dimineaţă, i se aduse prînzul la ora obişnuită. Milady băgă de seamă cu groază că uniforma soldaţilor de strajă nu mai era aceeaşi. Îndrăzni atunci să întrebe ce se întîmplase cu Felton. I se răspunse că era un ceas de cînd Felton plecase călare. Mai întrebă dacă lordul se afla încă la castel; solda­tul îi răspunse că era acolo, adăugînd că primise poruncă să i dea lordului de ştire dacă ostatica ar fi dorit să i vorbească. Milady îi răspunse că deocamdată era prea obosită şi că singura ei dorinţă era să fie lăsată singură. Soldatul ieşi, lăsînd mîncarea pe masă.

Felton fusese îndepărtat. Soldaţii din marină înlocuiţi; Felton nu se mai bucura deci de încredere. Era ultima lovitură ce i se dădea.

Rămasă singură în cameră, Milady se sculă; patul în care stătea, numai din anumită prevedere şi pentru ca ceilalţi s o creadă greu rănită, o ardea ca jăraticul aprins. Aruncă o privire asupra uşii: lordul pusese să se ţintuiască o scîndură la ferestruică; se temea, fără îndoială, ca ostateca să nu şi ademenească pe acolo păzitorii prin cine ştie ce mijloc drăcesc.

Milady zîmbi de bucurie; putea să se lase în voia năbădăilor ei, fără să mai fie pîndită: umbla prin cameră în, lung şi n lat, ca o nebună apucată de furie sau ca o tigroaică închisă într o cuşcă de fier. Dacă ar mai fi avut cuţitul la ea, fireşte că nu s ar mai fi gîndit să se omoare, ci, de data asta, l ar fi omorît pe lordul de Winter.

La şase seara, lordul intră în cameră: era înarmat pînă n dinţi. Omul acesta, pe care Milady îl socotise pînă atunci drept un gentilom destul de nătîng, se arăta a fi un straşnic temnicer: părea că simte orice, ghiceşte orice, înfruntă orice.

Dintr o singură privire, lordul tălmăci tot ce i clocotea ei în suflet.

― Iată, ― începu el, ― n o să mă poţi omorî, nu mai ai arme şi, de altfel, ştiu acum să mă păzesc. Începuseşi să l legi la gard şi pe bietul meu Felton; suferea înrîurirea dumitale drăcească, dar eu nu vreau să ţi l las în gheare, aşa că n o să te mai vadă. Gata acum! Adună ţi bulendrele, căci mîine vei pleca. Hotărîsem îmbarcarea pentru ziua de 24, dar m am gîndit că, cu cît o merge mat repede, cu atît o să fie mai bine. Mîine la amiază, o să am hîrtia privitoare la surghiun, iscălită de Buckingham. Dacă scapi un singur cuvînt, oricui ar fi, înainte de a te sui pe vapor, sergentul meu îţi va zbura creierii: aşa are poruncă. Dacă pe vapor scapi un singur cuvînt, oricui ar fi, înainte să ţi dea voie căpitanul, vei fi aruncată în mare, aşa am hotărît. La revedere, asta e tot ce aveam să ţi spun azi. O să te mai văd mîine, ca să mi iau ră­mas bun.

Şi spunînd aceste cuvinte, lordul părăsi camera.

Ea ascultase ameninţarea cu un surîs dispreţuitor pe buze, dar cu mînie în inimă.

I se aduse cina; Milady simţi că avea nevoie de puteri proaspete; nu ştia ce s ar fi putut întîmpla în timpul nopţii, care se apropia grozav de ameninţătoare: un vălătuc de nori grei se rostogolea pe cer, în vreme ce ful­gere depărtate vesteau apropierea furtunii.

Pe la zece seara, uraganul se dezlănţui. Milady simţea o alinare văzînd că întreaga fire ia parte la zbuciumul ei sufletesc; tunetul bubuia în văzduh, la fel ca mînia din cugetu i răzvrătit; i se părea că aripa vijeliei îi răvăşeşte şuviţele pe frunte, aidoma copacilor cărora le încovoia ra­murile şi le smulgea frunzele; urla şi ea o dată cu fur­tuna, iar glasul ei se pierdea în glasul dezlănţuit al înconjurului, care gemea parcă de atîta deznădejde.

Deodată auzi bătăi în fereastră şi la lumina unui ful­ger văzu ivindu se îndărătul gratiilor faţa unui om.

Alergă la fereastră şi o deschise.

― Felton! ― strigă ea, ― sînt scăpată!

― Da, ― răspunse Felton, ― dar tăcere! tăcere! Îmi trebuie timp ca să tai gratiile. Luaţi seama numai să nu ne vadă cineva prin ferestruica de la uşă.

― Înseamnă că Cel de Sus e cu noi, Felton, urmă Mi­lady. Au bătut acolo o scîndură.

― Atunci e bine, le a luat Dumnezeu minţile! şopti Felton.

― Dar ce trebuie să fac? întrebă Milady.

― Nimic, nimic; închideţi la loc fereastra. Culcaţi vă sau măcar jungiţi vă pe pat îmbrăcată: după ce voi sfîrşi, o să vă bat în geam. Mă veţi putea oare urma?

― Da! da! da!

― Şi rana dumneavoastră?

― Mă doare, dar nu mă împiedică la mers.

― Atunci, fiţi gata la primul semnal.

Milady închise la loc fereastra, stinse lampa şi, cum îi spusese Felton, se cuibări în pat. Printre vaietele furtunii auzea scîrţîitul pilei tăind gratiile şi la lumina fiecărui fulger zărea umbra lui Felton îndărătul geamurilor.

Vreme de un ceas nu putu nici măcar răsufla: gîfîia cu fruntea scăldată în sudoare şi cu inima strînsă de groază la fiecare mişcare ce o simţea pe sală.

Sînt clipe lungi cît anul.

După un ceas, Felton ciocăni iarăşi în geam, Milady sări jos din pat şi alergă să deschidă. Lipseau două gratii prin deschizătura cărora ar fi putut trece un om.

― Sînteţi gata? o întrebă Felton.

― Da. Să iau ceva cu mine?

― Bani, dacă aveţi.

― Da, din fericire mi au lăsat banii pe care i aveam.

― Cu atît mai bine, eu i am cheltuit pe ai mei, ca să închiriez o corabie.

― Ţine, ― spuse Milady, ― punînd în mîinile lui Felton o pungă plină cu galbeni.

Felton luă punga şi o aruncă jos, lîngă zid.

― Acum, ― urmă el, ― vreţi să veniţi?

― Sînt gata.

Milady se urcă pe un jilţ şi şi trecu partea, de sus a trupului prin fereastră; văzu atunci pe tînărul ofiţer atîrnînd deasupra prăpastiei pe o scară de frînghie.

Întîia oară în viaţă o pornire de spaimă îi aduse aminte că era femeie.

Golul din faţa ei o îngrozea.

― Bănuiam, îi spusese Felton.

― Nu i nimic, nu i nimic, ― şopti Milady, ― o să cobor cu ochii închişi.

― Aveţi încredere în mine? o întrebă Felton.

― Mă mai întrebi?

― Atunci apropiaţi mâinile: încrucişaţi le: e bine aşa.

Felton îi legă încheieturile mîinilor cu batista lui şi pe deasupra batistei, cu o frînghie.

― Ce faci? întrebă Milady năucită.

― Treceţi braţele în jurul gîtului meu şi să nu vă fie teamă de nimic.

― Dar din pricina mea o să ţi pierzi echilibrul şi o să ne prăbuşim amîndoi.

― N aveţi nici o grijă: sînt marinar.

Nu era vreme de pierdut: Milady îşi trecu braţele pe după gîtul lui şi şi dădu drumul prin fereastră.

Felton începu să coboare încet, treaptă după treaptă. În ciuda greutăţii lor, cele două trupuri se bălăbăneau în văzduh, luate de vijelie.

Deodată, Felton înţepeni.

― Ce s a întîmplat? întrebă Milady.

― Tăcere, ― şopti Felton, ― aud paşi.

― Ne au descoperit.

Cîteva clipe amîndoi tăcură.

― Nu, ― urmă Felton, ― nu i nimic.

― Dar ce s aude aşa?

― E patrula care şi face rondul de noapte.

― Pe care drum?

― Chiar pe dedesubtul nostru.

― O să ne descopere.

― Nu, numai de n ar fulgera.

― O să se lovească de capătul de jos al scării.

― Din fericire, e la şase picioare de pămînt.

― Uite i că vin, Dumnezeule!

― Tăcere!

Amîndoi rămaseră atîrnaţi la douăzeci de picioare de pămînt, înmărmuriţi şi fără suflare, în vreme ce soldaţii treceau pe dedesubt, rîzînd şi vorbind.

A fost o clipă groaznică pentru fugari.

Patrula trecu; se auzea zgomotul paşilor îndepărtîndu se şi zumzetul vocilor din ce în ce mai stins.

― Acum, ― şopti Felton, ― sîntem scăpaţi.

Milady scoase un oftat şi îşi pierdu cunoştinţa. Felton coborî mai departe. Simţind la capătul scării că nu mai avea pe ce să şi sprijine picioarele, începu să se agaţe doar cu mîinile şi cînd ajunse în sfîrşit la cea din urmă treaptă, aşa, spînzurat de mîini, îşi dădu drumul pe pămînt. Se apleca, dibui punga cu aur şi o luă în dinţi.

Apoi, ridicînd o pe Milady în braţe, porni repede în partea cealaltă, de cum o luase patrula. Părăsi în grabă drumul rondului de noapte, coborî printre stînci şi, o dată ajuns la ţărmul mării, fluieră scurt.

Un semnal asemănător îi răspunse, iar după cinci mi­nute zări o luntre cu patru oameni ivindu se în depărtare.

Luntrea se apropie de mal, dar fără să l atingă, căci fundul nu era destul de adînc. Felton intră în apă pînă la brîu, nevrînd să încredinţeze nimănui preţioasa lui povară.

Furtuna începea să se domolească, totuşi marea se zvîrcolea înnebunită; mica luntre sălta pe valuri ca o coajă de nucă.

― La cuter! porunci Felton şi vîsliţi cu nădejde. Cei patru oameni îşi struneau lopeţile, dar apele erau prea învolburate ca să le poată verii de hac.

Se îndepărtau totuşi de castel; era lucrul de căpete­nie. Noaptea coborîse neagră şi adîncă; anevoie se putea deosebi din luntre ţărmul şi cu atît mai anevoie s ar fi putut deosebi luntrea, de pe ţărm. Un punct negru se legăna pe talazuri. Era cuterul.

În vreme ce barca se îndrepta într acolo cu toată pu­terea celor patru lopătari, Felton desfăcu frînghia, apoi batista cu care legase mîinile frumoasei Milady.

După ce i dezlegă mîinile, Felton luă apă din mare şi o stropi pe obraz.

Milady deschise ochii, oftînd adînc.

― Unde sînt? întrebă ea.

― Scăpată, îi răspunse tînărul ofiţer.

― Scăpată, scăpată! se bucură ea. Da, uite cerul, uite marea! Aerul care l adulmec e aerul libertăţii. Îţi mul­ţumesc, Felton, îţi mulţumesc...

Tînărul o strînse la pieptul lui.

― Dar ce am la mîini? întrebă Milady; parcă mi le ar fi zdrobit cineva într un cleşte.

Într adevăr, Milady îşi ridică braţele: avea la înche­ieturi plăgi vinete.

― Vai! gemu Felton cu ochii la mîinile acelea frumoase şi clătinînd încetişor din cap.

― Nu i nimic, nu i nimic! ― îl potoli Milady, ― da da, mi aduc aminte!

Şi căută ceva rotindu şi ochii jur împrejur.

― E acolo jos, spuse Felton, împingînd punga eu pi­ciorul.

Se apropiau de cuter. Marinarul de cart strigă luntrea şi din luntre i se răspunse.

― Ce corabie i asta? întrebă Milady.

― O corabie pe care am închiriat o pentru dumneata.

― Şi unde o să mă ducă?

― Unde vreţi, cu o singură condiţie: pe mine să mă lăsaţi la Portsmouth.

― Şi ce să faci la Portsmouth? întrebă Milady.

― Să îndeplinesc porunca lordului de Winter, răs­punse Felton cu un surîs întunecat.

― Care poruncă? întrebă Milady.

― N aţi priceput care? zise Felton.

― Nu, dumireşte mă, te rog.

― Cum nu mai avea încredere în mine, a vrut să vă supravegheze chiar el şi m a trimis în locul lui ca să i dau lui Buckingham să iscălească ordinul dumitale de sur­ghiun.

― Dar dacă n avea încredere în dumneata, cum de ţi a încredinţat hîrtia?

― De unde aş fi putut să ştiu ce era în scrisoare?

― Aşa e. Şi te duci la Portsmouth?

― N am vreme de pierdut; mîine e în 23. Şi Bu­ckingham pleacă mîine cu flota.

― Pleacă mîine? Unde?

― Spre La Rochelle.

― Nu trebuie să plece ! izbucni Milady, neputînd să şi mai stăpînească firea, ca de obicei.

― N aveţi nici o grijă, ― urmă Felton, ― nici nu va pleca!

Milady tresări de bucurie; citise în clipa aceea pînă n adîncul inimii tînărului; moartea lui Buckingham stătea, săpată acolo în slove mari, neşterse.

― Felton... grăi ea, ― eşti mare, mare ca Iuda Macabeul! Dacă mori, voi muri o dată cu tine: e tot ce pot să ţi spun.

― Tăcere! ― şopti Felton, ― am ajuns.

Într adevăr, ajunseseră în dreptul cuterului.

Felton urcă cel dintîi scara şi întinse mîna frumoasei lui, în vreme ce marinarii o sprijineau, căci marea era la fel de zbuciumată. Peste cîteva clipe, se aflau pe punte.

― Căpitane, ― spuse Felton, ― iată doamna despre care ţi am vorbit şi pe care trebuie s o duci teafără în Franţa.

― În schimbul sumei de o mie de pistoli, adăugă că­pitanul.

― Ţi am dat cinci sute.

― Aşa e, încuviinţă căpitanul.

― Iată şi ceilalţi cinci sute, adăugă Milady, întinzînd mîna spre punga cu galbeni.

― Nu, o opri căpitanul, n am decît un singur cuvînt şi l am dat acestui tînăr: ceilalţi cinci sute de pistoli nu i voi primi decît cînd vom ajunge la Boulogne.

― Şi vom ajunge la Boulogne?

― Teferi, ― răspunse căpitanul, ― e tot atît de ade­vărat precum mă numesc Jack Buttler.

― Ei bine, ― urmă Milady, dacă te ţii de cuvînt, Jack Buttler, ai de la mine nu cinci sute, ci o mie de pistoli.

― Să trăieşti atunci, frumoasa mea doamnă! se bucură căpitanul, şi deie mi Domnul cît mai des clienţi ca dumneavoastră.

― Pînă atunci, ― îi spuse Felton, ― du ne în micul golf... ştii, unde ne înţelesesem să ne duci.

Drept răspuns, căpitanul porunci manevra cuvenită şi către şapte dimineaţa, corabia zvîrli ancora în golful amintit.

În timpul călătoriei, Milady ascultă povestirea amănun­ţită a lui Felton; cum în loc să se ducă la Londra închiriase micul vas, cum se întorsese, cum se căţărase pe zid, înfigînd la îmbucătura pietrelor, în vreme ce înainta, cîrlîge ca să şi rezeme picioarele şi cum, în sfîrşit, ajuns la gratii, agăţase scara; Milady ştia urmarea.

La rîndul ei, încercă şi ea să l îmbărbăteze pe Felton în năzuinţele lui, dar de la cele dintîi cuvinte, îşi dădu seama că tînărul fanatic avea mai curînd nevoie să fie domolit, decît întărîtat.

Se înţeleseră amîndoi ca ea să l aştepte pînă la ora zece; dacă pînă la zece Felton nu se va fi întors, Milady va pleca mai departe.

Şi, presupunînd că el ar fi fost slobod, atunci va veni s o întîlnească în Franţa, la mînăstirea Carmelitelor din Béthune.


Capitolul XXIX

CE SE PETRECEA LA PORTSMOUTH ÎN ZIUA DE 23 AUGUST 1628
Felton îşi luă rămas bun de la Milady ca un frate care, ducîndu se să se plimbe, îşi ia rămas bun de la sora lui, sărutîndu i mîna.

Întreaga lui fiinţă părea liniştită ca totdeauna; to­tuşi, în ochi îi sticlea o lucire stranie şi înfrigurată. Frun­tea îi era şi mai albă ca de obicei. Ţinea dinţii încleştaţi şi vorbea scurt, cu glas întretăiat, trădîndu şi astfel gîndurile negre ce l frămîntau.

Cîtă vreme barca îl duse spre ţărm, nu şi întoarse faţa de la Milady care, în picioare pe punte, îl urmărea şi ea cu privirea. Amîndoi erau încredinţaţi că nimeni nu le dăduse de urmă; nu se intra niciodată în camera osta­ticei înainte de nouă dimineaţa, şi trebuiau trei ore ca să se poată ajunge de la castel la Londra.

Felton puse piciorul pe uscat, urcă micul colnic ce du­cea spre muchia falezei, o mai salută o dată pe Milady şi se îndreptă spre oraş.

După o sută de paşi, cum coasta cobora, nu mai putea vedea decît catargul cuterului.

Începu să alerge spre Portsmouth, ale cărui turle şi case le zărea, profilîndu se prin ceaţa dimineţii, ca la vreo jumătate de milă depărtare.


Yüklə 5,44 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   44   45   46   47   48   49   50   51   ...   55




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin