Cel mai iubit dintre pamînteni

Un éclair... puis la nuit! - Fugitive beauté

Dont le regard m'a fait soudainement renaître,

Ne te verrai-je plus que dans l'éternité?

Aïlleur bien loin d'ici l trop tard! jamais peut-être!

Car j'ignore où tu jais tu ne sais où je vais,

O toi que j'eusse aimée, o toi qui le savais!
Dar nu, n-aveam, s-o văd doar în eternitate, trecătoarea mea era aici, nu cine ştie unde, nu departe, nu prea tîrziu, nu niciodată! Căci dacă chiar împreună nu ştiam unde mergem, nu regretul sfîşietor (dacă ai fi trecut pen­tru totdeauna pe lîngă mine şi nu te-aşi fi putut iubi, o tu, care ştiai) îmi chinuie acum sufletul, ci marea bucurie curge prin el, triumfătoare şi liniştită.

III
A doua zi ne-am sculat mai devreme, să mergem la manifestaţie. Pe atunci 7 Noiembrie se sărbătorea cu ace­eaşi amploare ca 23 August. Vrusesem să nu mă duc, dar Matilda mă sfătui să nu fac o asemenea imprudenţă. "Nu văd ce imprudenţă ar fi", i-am răspuns. "Cum, s-a mirat ea, nu ştii?" "Nu!" "Te notează." "Şi ce dacă mă notează? Dar mai întîi cine mă notează?" "Cum cine? N-aveţi acolo o organizaţie de partid? Sau nici asta nu ştii? "Ba avem, dar nu-l văd eu pe caloriferistul facultăţii (fiindcă el e secretarul celulei de partid) că o să îndrăznească să noteze pe cineva." "Ai să vezi că o să îndrăznească!"."Bun, şi ce e cu asta?" Matilda se gîndi, apoi îmi spuse: "Nu e bine!". Subliniase zadarnic cuvintele. Nu era bine în ce sens? Ce mi se putea face? "Profesori în vîrstă, unii dintre ei somităţi în medicină, în filologie, în matematici să fie notaţi că nu se vor duce?!" mă mirai eu. "Se vor duce, zise Matilda, şi dacă nu te vei duce, vei fi singurul absent şi nu e bine", repetă ea aceste cuvinte care nu-mi sugerau deloc ce n-ar putea fi bine, dar care ascundeau în ele o ameninţare cu atît mai neliniştitoare, cu cît nu pre­ciza nimic: în primul rînd nu era bine aşa în general, şi cine nu va ţine seama de acest general va avea necazuri aşa în particular. "Ce fel de necazuri, spusei eu Matildei, aşi putea avea?"' "Asta ai să vezi tu singur mai tîrziu, dar nu prea tîrziu, în timp ce toţi ceilalţi vor fi la adăpost de ele şi nimeni nu-ţi va lua apărarea", răspunse ea. N-avea dreptate. Nu exista la noi în universitate o astfel de at­mosferă de ameninţări care să ştirbească în vreun fel li­bertatea cuiva. Era adevărat că nu puţini aderaseră, în frunte cu rectorul, dar rectorul, un biolog vestit, fusese totdeauna un om de stînga, ca şi Parhon, la Bucureşti, marele endocrinolog, fără să ajungă însă demnitar ca acela, se spunea că ar fi refuzat.

Totuşi, din curiozitate, hotărîi să mă duc, mai ales că nu mă dusesem niciodată, mă uitasem odată la mani­festanţi de pe trotuar şi starea mea de spirit fusese contra­dictorie, întîi, în primele minute strigătele lor, trăiască Stalin, trăiască tovarăşa Ana eţetera, nu-mi plăcuseră de­loc, nu pentru că aveam ceva contra lui Stalin şi a altora, ci pentru că nu înţelegeam cui erau adresate aceste stri­găte. Nu erau de faţă nici Stalin, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej. Atunci ce rost aveau? Şi acele pancarte? Dacă toţi aceşti lideri ar fi fost în opo­ziţie, sensul ar fi fost clar: îi aclamau să audă masele şi să-i ajute să ia puterea, cum se întîmplase îndată după război. Dar ei aveau acum puterea! Ce mai era de obţi­nut? Şi apoi masele erau chiar ele care aclamau, cine să le mai audă dacă toţi erau în stradă, încolonaţi? Să se audă tot ei, pe ei înşişi?! Da, se putea, aşa cum se întîmplă să cîntăm în singurătate, exprimînd o stare de spirit de preaplin sufletesc, de suferinţă, de aspiraţie spre ceva, de dor... Desigur! Mă uitam la chipurile lor, să descifrez ce fel de sentimente îi stăpîneau. Întîi că nu strigau toţi, dar aceştia erau mai puţini, apoi erau unii care strigau prea tare, însă cu expresii impersonale, mecanice, asemeni difuzoarelor: lăsau să se audă ceea ce strigă prin ele, amplificau vocea celui invizibil, dar ele erau simple pîlnii metalice de rezonanţă, apoi erau unii stupizi, care după ce strigau arătau o figură tîmpă de veselie, al cărei mobil numai ci îl ştiau, rîdeau, făceau o pauză, apoi iar acla­mau... Am început însă treptat să văd şi alte chipuri, figuri mai umile, ale căror trăsături se transfigurau expri­mînd o credinţă adevărată, o convingere, o mîndrie, proaspată, spontană... Da, parcă spuneau, am venit la putere noi cei cărora trecutul nu ne-a adus decît suferinţă şi mizerie... jos cu acest trecut, jos cu mizeria, cu umilinţele şi cu cei care ni le aduceau distilînd din ele numai pentru ei şi-ai lor mierea şi luxul în care trăiau. Am început să urmăresc doar aceste figuri, prins de şoc, căci chiar numai vederea maselor, fără a face parte din rândurile lor, începe, dacă te uiţi mai mult la ele, să mişte ceva adînc în tine, să-ţi nască o emoţie fără nume, o solidaritate neştiută pînă atunci de tine cu ceilalţi, o adeziune fundamentală la miş­carea, trezirea la conştiinţa de sine a tuturor oamenilor. Şi începusem să simt chiar atunci, pe loc, că aceste chipuri simple care semănau cu al tatălui meu şi mai ales cu al mamei mele însemnau totul, ei erau ceea ce avea pămîntul mai stabil, ei nu dispăruseră niciodată, în timp ce regi şi oligarhii pieriseră, ei aveau ciolanele tari, mîini puter­nice şi eterna speranţă în inimi; le-o citeam acum în pri­viri, strălucind pe chipuri deloc atinse de fanatism abstract, cum erau ale celor care strigau prea tare, sau de stupiditate, cum erau ale celor care aveau expresii com­plice, prefăcute, vrînd să spună, nu se ştie cui, că strigă ei, dar nu cred o iotă din toate astea şi ca dovadă (nu se ştie cui vroiau ei să aducă dovezi) rînjeau ambiguu, căci nici să rîdă din plin, total, nu îndrăzneau. Ici, colo se vedeau tă­cuţi, gravi, atenţi, oamenii de ordine: ei nu strigau şi nu aclamau, sarcina lor era ca totul să decurgă bine, totul să fie în regulă, manifestanţii să fie disciplinaţi, să ţină bine pancartele, manifestaţia să-şi atingă scopul, coloanele să ajungă în faţa tribunelor, să fluture mîinile, batistele, unii să-şi arate chiar copiii mici, pe care, drept orice steag, îi purtau pe grumaji şi care fluturau şi ei din minutele lor. "Important e că oamenii simpli au lepădat de pe umeri umilinţa, restul, am gîndit, adică realizarea unei lumi fără această umilinţă ruşinoasă care a alungat din multe cămine fericirea simplă la care are dreptul orice om pe pă-mînt, urmează să se înfăptuiască: depinde de ei să nu accepte o altă formă de suferinţă şi umilire." Şi m-am îndepărtat cu acel sentiment de solidaritate viu trezit în conştiinţa mea şi care avea să tresară des, uneori cu entuziasm, alteori ca o cutremurare în adîncurile fiinţei mele, o imensă durere, în anii care aveau să vină. De uitat însă nu l-am uitat nici acum chiar, în celula mea în care scriu această pagină încercînd să alung moartea care mă aşteaptă...

Îmi spuneam atunci că ştiu ce este o manifestaţie de mase, nu simţeam nevoia să mă încolonez şi eu. Totuşi, am hotărît, odată tot trebuie să fiu şi eu printre ei, nu pentru că n-ar fi fost bine să nu mă duc, cum îmi spusese Matilda (în acest sens nu-mi păsa şi nici nu credeam în ameninţări), ci pentru că una e să priveşti mişcarea stînd pe loc şi alta poate fi să faci parte chiar din mişcare.

Cu gîndul deci la caracterul relativ al ideilor pe care ne-o putem face despre ceva, urmînd poziţia în care ne aflăm, o luai spre locul de întîlnire unde ni se spusese să ne adunăm noi, cei din învăţămînt. Nu vedeam miş­carea din jur coloane de manifestanţi care şi începuseră să se deplaseze, cînd mă pomenii strigat: "Dom'profesor, dom'profesor, unde mergeţi?" Nu eram profesor, ci doar asistent, dar aşa ni se spunea la toţi la facultate de către personalul administrativ. Mai tîrziu şi chelnerii în res­taurante, cînd aveau clienţi al căror grad în învăţămînt nu-1 cunoşteau, dar bănuiau că aveau de-a face cu inte­lectuali, spuneau tot aşa. Pînă şi Matilda se lăuda cu mine rudelor ei în acelaşi fel: Victor e profesor universitar!

Era caloriferistul facultăţii, secretarul celulei de partid, care mă strigase: "Poftiţi, dom'profesor", zise el arătîndu-mi rîndurile, care deocamdată erau în aşteptare, şi unde recunoscui într-adevăr, aşa cum îmi spusese Matilda, aproape pe toţi universitarii noştri, amestecaţi cu personalul administrativ. Nu era aşa că dacă nu veneam aşi fi fost singurul care ar fi lipsit. "Petrini, ridică mîna un coleg care ţinea capătul unei pancarte, haide, dragă, nu vezi că nu putem porni din pricina ta?"

Regăţenii spun despre noi, ardelenii, că n-avem hu­mor. N-avem humorul lor, îl avem pe-al nostru, care, e adevărat, e o combinaţie între humorul pur, dacă există aşa ceva, şi lipsa de humor sau humorul involuntar care dă naştere unui humor specific, cînd se rîde atît de per­soana care vorbeşte cît şi de ceea ce spune această per­soană. Regăţeanul nu poate fi prins în acest sens, în fla­grant delict, să rîzi adică şi de el. Persoana considerată la noi de un humor irezistibil are tresăriri cînd îşi dă seama că ea însăşi e subiect de comedie, dar nu ştie cum se pe­trece fenomenul, se irită şi devine caustică, această caus­ticitate sporind însă, şi nu diminuînd hohotele celorlalţi. De aceea, în mod curios humoristul nostru, adică acest tip de humorist, căci se disting şi altele, spre deosebire de un bucureştean, e plin de ranchiună, foarte obraznic, deşucheat şi plin de sine, mai ales dacă a băut un pahar; în acele clipe întreaga lui persoană cere palme şi picioare în..., care adesea i se şi dau, palme şi picioare pe care el e departe de a le primi ca pe un omagiu, în timp ce bucureşteanul arată o figură blazată şi te trimite cu un dispreţ suveran la origine, fără să-ţi poarte pică. Nu sînt absolut sigur de aceste caracterizări, dar astfel îmi părea colegul meu care ţinea un capăt al pancartei şi care mă chemase lîngă el. Apărînd în trăsături îngroşate, fusese totuşi pri­mul pe care îl cunoscusem mai bine şi mai îndeaproape, fiindcă îmi plăcea de el, semăna cu bietul Puloş, fără ino­cenţa acestuia, mă distra, mergeam adesea cu el la o be­rărie. Dacă şi-ar fi scos pantalonii şi şi-ar fi pus cioareci, ar fi semănat cu un ţăran. Chiar şi era, ajunsese asistent la universitate nu ştiu prin ce mister, fiindcă un student bun ştia mai multă carte decît el. Cu toate acestea, nimeni nu-l luase la ochi, iar studenţii îl simpatizau, nu numai pentru humorul lui ţărănesc, ci şi pentru că auziseră că era bă­iat de viaţă, la un pahar de pildă, pe lîngă alte năzdră­vănii, cînta cu cuţitul în dinţi, un truc de pe-acolo de la el din sat. Nu-mi aminteam să-l fi auzit luînd parte la vreo discuţie despre literatură, care totuşi era obiectul pe care îl preda studenţilor. Insist asupra lui fiindcă în acea zi avea să-şi dezvăluie o latură nebănuită, care avea să-l pună într-o situaţie neaşteptată şi foarte turbure. Nu spun tragică, deoarece tragicul, în acei ani, îşi pierduse încetul cu încetul sensul obişnuit şi căpătase un altul... Se va ve­dea mai încolo, voi încerca adică să sugerez acest nou în­ţeles sau această nouă atitudine a noastră faţă de tragic. Revoluţia e şi o purificare morală şi cel lovit de ea... dar mai bine să arăt asta treptat...

Era de-ajuns numai să-l vezi pe Cubleş (căci aşa îl chema) şi să simţi aproape fără să vrei că în general gra­vele probleme... hm! nu sînt atît de grave şi că exis­tenţa putea fi abordată şi sub alt unghi. Care? Ce fel de unghi? Ţi-l sugera întîi înfăţişarea sa. Părul abundent, negru, îi creştea aproape de lîngă sprîncene, privirea vi­cleană, dar limpede, nu lipsită de o anume fermitate (care repede, prompt, putea deveni insolentă), era tot ce avea frumos acest chip rotund, ai fi zis buhăit, cu pomeţi roşii, cu o mustaţă groasă care masca o gură hilară, gata să se în­tindă în rînjet (căci de rîs cu gura mare nu rîdea aproape niciodată)... Vorbirea îi era mieroasă, exclamaţia şi ac­centul puternic dialectal, şi în loc de virgulă frazele sale erau punctate de un ie, care era cînd persiflator, cînd trădînd un cinism care reducea totul la universul său şi te făcea, în conversaţia cu el, ori să-i întorci spatele definitiv, ori să renunţi, pentru o clipă, la universul tău, spre a te distra, dacă nu te costa prea scump această dis­tracţie, căci nu ştiai sigur dacă, cine ştie din ce pricină şi cu toate că te arătai prietenos cu el, nu va deveni muş­cător şi nu-ţi va insinua o măgărie sau chiar ţi-o va for­mula direct, cu o brutalitate deşănţată de golan sătesc. Acceptai însă să plăteşti, distracţia era mare. Ceea ce avem în noi murdar şi abject, te pomeneai că se trezeşte şi îşi cere drepturile şi îţi spuneai că decît să rişti ca acest gust pentru ceea ce e urît şi josnic să se manifeste în tine însuţi fără să vrei şi cînd te aşteptai mai puţin, mai bine să iei parte la un spectacol produs de un altul, plăteşti pre­ţul, contempli scîrbit, după ce ai rîs, josnicia umană şi te simţi eliberat pentru multă vreme ca după o spovedanie. "No, Petrini, continuă el, pune mîna şi ţine pancarta, de 23 August ai lipsit... Vremea boierilor s-a dus, nu face pe boierul... Filozoful trebuie să-şi verifice sistemul cu practica, praxismul'', adăugă el rînjind şi încercă să-mi vîre în mîini băţul. "Nu, zic, ţi s-a încredinţat, du-ţi sar­cina la bun sfîrşit. Dacă ai să cazi în nas de atîta efort, preiau eu..." "Mergem pe urmă la o bere?" îmi şopti. "Mergem! Dar să nu mai inviţi, ca data trecută, cine ştie ce tipesă... îţi dau cu halba în cap şi te las cu ea să-i cazi în genunchi extaziat." Era căsătorit şi avea şi copii, şi era un bun tată de familie, asta nu-l împiedica, fireşte, să aibă tot felul de aventuri deşucheate... Data trecută crezusem că o să rup cu el. Îl găsisem la masă cu o fată a cărei în­făţişare (era drăguţă!) îţi spunea una, iar vocabularul alta. Era o legătură, după cîte mi-am dat seama, îi făcea reproşuri ea lui şi el le înghiţea tăcut, învins, încercînd zadarnic să plaseze din cînd în cînd cîte-un cuvînt. Indi­vida trona... "Nu ţi-e ruşine aşa un pic?! îi spunea. Nu ţi-e ruşine aşa un pic?... Da' nu ţi-e ruşine? Nu ţi-e ruşine? Ce? Eu sînt minoră? O să vedeţi voi!... Că eu o să mă întorc cu toate acele... Mi se fîlfîie... Cum îţi permiţi? Da' ce-am ajuns eu?... Sînt liberă şi fac ce vreau! Şi maică-mea va deschide singură discuţia asta! (deci juca tare, o avea pe maică-sa drept scut!) Pleacă! Şi-o să vezi ce-o să iasă! Futu-te'n cur! Laşule!... De-aici înainte muşc în carne vie!... în carne vie!... Să stai în banca ta! Să nu mă dădăceşti pe mine! Sînt liberă şi fac ce vreau! Inclusiv! Hai sictir!..." Mi-am întins picioarele pe sub masă să-mi fac loc să-mi rîdă şi pantofii şi am izbucnit într-un hohot mare. Nu rîdeam atît de ea, cît de figura redusă la tăcere, obidită, a lui Cubleş. Îşi găsise naşul. Era vocabularul lui, dar fără humor (individei nu-i ardea de glumă!), şi îl ataca cu o violenţă şoptită şi feroce. El se uită la mine cu privirea ochilor lui negri, care erau tot ceea ce avea mai frumos chipul lui grotesc şi îmi spuse: "Ie! Rîzi, ai?... Ai venit la masa mea să rîzi! Rîzi ca un ratat! În curînd or să te dea afară de la universitate şi or să te trimită învăţător la curatul calului, să ţii blidul sălăjanului. Te rog să pleci, nu merită să stai la masă cu o domnişoară ca ea!...'" Credeam că glumeşte, dar el îşi ie­şise cu adevărat din pepeni. Mai întîi că nu era masa lui, ne dădusem întîlnire, şi acum se grozăvea ca un măgar, să-l admire, dacă se mai putea, tipesa de care se pare că era îndrăgostit. Mă uitai la ea, avea o expresie complet străină şi cînd tăcea parcă era ceva de capul ei, nu era chiar atît de hîdă cum mi se păruse auzind-o vorbind. Avea o anume demnitate în care fusese jignită. "Ce te uiţi? continuase el. Cere-i scuze! Ie! Scuze, dacă nu, cară-te!" "Ascultă, mă paiaţă, i-am şoptit, eu cu tine n-o să mai vorbesc. Numai a universitar nu arăţi şi de fapt nici nu eşti, nici de învăţător nu eşti bun! Ţăranii au bun-simţ, nici ţăran nu eşti, dar satul are şi el maha­laua lui, trăiască mahalaua, golănia... întoarce-te în maha­laua de unde ai venit, găinarule..." Şi m-am ridicat şi am plecat. Îmi părea rău, aşi fi vrut să mai stau, nu trebuia să rîd, spectacolul pe care îl dădea tipesa era rar, merita să mă stăpînesc şi să iau parte la el pînă la capăt... Ne împăcarăm însă chiar a doua zi, cînd ne întîlnisem pe culoare ridicase braţele în sus de entuziasm şi exclamase cu regret sincer: "Petrini, scuză-mă, dar umblu ca un nebun după fata aia s-o regulez, şi ea, auzi (şi aici Cubleş se luă cu mîinile de cap şi scoase un fel de muget de furie), cică să divorţez de nevastă-mea şi să mă însor cu ea!..." Şi o înjură de dumnezei şi se drăcui pe sine de tîmpit ce era... Bineînţeles că îl iertai.

Coloanele se puseră în mişcare. Ne mişcarăm şi noi, dar după o sută de paşi ne oprirăm. Trecură, venind de pe o stradă laterală, alte coloane, care aveau prioritate: erau textilişti, cei de la uzina de tractoare reconstruită în locul celei de montat avioane şi unde lucra acum tatăl meu, după o scurtă perioadă de readaptare, cei care con­struiau vagoane şi cisterne, cei de la utilajul petrolier... "Pînă la urmă, zic, ce-ai făcut cu tipesa aia?" "N-am fă­cut nimic, zise, rîzînd de el însuşi furios, să vedem după masă."

În sfîrşit, drumul se eliberă şi urmarăm în pas mai viu pe cei din faţă, de unde se auzeau strigîndu-se lozinci... "Petrini, zise Cubleş la un moment dat, de ce i-or fi pus pe unguri înaintea noastră?" Dădui din umeri. Îi văzu­sem şi eu, venind, pe universitarii unguri, cu pancarte pe care se putea citi în ungureşte, desigur, numele universi­tăţii lor şi lozinci, Eljen ă Roman Muncas Part... Eljen nu ştiu ce. Aşa era, fuseseră plasaţi înaintea noastră... "Ce importanţă are, zic, nu e cazul să-ţi manifeşti şovinismul pentru atîta lucru!^u "Eu şovin?" protestă el. "Întreaga ta înfăţişare e a unui şovin. Dar nu numai înfăţişarea, mai am un argument, continuai eu văzînd că se enerva.

Cînd te duci la un chioşc să-ţi cumperi ţigări şi vînzătoarea e unguroaică vorbeşti cu ea ungureşte." "O singură dată s-a întîmplat, fiindcă unguroaica era drăguţă." "Da' de unde, în chestia asta eu am o părere formată. Există un anume tip de intelectual ardelean care ştie ungureşte. De ce? Ei, de ce! Aşa! Nu strică! Cine ştie?" Mă aşteptam să se holbeze la mine şi să-mi spună ceva plastic, ţărănesc, dar observai că nu mă asculta. Se uita înainte foarte con­centrat, parcă la pîndă. "Petrini, îmi spuse, ţine tu, te rog, pancarta asta. Mă întorc imediat."

Şi dispăru, o luă înainte. Se întoarse curînd şi îmi spuse foarte agitat: "Da, aşa este, ăştia strigă lozinci contra noastră." "Cum contra..." dar nu avui timp să mă mir, deodată Cubleş răcni: "Trăiască Ardealul întors la patria mumă". Apoi iar răcni de cîteva ori repetînd... În clipele acelea Cubleş nu mi se mai păru ca are înfăţişarea lui obişnuită, a unui juisor cinic şi egoist, incapabil de a gîndi şi la altă cauză decît a propriei sale persoane. Şi mă po­menii gîndind: "Da, foarte bine, de ce să nu trăiască Ar­dealul nostru întors la patria mumă? Era firesc, destul suferiseră românii ardeleni, populaţie de două ori mai mare decît minoritatea maghiară, atîtea secole, sub jugul feudalilor maghiari. Aici era leagănul românismului, aici înfloriseră statul dac şi dacii, strămoşii noştri, care puse­seră de-atîtea ori în pericol imperiul roman. Din ei, din daci şi romani, ne trăgeam, şi faptul că în anul 1000 nă­văliseră pe-aici ungurii nu putea schimba cu nimic acest destin istoric. Nu ştiu de ce îmi veneau în minte toate acestea, poate pentru că agitaţia lui Cubleş mi se trans­misese? Poate pentru că după război, după ce recuceri­sem acea parte smulsă din Ardeal prin dictatul lui Hitler de la Viena, o parte din minorităţile noastre, în loc să tră­iască paşnic în ţara care era şi a lor, trecuseră la acţiuni care mi se păreau cel puţin bizare? De pildă năvăliseră în număr mare în partid... Nu puteai să zici nimic, intrarea în partid era ceva pozitiv, revoluţionar, dar urmarea fu­sese că ne trezisem cu un număr mult prea mare dintre ei in posturile-cheie ale oraşului, în industrie, în comerţ, în administraţie şi chiar în poliţie. Chelnerul care te servea la restaurant catadixea cu greu să deschidă gura pe ro­mâneşte (limbă pe care o cunoştea perfect), să-ţi ia co­manda şi să te servească civilizat. Serile, adesea, aveau loc bătăi. Se crease neliniştitoarea senzaţie că ocupaseră oraşul. Un lider din guvern, comunist din ilegalitate, veni atunci de la Bucureşti şi ţinu aici un discurs dur, în care declară că înainte de a fi comunist ei era român, declara­ţie care fu considerată eretică, i se puse în sarcină şi fu curăţat aproape îndată ce se întoarse în capitală. Se luară totuşi unele măsuri, dar şovinismul unor elemente mino­ritare nu fu combătut decît mult mai tîrziu, după zece ani, şi anume într-un moment politic foarte prielnic, îndată după turburările contrarevoluţionare din Ungaria; abia atunci se restabili în oraşul nostru o convieţuire normală şi paşnică între noi şi minoritatea maghiară din oraş, cele două universităţi se uniră, în mod firesc limba română reveni în instituţii, comerţ şi administraţie. În acel an însă nu era aşa şi mă pomenii şi eu strigînd împreună cu cole­gul meu Cubleş: Trăiască Ardealul, pamînt românesc! Glorie veşnică martirilor noştri, Horia, Cloşca şi Crişan... Din faţă ni se răspundea: Eljen, nu ştiu ce... Cubleş îmi traducea: Trăiască Ungaria., trăiască Buda-Pesta... tră­iască marele popor maghiar vremelnic despărţit... Şi foarte rar şi anemic: Eljen ă Roman Muncas Part, trăiască Parti­dul Comunist Român. După noi începură să strige indig­naţi şi ceilalţi universitari. Nimeni nu observă că între timp tovarăşul Pascu, caloriferistul nostru, dispăruse...

Deodată auzii un răcnet. Apăruţi parcă din senin doi indivizi intraseră printre rîndurile noastre şi puseră mîna pe Cubleş, îl apucaseră de braţe, unul din dreapta şi altul din stînga, şi îl trăgeau să-l scoată afară. Cubleş răcnea şi se zbătea. "Ce e asta, striga, ce-aveţi cu mine, nu merg nicăieri, domnilor"', îşi întoarse el capul înapoi către cole­gii lui care, ca şi mine, priveau stupefiaţi apariţia acestor intruşi, cu înfăţişări de brute, cu raglane pe ei, tăcuţi şi parcă plictisiţi de spaima cu care striga Cubleş. Îi şoptiră ceva. Cubleş urlă: "...da' de ce, nu merg nicăieri, nu nu merg... Trăim în România, nu în Ungaria..." Pe acest ul­tim răcnet Cubleş fu aproape tîrît dintre rînduri, deşi se zbătea cu energie... paşii totuşi îl duceau spre trotuar... acolo îl văzui că se propti cu picioarele în bordură, se opinti din răsputeri să scape, se svîrcoli, chiar fu gata să-şi elibereze braţele... începu însă să vomite şi unul din indivizi îi primi jetul care ţîşnise din Cubleş drept pe piept, un jet de salată verde, amestecat cu ouă nedigerate încă şi clăbuci vineţi de fiere... îi dădură drumul, credeam că chiar o să-i dea drumul şi în clipa aceea Cubleş ar fi putut fugi, dar i se făcuse rău, se îndoise de spinare şi con­tinua să vomite. Individul murdărit se ştergea repede pe piept cu o batistă pe care o şi aruncă scîrbit, dar impasi­bil şi cu o mişcare rapidă scoase un pistol de sub raglan şi i-l înfipse lui Cubleş în coastă. "Tovarăşi, strigă atunci caloriferistul care reapăruse ca şi cînd n-ar fi dispărut, nu opriţi coloanele, înaintaţi..."

Înaintarăm şi nu-l mai văzurăm pe colegul nostru. Eu purtam mai departe un capăt al pancartei pe care Cubleş nu-l mai reluase şi ne urmarăm drumul în tăcere. Tăcere se făcuse şi în faţă, nu se mai auzi nici un fel de eljen, şi astfel ajunserăm în centru şi trecurăm prin faţa tribune­lor. Surîzători, radioşi, liderii oraşului şi invitaţii fluturau din mîini în timp ce în spatele lor fîlfîiau atinse de cu­renţi de aer drapele roşii amestecate cu tricolorul. De pre­tutindeni se auzeau urale. De la noi, şi nici de la universitarii unguri, nu se auzi nimic, dar eram puţini, şi lipsa noastră de entuziasm trecu, desigur, neobservată. Ne împrăştiarăm îndată ce trecurăm de tribune, în afară de cei care purtau steaguri şi pancarte cu lozinci, pe care trebuiră să le ducă înapoi la universitate. Stăruia în mine o nedumerire: de ce se speriase aşa de tare şi mai ales aşa de prompt Cubleş? Dacă m-ar fi luat pe mine şi nu pe el, aşi fi mers dînd din umeri: cu ce eram vinovat? Nu noi începuserăm. Şi într-adevăr, vorba lui Cubleş, trăiam în România, şi nu sub ocupaţie maghiară, nu cumva n-avem dreptul să ne manifestăm sentimentele faţă de martirii şi eroii noştri, cînd cei care îi martirizaseră de-a lungul secolelor ne provocau? Nu înţelegeam groaza animalică a colegului meu.

IV
Probabil, gîndeam pe drum, că au vrut pur şi simplu să-l scoată pe Cubleş din rînduri, să nu mai facă agitaţie, i-or fi dat drumul mai încolo, deşi pistoalele pe care i le înfipseseră în coaste nu promiteau nimic bun... Da, dar cum ar fi putut altfel să-l convingă? Pînă la urmă îmi rămase în minte doar momentul cînd colegul meu înce­puse să vomite şi îl împroşcase pe poliţist pe piept şi pe cravată... Păstram rîsul în mine să-i povestesc şi Matildei, să rîdem împreună... eram foarte vesel... Adică abia aş­teptam s-o văd şi să ne îmbrăţişăm, ca totdeauna în cei doi ani cînd ne revedeam...Acasă scosei cheile, dar îmi veni un gînd şi sunai... De ce să nu fie tot aşa? Aveam să-i aud paşii pe trepte, uşa deschisă, eu ceremonios: "Vă rog aici stă doamna Matilda?", "Da, domnule, eu sînt, ce doriţi?" Apoi deo­dată strigăte şoptite: Matilda, Victor... Ne îmbrăţişam foarte tare, eu "cu sete", ea pierdută... Victor, iubitul meu, Matilda, fetiţa mea... şi ne desprindeam cu greu, eu ieşind s-o aştept la un loc ştiut numai de noi, "cei trei copaci" pe o străduţă ceva mai încolo, al cărei nume fistichiu nu-l puteam memora, strada Fîntîna lui Cherecheş, sau Berecheş, primele litere al acestui Nemecheş fiind adînc rugi­nite pe tăbliţa indicatoare. Pînă la divorţ nu trebuia să fiu văzut că am intrat în casa ei şi am stat mai mult de trei minute. Petrică putea folosi acest lucru s-o mînjească cu noroi în faţa instanţei.

Sunai a doua oară, fiindcă Matilda întîrzia. Îi auzii apoi paşii. Deschise uşa şi cînd mă văzu... "Vă rog, zisei, modest, cu un glas de străin, aici stă..." Dar ea nici măcar nu tresări şi nimic nu mai recunoscui în privirea ei din ceea ce ştiam că exista nu mai departe decît cu cîteva zile în urmă: neclintirea surprizei, strania bucurie a reve­derii (căci era stranie, îmi sugera sentimentul neliniştitor că o vedeam pentru întîia oară). Acum expresia şi privirea ei nu mai arătau nimic, deşi erau aceleaşi. Din acest nimic îi ţîşniră scîntei reci din ochi şi o voce netă: "Ai cheile, de ce mă faci să cobor de pomană?"

Şi îmi întoarse spatele, nu grăbită (şi acest lucru mă surprinse, graba, treabă complicată, de gospodărie să zicem, de la care o smulsesem dinăuntru putînd să justifice această răsturnare), nu, urca agale şi o altă ciudăţenie, după ce deschise uşa şi intră în hol o închise la loc, deşi ştia că eu voi veni din urmă, ba chiar o închise bine cu încetineală insistentă, nu cumva să nu se închidă perfect, ca şi cînd ar fi uitat că eu trebuia, s-o deschid din nou... Da, avui această impresie şi din felul cum urcase, cu acele mişcări greu de descris pe care le are un om care este, se ştie, şi se simte singur... Era îmbrăcată de oraş, probabil că abia sosise şi ea de la manifestaţie...

...Nu intrai. Închisei uşa şi o luai agale spre poartă. Acest "agale" mă surprinsei că era reflexul unei dorinţe şi anume să mă fac auzit de sus, să se deschidă o fereastră şi să fiu oprit, dar nu oricum, ci... Nu se deschise însă nici o fereastră şi gîndii: da, iată, astfel de ferestre nu se des­chid, să nu mai aştepţi niciodată deschiderea nici unei fe­restre... Ieşii în stradă. Aşadar, de ce am făcut-o să coboare de pomană! Bucuria cu care o aşteptam era prin urmare... Cum adică de pomană?! A te gîndi la cea pe care o iu­beşti şi a dori să-ţi exprimi bucuria într-un fel ştiut, era ceva zadarnic, adică participarea ei era ceva de pomană? Ce se întîmplase? Amnezie? Şi încă una aşa de clară, fără fisuri?... Atunci acele întîlniri ale noastre în faţa uşii deschise fuseseră false, jucate, premeditate?! Braţele ei care mă strîngeau făceau doar un exerciţiu de gimnastică? Chiar aşa, un timp atît de îndelungat? Şi încă mai vro­iam să-i povestesc, să rîdem împreună... O să rîzi singură de-aici înainte, gîndii, simţind că încep să mă înfurii. Cum poţi să uiţi ceea ce pînă mai ieri însemna iubirea, dragos­tea însăşi, expresia ei turburătoare care îţi atinge şi îţi vrăjeşte sufletul? Ce mai rămîne atunci?... Simţii că o luasem razna. Cine ştie ce-o fi cu ea, ceea ce e real e ra­ţional, trebuie să existe o explicaţie. O fi fost obosită după manifestaţie? Ei şi? Oboseala, stare pasageră, fără adîncime, nu poate alunga ceea ce constituie însăşi raţiunea pentru care doi inşi stau împreună, trecutul minunat care îi leagă şi căruia nu poţi să-i dai cu piciorul decît dacă acest trecut, împreună cu prezentul nu se mai proiectează în viitor, adică nu-l mai vezi, acest viitor, lîngă cel cu care ai un trecut, ci cu totul altfel, singur, cu altă lume, alte speranţe, altcineva. Altcineva? Dar era absurd, abia ne căsătorisem. Hotărît că o luasem razna... O fi păţit ceva în timpul manifestaţiei? Da, asta se poate, şi scena pe care eu vroiam s-o reînviu la uşă putea fi nepotrivită. Bine, dar altfel aşi fi reacţionat eu în acest caz: "Victor, iubitul meu, sînt necăjită, am păţit ceva, hai vino sus să-ţi povestesc." Nu, nici vorbă, chipul ei nu exprima de­loc un necaz. Atunci ce? Era clar, numai ea putea să-mi explice. Dar avui în aceeaşi clipă o senzaţie bizară, pe care n-o avusesem decît cînd eram mic, sub şapte ani, o nedu­merire. Mă jucam în stradă cu alţi copii, de-a caii; cu o sfoară în gură trebuia să nechezi, să alergi şi să ţopăi, în timp ce călăreţul din urmă ţinea frîul şi din cînd în cînd te atingea cu o nuia dacă nu făceai toate astea cu ardoare. După un timp rolurile se schimbau, dar după cît timp? M-am pomenit apucat de mînă şi smucit: era mama, fu­rioasă (ea cea atît de stăpînită), care îmi porunci "acasă" cu o voce aspră, necunoscută. Mă împotrivii. Atunci ea smulse nuiaua din mîna celuilalt, îl croi întîi pe acela o dată (gest de violenţă care mă uimi) şi mă croi apoi şi pe mine peste picioare dar nu o dată, ci de trei-patru ori la rînd. Am plîns cîteva ore aşteptînd o explicaţie care nu mi s-a dat. Ce-a avut cu mine? De ce m-a luat de la joacă? Ea care totdeauna mă lăsa să fac ce vreau şi care nu mă bătuse niciodată... Abia după mulţi ani mi-a spus: ..."pentru că erai un prost, nu vedeai că ăla făcea mereu pe călăreţul şi tu mereu pe calul, şi te croia pe cap şi tră­gea de sfoară aşa de tare că îţi ieşise sînge la gură. Tre­buia să-l pui şi pe el să fie cal şi să-i tragi şi tu cu nuiaua peste capul lui de rău şi de prost ca şi tat-său..." "Şi de ce nu mi-ai spus atunci?" "Aşa, ca să înţelegi şi singur." Fără a forţa prea mult această amintire, îmi dădui seama ca şi atunci că aşteptam de la Matilda o explicaţie. Fusesem lovit de ea, dar de ce? Trebuia să înţeleg singur. Ei bine, zisei, ce era rău în faptul că dorisem să-mi des­chidă ea şi să retrăim...

Îmi prelungii, turburat, plimbarea. Îmi amintii de fe­lul neaşteptat cum mă părăsise Nineta Romulus fără vreo explicaţie plauzibilă: vrusese s-o luăm pe o anumită stradă şi eu spusesem nu. Mi-era indiferent pe unde ne-am fi plimbat, dar mi se păruse că avea anumite "interese" pe strada aceea urîtă şi nepietruită. Ce fel de interese? Nu-mi dădeam seama, dar am avut sentimentul obscur că sînt dus pe-acolo, că nu vroia din pur hazard să ne plimbăm prin hîrtoape şi hămăituri de cîini, şi am spus nu. Atunci ea, absentă, gînditoare, fără să mă mai vadă, a rupt-o cu mine sugerîndu-mi vinovăţia printr-o replică de ţinut minte: "singur ţi-ai dat foc la valiză". Şi a plecat şi de-atunci n-am mai văzut-o. Nici Căprioara nu mă scu­tise de enigme, de ce de pildă îl preferase, fără măcar să mă anunţe, pe eminentul desfăcător de dovleci umani, care, după spusele şi comportarea lui pe care n-aveam de ce să nu le cred, nu-i promisese nimic şi ea chiar după ruptura cu acela şi reîntoarcerea la mine întîrziase nepermis de mult să-şi întrerupă sarcina, enigmă pe care o luase cu ea în mormînt - dacă avea un mormînt, fiindcă nu s-a aflat niciodată ce-a făcut cu trupul ei gine­cologul...

De cînd o iubeam pe Matilda, niciodată nu-mi dăduse vreo enigmă de dezlegat, în afară de viaţa ei cu Petrică. De ce, de pildă, divorţul durase atît de mult? A fost o lungă enigmă, care m-a însoţit multă vreme şi s-a dezle­gat greu. Matilda n-a ştiut de ea. De cîte ori veneam la o întîlnire, o dată mai tare, alteori mai potolită, nesiguranţa îmi turbura bucuria de a iubi, punîndu-mă, fără vreun in­diciu din afară, în gardă: şi dacă ea, gîndeam, cu aceeaşi aură vitală pe frumosul ei chip, fără măcar să-şi ascundă dragostea pentru mine (şi asta mi se părea absolut insu­portabil), îmi va spune: "...dragul meu, m-am gîndit bine, nu mă pot despărţi de Petrică..." După care să urmeze, peste inima mea care bătea să-mi spargă pieptul (în rea­litate îmi bătea atunci, cînd gîndeam, înainte s-o văd), ex­plicaţiile pe care nu le-aşi fi auzit şi nu le-aşi fi înţeles şi nici nu m-ar mai fi interesat. De aceea veneam adesea la întîlniri pregătit dinainte să aud obsedanta declaraţie, sumbru, îngheţat, mortificat şi treceau multe minute pînă să-mi vin în fire. Ea se învăţase cu înfăţişările acestea ale mele, nu le lua în seamă (nu tot astfel arătasem şi în acea zi în bibliotecă, în ziua cînd venisem prima oară la ea în casă?) şi sub puterea vrajei pe care prezenţa ei mi-o in­spira presentimentul meu se retrăgea în adîncuri pentru ca la despărţire să nu mai găsesc în mine nici un fel de îndoieli. În seara aceea, în ziua următoare. A treia zi însă, cu cîteva ore înainte de a o revedea, sufletul meu se golea insesizabil, sau mai bine zis bucuria mea se precipita, şi din această precipitare reapărea îndoiala, chiar spaima de a nu auzi astăzi un lucru care de fapt existase tot timpul, şi anume declaraţia ei de neputinţă ca un dat care nu pu­tea fi învins, de a-l părăsi pe Petrică. Prin repetire însă această nesiguranţă acută s-a mai tocit, nefiind alimentată de Matilda cu nimic, nici măcar cu o ispită de a-mi pune la încercare puterea sentimentelor (nu are cruzimea şi infe­rioritatea de a chinui) şi pînă la urmă am descoperit un adevăr simplu, care a alungat orice fel de enigmă şi anume că împăcarea cu soţul ei nu mai era posibilă obiectiv: Petrică ştia că trăim împreună şi chiar dacă ar fi vrut amîndoi să nu se despartă, aveau între ei această realitate peste care nu se putea trece: dragostea dintre mine şi Matilda. Nu-l vedeam eu pe Petrică amator de astfel de compromis, chiar dacă ea ar fi vărsat apoi peste el o mare de iubire. Rămînea faptul cert că el întîrzia divorţul şi o făcea cu abilitate şi îndîrjire, iar Matilda îmi dădu într-o zi explicaţia, făcîndu-mă parcă să mă îndrăgostesc de ea a doua oară, atît de imensă fu uşurarea pe care o simţii. Cert, nici el nu mai vroia să se împace cu ea, dar vroia să-i demonstreze ei că de fapt nu mă iubea şi mie aşijderea, că n-o iubesc, cu alte cuvinte aştepta să ne despărţim. Pe loc, am izbucnit atunci într-un rîs mare. Aşa era. Şi i-am spus: "Dacă i-am fi ghicit mai demult acest gînd, ne-am fi prefăcut că ne despărţim, că totul adică s-a terminat în­tre noi şi n-ar fi trebuit să aşteptăm atîta, pînă s-a îndră­gostit şi de el alta." Dar ea a clătinat din cap: "Nu, ar fi fost în stare să se întoarcă acasă!" "Ar fi fost?!" "Da, ar fi fost! Nu ştiu pentru cît timp şi cu ce scop, dar nu e si­gur că s-ar fi grăbit să mă lase liberă."

Aceste amintiri sporiră în mintea mea enigma com­portării ei de azi, adică înţelegeam şi mai puţin întîmplarea, dar în acelaşi timp îi micşorară şi importanţa pe care i-o dădusem. Simţeam, instinctiv, că sufletul ei mare tre­cuse printr-o mică eclipsă. Îmi spusei că trebuie să mă pre­fac că n-am băgat de seamă nimic şi fireşte, să nu mai sun niciodată la uşă sau să mai încerc să reînviu amintiri similare. Această hotărîre putea fi excesivă, dar nu mai aveam nici un chef să fiu pus în situaţia de a suferi ca un adolescent care ridică la proporţii cosmice un gest; vine sau nu vine acest gest al iubitei? Vine, e perfect, nu vine, n-are decît, n-are rost să pui sub semnul întrebării, e chiar ridicol, o mare iubire de care eşti legat prin rădăcini care se pierd în adîncul fiinţei tale. Ar fi ca şi cînd un copac ar suferi din pricina unei adieri care îi mişcă, ici-colo, ramurile...

Numai că la întoarcere nu găsii un copac fie el chiar şi neliniştit de ceva, sau un soare care trecea printr-o eclipsă. Nu găsii pe nimeni. Matilda nu era acasă. O căutai prin toate odăile, la bucătărie, deschisei în mod absurd şi uşa de la cămară, unde nu putea fi, deoarece pe maşina de gătit nu fierbea nimic. Ana nu era nici ea în odaia ei. Mă plimbai cîtva timp prin vastul apartament care de­odată mi se păru străin şi pustiu şi imaginile mele cu co­pacul şi eclipsa mi se părură ridicole. Îmi veniră în minte destăinuirile lui Petrică. Erau deci adevărate. Formida­bil, chiar atît de curînd, mă întrebai, chiar de îndată ce începuserăm să trăim sub acelaşi... hm! acoperămînt, bine­înţeles, între aceleaşi ziduri? Chiar a doua zi? Credeam că o să mă aştepte cu masa pusă! Iată-mă deci în aceeaşi situaţie ca predecesorul! Ce sfaturi îi dădusem eu atunci lui Petrică? A-ha! Sfaturi ştim să dăm şi în orice caz ,gîndim în sinea noastră că nu ne aflăm noi în situaţia care ni se povesteşte, că am şti noi! e-he! i-am arăta ce înseamnă să... Unde s-o fi dus? mă întrebai oprindu-mă din plimbat şi uitîndu-mă la ceas. În mod curios simţeam în mine o veselie. Dădui din umeri. Primul şoc, pricinuit de primirea la uşă, îl anula pe cel de-al doilea, care ar fi trebuit să fie mai puternic. ..În orice caz, Petrică, mă adre­sai eu aceluia, n-o să se aştearnă peste sufletul meu o neagră mîhnire. Şi n-o să-mi părăsesc eu Lucrările ca să analizez cu o nelinişte universală mobilurile comportării Matildei. Spre deosebire de tine, o să lucrez."

Şi în clipa aceea simţii o mare poftă de cărţile şi de caietele mele. Mă smulsei din loc, intrai în bucătărie, cău­tai pîine, brînza, unt, îmi făcui un sandviş, băui un pahar cu apă şi mă retrasei în birou. Încă de ieri îl populasem cu autorii mei, pe care îi împrăştiasem peste tot, pe cana­pea, pe birou şi chiar pe jos pe covor, fiindcă în ciuda dorinţei mele de a citi sistematic, se întîmpla uneori să fiu prins de cîte-o carte cu atîta putere încît o sorbeam acolo unde mă aflam, fără să mă desbrac, fără să mănînc şi fără să schimb locul. Asta la mine acasă. Aici, aranjîndu-mi ieri cărţile, pusesem o grămadă cu coperţile în sus, acolo unde mă întrerupsesem, spunîndu-mi că foarte ra­pid trebuie să-mi pun ordine în lecturi, un gînd asociat în mintea mea cu un sentiment de stabilitate şi de durată, mă căsătorisem, aveam soţia mea, postul meu la univer­sitate, o situaţie materială bună, trebuia să întrerup lec­turile care mă pasionau şi să intru în lecturile grele (grele pentru că erau obligatorii) şi să înving ispita pe care o simţeam, citind unii autori, de a-i expedia. Îmi dădeam seama foarte clar, de pildă, că apologia lui Socrate, a lui Xenofon, bătea apa în piuă în comparaţie cu aceea a lui Platon. dar trebuia s-o recitesc totuşi odată cu foarte mare atenţie: şi încă Xenofon era Xenofon, mare figură, ge­neral atenian care luptă contra alor săi fără să bea cucuta, avu timp să scrie despre Socrate, despre greci, un roman istoric şi chiar încercări despre tehnică, dar ocolisem tot­deauna pe cei mici, fără să mai pomenesc că de la cei vechi sărisem la cei moderni, evitînd reluarea scolastici­lor, care mă plictisiseră în facultate şi din pricina asta îi uitasem, acel vid care se produce adesea în cunoştinţele noastre şi care ne supără, rod al unor lecturi silite... Vroi­am însă să-mi iau doctoratul şi simţeam că trebuie să şi trudesc, nu numai să mă mărginesc la ceea ce mă pa­sionează.

N-apucai însă să mă desbrac, că sună telefonul. Ieşii în hol şi ridicai receptorul. "Alo, Victor, auzii în pîlnie vocea uimită a Matildei, ce faci tu, dragă, acolo? Nu trebuia să mergem azi la Tasia? Unde ai plecat? Te-am aşteptat aproape o oră..." "Care Tasia'', răspunsei eu mohorît.

"Cum care Tasia, nu ştii cine e Tasia? rîse ea foarte ve­selă, pe un fond de voci care strigau ceva, rîdeau în timp ce Matilda le spunea fără să îndepărteze receptorul: Nu ştie cine e Tasia... Apoi iar strigăte şi exclamaţii. Dragă, mi se adresă, Tasia e cumnata mea, ai cunoscut-o într-o zi, he, mai demult, e adevărat, cînd mi-a adus ea un co­zonac mare şi am mers într-o excursie. Ţi-aminteşti ex­cursia?!" "Da, ştiu, răspunsei, spasiba Tasid, ocin spasiba..." "Păi vezi? Ţi-ai adus aminte." "Da, dar cînd a fost vorba să mergem noi azi la ea?" "Nu ţi-am spus că sărbătorim căsătoria noastră la ea?! Dragă, oi fi tu filo­zof, dar uituc n-ai dreptul să fii decît hăt, încolo, pe la bătrîneţe, cînd o să-ţi pui vată în urechi!" Rămăsei stu­pefiat. Dimpotrivă, îmi spusese că aranjăm noi asta mai tîrziu, după ce strîngem ceva bani. "Nu, zisei, nu mi-ai spus niciodată că o să sărbătorim..." Dar ea mă între­rupse: "Ba ţi-am spus, lasă, te-ai supărat ca văcarul, nu ştiu ce ţi-a venit..." Am vrut să-i răspund că supăra­rea văcarului e pe sat, bine, iată-mă văcar, dar unde e satul? Vroia să spună că ea e mai mulţi? Simţea în ea o colectivitate întreagă, iar eu eram unul singur? Dar am tăcut, contemplînd liniştit în mine însumi această stupi­ditate. "Lasă supărarea, reluă ea între poruncă şi tandreţe, uite, Tasia nici n-a pus masa, te aşteptăm. Eu am plecat singură, fiindcă am crezut că n-o să mai vii, te-o fi invitat vreun coleg..." Aşadar pot s-o fac în viitor, gîndii, să plec fără să-i spun şi ea să considere acest lucru nefiresc drept ceva cu totul obişnuit. Dar asta mai înseamnă că şi ea putea să facă acelaşi lucru, după cum îl şi făcuse, cu o vagă scuză că nu ştia unde plecasem eu. Hm! Ar fi trebuit să ştie! "Nu, zic, am treabă, nu pot să viu..." "Dar tu n-ai mîncat nimic, îmi şopti ea atunci, de astă dată cu o voce care mă făcu să tresar (cine nu-şi aminteşte şoapta iubitei?). Nu stăm mult, mîncăm ceva, bem un pahar şi ne întoarcem." Ultimul cuvînt mă decise. O, da, ne întoarcem, noi doi, şi vom fi iarăşi împreună, cîte promisiuni într-o inflexiune de voce. "Bine, zisei, dă-mi adresa."

V
Din primele clipe însă fui primit cu răceală, iar Matilda, deşi veselă, nu-mi aruncă privirea pe care o aştep­tam. Ce privire aşteptam? Una singură, în care ameţim o clipă, apoi putem să ne ignorăm o vreme, ca să nu stin­gherim pe nimeni cu sentimentele noastre egoiste. Cum e această privire? E o mărturisire: te iubesc, nu mai lungă şi nici mai insistentă decît ar trebui ca să se rostească aceste cuvinte. Nu vroiam mai mult, deşi am văzut soţi care îşi mărturiseau unul altuia cît de mult se iubesc chiar ocolindu-şi privirile, fără să mai spun că atunci cînd li se întîlneau ai fi crezut că o lumină, ca să zic aşa, sepia cădea asupra lor şi îi învăluia; o şoaptă, un mic gest, o tăcere a unuia din ei drept răspuns, totul era atît de intim şi în acelaşi timp detaşat, încît, privindu-i, nu te puteai stăpîni să nu te întrebi: care e de fapt starea normală a oameni­lor, a noastră, sau a ăstora? şi să ai o clipă bănuiala că a lor este, şi să te simţi micşorat. Imaginaţia îţi sbura cu invidie spre patul lor, ce făceau ăştia cînd erau singuri, ce puteau face, ce dulce contopire, ce îmbrăţişare totală, ce sărutări duioase, fierbinţi şi abandonate... Nu chiar o astfel de imagine gîndeam eu că o să oferim noi în lume, cu şi Matilda, expresia unei astfel de iubiri care să ne arunce în anonimat. Fiindcă la drept vorbind astfel de perechi sfîrşeau prin a fi uşor evitate: partenerii erau vag plicticoşi. Intuiam doar că Matilda, fără a dori să placă şi altora, avea o prea puternică personalitate ca să se plieze unui singur sentiment, să nu-şi exprime din plin această personalitate şi nu din vreun orgoliu, ci, potrivit unei ex­presii care reprezenta pentru ea aproape un concept fi­lozofic, aşa era ea, şi se lăsa din plin în voia tuturor im­pulsurilor care o stăpîneau. Da, intuiam fără vreo experienţă de societate, mai mult din povestirile ei vesele din lumea arhitecţilor şi activiştilor de partid, că nu va arăta cu mine ca o femeie copleşită de iubire, deşi cînd ne iubeam era chiar mai mult, aşi fi zis pînă la dispariţia con­ştiinţei de sine, ca şi cînd ar fi coborît în alt tărîm, dar nu credeam că nu-mi va arunca măcar o privire de recunoaş­tere, o sclipire măcar, o clipire, adică iată, el e soţul meu pe car îl iubesc şi mă iubeşte şi apoi să continue ritualul gestu­rilor şi cuvintelor care se fac şi se spun cînd sîntem cu alţii. Şocul fu mai puternic decît cele două anterioare şi nu-mi ajută cu nimic gîndul că ştiam că mă iubeşte, că mă iubeşte foarte tare, că doi ani a fost fericită cu mine şi că vom mai fi, de astă dată pe termen nedefinit, pentru totdeauna, pînă la bătrîneţe şi moarte. Oglinda în care mă uitam se turbura. Mă uitai la ea de cîteva ori, insis­tent. Da, era tot ca Matilda, dar arăta ca şi cînd ar fi fost văduvă, nu prin decesul soţului, ci prin decesul iubirii ei pentru el. Îl avea, acel soţ, uite-l colo, stătea tăcut şi poso­morît, dar între, ei demult nu mai era nimic, trăiau îm­preună fiindcă se luaseră şi fiindcă aveau interese comune, dintr-o căsnicie nu prea lungă, dar nici prea proaspătă: copii, doi sau trei, casă, şi apoi zădărnicia unui divorţ, fericirea nu există, iei pe altul sau pe alta şi tot acolo ajungi...

Chiar asta şi zicea, răspunzînd în discuţie cuiva care nu înţelegea de ce nu se desparte nu ştiu cine, că aia nu e viaţă pe care o duc ei împreună; discuţie pe care că­zusem şi care se reluase după ce eu, fără să dau mîna cu nimeni, nu din nepoliteţe, ci fiindcă nimeni nu se deran­jase să se ridice de pe scaun cînd intrasem - vorbesc de bărbaţi -, mă aşezasem pe un scaun departe de Matilda, prea departe, o altă nepoliteţe de-a lor, şi începusem să mănînc fără poftă din icrele de crap pe care Tasia mi le pusese înainte...

Matilda îşi spusese replica ei cu un neasemuit orgoliu, ca o păţită ajunsă cu bărbatul ei pe drojdie şi cu care trăia cu stoicism şi fără speranţă, o trufie care o făcea să se creadă pe deasupra tuturor. Privirea ei îi strălucea parcă în fulgere verzi, chipul îi era aprins şi fumuseţea ei din acele clipe semăna cu a unei preotese de sectă. Ai fi zis că întreaga ei fiinţă exprima o fericire netrăită, neînfrîntă, dar nerealizabilă. "Matilda, n-ai dreptate, strigă Tasia, din picioare, punînd pe masă farfurii noi, cît trăieşte, omul e dator să nu înghită ce nu trebuie. E rea, hai, înghiţi, nu ştie să facă o mîncare, nu e nimic, o să înveţe de nevoie, e proastă, ei şi ce, proştii nu trebuie să trăiască şi ei? fru­moasă, hm! parcă el e urît, dar să te mai şi înşele, să nu te iubească, să-ţi întoarcă dosul, ce dracu, Doamne iartă-mă, te mai ţine lîngă ea?" "Îţi spun eu!", strigă Matilda (şi în clipa aceea închisei pleoapele: n-o recunoscui pe femeia aceasta care avea în strigătul ei ceva atît de victo­rios încît avui o secundă, ca un scurtcircuit, un fior de spaimă: îmi părea odioasă, totul ca la lumina unui fulger, apoi chipul iubit reveni la înfăţişarea ştiută), dar Tasia n-o luă în seamă, admirabilă femeie, se apropie de mine şi îmi şopti: "Ce e, nu sînt de treabă icrele astea?'' Îi zîmbii: "Ba nu, sînt bune". "Bea un pahar de ţuică!... Ia hai noroc", spuse ea dîndu-şi seama că trebuia să se ciocnească şi în cinstea mea şi ciocni cu mine, eu cu vecinii, indivizi sbanghii, solizi, fălcoşi, dar bonomi, nu ciocnii însă cu unul roşcat, care îmi aruncă o privire rapidă şi dispreţuitoare şi tot atît de rapid îl evitai şi eu, mă întinsei peste masă şi doar ridicai mîna cu paharul spre cineva mai binevoitor care mă observa demult...

Băurăm! Matilda stătea în capul mesei, ea nu bău. Observai că pumnii ei, pe jumătate ascunşi de dunga mesei, erau încleştaţi. "Orice-ai zice, Matilda, într-o situa­ţie ca asta îţi iei boarfele şi te duci, zise Tasia fără respect pentru ceea ce ar fi putut spune cumnată-sa. Îţi iei boar­fele, ca să nu mai ai discuţie într-o zi cînd aia nu e acasă, şi paidiom!" "Aşa crezi tu? zise Matilda. Şi dacă eu îţi spun că o iubeşte fiindcă nu-l face să sufere?" "Cum să nu-l facă? Atunci de ce se plînge în dreapta şi stîngă? Vine la mine, uite-aici şi începe... Tanti, uite ce-a mai făcut Nusia..." "Spune şi el aşa ca să nu zicem noi că e un bleg"', răspunse Matilda triumfătoare înainte de a fi trium­fat, fiindcă nici Tasia nici ceilalţi n-o urmăreau, înfulecau sarmale, pe care o fată, nu înţelesei cine era, o rudă sau o servitoare, mi le aduse şi mie. "Băiatu-ăsta îl cunosc eu mai bine decît voi toţi, reluă Matilda, de-aia ţine la ea, fiindcă n-o iubeşte." "Parcă spuseşi că o iubeşte", zise atunci roşcatul. "Tocmai de-aia, zise Matilda mutînd tacîmurile dintr-o parte în alta, vizibil într-o dificultate care o îndîrji, dacă ar iubi-o, ar suferi pentru tot ce-i face, or el nu sufere şi o iubeşte tocmai de-aia, fiindcă n-o iubeşte...". Roşcatul făcu hă, hă, cu sarmalele în gură, în timp ce Ma­tilda, descumpănită, dar numai pentru o clipă, se aplecă înainte şi reluă: ,....Da, Petea, cum de nu înţelegi?!'' De ce o fi strigînd aşa, mă întrebai, ca şi cînd ar fi fost vorba de viaţă sau de moarte, cînd ceilalţi mîncau liniştiţi şi bine dispuşi, nu le păsa de acel băiat şi de nevasta lui, în orice caz nu era o chestie care le stătea pe cap. "Numai cineva pe care îl iubim ne poate face să suferim, continuă Matilda, Tamara e pentru Artimon o străină. Totuşi ţine la ea, dar dacă ar iubi-o cu adevărat, s-ar chinui, ori asta e datorită ei, nu l-a făcut s-o iubească, putea să-l facă, ori ea nu l-a făcut, ar fi fost nenorocire, cum e Artimon de sen­sibil... Şi atunci el are aşa un sentiment de... chiar o iubeşte pentru imensa cantitate de suferinţă de care ea l-a apărat... E o fată cinstită..." "Cum l-a apărat, cum e cinstită, mugi parcă roşcatul agresiv, f... mama ei dacă în locul lui Arti­mon nu i-aşi frînge gîtul..." Matilda vrusese să spună că acel Artimon îi purta numitei Tamara o recunoştinţă vecină cu iubirea fiindcă ea înşelîndu-l cu alţii îl împie­dicase astfel s-o iubească, fusese deci loială, lipsită de per­fidie. Dar roşcatul nu înţelesese sau nu vru să înţeleagă un astfel de lucru care, se vedea cît colo, apărea în ochii lui drept o bazaconie. Or, tocmai lui i se adresase Matilda, ca şi cînd numai el ar fi putut să...

În clipa aceea sbîrnîi soneria. ...Gata. zise Tasia, tăceţi, ei sînt..." Şi se ridică şi se duse jos să deschidă. Eram şi eu curios să-l cunosc pe cel care iubea fiindcă nu iubea, precum şi pe cea care îi inspira un astfel de sentiment răsucit. Căutai privirea Matildei, să-i confirm prin pro­pria mea privire că înţelesesem ce vroise să spună, i-o întîlnii dar ea şi-o deturnă în aceeaşi fracţiune de secundă, parcă mi-ar fi spus: nu pentru tine am vorbit, şi cu o astfel de expresie încît îmi sugera că eu aşi fi fost ultimul de-acolo care să sesizeze asemenea adîncimi ale sufletului. Mă uitai şi eu în altă parte, dar mai puţin sumbru, simţind cum urcă în inimă singurătatea între aceşti oameni străini, aceşti basarabeni (căci credeam că toţi sînt basarabeni) pe care îmi propusei liniştit să nu-i mai văd niciodată. Fiindcă nu ştiu ce intuiţie îmi spunea că ei nu mă simpatizează, deşi nu le făcusem nimic şi cu toate că le eram rudă, roş­catul de pildă, după felul cum i se adresase Matilda, era fratele ei (în minutele următoare această impresie mi se confirmă şi îmi amintii că de fapt ştiam că are un frate Petea, dar uitasem), or el mă privise de la început cu o osti­litate neascunsă şi Matilda bineînţeles că observase şi totuşi, ca să zic aşa, puţin îi păsa, ca să nu zic mai rău, dimpotrivă, îi vorbise cu o vie afecţiune. Aceste şocuri, care se înlănţuiau, sfîrşiră prin a mă anestezia, dîndu-mi sentimentul aproape infantil, bizar şi nou pentru mine, că nu ştiu nimic despre oameni şi despre Matilda şi că surprizele abia mă aşteaptă. "Să vie, gîndii, nu putem pretinde ca tot ce se întîmplă în jurul nostru să fie doar un reflex, o confirmare a gîndirii şi simţirii noastre. Viaţa e o perpetuă surpriză."

Şi mă destinsei, uitai toate şocurile din ziua aceea, încetai s-o mai urmăresc pe Matilda şi rămăsei doar cu o vie curiozitate să-i văd apărînd pe cei doi. Întîi intră el pe uşă, mă aşteptam să văd un bărbat normal, nici frumos, nici urît (Tasia spusese: da' ce, el e urît?), cînd colo văzui un ins pipernicit, îmbrăcat într-o uniformă de pădurar, urît aşa cum sînt proştii, adică atît de inexpresiv încît nu se mai putea ghici pe chipul lui nici o altă calitate. "O fi sensibil, gîndii cu ironie, te pomeneşti."

După el intră imediat numita Tamara, care mă făcu să întorc deodată capul uluit. Mă uitai în farfurie să-mi ascund o surpriză: era parcă Nineta Romulus, dar mai fru­moasă, mai tăcută şi mai...

Tăcerea i-o ghicii dintr-o dată, îi era aşternută pe chip ca o lespede, şi nu neapărat pentru că gîndea, ci pentru că chiar dacă era în ea un vid, peste el stăpînea o mască de bronz. Pe lîngă ea, care îndată ce se aşeză îşi duse mîinile la gură şi într-adevăr nu scoase un cuvînt (nu spuse bună ziua nimănui, nu se uită la nimeni), Nineta era o sufletistă, cu moartea în poşetă, în timp ce această Tamară, dacă gîndea ceva, cred că se gîndea nu cum să-şi dea ei însăşi moartea, ci cum s-o dea altora, în orice caz să-i ajute cît se poate de eficient să şi-o ia singuri.

O aşezară lîngă mine şi i se turnă ţuică. Pipernicitul se pierdu pe undeva printre zbanghii. Pusei mîna pe sticlă, îmi turnai şi mie şi ciocnii cu ea. Îmi aruncă o privire. Avea ochi somnolenţi, gura cărnoasă, dar cu frumoase buze arcuite în jos, să exprime un dispreţ pro­vocator... obrazul tras, pupilele liniştite, dar atît de apropiate de tine cînd te priveau, încît toate cuvintele nu mai însemnau nimic, intrau aceste pupile în tine ca nişte emi­sari care raportau atît de rapid ce-au văzut, încît ştiai şi tu ce gîndeşte: cine e individul de lîngă mine, ce viaţă duce, ce idioţenii zac în capul lui, şi ce deosebire e între el şi alţi nerozi care populează acest pămînt? Gîndii, ca să-i răspund: "Pot să pun mîna pe tine chiar aici şi să-ţi muşc fatala, vulgara şi ispititoarea ta gură fără să-mi pese de nimeni, ce-ai să faci?" Ea îşi întoarse capul şi clipi lung, acoperindu-şi pupilele. "Nu eşti în stare, îmi spuse, fiindcă ai aici o nevastă pe care o iubeşti. Este aceea din capul mesei, care se uită la tine cu furculiţa în mînă..."

Într-adevăr, Matilda se uita la mine cu o furculiţă în mînă, pe care o ţinea în mod ridicul cu vîrful în sus... Mă pufni rîsul, mă aplecai la urechea vecinei mele şi îi şoptii: "Aveţi un drac care vă serveşte?" Ea nu-mi răspunse, ca şi cînd nu m-ar fi auzit. Dar eu n-o slăbii: "V-a văzut într-o zi la gîrlă, un drac tînăr şi neştiutor, s-a speriat şi a fugit şi i-a spus lui Scaraoschi: întunecimea ta, am văzut la gîrlă un om cu coarne în piept... Prostule, i-a răspuns Scaraoschi, te duci la omu-ăla şi îl serveşti trei ani de zile pînă afli că nu e om, ci muiere..." Tamara izbucni în rîs şi îndată se aplecă şi-mi răspunse: "Credeţi că ajung trei ani ca să cunoşti o muiere?" Dar ea nu rîdea de sensul acestei întrebări, ci rîdea de naivitatea micului drăcuşor, care credea că pe lume nu există decît bărbaţi. Rîse iar, cu mare poftă, îşi deschise poşeta, scoase un pachet de ţigări şi începu să fumeze. În clipa aceea roşcatul scoase un urlet: "Să bem în cinstea cumnatului nostru, dom' profesor universitar, care nu ne ţine minte, căruia îi cer permisiunea să mă recomand... îmi daţi voie? mugi el. Vă rog să-mi daţi voie..."

Şi se ridică de la locul lui cu paharul în mînă, trase scaunul lovind-o pe Tasia care tocmai intra cu un platou cu fripturi şi care protestă şi îl împinse la loc. "Petea, vezi să nu-ţi răstorn asta în cap..." "De ce Tasia, strigă Matilda, el vrea să spună ceva, dar trebuie să înţelegem că oamenii simt nevoia unei apropieri, nu avem dreptul să..." "Matilda, hai, în loc să..." strigă Tasia. "Dar Tasia, o întrerupse Matilda cu o insistenţă aproape ţipătoare, ce vezi tu rău că Petea..." "Permiteţi, domnilor, strigă Petea, îmi daţi voie, Tasia, o apucă el de mînă, vreau să ciocnesc un pahar cu cumnatul meu, distins profesor universitar, care ne ono­rează..." "Dar ciocneşte odată, dragă, că nu e obligat băiatul să ştie că tu eşti marele Petea, care ai rămas repe­tent de două ori la Chişinău, că nu te ţineai de carte, ştii tu de ce, nu mă face să-mi aduc aminte, că te plesnesc acuma de vezi stele verzi..." "Tasia, dar aşa e el, ce te supără pe tine? strigă Matilda. Tasia, nu te înţeleg... O, Tasia, cum nu poţi tu să pricepi că Petea..."

În acest timp Petea ajunsese lîngă mine. N-avea deloc înfăţişarea paşnică, şi faptul că avea aprobarea aşi zice aproape mistică a Matildei să vie la mine în numele nevoii de apropiere, mă decise să-l resping cu brutalitate. Cunoş­team tipul: era dintre cei care după un pahar de ţuică îşi dădeau pe faţă vanitatea smintită şi cereau sau îşi luau singuri satisfacţia jignind fără teamă, la adăpostul bunei-creşteri şi reţineri a celorlalţi, care în afară de faptul de a se lăsa jigniţi de el nu vor reacţiona, considerînd scan­dalul care s-ar naşte mai penibil decît insulta. Aceşti indi­vizi speculează ceea ce am cîştigat noi în civilizaţie şi discreţie şi strică o petrecere cu mare poftă, fără să le pese de impresia pe care o pot face. Impresie? Care impresie? Nu există impresie, nimeni nu e altfel decît el şi atunci de ce să nu trăim în largul nostru, aşa cum sîntem? Pro­babil că de aceea îi purta Matilda atîta afecţiune. Cum n-aveam să-l mai văd vreodată, mă decisei să-l pocnesc chiar daca în perfidia lui acest Petea nu vroia decît să mă provoace prin cine ştie ce gest sau cuvinte dispreţuitoare acoperite. În alte împrejurări l-aşi fi evitat... "Ascultă, îi spusei, cum te cheamă? Ce e asta, Petea, te cheamă Petea sau Petre? Ce Petea? Eşti rusnac sau român? Dacă eşti rusnac să fii sănătos, vorbeşte atunci ruseşte, de ce vor­beşti româneşte, ce e asta, Petea, în sus, Petea în jos... Asta înainte de orice. Ei? Ce vrei de la mine? Văd că ai un gînd, care se clatină cu... tine cu tot, de la început de cînd m-ai văzut ţi s-a înfipt în cap ca un piron, scoate pironul, dă-l pe faţă, crezi că e aşa de misterios fiindcă îi dai tu tîrcoale şi nu eşti în stare să-l exprimi? Da, nu ştiu cine eşti şi nici nu mă interesezi, n-am avut timp să mă gîndesc la tine, treci la locul tău şi nu-mi vîrî paha­rul în nas că n-o să ciocnesc cu tine..."

Dar mă şi apucase de gît şi mă pupase, lucru care mă scîrbi şi mă înfurie atît de tare că mă ridicai şi îl împin­sei cu violenţă. Dar nu-l dărîmai pe el cum aşi fi dorit, ci scaunul pe care stăteam. Asta mă făcu să văd roşu. Îi înfipsei mîna în cravată, îl împinsei spre perete şi îl făcui să se holbeze în strînsoare, din roşcat se făcu vînăt. Mă retrasei, îmi ridicai scaunul şi spusei: "Nu-mi place să fiu pupat cu sila. Îmi rămîn balele, nu vreun sentiment..." Şi mă ştersei îngreţoşat pe obraz.

Spre uimirea mea nimeni nu se indignă, deşi se aşternu o oarecare tăcere în marea sufragerie plină de lume. Cînd îl împinsesem descoperisem că numitul Petea, deşi mai scund ca mine, era greu ca un pietroi, de aceea se şi pră­buşise scaunul pe care stăteam şi nu el. Acest scaun mă umilise şi nu Petea şi de aceea mă ridicasem apoi şi-l vîrîsem pe acesta în perete şi îl gîtuisem. Masa corpului său era inertă, nu fizic era el violent, altfel ar fi reacţionat şi ne-am fi bătut, ci psihic, deşi cu astfel de tipi nu se ştie niciodată în mod sigur dacă chiar fără să-i răspunzi la pro­vocări, nu te apucă el de gît şi nu te scuipă în ochi. Elev şi chiar student mă bătusem nu o dată cu ei. Ultima oară se întîmplase la şcoala de ofiţeri cu un ins care chiar de la venire nu încetase să mă provoace: îmi fura ciorapii, îmi căuta în portofel chiar sub ochii mei şi îmi lua bani, pe care mi-i flutura pe sub nas şi bineînţeles că nu mi-i mai dădea înapoi, spre rîsetele celorlalţi. Raportai coman­dantului care îmi rînji dispreţuitor să ne lăsăm de glume de-astea... Într-o zi sări el în locul meu şi luă din mîna ofiţerului de serviciu care împărţea poşta o scrisoare de la Matilda. Eram la masă şi după ce ofiţerul plecă se ridică în picioare cu gesturi pregătitoare de a rupe plicul cu inten­ţia vădită de a-l citi în auzul tuturor. Mă apropiai şi cu un glas umil îi cerui să-mi dea scrisoarea. Era mai voinic decît mine şi umilinţa mea era un truc, să-i înlătur orice bănuială de violenţă din partea mea. În acest timp privi­rea îmi alunecase repede într-o parte, unde zărisem polo­nicul în marmită. "Să vedem, se sclifosi el, încurajat de umilinţa mea şi rupînd plicul, ce scrie Dulcineea din Toboso..." În clipa următoare pusei mîna pe polonic şi îl pocnii între ochi cu atîta furie încît linguroiul de alamă se rupse în locul unde era lipit de braţ, lovitură ratată, care nu mă descumpăni, apucai marmita care mai avea în ea borş şi i-o vîrîi pe cap, în timp ce îl izbeam cu picioarele la ţurloaie, cu bocancii duri şi nu mă oprii pînă nu-l văzui la pămînt. Ridicai apoi liniştit scrisoarea de pe jos, o vîrîi în buzunar şi revenii la locul meu să-mi mănînc ciorba. Am făcut amîndoi trei nopţi de carceră, cu reproşul sec şi distant al comandantului ,că oameni superiori, cu stu­dii, se comportă mai rău decît simpli soldaţi. N-am explicat nimic, ar fi fost, bineînţeles, inutil, mi s-ar fi răspuns că trebuia să raportez. Ce? Că mi s-a rupt şi citit scrisoarea în faţa tuturor? Ce-ar mai fi fost de dres? Plus că s-ar fi putut să mi se răspundă acelaşi lucru, că, adică, să ne lăsăm de glume. În filme am revăzut apoi astfel de scene, dar idilice, cei doi erau de fapt sau aveau să devină buni prieteni, buni camarazi care ies primii la exerciţiul cutare, de luptă, la care asista însuşi generalul... E, dacă venise însuşi marele comandant? Asta era esenţa, restul, copilă­rii, glume de cazarmă. În realitate individul, fără să ştiu de ce, mă ura, dar şi eu pe el. Abia după ce am terminat şcoala, la masa de despărţire a venit la mine şi cu o privire întunecată şi-a cerut scuze. Erau nesîncere, dar ne întor­ceam acasă şi nu e bine, aşa în general, să ai duşmani... Cine ştie? Eram tineri... Viaţa e lungă, pămîntul e mic... Te mai întîlneşti şi...

Nu cred că numitul Petea avea în el o astfel de filo­zofie de ultimă oră. Şi nu m-am înşelat asupra acestei judecăţi. Matilda însă... am aflat chiar de la ea, mult mai tîrziu... Erau cam de aceeaşi vîrstă. Petea mai mare cu un an... În adolescenţă, cîndva, într-o noapte, fata îşi trezise speriată părinţii şi le şuşotise: "Petea mă aşteaptă în gră­dină". Era în vacanţa mare, era zăpuşeală... S-au dus în grădină, l-au găsit acolo pitit printre pomi şi la întrebarea ce făcea el acolo singur la miez de noapte, pe cine aştepta, a răspuns "pe nimeni" cu atîta groază, încît l-au luat la bătaie şi l-au snopit pînă l-au lăsat lat... Nu i-a trecut însă şi atunci l-au gonit din sat la nişte rude din Chişinău. Dar se întorcea şi de-acolo, tot aşa, noaptea, şi o aştepta tot acolo, în aceeaşi grădină... Matildei i se făces milă de el şi nu-l spunea, dar îl ruga, îl implora... S-a poto­lit cu greu, dar sentimentele nu s-au stins cu totul, încît în clipa cînd Matilda îmi povestea toate acestea, pers­pectiva mea asupra acestui frate al ei se schimba, dar şi asupra Matildei. În acea zi tocmai asta să fi fost cauza pentru care nu vrusese ea să-mi dea nici cel mai mic semn de recunoaştere, că eram bărbatul ei şi că mă iubea, ca să nu sufere Petea, care era totuşi un om normal, ere căsătorit şi avea şi două fetiţe? Iar Petea de aceea mă privise de la început cu ostilitate şi mai ales de aceea sărise la mine, fiindcă eu îi spusesem Tamarei ceva la ureche făcînd-o să rîdă în hohote? Fiindcă însemna că n-o iubeam pe Matilda? De aceea scosese el un răcnet...? La ora cînd mi se făcea acea destăinuire, aceste întrebări cădeau în gol. Lucruri cu mult mai grave se petrecuseră între timp în viaţa mea cu ea, ca să mai tresar la o astfel de sugestie. Simţeam doar satisfacţie că îl mirosisem şi îl gîtuisem izbindu-l de perete pe roşcovanul de frati-său şi nu încetasem apoi s-o fac să rîdă pe tăcuta Tamara cît timp durase masa şi apoi şi după aceea, cînd se desfăcuse damigeana cu vin.

VI
Petea afectă că nu făcusem decît să-i stric cravata şi cu cea mai mare naturaleţe se duse la locul lui, cu aerul că un lucru foarte vesel se petrecuse: .....dom' profesor, zise el, bagă de seamă şi nu fii antisovietic (şi clătină din cap îngrijorat pentru mine), noi sîntem în măsură să-ţi spunem că..." .Ce eşti tu în măsură să-i spui? îl întrerupse Tasia. Ia taci din gură! Şi tu, Matilda, de ce îl îndemni! Nu oricine are chef de pupături, ţi-e bărbat, vă cunoaş­teţi de doi ani, nu ştii ce fire are bărbatu-tău?" "Dar a vrut să ciocnească, se apără şi îl apără Matilda cu o voce patetică, am văzut eu că e cam posomorît şi Petea a vrut să-l facă să se simtă bine!" "Mai bine l-ai fi făcut tu!" "Dar Victor nu e un copil," reluă Matilda cu un glas care sugera contrariul, că adică reacţia mea a fost copilărească, înţelesei însă că Tasia şi desigur şi ceilalţi băgaseră de seamă felul cum mă primise Matilda printre ai săi şi că desigur asta era pricina lipsei mele de chef de a mă pupa cu oricare dintre ei. Nu schimbase un cuvînt cu mine şi mă hotărîi să nu schimb nici eu, iar acasă să mă prefac că toate acestea sînt atît de fireşti încît mi-au lăsat o exce­lentă impresie, rămînînd în sinea mea la hotărîrea de a nu-i mai vedea pe nici unul niciodată.

"În orice caz, îşi desveli atunci dinţii unul din zban­ghii, Petea era s-o încaseze, noroc că nu s-a gîndit să ridice mîna... Profesorul nu pare să fie filozof, deşi predă filozo­fia! o spun în sensul bun! Hai noroc, dom' profesor! ridică el paharul. Sper că nu mi-o luaţi în nume de rău! Ne cerem scuze; Matilda, sau Tasia că e gazdă, ar fi trebuit să facă prezentările. Eu sînt Vasile Lemnaru, cel mai în vîrstă dintre Lemnari, şi sînt inginer agronom, conduc o fermă de stat (toate bunătăţile de-aici, arătă el masa plină cu frip­turi de curcan, sînt de la ferma mea). Petrică (aveţi drep­tate, ce e aia Petea, sîntem români toţi, dar aşa ne-a spus mama cînd eram mici, cu toate că era şi ea româncă; oa­menii nu prea îşi dau seama de semnificaţia unor lucruri), Petrică e contabil la (şi spuse un nume lung de direcţie, aperecea sau aşa ceva pe lîngă Ministerul Minelor şi Petro­lului). Tasia, adică Nastasia, continuă el, e soţia mea (Tasia de-aici înainte, spuse el cu un humor jovial, Nastasia o să-ţi spunem toţi, s-a terminat cu Tasia!), de profesiune formidabilă casnică. Are o carte despre vitamine, din cînd în cînd o anunţ: gata, Tasia (pardon, Nastasia), trei zile mîncăm numai vitamine! Şi atunci, dă-i cu morcovi, dă-i cu gulii, dă-i cu păstîrnac, dă-i cu ţelină, pînă ne umflam de vitamine! Pe urmă gata cu vitaminele, dă-i acuma cu purcel..."

Nu ştiu de ce, tot clanul izbucni în rîs. E adevărat că şeful lui, acest Vasile (fiindcă, fără să arate, avea totuşi aerul că el a fost şi a rămas şeful clanului, şi nu numai pen­tru că era frate cu Matilda, Artimon şi Petea, ci şi pentru calităţile lui intrinsece) avea, se pare, dintre ei toţi, simţul humorului. Rămînea de văzut dacă acest humor depăşea graniţele familiei. De pildă eu nu vedeam ce era de rîs în istoria cu vitaminele neveste-sii, fiindcă, dacă era ade­vărat şi el se supunea la acest regim alternativ între purcel şi păstîrnac, era cam stupid... Îl simpatizai însă, fiindcă nu-i luase partea lui Petea şi acum se ocupa de mine. "Cine a mai rămas? căută apoi el parcă în jur, şi iar se rîse. A! Artimon! Artimon, fratele nostru cel mai mic, zise el, e brigadier silvic prin pădurile astea, ceilalţi, adăugă cu un gest neglijent de mare şef, spre doi zbanghii mai tineri ca el şi care îi stăteau în faţă, sînt ajutoarele mele de la fermă, ingineri şi ei, ăsta e zootehnist, îl arătă el cu degetul pe unul, ăstălalt e de cîmp... Iar doamna e soţia lui Petea, sfîrşi el cu un semn din cap spre o cucoană incredibil de urîtă şi de bătrînă, dacă te gîndeai că roşcatul era mai mic decît Matilda, care încă nu împli­nise treizeci. Urîta, coafată înalt, păr negru, figură plată şi obosită, părea să aibă patruzeci. Cum putuse să se însoare cu aşa ceva, el care, trebuie să recunosc, pe lîngă faptul că avea trăsături frumoase şi expresive, avea în felul lui de a fi o mîndrie naturală de mascul dintr-o specie reuşită, voinic fără să fie gras, cu privire insolentă şi provocatoare de cuceritor? Ce dracu cucerise? Abia mulţi ani mai tîrziu traiectoria vieţii lui avea să explice această căsătorie inexplicabilă . De fapt nu avea vocaţie pentru viaţa de familie şi crezuse că a te căsători era o glumă, puteai oricînd să te descăsătoreşti şi se pare că, după spusele Matildei, fata asta urîtă şi care nu era nicidecum bătrînă cînd se luaseră şi nici aşa urîtă nu era, naşterile o sluţiseră, îl iubea foarte tare pe Petea... Avea să-mi explice Matilda prin una din formulările ei lapidare şi patetice, ce era cu Petea... Fapt e că urîta pusese stăpînire pe cele două fetiţe pe care le făcuseră împreună şi le crescu îm­potriva lui, roasă în acelaşi timp de o gelozie fără vinde­care, deşi la data aceea Petea n-o înşela cu nimeni. Dar începu s-o înşele şi atunci îl alungară din casă. De fapt el abia atunci ieşea dintr-o întîrziată adolescenţă, dar tot nu ştiu să-şi găsească pe cineva cu care s-o ia de la început, schimbă vreo cinci şi toate sub o formă sau alta îl umiliră şi îl dădură afară, luîndu-i lucrurile şi chiar hainele de pe el. Pe-asta din urmă, care îi luă şi hainele, o iubise cel mai tare. Am cunoscut-o eu însumi, le-am făcut o vizită la invitaţia lui insistentă, întîlnindu-ne întîmplător pe stradă. Tipesa era gen bibelou, sau mai degrabă bibilică, oricum greu de dibăcit scorpia din ea, fiindcă oricum scorpie era. Dar şi Matildei îi plăcuse, se părea că în sfîrşit Petea şi-a găsit femeia care să-l iubească şi să se căsăto­rească cu ea, să-şi întemeieze şi el o familie a lui, cu copiii lui, care să-l iubească, nu să-l bîrfească în oraş, ba chiar şi mai rău. Petea tînjea după iubire! Ei, da! asta era cheia sufletului lui Petea! Auzind-o pe Matilda exprimîndu-se astfel, ai fi putut crede că Petea era un suflet ales, că în timp ce noi ne bălăcăream în pasiuni urîte şi mici, el tînjea după ceva înalt, sigur, iubire, mai e vorbă? Dar ce dracu se întîmpla între el şi tipesele cu care încerca sau credea că îl vor face fericit, de îl dădeau afară porcăindu-1, aruncîndu-i la început lucrurile în stradă, în prada unei mari furii, saltea, pălării, cozondraci (acestea nu suportau să-l mai vadă o clipă nici pe el, nici ceva care să le mai amintească de el), pentru ca apoi Petea să aleagă altele care îi opreau tot ce avea, iar cea din urmă, bibe­loul, şi hainele de pe el, căci aşa îl dăduse afară în stradă, în pijama, şi încuiase uşa pe dinăuntru şi nu mai deschi­sese nici la insistenţele Matildei, care veni cu un taxi şi cu un costum de-al meu să-l ia de-acolo, la un telefon al vecinilor, dar indignată vrusese totuşi să-i ia şi lucrurile... Intuiţia mea era că Petea avea un suflet iremediabil tur­bure şi violent, fără să ştiu ce forme exasperante îmbrăca de stîrnea în partenerele lui aproape una şi aceeaşi reac­ţie... Pînă la urmă s~a întors acasă, unde, bineînţeles, a început să ducă o viaţă infernală cu urîta şi bătrîna lui soţie pe care nimeni n-o putea potoli. Fetele însă, cum se întîmplă adesea cu copiii, făcîndu-se mari, începură să ţină îa el şi s-o dezaprobe pe mamă... Nu ştiu dacă bătrîneţea avea să le aducă vreo alinare, fiindcă după măriti­şul fetelor, cei doi aveau să rămînă iar singuri faţă în faţă...

Ceva îmi spunea că odată pornit numitul Vasile avea să pună irezistibil stăpînire pe toţi cei de faţă şi că nu va înceta să vorbească pînă nu-l vor durea fălcile, cînd ne vom ridica şi pleca. Ceea ce se şi întîmplă. După ce ter­mină cu prezentările, înfulecînd, mă ignoră, spunînd că de altfel el îl cunoaşte bine pe N.B., şeful meu de catedră, îi trimite din cînd în cînd peşte şi cîte-un purcel, fiindcă e prieten cu... care e cel mai bun prieten cu... unul din ăştia fiind fost coleg de liceu cu el la Chişinău, prieten de nădejde, e cel mai bun internist din Ardeal după Haţeganu, e elevul lui... "Într-o zi lui Haţeganu, înlănţui el dînd pe gît un pahar de vin, cît e el de mare, i-a făcut figura un ţăran, care a venit la el cu plămînul ciuruit de oftică. I s-a arătat radiografia, nu şi-a dat seama că ţăranul era acolo, alături pitit în suita lui, şi zice, moare, asta e, domnilor, moare!... După un an se întoarce ţăranul sănătos şi zice: domnu doctor, acum mi-e bine, să vă dea Dumnezeu şi dumneavoastră multă sănătate şi să trăiţi o sută de ani. Ce e cu tine? zice Haţeganu. Ce e cu ăsta? Şi doctorii îi explică, e ăla de anul trecut, care... ştiţi dum­neavoastră, aşa şi-aşa şi cum arată acum radiografia? zice Haţeganu enervat (aşa sînt ăştia, dacă nu mori cînd zic ei că ai să mori, se enervează). Se uită el la radiografie, se enervează şi mai tare, toate cavernele se cicatrizaseră, ce-ai făcut, bă, zice, ce tratament ai urmat? Păi ce-aţi spus dumneavoastră, zice ţăranul, am băut moare! Ce e asta, moare? Zeamă de varză! zice ţăranul. Du-te în p... mă-tii, zice atunci Haţeganu şi-i aruncă radiografia în nas şi se cară, nu-i plăcea să-şi bată cineva joc de el, fiindcă el aşa credea, adică nu-i venea să creadă că... Unul tot aşa, un chirurg mare, l-a tăiat pe unul, l-a cusut, l-a aranjat, cînd să-l trezească, ăla dăduse ortul popii... La morgă cu el, zice. Anunţă familia să vie să-l ia... Dimineaţa..." Da, bănuiesc, gîndii, dimineaţa ăla care murise înviase, la morgă, şi izbucnii în rîs şi turnai vecinei mele în pahar. Ea tresări, surprinsă. "Ai de gînd să asculţi mai departe vorbăria ăstuia?" îi şoptii. Tăcerea ei deveni atentă: spui tu ceva mai interesant? parcă îmi răspundea. "Bine­înţeles, zisei. Cum trăieşti tu cu gringalelul tău?" (ca să nu-i zic pe româneşte pipernicit - prudenţă cu femeile fatale!) Tăcerea ei se adînci, nu-mi răspunse. Îmi plăcea cum mînca, într-o totală absenţă, deşi poftă avea. Tot aşa îşi goli paharul. Numai cînd îşi aprinse a nu ştiu cîta ţigare, degetele ei deveniră vag nervoase, semn că gîndirea ei insondabilă era la pîndă şi că masca ei cu senzuale buze trase în jos se mişca, sub presiunea unui enorm interes, unei ascuţite curiozităţi. Ce poate fi? mă întrebai. Bine­înţeles, rînjii în sinea mea, cuvîntul gringalet, la care adăugasem tău, adică al ei, bărbatul ei, rătăcea ca o bilă în căutarea unui înţeles care nu se desvăluia. Bărbatul ei era un gringalet?! Adică cum? Cum însă nu intra în legea care o călăuzea să se mire, se redresă, masca se reaşeză, pleoa­pele se lăsară greu peste pupile şi numai fumul ţigării, din care trăgea cu poftă nestăpînită, arăta că voinţa pe care o pusese ca să nu întrebe era uriaşă. Mă înşelam asupra cinismului ei, altceva era la mijloc, aveam să aflu mai tîrziu... Continuai: "Într-o circiumă, doi poeţi nu aveau ce bea. Şi atunci văd prin fereastră un tip care scria şi el poezii, pe care însă nu le tipărea nimeni, care la rîndul lui îi vede pe cei doi. A, pupături, ce faci măi frate, ce bem noi aicea? Lasă că bem, zice noul venit şi se duse acasă, veni cu bani, dar şi cu un caiet. Se comandă vin, fripturi, în timp ce unul din cei doi răsfoia caietul. N-are! zise el deodată . Chelnerul le destupă sticla, le puse în faţă fripturile, salata... N-are! repetă acela, n-are! şi aruncă alături caietul. Proprietarul lui înţelese şi nemaiştiind ce spune strigă necăjit: ce-are, dom`le, de n-are? Aici e aici! făcui eu filozofic, ce are de n-are! Cine poate să ştie?"

Tamara se întoarse şi îmi aruncă o lungă privire lan­guroasă. Tot ceea ce era în posesia ei se îngrămădi în această privire, dar nu avui timp s-o descifrez. Matilda încerca o diversiune, să-i smulgă fratelui ei dreptul de a pălăvrăgi: "...Dar nu e aşa, Vasia (deci nu Vasile!), striga ea, în realitate el vroia să caute puţină linişte, ce înseamnă agitaţia asta faţă de dorinţa omului de a fi el însuşi..." Implacabil, Vasile îi răspunse că văzuse el cum vroia acela să fie el însuşi, adică să-l dea afară pe el, directo­rul fermei, şi să vină el şi să dea totul de rîpă... "Mai mîncam noi aici un curcan, şi mai beam o damigeana de vin, ridică el vocea brutal, dacă ne luam după..." "Dar ce mul­ţumire avem noi dacă el..." "Matilda, strigă Tasia, du-te, dragă, la el acasă şi..." "Partea cea mai tare e că cel care spusese că ăla n-avea, n-avea nici el, strigai eu. Şi nici celălalt. Nici unul din cei trei n-avea! Dar cei doi cre­deau că aveau... Ei, gringalet-ul tău are sau n-are?" "Dar dumneata ai? spuse ea rar şi-i simţii pupilele pipăindu-mă îndelung; întrebare neaşteptată, în orice caz greu să răspunzi la ea. Dacă răspundeai afirmativ, exista loc în acele pupile pentru îndoială, care îi şi licărea în ele, dacă ziceai că nu, atunci de ce rîzi de alţii. "N-ai înţeles, zisei, e vorba de talent, doamnă!"

Mersesem prea departe cu sugestiile mele şi mă înfun­dase. Ea izbucni în hohote, îşi dădu capul pe spate. Dinţi laţi, colţi carnasieri, expresie brusc de o imbecilitate absolută şi totală. Avui, o clipă, o senzaţie de coşmar. Doamne-Dumnezeule, cum putusem, încă de la început, să-i spun ceea ce îi spusesem? Nu-mi aminteam să fi fost vreodată atît de vulgar, nu faţă de cineva, ci faţă de mine însumi, fiindcă mi se întîmplase nu o dată să gîndesc: sînt vulgar cu ăsta sau cu asta, cu intenţia de a insulta, eu nu sînt ceea ce exprim, cuvintele nu mă ating, deşi eu sînt acela care le rostesc. Nu preţuiesc această persoană şi ca atare nu-i ofer despre mine decît o viziune vulgară, deoarece o părere a ei bună ar turbura sentimentele nete, prin slăbiciunea de a nu rezista la apropierea care ar urma. Nu doresc să mă apropii! O părere rea despre mine e un scut de apărare împotriva amestecului şi a compromisului cu cei pe care îi dispreţuiesc. Le dau şansa să mă dispre­ţuiască şi ei. Ce făcusem însă aici? Simţii că roşesc, fiindcă îmi dădeam seama că îmi plăcuse, şi vrusesem să plac şi eu. Şi, desigur, toată lumea văzuse şi mă dispreţuise, lucru pe care nu-l mai premeditasem, fiindcă deşi hotărîsem să nu-i mai văd de-aici înainte, nu dorisem să le ofer o astfel de imagine, erau totuşi rudele Matildei, căreia nu puteam să-i cer să rupă cu ei fiindcă nu mă primiseră ei bine... Deşi pînă la urmă Tasia şi Vasile se străduiseră să facă să dispară acel ceva nefiresc creat de Matilda şi Petea încă din primele clipe ale apariţiei mele...

Mai întîrziai un sfert de oră, timp în care rămăsei tăcut fără să-i mai acord Tamarei vreo atenţie, apoi mă ridicai de la masă şi mă adresai Matildei grav, ca între soţii care trăiesc de mult împreună şi au învăţat să-şi respecte li­ber şi fără vreun resentiment obiceiurile: "...dacă tu vrei să mai stai... eu trebuie să plec!" "Nu", tresări ea şi avu pe chip o expresie neaşteptată de supunere, pe care nu i-o cunoşteam şi care o făcu să se ridice de pe scaun. Aş­teptai liniştit lîngă uşă să se termine pupăturile şi salamalecurile de despărţire, nu dădui mîna cu nimeni, fiindcă nici ei nu dăduseră cînd venisem, spusei global bună ziua şi ieşirăm.

VII
Merserăm multă vreme pe jos. Matilda arăta mai de­parte supusă, avea paşi şovăielnici, paşii ei de-atunci, cînd o găsisem plimbîndu-se prin faţa casei mele. Cum ea nu spunea nimic şi nici eu n-aveam de gînd să spun ceva, o lungă tăcere se aşternu între noi, nepăsătoare la mine, îngrijorată, se pare, la ea. În cele din urmă ea mă întrebă deodată cu un glas care infirma ceea ce mi se păruse mie că e supunere: gîndire sigură pe ea, judecată fără apel: ..De ce te-ai purtat aşa de urît cu Petea?" Nu era totuşi chiar un reproş sigur, ci o nedumerire, parcă un regret ascuns sub o fermitate afişată. Vrusei să-i răspund că ea se purtase urît cu mine şi nu eu cu cineva, dar nu dădui urmare acestui impuls. Totul era mult prea grav pentru a mai face apel la cuvinte. Ceea ce se petrecuse în acea zi, începînd cu întoarcerea mea acasă, nu se mai putea drege cu nimic, nu exista o explicaţie care se putea da de ce o soţie nu schimbă un cuvînt cu soţul ei într-o vizită, nu schimbă o privire, un gest, un surîs, o exclamaţie... Nu era ceva care putea fi înţeles, trebuia doar înghiţit, iar în ceea ce priveşte urmările şi sensul, nu putem forţa nimic de pe acum. Vom vedea mai tîrziu. Vrusei să-i spun: "Niciodată nu mi-aşi fi putut închipui că..." dar mă oprii iarăşi. Prac­tica pitagoricienilor de a tăcea îmi plăcuse cel mai mult la ei. Nedînd expresie gîndurilor care ţi se îmbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine şi descoperi cu o mare bucurie că exprimarea lor nu era necesară. Matilda se nelinişti: "Eşti supărat pe mine?"

Dacă eram supărat pe ea! I-auzi! Vroia să smulgă de la mine ceea ce ar fi trebuit ea să desvăluie. Ei bine, gîndii, dă-i drumul, dacă poţi, spune ceea ce nu poate fi spus, explică ceea ce nu se poate explica! "Te-am aştep­tat o oră să te întorci, nu ştiam ce e cu tine..." Nu ştia! Dar de ce sunasem în loc să deschid? Nu ştia, o lovise amnezia... Şi cum urcase scările uitînd că trebuie să vin şi eu şi închisese bine uşa în urma ei? Explică, Matilda, curaj, încearcă imposibilul. "Bine, zise ea, Petea e un ne­simţit, dar în cazul de azi nu vroia decît să..." Se poticni singură. Ei, ei, de ce te-ai oprit? Lasă-l pe Petea, mai e pînă acolo! "De la început, reluă ea, ai intrat cu o figură de înmormîntare, m-am mirat şi eu, n-ai dat mîna cu ni­meni..." Trece la atac! O fi vrut să fac înconjurul mesei în timp ce toţi stăteau ca nişte plăcinţi pe scaune, să arbo­rez o încîntare maximă, să sărut mîna la cucoane... Sînt obişnuit de la părinţi, Matilda; gîndii mai departe, să mă ridic în picioare cînd îmi intră un musafir în casă. Iar figură de înmormîntare eu nu aveam cînd am intrat - şi ţi-am căutat chipul şi am aşteptat de la tine un semn de recunoaştere. Oi fi avut după aceea, asta e posibil...

Simulă oboseala (fiindcă mersesem foarte puţin), se opri şi se aşeză pe bordura unui mic havuz secat din mij­locul unui scuar cu un arbore foarte bătrîn. Se însera. O lumină galbenă de noiembrie liniştit se zărea în depărtare, mărind parcă, lărgind bulevardul care ducea spre centru şi înecînd acest centru în mister, ca şi cînd acolo s~ar fi petrecut cine ştie ce... îmi amintii de teritoriul meu cu­cerit în acea plimbare după excursia cu Petrică şi mi se făcu dor să mă plimb singur, ca atunci cînd o dădusem pe Matilda uitării, după ce mă făcuse toată ziua ridicol. Şi astăzi mi se întîmplase acelaşi lucru. Îi aruncai o privire. Stătea nemişcată ca o statuie, cu obrajii în palme, părul bogat, castaniu, i se revărsase peste mîini. Taiorul negru i se mula pe corp, genunchii stăteau strînşi unul lîngă altul, şi privirea mea piezişă întîrzie căutînd frumoasele ei glezne. Ca un val care spală în cîteva clipe o plajă mur­dară şi îi redă frumuseţea ei de la începuturi, amintirea primelor clipe cînd o zărisem pe Matilda prin ninsoare şterse această zi din prezent şi o dorinţă vie mi se urcă în inimă să-i văd pleoapele clipind şi surîsul înflorindu-i enig­matic în colţul gurii.

Mă aşezai alături şi îi apucai mîinile. Ea nu şi le des­prinse, dar se abandonă, căută adăpost la pieptul meu. O ţinui astfel cîtva timp... Dar n-o puteam ţine la infinit, îi dădui capul pe spate. Îmi arătă un chip devastat; cu ochii pe jumătate închişi, acest chip, care nu era frumos decît printr-un misterios suflu interior, era părăsit acum de armonia lui şi mi se arăta ochilor cu oribilele trăsături ale unui bărbat... Da, gîndii, ce coşmar! Apucă-te să mîngîi şi să săruţi un bărbat... Simţii un val de repulsie şi o lăsai din braţe. "Da, ştiu, zise ea, sînt odioasă. Dar nu mă pot stăpîni... Lumea mă admiră, colegele, toţi care mă cunosc... Matilda, mi se spune în faţă, tu eşti un om şi jumătate! Dar eu ştiu, aproape că striga ea, şi mai ales de cînd te iubesc pe tine, că nu e aşa, că nu sînt un om şi jumătate, fiindcă nu sînt stăpînă pe mine." "De ce ar trebui să fii stăpînă pe tine din moment ce toată lumea te admiră?" rupsei eu tăcerea. Şi nu spusei mai mult. Stăpîn pe sine, gîndii, trebuie să fie acela care dă la iveală fără să vrea lucruri străine firii lui. Or, Matilda, ce e străin de tine din ceea ce ai făcut tu, de pildă, azi? Nu timp de o clipă, fiindcă ne putem pomeni că săvîrşim într-o clipă o enormă gafă, sau chiar timp mai îndelungat, să alune­căm pe o pantă aiurea, pînă ne trezim roşind, cum făcusem eu cu Tamara, dar pe tine te urmăreşte după cîte înţeleg mai demult, ca un blestem, această alunecare; eşti con­ştientă de ea, dar nu vrei să-i spui pe nume. "Ei, rîsei eu, e uşor să spui că eşti oribilă, dar ia încearcă să spui de ce, apucă şarpele de coadă..." Şi fiindcă îmi dădui seama imediat că vorbisem zadarnic, fiindcă nici un semn nu arăta că a înţeles ce aşteptam eu de la ea, adăugai cu iro­nie: "Cum, dar eşti firească, tu care îi înţelegi pe toţi fiindcă aşa sînt ei, nu văd de ce nu te-ai accepta şi pe tine!", tot gîndind: în fond te accepţi, plesneşti de trufie cînd eşti aşa cum sugerezi că n-ai fi, te-am văzut, oho, te-am văzut din plin, aşa cum nu mi-am putut închipui în doi ani de zile că o să fii la prima noastră ieşire în lume! Nu e grav, acum sînt prevenit, pe viitor cînd vom ieşi mă despart de tine pe timpul cît va dura vizita, apoi ne reîntîlnim ca acum îndată ce ne vom afla în stradă...

"Hai să-i punem punct, zisei, nu s-a întîmplat de fapt chiar nimic, nu văd motive suficiente să-l imiţi pe Marmeladov! Nu te înţeleg, continuai, şi te rog să mă crezi că nu e pe gustul meu să vad pe cineva turburîndu-se şi acuzîndu-se de lucruri care pentru el n-au nici chip nici formă, vreau să spun nu au nici o concreteţe." "Da, zise ea, dar au consecinţe, o, eu ştiu, simt..." "Păi sigur că au, zisei, dar ce poţi face? Ei, da, e ca şi cînd am avea drep­tul să cerem şi să ne cerem ca toate actele noastre să se consume într-o perfectă armonie cu ceilalţi." (Trebuia atît de puţin, gîndii, ca totul să fie în ordine! şi nici acum nu trebuie mai mult, dar văd că nu-l faci, puţinul acesta, şi continui să-mi arăţi acest chip de bărbat care îmi stîrneşte repulsie!)

Revenii însă asupra acestei gîndiri. Nu, acum nu mai putea face nimic, afară, poate, de un singur lucru şi anume o transfigurare, să revină Matilda de dinainte de căsătorie! dar cine se poate transfigura cînd asupra lui apasă masa brutală a unei realităţi sufleteşti în stăpînirea căreia este? Doar un puternic seism poate determina să se spulbere firea, caracterul care ne ţine înlănţuiţi şi să elibereze ceea ce zace în noi încătuşat, acea simţire diafană, profundă şi pură care ne face să cădem aproape în perplexitate cînd învăluim cu privirea chipul iubit... Aveam o singură nedumerire: ce se întîmplase de fapt cu Matilda? Fiindcă una erau discuţiile noastre din care ieşeau scîntei (nu mă nelinişteau, ba chiar mă pasionau, fiindcă nu e lipsit de interes să învingi o rezistenţă; în mod normal gîndim că astfel de rezistenţe nici n-ar trebui să existe, dar uite că oamenii le au, şi anume în chestiu­nile cele mai puerile) şi alta această schimbare care, nu mă înşelam, venea din adîncuri. Din primul şoc rămăse­sem însă cu un fir de înţelepciune şi.îmi spusei că Ma­tilda n-are altă treabă decît arhitectura ei şi, desigur, obiceiul de a-şi contempla cu un sentiment catastrofic deplasările sufleteşti. în loc să-mi spună simplu, Victor, te iubesc, nu lua în seamă ce mi se întîmplă mie, lucru­rile astea n-au importanţă faţă de ceea ce ştim noi că sim­ţim unul pentru altul, ea continua să stea alături de mine cu chipul desfigurat, străină şi mortificată, cu toate că eu o acoperisem spunîndu-i că de fapt nu s-a întîmplat chiar nimic şi n-avea rost să se complacă în starea aceea. Nu, ea avea timp, îmi sugera chiar că timpul tocmai de aceea există, pentru astfel de stări. Pentru ce altceva? Ce e mai important decît asta? Aici e-aici! Restul e nerozie. "Uite ce e, îi spusei, eu am treabă, ţi-am spus de la început cînd mi-ai dat telefon că n-aveam chef să vin. Şi ţi-o spun şi pentru viitor, că în general am treabă, pe care însă sînt gata oricînd s-o părăsesc ia chemarea ta. Da' tu acum eşti departe de mine şi ai timp de pierdut exagerînd întîmplările unei vizite nereuşite, despre care nici măcar nu vrei să vorbeşti, să-ţi explici ţie, dacă mie nu crezi că mi-eşti datoare vreo explicaţie, ce anume ţi-a făcut rău, ce s-a întîmplat de fapt. Hai să mergem!"

VIII
"Numai că această stare n-o părăsi decît după vreo săptămînă, timp în care nu descoperii nimic şi văzui zilnic şi cu nelinişte chipul ei urîţit, de pe care fugise lumina de altădată. Şi dacă rămîne aşa? mă întrebai. O fi bol­navă. Dar nu era, mînca zdravăn, cu poftă, şi tot aşa făcea şi dragoste, dar fără exaltările de altădată. Se purta fi­resc, ca şi cînd nimic nu se petrecuse cu ea şi mă pomenii că un fior rece îmi strînse inima şi un gol insuportabil născu în mine întrebarea: dar dacă nu ea s-a schimbat, ci eu? Dacă ea a fost aşa totdeauna şi eu am văzut-o altfel? Cîteva zile mă simţii ca şi cînd aşi fi avut în sto­mac un copil mort. Conversaţia cu ea era ternă, tăcerile între noi lungi, nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se mai petrecea pe la ei pe la arhitecţi, şi cînd încercai să fac eu acest lucru relatîndu-i ce se mai petrecea pe la noi, la universitari, nu-i captai interesul, deşi nu era ab­sentă, mă asculta cu atenţie. Nu ieşirăm nicăieri, eu citeam în birou, ea vorbea îndelung la telefon cu tot felul de cu­noştinţe, cînd nu stătea în bucătărie cu Ana şi pregătea masa. Alteori dădea drumul la radio, lua o carte şi se înfunda în fotoliu să citească, dar renunţa după un sfert de oră, se scuza că în seara aceea o să mă lase să iau masa singur, îi era somn, se simţea obosită, se ducea să se culce.

Spre sfîrşitul săptămînii o văzui la un moment dat în fotoliu cu oglinda în mînă (un frumos obiect din argint vechi), se cerceta cu o atenţie minuţioasă şi îndelungă, se strîmba, se uita cînd foarte aproape, cînd de la distanţă, punea mîna pe nas, belea ochii... Nu părea nici surprinsă, dar nici cu totul indiferentă, avea doar o vagă curiozitate scîrbită şi reflexivă... Cînd aproape că aruncă oglinda, de astă dată plictisită, şi spuse cu un soi de nepăsare care venea parcă de foarte departe: "Arăt oribil!" Dar nu mie mi se adresa, ci, ai fi zis pereţilor şi se ridică din fotoliu, îmi arătă un spate care se îndepărtă leneş spre dormitor şi dispăru lăsînd uşa deschisă. Deci era adevărat, arăta aşa cum era ea, nu cum credeam eu că o văd... Adică nu eu mă schimbasem... Şi simţii cum din nou fiinţa mea res­pira liber, fără acel ghem din stomac. Mă pufni chiar rîsul. Felul cum ea se privise în oglindă, aşi zice plictisită că era plictisită, fără vreo cutremurare, arăta, dezvăluia adică o comică stagnare a sufletului, ca şi cînd ar fi fost o iapă bătrînă care se uită în golul cel mare al cîmpiei şi nu mai vroia nimic...Mă dusei peste ea să văd ce face, cu veselia care mă năpădise reprimată, dar care nu se stingea. O găsii aşezată pe taburetul din faţa oglinzii de toaletă, cu un ruj în mînă. Şi-l dădu peste buze, se con­templă, îşi supse gura... Buzele reapărură, se uită, îi plăcură sau nu, operă iar cu rujul, de astă dată desenîndu-şi o gură de vampă... "Cum arată o curvă, zise, tu tre­buie să ştii... Ai fost la curve, nu? Să nu minţi, toţi aţi fost..." Izbucnii în rîs. Vorbea tot aşa, tărăgănat, ca şi atunci cînd constatase că arăta oribil şi nu-i păsase, sau prea puţin. Tot aşa şi acum, puţin îi păsa dacă am fost sau nu la... "De ce rîzi?!" mă întrebă cu o nedumerire amorfă, impersonală, în timp ce încerca să-şi facă o gură cum credea ea că trebuie să arate o... Se uită astfel la mine, dar numai o clipă, apoi începu să se şteargă cu vată, pe care o înmuie într-o sticluţă, reuşind să se boroşcăiască pe obraz şi pe bărbie, enervîndu-se, o enervare rece, fleg­matică, amestecată cu nedumerire că găseam ceva de rîs în toate acestea... Rîdeam fiindcă o iubeam, deşi o sim­ţeam departe de mine, dar mi se părea că se trezise totuşi ceva în ea şi cine ştie, poate...

Într-adevăr aşa se şi întîmplă, a doua zi dimineaţa cînd deschise ochii chipul ei se limpezi şi înflori sub un straniu sentiment de renaştere, uitîndu-se la mine? "Victor, ce faci tu, iubitul meu, ei, eee..." strigă, un vechi strigăt al ei, la început de interdicţie, apoi de stupoare, la telefon, cînd mă căuta la facultate şi ne auzeam vocile. Mă redes­coperea? Vedea că exist? Descoperea că ea însăşi exista şi nu oricum, ci alături de un bărbat pe care îl iubea şi de care era iubită? O uluia acest fapt?...

Totuşi în săptămînile următoare descoperii că întoar­cerea nu era totală, ca şi cînd ceea ce cîştigase înstrăinîndu-se de mine aproape îndată ce începusem să trăim în aceeaşi casă era ceva bun pentru ea, la care nu trebuia să renunţe. Referirile mele la un trecut care îmi umplea su­fletul, deşi foarte prudente acum, nu-i aduceau decît o exclamaţie scurtă, a, da, sau, sigur, era foarte frumos, pînă cînd într-o zi îmi spuse chiar mirată: "Parcă ai fi un moşneag care trăieşte din amintiri. Sîntem tineri, trăim în prezent... Nu pot să-i înţeleg pe cei care vorbesc me­reu de trecut şi de viitor, nu mai văd clipa de faţă, care singura e viaţă; restul e iluzie care s-a dus, sau iluzie pe care ţi-o faci. Şi de trăit cînd trăieşti?" "Sînt trei dimen­siuni componente ale conştiinţei umane, care ne deose­besc de animale, îi spusei. Ne naştem şi asfinţim odată cu ele, nu numai bătrînii se gîndesc la trecut, nu numai ti­nerii la viitor şi nimeni nu poate trăi ca un cal jugănit, numai în prezent, viaţa noastră ar fi ca şi a lui, mîncare, ham, apă, somn, apoi iar mîncare, ham, apă şi din cînd în cînd bici, dacă l-ar vizita, trăgînd căruţa şi auzind necheza­tul unei iepe,- cine ştie ce reverie de pe vremea cînd era armăsar." "Deci armăsarul are conştiinţă?" zise ea iz­bucnind în rîs cu o satisfacţie stupidă, pe care o au toţi cei Ce nu pot urmări pînă la capăt o idee, şi care cred că

te-au prins că a ta e falsă. "Calul şi tot ce există ne este egal în spirit, zisei, în sensul că totul e spirit, dar asta e altceva. Reţine numai cuvîntul , care ţi se poate aplica, dacă chiar crezi că numai prezentul contează." "Bine că eşti tu armăsar", rîse din nou Matilda şi părăsi brusc şi discuţia şi locul, cum nu făcea de obicei, lucru care mă bucură, fără să-mi dau seama de ce. Abia acum pot să spun că ideile erau blestemul ei, şi cînd reuşea să se ferească şi să nu intre în jocul lor şi mai ales cu mine, însemna că mă iubea foarte tare în acele clipe şl se temea de ceva...

Bine, îmi spusei, haideţi aşadar să trăim acest prezent. În duminica următoare făcurăm o vizită părinţilor mei, care bineînţeles că se supărară fiindcă nu-i anunţasem din timp să ne primească şi ei cu masa pregătită. De astă dată Matilda căzu în extrema cealaltă, mă sorbea, cum se zice, din priviri, punea mîna pe mine, ba chiar la un mo­ment dat îşi lăsă capul pe pieptul meu...

Credea că o să fiu încîntat, eu sau părinţii mei? Pu­ţin lipsi să nu mă scoată din pepeni şi scurtai vizita, crezînd că din pricina asta, că ne aflam la părinţii mei, vroia ca să arate că mă iubeşte aşa tare.

Dar nu. Asta o ţinu cîteva săptămîni. Încercai s-o scot din casă. Teatru, cinematograf, plimbări... Dădea din cap scurt, nu, n-am timp, deşi pe urmă se vedea că avea destul, ba chiar, după ce îmi dădea acest răspuns, se îm­brăca şi ieşea la plimbare... dar plimbare îi oferisem şi eu cu o oră înainte. Şi nu zicea vino şi tu, dacă de plim­bare era vorba. Ridicai din sprîncene: omul are chef să se plimbe singur, da, singur, şi să mai tacă dracului din gură, căci ajunsesem să simt cum se strecoară în mine regretul că pierd vremea ascultîndu-i vorbăria. Fireşte că începui să ies şi eu singur, fără să mă obosesc s-o in­vit. Primeam vizita cîte unui arhitect, cu soţia, fireşte. Matilda rîdea cu gura pînă la urechi de nu ştiu ce, şi după ce aceia plecau, se uita la mine vindicativ, ca şi cînd eu aşi fi silit-o să rîdă astfel de te miri ce idioţenie spusă de musafiri.

Fiindcă era un decembrie frumos, îi propusei o excursie, crezînd că în mijlocul naturii o să dorească mai puţin să-mi arate cît mă iubeşte! Nici vorbă! Îi dădea înainte cu libia şi mi se agăţa de braţ împiedicîndu-mă să urc... "Ai vrut dragoste, îmi spunea (dar nu-mi spunea, nici măcar nu avea aerul), ei, iată dragoste! satură-te! Dar nu era aşa, nu era nimic demonstrativ în acest exces şi mă întrebam ce e mai rău, înstrăinarea sau apropierea aceasta sufocantă? Devenii brutal în faţa acestei revăr­sări de tandreţe, încît după acea excursie vorbeam tare cu ea, sonor, impersonal, dînd cuvintelor doar valoarea lor, ca să zic aşa extrinsecă... Treptat încetai să-i mai pîndesc reacţiile, ba chiar erau zile cînd nici nu mai ştiam dacă Matilda e veselă sau tristă... nu mai observai şi ce anume stare nouă luase locul celei sufocante, care la rîndul ei să dispară după un timp- şi să vie alta. Se instala, adică, în­tre noi o anume nepăsare variabilă, asemeni zilelor şi ano­timpurilor, sentiment, cred, comun tuturor oamenilor, căci altfel n-am putea vieţui cu cineva în aceeaşi casă, atîţia amar de ani, cît durează o căsnicie activă (bătrîneţea e sfîrşitul ei...)

Dar asta şi din pricină că la facultate începu să se întîmple ceva, evenimente senzaţionale, care mă surprinseră şi mă aruncară într-o stare extremă de tensiune lăun­trică, şi nu mai aveam timp să despic firul în patru în relaţiile mele cu Matilda.

IX
Predasem pînă atunci liniştiţi, treceam şi noi, ca şi ar­hitecţii, printr-o stare de spirit, pe care eu am desemnat-o mai tîrziu ca aparţinînd perioadei Matilda. Adică?

Adică, Marx spune că omenirea se desparte de trecu­tul ei rîzînd. Se referă la perioada de după revoluţia pro­letară, cînd vechii idoli şi mai ales vechii stăpîni devin obiectul de rîs al maselor, înfăţişaţi ca nişte paiaţe, în artă, filme, teatru, spectacole de circ şi de estradă. A dis­părut aura în care erau învăluiţi, puterea, luxul, banul, şi ne apar acum aşa cum erau de fapt în realitate, adică ridiculi, mărginiţi, caraghioşi. Numai că marii artişti fă­cuseră acest lucru totdeauna, dar masele, masele se dis­traseră prea puţin, asta vroia să spună Marx, aura persista atît timp cît condiţiile sociale rămîneau neschimbate. Perioada Matilda însă arăta contrariul, nu se rîdea nu­mai de vechii idoli, ci şi de cei noi. Cel puţin ea rîdea, şi la început n-o înţelesesem, pînă într-o zi cînd mă întorsei şi eu acasă în prada unei mari veselii.

Mă încrucişasem în dimineaţa aceea pe culoarele fa­cultăţii cu dentistul la care mă duceam de obicei cînd aveam vreo carie, doctorul Vaintrub, un om simpatic, cordial, cunoscut în oraş, avea o bogată clientelă, om cu carte, iubitor de literatură şi filozofie, mă oprea adesea minute lungi în cabinetul său după ce mă plomba, să tre­cem în revistă noutăţile, cu toate că salonul său era plin de clienţi în suferinţă. Dar ne şi împrieteniserăm, ne făcuserăm vizite reciproce, schimbaserăm cărţi... "A, doc­tore, îl întîmpinai, salut..." În loc de răspuns el îmi zîmbi, mă apucă pe după umeri cu un gest hotărît şi protector şi mă strînse şi mă bătu uşor pe spinare, grăbit dar atent:

"Cum merge?" mă întrebă. Se referea desigur la starea danturii mele pe care o neglijasem ani în şir şi mă pome­nisem că nu mai puteam mînca într-o parte. Pierdusem o măsea şi trebuise să-mi îmbrace două ca să mi-o în­locuiască, operaţie extrem de dezagreabilă, polizorul acela sfredelindu-mi creierii. "Merge bine, îi răspunsei, acum pot să sparg şi sîmburi de măsline." El rîse cu poftă şi dispăru pe uşa pe care scria decan. Nu mă mirai că se ducea acolo, deşi mi se păru nefiresc felul natural cu care o deschise, fără să ezite şi mai ales fără să bată în uşă. "Decanul nostru suferă rău de măsele, spusei în birou co­legilor mei. L-a chemat urgent pe doctorul Vaintrub." Era tăcere. Nimeni nu-mi acordă atenţie şi nu ştiu de ce parcă fumau toţi ca nişte turci, deşi nu erau toţi fumători. Tă­cerea se prelungi, unul se uita pe fereastră, altul îşi răs­foia nişte notiţe, ceilalţi se plimbau de colo pînă colo cu chipurile alterate parcă de nesomn, nu ştiu ce aşteptau de nu-şi vedeau de orarul lor... Secretara deschise uşa şi ne anunţă: "domnul decan vă aşteaptă!" Aha! Asta era deci. Ieşirăm şi ne îndreptarăm spre decanat, intrarăm... Acolo însă nici un decan, la biroul lui, întîmpinîndu-ne cu un surîs cordial, stătea dentistul Vaintrub.

Se ridică în picioare şi dădu mîna cu noi toţi. Ni le cam zgudui pe-ale noastre... "Domnilor, ne spuse, sînt, după cum vi s-a comunicat ieri, noul dumneavoastră de­can... Luaţi loc... Sînt în măsură să vă spun că unele mă­suri preced reforma învăţămîntului pe care partidul o pregăteşte. În iunie, cînd s-a produs actul naţionalizării, uzinele şi fabricile erau deja în cea mai mare parte con­duse de comunişti. În învăţămînt, în cadrul revoluţiei culturale, reforma învăţămîntului şi desigur mai ales a învăţămîntului superior trebuie şi ea pregătită în preala­bil. Prima sarcină este introducerea marxismului în filo­zofie şi combaterea energică a filozofiei idealiste. Pînă nu de mult marxismul fusese considerat o simplă filozofie de referinţă doar pentru curioşi. De-aici înainte, marxismul, pe care se bazează concepţia despre lume materialist-dialectică a clasei muncitoare care a luat puterea, va trebui să devină filozofia de bază care se va preda în filozofie, în ştiinţele economice şi sociale. Vom începe printr-o ana­liză a materiei cursurilor înscrise în program în acest an şi treptat le vom schimba. Pentru început vă recomand..."

Şi ne recomandă, fără să citească de pe vreo listă, lucrări de Marx, Engels, Lenin, Stalin, Plehanov, Feuerbacbi şi alţii... "Nu notaţi, zise el, deşi nimeni nu nota, aceste titluri vor fi afişate, iar cărţile le veţi găsi fie prin biblioteci, fie direct prin librării..." Şi tăcu. Apoi adăugă: "Dom­nule Petrini, vreau să viu acum la orele dumitale..."

Veni şi arătă studenţilor, întrerupîndu-mă din cînd în cînd, că noul decan ştia filozofie. "În acest sens, spunea el, iată ce scrie Marx... sau iată ce scrie Lenin... dialectica lui Hegel, dacă o răsucim cu susul în jos, abia atunci pu­tem restabili eficient dialectica şi putem opera cu ea. Hegel e mare numai dacă este astfel răsturnat... Conti­nuaţi."

Hegel răsturnat! Nu rîdeam cu gura pînă la urechi, cum făcea Matilda, dar rîdeam foarte tare în forul meu interior, văzînd cum un dentist îi amenda pe marii filo­zofi luînd drept literă de evanghelie ceea ce un geniu po­litic cum fusese Lenin spusese, pentru necesităţi dictate de lupta ideologică pentru cucerirea puterii, în cutare sau cutare împrejurare. Dentistul le scotea filozofilor dinţii, îi plomba şi în cele din urmă le muta şi fălcile fără măcar să clipească. Era foarte sigur de sine, dacă nu mai mult, şi asta era cu atît mai curios cu cît îl ştiam pasionat de marile sisteme de la Platon şi Aristotel, pînă la ontologia existenţială a lui Martin Heidegger. Această stranie şi rapidă transformare, care îl făcea în primul rînd antipatic, constituia pentru mine un mister. Ce i se întîmplase? Şi cînd? Cum îşi înăbuşise el ardoarea gîndirii sale libere, care mă făcea să-mi amintesc adesea de el cu acea bucu­rie pe care ne-o dă ideea că undeva în oraşul în care trăim cineva are aceleaşi preocupări ca şi noi, deşi meseria lui e alta şi că oricînd te puteai duce să-l vezi, şi el să te pri­mească cu acea sticlire în ochi pe care i-o dădea pasiunea nobilă pentru cultură? Cum de renunţase şi la meseria lui şi la această pasiune şi acceptase să vină la noi şi să... Abia acasă deschisei şi eu fălcile şi rîsei cu gura pînă la urechi de mai multe ori: ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... "Ei, ce e, mă întrebă Matilda. Ce te-a apucat?" "Avem un nou decan, îi spusei, un dentist, ha, ha, ha, ha, ha... hi, hi, hi, hi, hi... N-are dreptate Marx, nu ne despărţim numai de trecut rîzînd, ci intrăm şi în viitor tot rîzînd... însă de noi înşine..." Şi îi povestii întîlnirea mea pe coridoare cu doctorul Vaintrub şi cum îi spusesem că stau bine cu dantura, pot să sparg şi sîmburi de măsline... "Se pregăteşte o reformă a învăţămîntului, continuai în timp ce mîncam flămînd. Ce-ar putea să aducă nou această reformă. Ce putea să aducă? Elevul şi studentul trebuiau oricum să înveţe? Bineînţeles! Acest adevăr nu putea fi reformat. Atunci?!" "Cine ţi-a spus că acest adevăr nu poate fi reformat? rîse Matilda mai tare parcă decît mine. Şeful catedrei voastre de filozofie a culturii era prezent?" "Nu, lipseşte de vreo două săptămîni, are o sciatică infecţioasă, care îl ţine la pat." "Hm! Aşa credeţi voi! De sciatica de care suferă el n-o să se mai vindece niciodată. Marele vostru filozof a fost întîmpinat într-o zi la poarta universităţii de către... nu-ţi spun cine şi i s-a spus: din clipa asta dumneavoastră n-aveţi ce mai căuta aici." Mă posomorii, avînd într-o secundă sentimentul că pentru mine perioada Matilda fu­sese foarte scurtă. Cum, marelui poet şi filozof i se luase catedra? "Chiar e adevărat?!" spusei. "Bineînţeles! zise Matilda care continua să fie veselă, ieri am aflat, dar am uitat să-ţi spun."

Nu-l iubeam pe marele poet nici ca filozof, nici ca pro­fesor, deşi el mă susţinuse să fiu numit la catedra lui. Nu-mi plăcuse însă că era distant cu mine şi se complăcea să fie înconjurat de adulatori găunoşi, care în afară de opera lui, din care îi citau chiar în faţă fără nici o jenă, ştiau prea puţină filozofie. Era adevărat că în sinea mea consideram lipsită de interes pentru timpurile moderne teoria sa asupra unei cunoaşteri limitate de o cenzură transcendentă, precum şi adaptarea la spaţiul românesc a gîndirii spengleriene conform căreia culturile şi civili­zaţiile sînt determinate de spaţiul geografic, dar avuse­sem grija din politeţă pentru marele poet şi om de cul­tură să nu discut cu nimeni despre opera lui. Era adevă­rat însă că păstrasem şi tăcere cînd vreun adept cu pri­virea sticlind de ignoranţă încerca să abordeze cu mine acest subiect. Pesemne că i se transmisese tăcerea mea, dacă nu mai mult. Nu mă invita la el, cum auzisem că făcea cu ceilalţi, îmi arunca doar, din cînd în cînd, abia clipind din pleoapele lui palide şi transparente, cîte-o pri­vire rece şi vag interogativă. Scoaterea lui brutală de la catedră era însă cu totul altceva. Era clar că în locul lui vor numi un alt Vaintrub oarecare, şi nu unul dintre noi, desigur, nu pe mine sau vreun discipol al marelui poet, sau pe profesorul N., de pildă, care mai fusese şef de catedră înainte de război şi la cursurile căruia învăţasem noi filo­zofie. Era un umanist blînd şi cu vastă cultură, moderat om de stînga, necompromis de vreo mişcare politică, ar fi fost cît se poate de firesc să fie numit el, or, de două săptămîni, titularul lipsea şi după spusele Matildei nu din motive de boală, şi nu se auzise nimic de o eventuală nu­mire a profesorului N. "Poate că nu e adevărat!" îi spusei Matildei prins de nelinişte şi îndoieli. "Nu-ţi spun din auzite, zise Matilda, ci direct de la sursă. Darea lui afară îşi are originea în prelegerea lui de deschidere a cursuri­lor, cînd vorbind în introducere la istoria filozofiei, po­menise pe cine vrei şi pe cine nu vrei, în afară de Marx şi marxism. Nici ăsta nu e zdravăn la cap!" rîse Matilda sugerîndu-mi astfel că pentru ea sursele comediei erau diverse, nu rîdea numai de indivizi ca de-alde Calcan. Mă retrasei în biroul meu şi în timp ce îmi beam ca­feaua şi Matilda răsfoia ziarele (căci la serviciul ei unde era şefă evita să citească Scînteia în colectiv şi să comen­teze articolul de fond, la orele opt dimineaţa, lăsa pe alt­cineva s-o facă şi dispărea presată, motiva ea, de treburi) îmi aprinsei o ţigare şi rămăsei tăcut vreme îndelungată. Era clar, îmi spuneam, ne vor aduce nu chiar un nou den­tist (şi încă acesta era bun, nu era neinformat, era fami­liarizat cu filozofia), ci cine ştie ce obscur profesor secun­dar sau cine ştie ce ziarist gălăgios, cum se întîmplase la Litere, unde e drept că titularul, un celebru specialist în cercurile romaniste din străinătate şi pe deasupra om de ştiinţă agresiv, nu putuse fi gonit, dar îi fusese impus un jurnalist, un puţoi care nu se jena să-l ia peste picior şi să-l înveţe pe el, marele savant, cum e cu marxismul în lingvistică. Ignorasem aceste semne, considerîndu-le acci­dente fără importanţă. "Chestia asta mi poate să rămînă aşa, îi spusei Matildei. Răspundem de soarta culturii şi a învăţămîntului şi dacă nu reacţionăm, vom avea ceea ce ni se cuvine, adică exact ceea ce merităm." "Ce vrei să faci?" mă întrebă ea de astă dată doar zîmbind sceptică, vrînd parcă să spună că de făcut, fireşte, se putea face orice, dar rezultatul ea îl cunoştea dinainte. "Să vorbesc cu marele poet, să-i spun că trebuie să protesteze şi că noi îl vom susţine."

Matilda lăsă ziarele, îşi aprinse şi ea o ţigare şi între noi se aşternu o tăcere. În cele din urmă îmi spuse ca un avertisment: "Mai gîndeşte-te!" "M-aşi mai gîndi, îi răs­punsei gîndindu-mă, dar n-am la ce. Nici nu mai e timp. Dacă mîine ne vom pomeni la catedră cu cine ştie ce gine­colog sau inginer de poduri şi şosele, o să fie prea tîrziu." "Treaba ta, îmi spuse, vezi să n-ai o surpriză începînd chiar cu titularul pe care vrei să-l aperi." "Ce surpriză?' "De unde să ştiu eu? Tot ce ştiu e că trăim vremea sur­prizelor, în orice caz, continuă ea repede, ca să nu-i cer amănunte, nu uita să-l întrebi de ce consideră el marxis­mul nedemn de a fi citat într-o prelegere de filozofie!" Avusese în glas tonalităţi necruţătoare, pe care i le auzeam pentru întîia oară şi tresării. "În cultură, îi răspunsei eu gînditor, dacă nu e liber, nu mai e om de cultură capabil să exprime ceva propriu, ci un simplu truditor într-o pro­fesie ca oricare alta, care nu solicită opţiuni individuale." "În orice profesie ca oricare alta, zise ea cu ironie (îşî amintise cum rostise ea însăşi aceste cuvinte în ziua cînd mă mutasem la ea?), se cer opţiuni individuale. Poţi să faci o casă urîtă sau una frumoasă, asta are o mare im­portanţă pentru aspectul estetic al unui oraş. De ce e fru­mos Parisul? Fiindcă bulevardele şi casele lui au fost resistematizate în urma unei opţiuni a baronului Ilaussmann." "Bine, zisei, şi întrucît absenţa lui Marx într-o prelegere trebuie să determine Bucureştiul să ia catedra unui vestit poet şi filozof? Era suficient un avertisment." "Şi de unde ştii că nu i s-a dat? Sînt patru luni de-atunci. Întreabă-l, mai zise ea de astă dată cu un glas paşnic, discută cu el..."

X
Într-adevăr, marele poet nu suferea de nici o sciatică, îmi deschise el însuşi şi spre surpriza mea mă întîmpină cu un reproş: "în sfîrşit, zise, ai catadicsit şi dumneata să mă onorezi cu o vizită." "N-am îndrăznit, dom'profesor, să vă deranjez neinvitat", îi răspunsei. "Uite că ai îndrăznit, zise el, şi îmi face mare plăcere. De cînd am fost dat afară de la universitate, vechii mei discipoli m-au şi părăsit, de unde pînă atunci mă agasau zilnic cu vizi­tele lor. Oricît am filozofa pregătindu-ne de moarte, nu ne pregătim deloc, ideea e o pură vanitate a gîndirii, care ne sugerează falsa certitudine că prin filozofie putem trece bine înarmaţi Marele Prag, ţi-o spun cu majuscule. În faţa morţii nu mai eşti nimic, nu mai eşti poet, eşti un simplu om care trebuie să dispară... Totdeauna m-am uitat cu nelinişte la tabloul lui Sandro Botticelli, în reproduceri, căci originalul e la New York, care înfăţişează împărtă­şania sfîntului Jerome. Cei din jur, în special preotul îi întinde agresiv linguriţa cu o expresie neascunsă de sa­tisfacţie că el e viu, gras şi sănătos în timp ce sfîntul va fi în curînd mort, deja, cu paloarea pe chip, cu privirea ră­tăcită... nu mai e sfînt, ci un biet bătrîn muribund, întru totul în ghearele morţii neîndurătoare... Desfrînaţii, prin cinismul lor, continuă marele poet în timp ce ne aşezam în fotolii, sînt mult mai bine pregătiţi, pe ei nu i-a exaltat această viaţă pe care au scuipat de-atîtea ori în toiul pe­trecerilor lor deşănţate, încît apariţia celei cu coasa şi cu rînjet perpetuu le provoacă cel mult un nou hohot de rîs descreierat şi un ultim scuipat aruncat Aceleia drept în figură..."

Chipul marelui poet nu exprima însă nici regret, nici amărăciune şi mi se păru că niciodată nu-l văzusem atît de senin şi de spiritualizat. Rămaserăm cîtva timp tăcuţi. Aşadar eu eram ultimul care aflam şi foarte tîrziu că i se luase catedra. În ceea ce îi privea pe discipolii lui, mă simţeam indignat. Chiar aşa, îl şi părăsiseră? Era ade­vărat, nu i se dăduse marelui poet şi filozof să bea, dintr-odată o cupă de cucută, ca lui Socrate, dar i se dăduse s-o bea cu încetul, să moară adică în fiecare zi, un supli­ciu, existenţial care şi începuse să-i atingă (acestui iubitor al luminii şi al corolelor de minuni ale lumii) fibra lui cea mai ascunsă. Ce însemnau ultimele lui cuvinte, aducea un elogiu desfrînaţilor? "Sper, dom'profesor, zisei, că nu sînteţi, adică nu vă simţiţi în postura lui Faust, care îşi regretă o tinereţe petrecută în asceză şi studiu (gîndind: v-ati bucurat de glorie, deşi aţi avut şi detractori care însă nu v-au turburat exaltările spiritului, v-aţi bucurat de onoruri, v-aţi căsătorit şi aveţi şi o fată şi după cîte am auzit soţia vă adoră şi acum...). De altfel, continuai, Faust e un personaj nesărat, absolut neinteresant, după ce redevine tînăr continuă să nu trăiască nimic, fiindcă el nu se implică în tragedia Margaretei, la sfîrşit îl vedem cum se cară spre noi aventuri. Ce fel de aventuri? Nu poţi spune niciodată clipei: opreşte-te, sînt fericit, atîts timp cît Mefisto stă lîngă tine, să înmoaie braţul adver­sarului, ca să-l răpui tu cu uşurinţă". "Nu în asta constă mitul faustic, zise marele poet deodată înviorat. E o re­înviere a mitului dionisian, a eternei întoarceri şi a trăirii în afara tragediei. Goethe iubea Grecia antică, dar în ace­laşi timp ştia că vremurile se schimbaseră, apăruseri Dumnezeu şi puternicul Mefisto. S-a adresat acestuia din urmă." («Înţeleg, am gîndit, felul cum aţi fost dat afară de la catedra unde oficiaţi în numele spiritului v-a sugerat ca, după Nietzsche, să gîndiţi: Dumnezeu e mort! Şi să vedeţi o mare turburare în lume.») "Nu se poate încheia nici un pact cu nimeni, dom' profesor, şi de altfel un pact faustic care ne-ar feri de primejdiile riscului, repet, ne-ar priva şi de bucuriile victoriei. Forţa stă în noi înşine: dumneavoastră aţi şi semnat un pact încă din tinereţe cu puterile spiritului, trebuie să recurgeţi la ele, să recitiţi acest pact şi să-l respectaţi. Cultura e o făclie care arde! N-o aruncaţi din mîini şi nu invidiaţi desfrînaţii..."

Marele poet surîse şi o lumină se intensifică pe chipul lui. "Aşa mi-am spus şi eu, zise, o să stau acasă şi o să-mi scriu memoriile. Nu e o îndeletnicire care încalcă pactul, cum bine ai spus. Proust a făcut acest lucru timp de un deceniu, şi a trăit încă o dată şi cu ce iluminări şi bucurii, toată viaţa lui dinainte, oprind clipele pe loc, eternizîndu-le. O singură îndoială mă nelinişteşte. Voi suporta izo­larea, singurătatea? Proust era un monden, avea prie­teni, un anturaj pe care chiar dacă nu-l mai frecventa din pricina bolii, ca înainte, cînd se simţea mai bine ieşea seara tîrziu, îmbrăcat bine, pomădat, cu o floare la buto­nieră şi se întorcea în zori fericit. Nu discutăm aici unde se ducea şi ce făcea, fapt e că avea unde se duce şi că se întorcea fericit. Acest dus era la mine catedra. Nu-i acuz pe discipolii mei că m-au părăsit, poate că nici nu m-au părăsit, sînt, pesemne, desorientaţi. Or să-şi revină poate, dar eu aveam acum nevoie de ei. David ne arată în divinul său Socrate bînd cucuta un bărbat înconjurat de prie­tenii săi, în timp ce eu sînt singur («ce curios, am gîndit, iată, şi el s-a gîndit la Socrate»), semnele pentru mine sînt rele. Nu încă foarte rele, dar omul, ca un animal cu instincte încă puternice, un animal social cum bine s-a zis, simte că firul gros şi esenţial care îl lega de societate, de cei tineri; fiind tăiat, viaţa i se va scurge în singură­tate, nu mai poate, nu mai are cum să înnoade altul. Dacă mi s-ar da o revistă! Dar cum să mi se dea o revistă, cînd mi s-a luat o catedră?" "În paranteză fie spus, dom' pro­fesor, zisei, de ce în prelegerea dumneavoastră la deschi­derea cursurilor n-aţi pomenit nimic nici de Marx, nici de marxism? Se discută în oraş despre asta şi nu în fa­voarea dumneavoastră..."

Marele poet şi filozof nu răspunse îndată. În biroul în care ne aflam, căptuşit cu rafturi pline cu cărţi, intră fiica lui, care îi semăna, dar cum se întîmplă adesea, aceleaşi trăsături nu mai dădeau aceeaşi expresie...Chipul poetului era frumos, de o albeaţă de statuie îndelung şlefuită de impulsurile luminoase ale vieţii sale interioare, în care mărimea nasului nu mai avea importanţă, buzele subţiri nu mai exprimau ascuţimea rea a celor cu o astfel de con­formaţie a gurii şi bărbiei în timp ce pe chipul fetei, deşi totul semăna fizic cu tatăl, nu apărea în expresie decît comunul: o fată oarecare, nici frumoasă, nici urîtă, pe care însă poetul o învălui cu o privire tandră şi îi trans­mise şi ei din bogăţia acestei tandreţi, care îi fu întoarsă, şi tatăl şi fiica semănară cu adevărat cîteva clipe, unul cu celălalt. Mă ridicasem în picioare, dar tatăl nu făcu nici un fel de prezentări. Că mama întreabă cum să-i facă diseară piureul de cartofi, cu lapte şi unt, sau numai cu lapte... Şi puţin unt, dacă e proaspăt, aha, bine, dar şni­ţelul, îl vrea natur, sau cu ou şi parmezan... fără ou şi parmezan, fiindcă a mîncat două ouă dimineaţa..., dar sa­lata de andive, cu puţină maioneză, sau... da, cu maioneză, n-o să mor, dintr-o salată de andive cu maioneză...

Fata ieşi, îmi aruncă o privire bleagă, iar eu mă aşe­zai la loc în fotoliu. "Iată deci, continuă marele poet, că şi dumneata te-ai exprimat în aşa fel încît să sporeşti singurătatea mea." Rămăsei surprins. Cum mă exprima­sem? Îi pusesem doar o întrebare... A, da, se discută în oraş, şi nu în favoarea lui, de ce n-a pomenit nimic de Marx la deschiderea cursurilor. "Vorbeşti ca şi cînd ora­şul... hm! Petrini, murmură el, vin vremuri grele, pen­tru noi, filozofii... Am citit Das Kapital demult şi nici­odată nu mi-a trecut prin cap că într-o zi va trebui să-l tratez pe Marx altfel decît ca pe un economist şi doctrinar genial al comunismului (filozofia sa e mai mult intrin­secă analizei pe care o face societăţii capitaliste decît ex­trinsecă, pornind de la un concept, existenţa, după el, de­termină conştiinţa, ceea ce, dacă ne gîndim că societatea, în timpurile moderne, tinde să acapareze individul, să-l subjuge, nu e aberant să afirmi că într-o anumită măsură, uneori decisivă, dar alteori nu, îi determină conştiinţa). Determinismul nu e o noutate în filozofie. Nou la Marx este faptul că asemeni lui Rousseau el trage din analiza sa concluzii politice revoluţionare. Programul său însă e o imensă utopie. El a numit Anglia ca locul de pe pămînt de unde va izbucni revoluţia proletară, ignorînd, tocmai el, condiţiile istorice şi sociale în care trăieşte proletarul englez, şi anume într-un imperiu, într-o ţară liberală, cu o mică-burghezie numeroasă, care n-are nici un chef de revoluţie şi nici nu va avea vreodată, decît dacă o va face ea însăşi. Teza lui Marx: acolo unde proletariatul e mai numeros şi mai evoluat, acolo va izbucni revoluţia, a fost infirmată de revoluţia rusă, unde proletariatul era cel mai puţin numeros şi cel mai puţin evoluat. Ce ne dovedeşte acest lucru? În primul rînd că Rusia avea totuşi nevoie de o revoluţie şi a devenit proletară fiindcă în acel timp nu exista în lume o altă teorie revoluţionară mai eficace şi mai utopică pe care ruşii să şi-o însuşească. Şi-au în­suşit-o pe-a lui Marx, fiindcă într-adevăr frumoasa lui utopie putea seduce masele şi le putea atrage în luptă. Acum, întrebarea care se pune unui om de cultură: poate el să pomenească numele lui Marx fără ca asta să nu în­semne adeziune? Nu la marxism, ceea ce ar fi intelectualmente firesc, ci la dogma care s-a născut din el. A vorbi în mod liber de Marx şi marxism nu e posibil. Ca să justi­fice teoretic de ce revoluţia proletară a izbucnit tocmai în Rusia şi nu în Anglia sau Statele Unite, Lenin a creat o nouă teorie a evoluţiei capitalismului spre imperialism ca stadiu al său cel mai înalt, după care va veni descompunerea, formînd deocamdată un lanţ puternic de con­tradicţii şi că revoluţia proletară, în aceste noi condiţii, a izbucnit acolo unde acest lanţ avea veriga cea mai slabă. Să admitem că nu se putea altfel şi că revoluţia a izbucnit acolo unde lanţul imperialismului avea el veriga cea mai moale. Dar cine ne garantează care va fi lumea viitoru­lui, după ce capitalismul, ajuns în stadiul său cel mai înalt, va putrezi? În noile condiţii de evoluţie specta­culoasă a tehnicii, numărul muncitorilor cu psihologie clasică se va micşora, vom trăi într-o lume de tehnicieni şi ingineri cu altă psihologie şi alte moravuri. Marxismul, desigur, va dăinui, ca un excelent instrument de analiză a raporturilor sociale şi economice, concluziile politice is­torice şi filozofice vor fi însă altele, conceptul.: existenţa materială determină conştiinţa, va rămîne un adevăr controversabil ca atîtea alte mari adevăruri..." "Dom' profe­sor, spusei îndată fără să mai reflectez în detaliu asupra uneia sau alteia dintre opiniile emise de el, a devenit de mult evident că în cele din urmă şi soarele se va răci, va deveni întîi roşietic, apoi galben şi înainte să se producă cu el un accident final în univers, viaţa pe Terra se va fi stins de mult. La fel se va întîmpla cu generaţia dum­neavoastră şi a mea pînă să ajungă marxismul o doctrină limitată la sociologie şi economie. Ce facem însă pînă atunci? Sînteţi tînăr, abia aţi trecut de cincizeci de ani. Trebuie să vă întoarceţi la facultate! Nu vă costa nimic dacă stăruiaţi în prelegerea dumneavoastră şi asupra marxismului." "Nu era suficient, puteam s-o fac, dar mi s-a cerut şi altceva şi anume să stărui şi asupra leninismu­lui." "Ei bine, puteaţi să faceţi şi acest lucru!" exclamai eu. "Tot nu era suficient, trebuia să afirm că şi Stalin şi-a adus icontribuţia în filozofie, ca un demn discipol al lui Lenin!" "Bun, Stalin e un tip uriaş, se putea vorbi şi despre el. Eu l-am citit tot şi paginile în care e vorba de Troţki sînt pasionante. Nu-mi place Troţki, n-a avut curajul să atace dogma partidului unic, şi el gîndea ca şi Stalin că toţi cei care aveau alte păreri decît ale lui tre­buiesc suprimaţi. Măcar Stalin venea din Georgia şi pen­tru el dictatura era ceva firesc, natural, în timp ce Troţki colindase occidentul liberal şi Statele Unite, stătuse mult prin biblioteci, avusese deci cînd să se gîndească ce lume nouă vroia să aducă el în Rusia şi în restul omenirii. Cînd spun «restul» am în vedere mărimea uriaşă a teritoriului în care revoluţia proletară trebuia declanşată şi ce in­fluenţa va avea ea în lume. Nu e prima oară în istoria cînd o mare figură politică e pomenită în biserici şi şcoli. Nimeni nu v-ar fi înţeles greşit dacă o făceaţi." "N-ar fi fost de-ajuns" răspunse, uimindu-mă, marele poet şi fi­lozof. "Nu înţeleg, dom' profesor! Ce-ar mai fi trebuit să faceţi?" "Ar fi trebuit pur şi simplu să nu vorbesc nimic despre istoria filozofiei, ci să prelucrez discursurile lui Jdanov referitoare la împărţirea lumii în două lagăre, cel al socialismului, pe de o parte, şi cel al imperialismului, pe de altă parte, şi discursul aceluiaşi referitor la revistele Zvezda şi Leningrad, şi să combat un manual de istoria filozofiei al unui oarecare Alexandrov, al cărui conţinut nu-l cunoaşte nimeni..."

Marele poet se opri şi se uită la mine surîzînd de tă­cerea fără ieşire în care mă aruncase această desvăluire.

"Mi s-au dat cele două broşuri ale lui Jdanov, continuă marele poet, chiar rectorul mi le-a înmînat şi, colega, zice, iată obiectul prelegerii cu care veţi deschide cursurile. Vă declar în mod formal şi confidenţial că prelegerea dumneavoastră va fi urmărită. Şi dacă refuz? i-am repli­cat. A dat din umeri, dar nu într-un fel fără sens. A în­chis şi ochii în timp ce îşi ridica sprîncenele şi îşi înde­părta braţele. Adică riscurile nu vor fi suportate de el, ci de mine. M-a pus să semnez că am primit cele două bro­şuri, încît, după cum vezi, n-a fost vorba, acolo aşa, de o simplă citare a numelui lui Marx, pe care l-aşi fi omis şi l-am omis dintr-o simplă neatenţie, trebuie să mărturi­sesc, dar n-avea importanţă, puteam intra în fondul ches­tiunii, pe larg, în prelegerile următoare, în cursul anului. Mi-am început cursul în mod normal, acceptînd în sinea mea, fără vreo desbatere de conştiinţă, orice risc. Fireşte că mă aşteptam şi la o sancţiune gravă, adică să mi se ia catedra, dar nu credeam că o să fiu întîmpinat la poarta universităţii de un individ brutal, care să-mi notifice cu o duşmănie personală că n-aveam, de-aici înainte, ce mai căuta în această clădire. Ce-i făcusem eu ăstuia? Ce-avea cu mine? Nu-l văzusem în viaţa mea şi nu-mi aminteam să fi făcut cuiva rău, unui necunoscut, care nu putea fi părintele unui student trîntit de mine, era prea tînăr să fi fost părintele unui copil mare. Nu era intendentul, dar semăna cu un intendent! A apărut apoi imediat Pascu, caloriferistul nostru, l-a înjurat pe-ăla într-un mod şi mai brutal decît îmi vorbise acela mie spunînd: du-te în... la mîne-ta! Cine te-a trimis pe tine aici?

Şi reproducînd această înjurătură privirea marelui poet sticli de satisfacţie şi se opri din povestit. Îi plăcuse caloriferistul atît de mult încît ţinuse să-i repete populara noastră trimitere la origine? Era evident, bruta care îl întîmpinase şi îi spusese acele cuvinte fusese astfel pedepsit. Bietul filozof! Nu bănuia că acela fusese pus tot de caloriferist să formuleze exact gonirea din Univer­sitate a poetului, adică faptul să fie clar, să nu mai intre adică acolo, să protesteze, să ceară explicaţii etc. Dar bru­tal, la acest nivel al paznicilor şi nu, să zicem, în biroul rectorului neputincios. "Caloriferistul, continuă marele poet, m-a poftit în biroul lui de secretar al celulei de partid, unde, cu alte cuvinte, bineînţeles, mi-a confirmat ceea ce îmi spusese celălalt, el era în măsură să-mi spună că pot ocupa postul de şef al bibliotecii municipale, unde pot foarte bine să citesc, nu-i aşa, să scriu poezii, să-mi continui studiile care mă interesează... Umfla vocabulele, parcă ar fi vrut să-mi arate că nu e aşa grav să treci dintr-un post într-altul, tot cam leafa aia o ai, asta e, se în-tîmplă, nu e nimeni bătut în cuie pe locul unde îşi face serviciul... Desigur, nu el, Pascu, a luat această hotărîre, hotărîrea a venit de sus, mi-a spus el, fără să-mi pre­cizeze de unde de sus, de la rector sau şi rectorul primise un ordin de la forurile bucureştene ale învăţămîntului... "Nu ştiu, dom' profesor, mi-am încheiat şi eu vizita posomorît. Trebuie să vă întoarceţi la catedră. Oricum, noi vom reacţiona". "Care noi?" zise marele poet atent, dar fără să mă privească. "O să aflaţi!" "Bine, faceţi ce credeţi, dar dacă e să acţionaţi inutil şi în schimb să în­fruntaţi doar riscurile, ar fi mai bine să nu acţionaţi." "E bine să ştim şi noi la ce ne putem aştepta de-aici înainte, odată pentru totdeauna. Bineînţeles că pentru nici unul dintre noi n-am risca numai de dragul riscului, dar în cazul dumneavoastră n-are rost să-l calculăm."

XI
Mă simţeam mult mai inflamat decît arătasem. N-aşi putea să spun pe ce se baza instinctul meu, care mă în­demna să nu accept anomalia, căci aşa îmi părea situaţia care se crease la facultate în urma îndepărtării marelui poet şi filozof. Anomalia, anormalul, nu e o fatalitate şi n-are durată, condiţia să-l facem să dispară e să nu-l ac­ceptăm şi mai ales să nu cedăm tentaţiei de a-l justifica, prin recurgerea la principii înalte. Această din urmă gîndire anticipează primul meu contact cu unul din cei pe care îi numisem noi. Era un tînăr de vîrsta mea, numit la facultate odată cu mine şi cu care mă şi împrietenisem. De la el auzisem despre marele poet o formulă... mai tîr-ziu, după moartea şi reintegrarea poetului în circuitul cul­tural, această formulă avea să constituie subterfugiul ge­neral al acelei reintegrări... Idealism? Agnosticism?... Da' de unde! Filozofia lui e tot poezie, e o metaforă poetică. E stupid să căutăm confirmarea teoriei plusvalorii într-o operă poetică inspirată de sentimentul misterului existen­ţial. Plin de respect pentru marele poet şi filozof, acest tânăr, marxist convins dar cu spiritul critic rămas intact, caustic, inteligent, avînd darul formulărilor memorabile, încerca astfel să-l ferească pe şeful catedrei noastre de loviturile pe care el parcă le ştia, deşi nu-mi spusese niciodată nimic clar în acest sens, dar eu înţelesesem din unele tăceri ale sale, din unele expresii cum ar fi un de" hm, sau bietul dom' profesor, că nu era sau nu va fi bine, de bietul dom` profesor... La el mă gîndii să mă duc în­dată ce marele poet închise uşa în urma mea.

Îi dădui un telefon, stătea departe de centru şi s-ar fi putut să nu-l găsesc acasă. "No, bădie, acasă eşti?" îl întrebai cu un puternic accent ardelenesc, recunoscîndu-i vocea la aparat. "Acasă mi-s, tu eşti, Petrini?" "Da, ce făceai?" "Citeam!" "Pot să te deranjez?" "Pentru un prieten, musai să laşi cititul, căci el este un om viu şi mişcătoriu, în timp ce cartea stă liniştită acolo unde o pui şi nu dă semne de supărare că o părăseşti. Vino! Mintenaş mă îmbrac şi ieşim la o preumblare." Vorbea adesea ast­fel, persiflîndu-i pe ardeleni, deşi era el însuşi ardelean, încercam şi eu acest limbaj cînd mă întîlneam cu el, dar numai atunci, fiindcă n-aveam talentul de a-mi strecura ironia la adresa cărturarului neaoş ardelean cum făcea el, imitîndu-i de fapt gîndirea, şi bineînţeles că n-aveam nici un haz. Mai ştiam ceva, că Ion Micu (căci aşa îl chema, şi cînd se prezenta adăuga şi particula Klein iritîndu-i pe unii, căci ei credeau o clipă că o fi descendent al marelui Inocenţiu, şi cînd aflau că nu...) cînd folosea acest jargon era la el un semn că îşi păstra neatinsă şi ascunsă adevă­rata gîndire, pe care n-o expunea oricui, încît mă bucu­ram cînd vedeam că îl părăseşte pentru mine şi discută normal: semn de preţuire şi prietenie. Nu ştiam de ce, dar avea asupra mea un ascendent... nu-mi dădeam seama în ce consta, dar nu numai că nu mă supăra, ci în mod bi­zar parcă chiar simţeam că mi-era necesar. Poate pentru că dintre toţi universitarii era singurul care îmi sugera certitudinea că putea răspunde la orice întrebare pe care i-aşi fi pus-o, în acei ani cînd de pretutindeni răsăreau semne de întrebare? El era singurul liniştit, destins, iro­nic, adesea sarcastic chiar şi cu cei bătrîni, care, foarte nervoşi, preferau să nu-i dea replica, sau poate că nici n-o aveau atunci pe loc... Era membru de partid, fost utecist în ilegalitate, n-avusese deci timp să-şi ia licenţa, fusese totuşi numit direct asistent la Litere, unde, îmi spunea el, n-avea să stea mult, pasiunea lui fiind presa literară... Lecţiile îi erau încărcate de glume pe care studenţii serioşi nu i le apreciau, în schimb rîdeau ceilalţi... Vorbind de pildă de Caragea Vodă, expediase astfel analiza mar­xistă a acelei domnii, care s-ar fi caracterizat prin ciuma care îi poartă numele (Ciuma lui Caragea) şi prin faptul că acel domnitor ar fi pus biruri grele pe femeile uşoare (ceea ce era riguros exact.) Studenţii serioşi ridicaseră sti­lourile din caiete. "Să scriem asta?" întrebase unul poso­morît, parcă indignat... Într-o zi venise de la Bucureşti în vizită în oraşul nostru un membru al Biroului politic, însărcinat cu învăţămîntul şi cultura. Că de ce nu ştim încă ruseşte? ne întrebase el sever după ce ne adunase pe toţi în aula universităţii. Ne citase la un moment dat în timpul conversaţiei libere pe care o avusese cu noi un proverb rusesc în ruseşte, apoi văzînd că nimeni nu l-a înţeles, ni-l tradusese în româneasca lui nu atît stricată, cît marcată dezagreabil de un dublu accent, evreiesc şi în acelaşi timp rusesc. "Dar dumneavoastră, cînd aveţi de gînd să învăţaţi româneşte?" răspunsese atunci Ion Micu, creînd cu seninătate un moment penibil de tăcere, căci li­derul nu avusese în primele clipe replică: apoi se înfu­riase. "Cunosc eu acest gen de intelectuali foarte mîndrii de drăcuşorul mic-burghez care zace în ei şi care îşi scoate corniţele ori de cîte ori e vorba de lucruri serioase." Ion Micu îi replicase: "în orice caz văd că şi dumneavoastră, gîndiţi prin sistemul de imagini care face parte din opiu­mul popoarelor: drăcuşor, corniţe... Or, noi, marxiştii, ştim că nu există draci şi nici fii de-ai lor, drăcuşori..." " Dumneata eşti marxist?"' îl întrerupsese liderul, ca şi cînd ar fi fost convins că are în faţă un impostor. Micu surîsese candid: "Da, ca şi dumneavoastră!"

Îl găsii gata îmbrăcat să ieşim, totuşi, mai întîrziarăm, nu vroia să plece, se uită de cîte va ori discret la ceas şi nici de vorbit nu avea chef, sau mai bine zis se gîndea la ceva, tăcut, şi pe chip cu acea expresie de iritare pe care o avem toţi la un rendez-vous, cînd sîntern puşi să aş­teptăm pe cineva care a depăşit cu mult sfertul academic. Se plimba prin birou şi mă întreba cîte ceva, eu îi răs­pundeam, dar el nu avea aerul că m-a auzit. Întru tîrziu, după vreun ceas, se auzi la intrare cheia răsucindu-se în uşa apartamentului şi apăru Ivona, soţia lui, care intră în birou fără un surîs că îşi vedea soţul, fără o tresărire că avea un musafir. Lucra la cotidianul local al partidului, fusese şi ea utecistă în ilegalitate, dar fără să fi fost în­chisă, cum se întîmplase cu soţul ei. Femeie tăcută, fără să fie placidă, o brunetă, stătea şi asculta conversaţia fără să intervină, nu pentru că n-ar fi avut ce spune, dar parcă tot timpul se gîndea la altceva, care, fără s-o obsedeze, îi acapara totuşi gîndirea. Cînd deschidea gura, o făcea ca să-şi contrazică, în felul ei absent, soţul, sau să-i spună că are nişte telefoane de dat şi o să treacă în hol, unde într-adevăr nu mai termina de vorbit. Cînd era prezentă, întîlnirea mea cu Micu era stricată. "Mi-ai dat telefon că vii, nu că întîrzii", zise Ion liniştit, fără reproş. "Am mai avut treabă", zice ea cu un glas alb, fără să mai adauge ceva, de pildă să explice de ce a telefonat atunci că vine, sau de ce n-a telefonat că întîrzie. "Ai avut ne­cazuri?'' "Nu!" "Eu ies cu Petrini să facem o plimbare." Mai tîrziu am aflat că el o iubea, iar ea nu, însă o iubea mai mult decît se putea bănui, iar ea nu-l mai iubea deloc cînd îl cunoscusem eu şi mă întrebam dacă îl iubise vreodată. Mă întrebam chiar cum dracului o fi arătat atunci, în timpul idilei, căci dacă arătase ca şi acum, sau pe-aproape, de ce se îndrăgostise el de ea atît de tare? O pereche mai nepotrivită nici că se putea imagina (între­barea populară "ce-o fi găsit la ea" ţi se punea îndată ce-i vedeai împreună), cu toate că Ivona nu era deloc urîtă, însă un anumit voluntarism în felul ei de a fi. vocea puţin îngroşată, care nu ascundea nimic, nu sugera nimic, poate doar un dispreţ fără adresă precisă, o făceau net antipatică: dispreţ de ce? Al unei gîndiri adinci, al unei sensi­bilităţi deosebite? Nimic! Doar siguranţa de sine, vag stupidă, a omului comun... Şi totuşi, ea avea să-l pără­sească în cele din urmă, fireşte pentru un altul, şi Ion să sufere mulţi ani, după aceea, deşi se recăsătorise el însuşi, aproape imediat, cu o studentă pasionată ca şi el de lite­ratură, de altă rasă decît Ivona, dar... fireşte, a apărut şi un dar, însă ceva mai tîrziu; fapt e că alături de ea, Ion ar fi putut s-o uite atunci pe Ivona, dar n-o uitase, mai vorbeau încă la telefon, discutau chestiuni practice, cum ar fi de pildă starea timpului şi că Ion să nu iasă fără să-şi pună la gît un fular gros... într-o zi ea chiar i-a trimis acasă un peşte... Dar despre istoria cu acest peşte o să mai am, poate, timp să vorbesc...

Ion era un tip afectuos; în prietenie, cînd ne plimbam, de pildă, mă lua de braţ, lucru care mă jena. "Ioane, îi spusei degajîndu-mă, marele poet nu suferă de nici o scia­tică, acum vin de la el, a fost dat afară de la catedră fiindcă n-a acceptat să deschidă cursurile cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jdanov. Nu trebuie să-l pără­sim!" "E prea tîrziu, răspunse el îndată, semn că ştia to­tul. E prea tîrziu, repetă, în locul lui a fost numit domnul Roşu Decebal, care prin numele lui a lăsat să se înţeleagă unde trebuie că e roşu şi în gîndire, iar cu prenumele că e un neaoş urmaş al marelui rege dac. Naţiunea, ne în­vaţă Iosif Vissarionovici Stalin, deocamdată nu va dispă­rea, încît e nevoie încă de naţionalişti roşii ca domnul Decebal, ce-a înfrînt popoare multe, de jos şi de pe cal..."

Ăstuia îi ardea să fie el spiritual într-un asemenea moment, deşi, e adevărat, ironia lui nu infirma starea mea de spirit, ci căuta doar să-mi sugereze că inflamarea gîndirii nu ne duce spre decizii raţionale. Dar înţelesei că aprobase, în sinea lui, hotărîrea. Ai fi zis că, în ciuda iro­niei, avea de pe acum o anume simpatie pentru profeso­rul Roşu Decebal. Era firesc! Făceau parte din acelaşi partid, căci nulul profesor se înscrisese prin primăvară... Totuşi continuai: "Ioane, numirea unui dentist în postul de decan nu mă deranjează. În general, orice numire de acest gen a unor personalităţi politice, dar care au totuşi o cultură, în locul, să zicem, al unor titulari nu prea stră­luciţi şi mai ales compromişi în vechiul regim, în orice caz reacţionari făţişi, cum era fostul decan, are un sens. Dar să dai afară un mare poet şi filozof care are dificultăţi în adaptarea sa la noul regim, mi se pare un scandal." "Petrini, spuse el atunci sever, observînd pe­semne că începusem să ridic vocea, revoluţia, ea însăşi, e un scandal. Noi, care o facem, spunem că e un lucru înălţător, deşi, cei lucizi ştiu că e o maladie, dar nu sîntem noi vinovaţi că am moştenit o societate bolnavă... în mod fatal, curentul care se creează împotriva mentalităţii vechii societăţi ia cu sine pe toţi cei care nu acceptă să-şi însuşească noile principii. Nu există revoluţie paşnică, chiar dacă ea, să zicem, nu e sângeroasă." "Există valori absolute, strigai eu, de care nici o revoluţie nu trebuie să se atingă. Filozofia e una din ele." "Nu ne atingem de filozofie, ci de unii filozofi", răspunse el şi nu ştiu de ce, pronunţînd cuvîntul unii rîse. "Dar cum am putea să le cerem să se dezică de ei înşişi, de gîndirea lor liberă, de opera lor şi să pună în locul a toate acestea două broşuri, ale unui oarecare Jdanov? Ţie nu-ţi pasă, predai liniştit limba şi literatura română: nu eşti pus să vorbeşti studen­ţilor în locul lui Eminescu despre împărţirea lumii în două lagăre..." ,.Păun-Fincio", zise el sec. ..Ce e cu Păun-Fincio?" "În locul lui Eminescu. Şi Neculuţă." .,Ce e cu Neculuţă?" "Şi Cezar Bolliac". "Adică?" "Adică toţi ăştia în locul lui Eminescu," "Şi tu ai acceptat?" "N-am acceptat încă." "Dar ai de gînd să accepţi!" "Mda!" "De ce mda? Da sau nu! "Cred că da, dacă n-or să mă dea... afară" "Tocmai pe tine? De ce? "Parce que la republic que c'est le diable et moi je suis partisan de la republique! Donc, je suis un diable l" "Şi dacă nu te dă afară, vrei să zici că vei juca rolul diavolului predînd pe Păun-Fincio, Neculuţă şi Cezar Bolliac în locul lui Eminescu? Cum? E ridicol!" "Am citat greşit: «La Republique c'est la pensee et la pensee c'est le diable». Le voi preda studenţilor pe Neculuţă, dar prin gîndire îi voi determina să se ducă la Eminescu." "Tot e ridicol! N-ar fi mai bine să pleci?" "În zilele, noastre, rîse el, nimeni nu mai pleacă, eşti dat afară, dar să pleci tu singur, prin propria ta vo­inţă, nu se acceptă, aşa încît, reluă el după o pauză văzînd că tac, nu mai spune că nu-mi pasă, că predau liniştit limba şi literatura română". Aşadar, gîndii eu, am ajuns, fără ca eu să-mi dau seama, foarte departe! În lumina acestor revelaţii gîndul meu de a acţiona în apărarea marelui poet, pe lîngă că era net riscant, n-avea nici cea mai mică şansă de a ralia pe cineva. Dacă pînă şi acest coleg care era membru de partid vedea posibilă chiar darea lui afară, înseamnă că a altora... şi mai ales cea efectuată, a ma­relui poet, nici nu mai intra la socoteală, nimeni n-avea să protesteze. ..Totuşi, spusei brusc îndîrjit, eu voi pro­testa." ,.Dacă ai s-o faci, răspunse atunci Ion Micu foarte grav, mă vei lipsi pe mine de posibilitatea de a te apăra cînd vei fi tu însuti ameninţat." "De ce aşi fi eu însumi ameninţat? spusei deodată sumbru. Dacă vor dori să nu mai fie cultură, continuai indignat şi deodată nepăsător de soarta mea, mă voi duce să predau copiilor abecedarul, unde cred că nu voi fi silit să le vorbesc despre cele două lagăre (oribile cuvinte, cu puţin efort, de gîndire se putea evita apropierea aceasta de lagărele de concentrare, dacă chiar era necesar să se declare astfel scindarea lumii în două) şi nimeni nu mă va putea împiedica să realizez ceea ce chemarea mea mă va îndemna să realizez."

Se lăsă o tăcere. După cîţiva paşi, Ion Micu exclamă: de! Ca şi cînd poziţia mea ar fi semănat cu a acelui moşier al lui Rebreanu care îşi creează în faţa ţăranilor în revoltă o imagine despre sine idilică, provocînd acel răspuns du­bitativ. Ajunsesem în centru şi paşii proaspătului meu prieten se îndreptară spre braseria Hotelului Royal, care acum purta denumirea oraşului nostru, braseria unde ne mai întîlnisem, îi plăcea lui, zicea că are cel mai bun filtru - îi plăcea cafea filtru, bea cîte două sau trei la rînd... Mie îmi plăcea aici berea, care era totdeauna rece şi parcă într-adevăr şi ea mai bună decît în alte părţi.

Ion Micu clipi iritat cînd văzu că masa la care îi plăcea lui să stea într-un colţ pe o canapea de trei persoane era ocupată. Îmi explicase şi de ce: acolo puteai discuta li­niştit, erai păzit de pereţi din două părţi, nu se putea aşeza alături de tine unul cu urechile lungi... Dar ne întîmpină chelnerul care îi cunoştea preferinţele şi ne spuse că masa va fi imediat liberă, clienţii au cerut plata. Da, dar plătind mai ceruseră bere, pe care se vedea că n-aveau de gînd s-o bea repede. Ion începu să-i înjure, în timp ce chelnerul ne sfătuia să ne aşezăm undeva şi îndată ce aceia vor pleca, ne putem muta acolo. Nu înţelesesem, adică nu crezusem pînă atunci că în timp ce clienţi ca noi îşi beau liniştiţi cafeaua sau berea, alături de ei, la masa vecină, se putea aşeza unul cu urechile lungi. "După ce îi recunoşti?" îl întrebasem pe Ion. "Nu achită nota", îmi răspunsese el. "Bine, dar cum îi recunoşti înainte de a achita nota?" "Au urechile lungi!" "Chiar?" "Da, deformare profesională." Rîsasem, dar aşteptînd să ni se elibereze masa, în timp ce "lingeam" o bere, cum spunea prietenul meu, observai că la masa liberă de alături se şi aşezase cu spatele un individ care nu comandase nimic, dar căruia chelnerul îi şi adusese o cafea, scosese un ziar şi sta cu nasul în el, în timp ce o ureche era într-adevăr vizibil răsucită spre noi. "Ioane", zisei şi îi făcui semn discret cu capul spre masa vecină. "Un tîmpit, zise el tare, e aşa de bou încît îşi în­chipuie că nu-l ia nimeni în seamă şi poate el să tragă cu urechea şi să-şi facă pe urmă liniştit raportul către şefi... N-o să afli nimic, bă, eşti aşa de prost că or să te dea afară, aşează-te şi tu lîngă alţii, eu vă cunosc din ilegalitate, sînteţi aceiaşi idioţi şi fără fler, cu toate că serviţi acum altă cauză... Du-te şi mă spune că ai fost mirosit de unul şi te-a înjurat...

...Trecurăm în sfîrşit la masa noastră şi chelnerul ne şi aduse filtre, le pusese mai dinainte. Turnarăm în ceşti... "Ar fi prea simplu", zise Ion. "Adică?" "Să te duci să predai copiilor abecedarul." "Şi de ce n-ar fi simplu?' "Lucrurile sînt mai complicate", rosti el sibilinic şi se ridică încet, ai fi zis ca un moşneag cu umerii încovoiaţi de atîta înţelepciune şi se îndepărtă şi dispăru după o perdea. Rămăsei singur cîteva minute şi mă uitai să văd ce făcea individul cu ziarul. Dispăruse, lăsînd în urma lui ceaşca de cafea pe care o băuse, ca o enigmă: era sau nu; era cel care o comandase un... Hm! gîndii, Ion exagerează, nu poate un om să-şi bea liniştit o cafea şi să răsfoiască un ziar, fără să-l suspectezi că... I se vedea urechea răsucită spre noi, ei şi? Ce să facă la urma urmelor şi el cu ure­chile, să şi le taie, să bage un mototol de vată în ele, să şi le astupe cu palmele ca să ne convingă pe noi că nu era un... "Lucrurile nu sînt atît complicate, cît complexe, spune prietenul meii revenind. «L'enfer, c'est Ies autres», spune domnul Sartre şi are dreptate, uitînd însă să adauge că treptele infernului încep de sus, unde mai poţi încă respira şi, cu cît cobori, cu atît aerul e mai împuţit, pentru ca jos de tot, în infern, Ies autres să te împiedice literalmente să respiri. Te sufoci şi îţi dai duhul. Or toată chestiunea e să supravieţuieşti!" "Nu te înţeleg, zisei, dimpotrivă, faptele arată că «L'enfer ce sont Ies idâes qui viennent du haut. Les autres», cu cît cobori mai jos, cu atît sînt mai străini de ele. În fond avem un regim popular în care într-adevăr masele se simt bine. Ce-i pasă oţelarului cu­tare că un mare poet şi filozof a fost înlăturat de la ca­tedră, sau că Hegel trebuie răsturnat cu fundul în sus ca să se mai poată spune că filozofia lui are oarecare valoare? După acest oţelar, Hegel poate foarte bine nici să nu mai existe, el îşi vede de oţelul lui, participă la şedinţe unde are dreptul la cuvînt, îşi iubeşte nevasta şi copiii şi cînd ia chenzina se duce cu prietenii la o bodegă unde se cinstesc şi discută despre ale lor. Ştiu asta de la tata, care e mun­citor specializat, dar cu o psihologie care nu diferă de a altora. Ca învăţător într-o şcoală oarecare nu mă voi deosebi nici eu de ei şi mă voi simţi perfect."

Ion sorbi din cafea şi îşi bulbucă ochii într-o parte, semn că gîndirea îi aluneca rapid şi trebuia să facă un efort să-i domine toate nuanţele. "Pentru că, zise el, ne aflăm într-o fază încă idilică. Masele n-au venit încă pe deplin în contact cu ideile care guvernează regimul nostru popular, în care ele, după cum zici tu, se simt atît de bine."

XII
Deodată ridicarăm amîndoi privirea şi văzurăm că lîngă masa noastră se oprise un pitic care ţinea un chibrit în mînă şi se uita la noi . Un cerşetor care da tîrcoale pe-aici, îl mai văzusem şi în alte dăţi. De cînd se oprise lîngă noi şi nu-l simţisem? Şi de ce tăcea? Nu cumva ascultase ceea ce vorbisem? "Ce vrei, bă?" se răsti Ion , la el. Piticul lăsă să-i iasă din gît un fel de zumzet, era, adică, mut, nu putea articula cuvinte, nu era însă şi surd, fiindcă răspunsese prompt la întrebare şi întinsese insis­tent chibritul înainte. "Nu-ţi dau nimic, cară-te de-aici", zise Ion scos din sărite, la care presupusul mut îşi spori brusc zumzăitul în semn de protest şi o luă spre alte mese. ..L-am văzut în tramvai într-o dimineaţă, zise Ion, a cerut bilet cu o voce foarte sigură, a zis pardon şi a înain­tat printre pasageri fără mutra cretină pe care şi-o ia aici..." "Crezi că e un..." "Bineînţeles! Ortega y Gasset a formulat în Revolta maselor (caile oarecum depăşite de consecinţele războiului) o idee foarte interesantă. Masele vor pune stăpînire pe tot, au şi pus mîna pe restaurante, pe magazinele comerciale, pe sălile de cinematograf, pe hotelurile şi staţiunile care altădată le erau interzise, pe spitalele luxoase, pe marile vapoare de pasageri transocea­nice... Le mai rămîne, adaug eu, să pună mîna şi pe puterea politică şi marea putere financiară şi economică, pe care însă nu o vor folosi în mod liberal. Masele sînt sătule de liberalism, care n-are nici un haz. Ele vor puterea deplină şi adevărată, nu le interesează de pildă democra­ţia parlamentară, cu alegeri şi alte mofturi democratice. Sensul deplin al puterii e că dispui de soarta altora. În ale­geri vei obţine 99,80 la sută şi vei fi singurul partid care candidează. Liberalii burghezi sînt nişte imbecili, masele oprimate le-au impus acest liberalism, acum însă ele nu mai sînt oprimate şi au alte apetituri, nu le mai interesează pe ele libertatea. Ce să facă, în fond, cu această libertate? Citesc în ziarele lor libere că ministrul cutare e compromis, că însuşi guvernul îşi face de cap şi că trebuie să părăsească puterea. Ei şi? Ce le iese lor din toate acestea? Ce le pasă lor de agitaţia electorală (coşmarul li­derilor burghezi) care trebuie să aleagă un parlament ne­putincios, iar majoritatea să propună preşedintelui repu­blicii un guvern şi mai lamentabil, care poate intra în criză la nici trei luni după votul de încredere? Să faci să se încolăcească la picioarele tale masele, cu strigăte isterice de adoraţie şi tu, ca un «părinte», să le dai pe hîrtie legi extrase din viziunile utopice ale umanităţii, şi în reali­tate să le calci cu ajutorul unor indivizi tot din masă, dar selecţionaţi dintre cei mai primitivi, mai cruzi şi mai fa­natici şi să terorizezi aceste mase, să vii în întîmpinarea pornirilor lor obscure de autoritate şi dominaţie, iată ce înseamnă pentru unii, în timpurile moderne, puterea. Vor primi loviturile fără crîcnire, iar în faţa plutonului de exe­cuţie cei mai puri dintre ei vor striga trăiască, adică să trăieşti tu, "părintele" lor, care ai bifat în acea zi printre numele celor care trebuie să dispară şi pe al acestor revo­luţionari puri, care cît au fost şefi nu pe puţini au trimis şi ei la moarte. Discutam data trecută despre lipsa de substanţă a dorinţei lui Faust de a redeveni tînăr. Dacă ar fi fost mai evoluat, dacă ar fi intuit ceea ce e esenţial pe această lume, adică puterea, puterea deplină şi totală, Faust nu i-ar fi cerut lui Mefisto să-l ajute să cucerească pe o oarecare stupidă Margaretă, care se sperie că a ră­mas însărcinată şi îşi îneacă progenitura într-un rîu. Iu­bire lamentabilă! Goethe îi spune tragedie, dar nu e tra­gedie nicidecum. Să-ţi vinzi sufletul pentru atîta lucru denotă neînţelegere totală a germenului care a intrat încă din perioada monocelulară a apariţiei vieţii pe pămînt în faimosul lanţ de amino-acizi care trebuia să ducă la apa­riţia bipedului numit om: asigurarea pentru el a celor mai bune condiţii de existenţă, apoi pentru a fi sigur că nu va mai fi ameninţat, libertatea absolută faţă de cei­lalţi, adică puterea deplină şi discreţionară asupra lor. Cum vei obţine aceasta? Cu ajutorul tot al lor, propunîndu-le un ţel măreţ, apoi biciuindu-i să-l cucerească. Hitler, de pildă, le-a propus cucerirea lumii: l-au urmat săvîrşind incredibile crime. Perioadele de democraţie sînt, pentru cine studiază bine istoria, nişte accidente, oceanul uman a fost aproape tot timpul zgîlţîit de furtuni, cuce­riri şi tiranie. E drept că mulţi tirani şi cuceritori au sfîrşit pe eşafod, Hitler s-a împuşcat!"

Se opri şi îşi turnă cafea în ceaşcă. "Sînt contradicţii în ceea ce îmi spui, îi zisei. Întîi o remarcă: adevărata putere nu constă în faptul de a dispune de soarta altora. Odată, la o petrecere, cineva i-a aruncat unui unchi de-al meu un pahar de vin în faţă. Pur şi simplu. Unchiul ăsta nu era nici bleg, nici îngăduitor, în plus putea pune jos un taur apucîndu-l de coarne. Idiotul ăla nu ştia. Ei bine, nici unchiul n-a ţinut ca acela să afle, s-a şters liniştit cu şervetul, nu i-a spus nimic ca şi cînd acela nici n-ar fi existat şi a continuat să petreacă liniştit şi vesel. Totuşi se făcuse o tăcere de gheaţă, toţi se aşteptau ca el să reac­ţioneze şi să-l gîtuie pe agresor. Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci, şi acela să nu ştie. Puterea e de origine divină, poporul naiv crede că Dumnezeu «se mînie» că «pedepseşte». Nicidecum! Asta e Dumnezeul evreilor, mînios şi cumplit, care trece prin foc şi sabie cetăţile, şi nu cruţă nici copiii. Al nostru îşi lasă fiul să fie răstignit, îl părăseşte, cu toate că acesta se rugase în grădina Ghetsemani cuprins de o spaimă atît de mare încît sudoarea care îi tîşnise pe frunte era de sînge, dacă, zicea, ar putea să treacă de la el paharul acesta. Nici vorbă! Cum să-l treacă? Dacă el ar interveni în soarta oamenilor, chiar a celor aleşi, ce valoare ar mai avea mîntuirea?" "Da, îmi reluă Micu ideea, şi în timpul calvarului Isus se întunecă şi strigă: Eli, Eli, lama sabactani..." "Un mare şef, continuai eu, primeşte şi el ceva în sensul unei scîntei divine; el nici măcar nu guvernează, predă puterea primită de la popor înapoi poporului şi singura lui veghe e să nu apară cineva cu apetituri de a se folosi de libertatea pe care el le-a redăruit-o şi de a îngenunchea pe alţii. Pe aceia în­tr-adevăr îi stîrpeşte fără cruţare. Tiranii moderni, de care vorbeşti tu, nu au în ei această scînteie divină. Dacă e să continuăm analogia şi să ne întrebăm în ce consta totuşi puterea lor eu aşi afirma că sînt de acord cu tine că o primesc de la mase, dar n-o mai restituie, fiindcă..." "Ei, de ce n-o mai restituie, zise Micu văzînd că ezitam... N-o să spui că au pierdut contactul iniţial cu forţele divi­nităţii?!" "Ba chiar asta vroiam să spun..." "Că iau apoi contact cu forţele malefice?..." continuă el fără ironie. De aceea ţineam eu la acest om, care foarte adesea nu rezista să fie ironic cu alţii, făcîndu-şi duşmani: nu era ironic cu mine, chiar cînd mă simţeam eu însumi prins în flagrant delict de naivitate, cum se întîmplase acum; rămînea foarte grav şi reflecta profund la ceea ce îi spu­neam, cînd ar fi putut atît de uşor să mă persifleze... "Oricum, continuai eu, acest gen de putere e un coşmar, turbură somnul tiranilor şi chinuie printr-o infernală sin­gurătate... Oricînd nişte oameni îndrăzneţi i-ar putea ucide ca pe nişte mizerabili descreieraţi ce sînt şi ei ştiu acest lucru. Iar masele sînt reprimate nu din plăcerea că au pu­terea, cum spui tu, ci din teama că aceste mase se pot ori­cînd revolta. Teroarea continuă este deci necesară pentru a descuraja orice idee de demnitate şi libertate." "Nu e convingător", zise el ridicîndu-se şi dispărînd iar.

În timpul unor asemenea întreruperi mă gîndeam care dintre noi doi sufeream, de rinichi, el pe care consumul de bere îl scula atît de des de la masă, sau eu care nu mă ridicam deloc, deşi nu beam mai puţin. Nu eram convingă­tor. Ba eu cred că eram, în orice caz simţeam că, în forul meu interior, se cocea o idee în legătură cu această frene­tică activitate a maselor în secolul nostru, despre care scrisese Ortega y Gasset, şi a apariţiei stranii a tiranilor to­talitari care infirmau orice evoluţie în conştiinţe după două mii de ani de creştinism, două milenii în care mar­tirii umanităţii suferiseră parcă zadarnic. Aveam senti­mentul, presimţirea că intrasem într-o nouă eră, dar abia mai tîrziu, cînd o apăsătoare experienţă avea să se adune în urma mea, şi după grele ameninţări, avea să ţîşnească gîndul: Era ticăloşilor. În ziua aceea îmi dădea tîrcoale, dar nu reuşeam să exprim decît naivităţi grave şi locuri comune. "Iuliu Cezar a fost un dictator divin?'' mă în­trebă prietenul meu chiar înainte de a se reaşeza pe scaun în faţa mea. "Da, a fost!" "Şi totuşi a fost asasinat la idele lui marte. Da, şi eu cred că era atins de scînteia divină cînd se sprijinise pe masele plebee în lupta contra lui Pompei, şi chiar şi ulterior, după ce fu învinuit că vrea să devină imperator. Dar masele? Ei bine, masele nu l-au sprijinit să nu fie asasinat de puternicii aristocraţi ai se­natului, cu toate că la auzul ştirii şi-au exprimat revolta, şi asasinii au trebuit să fugă. Brutus. Şi tu, Brutus?! s-a mirat el văzînd că printre cei care îl loveau cu săbiile se afla şi Marcus Junius Brutus, acest nepot al lui Caton, al cărui frumos chip, parcă de adolescent pur, îi inspirase totdeauna simpatie şi încredere... Ar fi fost avertizat de propria lui soţie şi chiar pe drum cineva a insistat să ci­tească un mesaj şi să nu se ducă în dimineaţa aceea în se­nat. Ei şi? Nu s-ar fi dus atunci, s-ar fi dus a doua zi, sau în altă zi, conspiraţia nu se formase pentru o zi anume, fatală, s-ar fi pus în mişcare cu altă ocazie, deşi imprevi­zibilul psihologic putea să schimbe totul în favoarea sa, de pildă unul din conspiratori să trădeze, poate chiar Brutus, sau un altul, care să se fi trezit cuprins de îndoieli, căci Cassius şi Brutus au pierit şi ei de mîna lui Antoniu si Octavian, dovedindu-se că moartea lui Cezar nu era necesară. Asta arată că puterea trebuie organizată, chiar dacă o restitui maselor care ţi-au dat-o, fiindcă scînteia divină nu rezistă fără organizare, fără un partid care să reamintească tot timpul maselor că sînt libere şi să le ţină sub stare de vigilenţă. Acest lucru îl facem noi, comuniş­tii, pentru prima oară în istorie. Oamenii sînt agitaţi de principiile binelui şi răului, care nu apar decît foarte rar în stare pură, nu ştii dacă prietenul de azi (Brutus) nu va ridica mîine sabia şi nu te va lovi şi, desigur, invers, duşmanul tău înverşunat te va salva cînd te aştepţi mai puţin. Asta nu înseamnă că omul nu aspiră la o stare de spirit de echilibru şi că odată obţinut nu doreşte această permanenţă..." "Asta în primul rînd, continuai eu (în pa­ranteză fie spus, cineva tot trebuie să plătească un tribut libertăţii, pentru a salva ideea, şi nu invers), să organizezi şi în toiul acestei organizări, ideea să se stingă: şi ce dacă moare cutare şef, lovit, să zicem, de duşmanii revoluţiei? Trebuie să institui teroarea asupra întregii ţări? se prăbu­şeşte ideea! în al doilea rînd, nu sînt de acord că masele s-au săturat de liberalismul burghez şi chiar de libertate în general, neavînd ce face cu ea, ele fiind în realitate, în acest secol, stăpînite de porniri obscure de autoritate şi dominaţie. Aşa te-ai exprimat..." "Da, ripostă el deo­dată cu o undă stranie în glas, ceva dur, net şi cinic, ştiu ce spun, şi eu fac parte din mase şi am cunoscut pe pielea mea aceste porniri obscure de autoritate şi dominaţie."

Aici discuţia se opri brusc şi urmă o tăcere grea ca un bolovan. Te uitai la el, vedeai că e mare, că ţi-a închis drumul, că nu mai puteai merge înainte şi te întrebai ce mai puteai să faci! Cum să-l urneşti, să-l dai la o parte? El rosti totuşi, dar nu ca să-l înlăture, ci să mai pună parcă încă unul deasupra: "Acum comuniştii nu par ne­cesari, zise el. Dar va veni timpul cînd viaţa fără ei va de­veni imposibilă. Atunci vor fi căutaţi, se vor forma cozi interminabile la uşile birourilor lor, vor fi iubiţi şi res­pectaţi... Cine are urechi de auzit, să audă...

Eu aveam urechi de auzit, auzisem, ceea ce mi se spu­sese era foarte clar, mă gîndeam, dar nu înţelegeam nimic, încercai zadarnic să continuu spunîndu-i că şi eu fac parte din mase şi am trăit destul ca să le cunosc, n-am des­coperit în psihologia părinţilor şi rudelor mele, a rudelor rudelor mele şi a prietenilor tuturor acestora nici un apetit obscur de dominaţie şi autoritate, în afara unor prejude­căţi curente, moştenite prin tradiţie; să nu te vorbească de rău lumea, să nu te faci de rîs, să nu te-arate cu dege­tul, chiar dacă e în joc ceva care ţie ţi se pare că ar fi fericirea; această fericire să fie în rîndul lumii eţetera, eţctera!... Cît priveşte faptul că n-ar avea ce face cu li­bertatea, n-am descoperit la nimeni o suferinţă în acest sens, dimpotrivă, primii care au atentat la ea, legionarii, au fost înjuraţi, huliţi, li s-a dorit pieirea şi s-au bucurat cînd Antonescu i-a scăpat de ei..."

Tăcere. El exclamă, de astă dată ironic: "De!" Şi goli paharul de bere, puse mîna pe noul filtru care ni se adu­sese, îşi turnă cafea, sorbi (mă întrebam cum de nu se frigea), îşi aprinse o ţigare şi dispăru iar de la masă, nu înainte de a mai adăuga, izbucnind însă într-un rîs fărîmiţat, care nu ştiai cînd se va opri: "Să dea Marx să nu înţelegi prea tîrziu cuvintele mele!"

XIII
Am rămas posomorît. Tot nu înţelegeam... A cunoscut pe pielea lui pornirile obscure de autoritate şi dominaţie a maselor. Ce-o fi cunoscut? Avusese în glas un puter­nic accent de om care ştie multe şi nu vrea să spună... începea, pentru întîia oară, să mă irite... Dacă ştia, de ce nu-mi spunea? Ce să înţeleg eu din această aserţiune re­feritoare la mase, irelevantă pentru mine? Mama, în blîndeţea ei, folosea şi ea expresii dure cînd nu-i plăcea un om, de pildă cînd cineva făcea pe deşteptul... "Trebuie completat, zise Micu revenind: porniri obscure de auto­ritate şi dominaţie pe care le transferă..." "Cui le trans­feră?" spusei. "Ai să afli!" "Şi de ce nu-mi spui tu? Dacă zici că ştii?" "Am şi spus-o, dar n-ai fost atent." Şi se uită la mine de jos în sus, fix, neclintit el însuşi, foarte scrutător, dar şi cu simpatie. "Mărturisesc că n-am re­ţinut..." "Multe nu se reţin", zise el ca un avertisment şi tăcu, bîţîind însă distrat dintr-un picior şi strivind cu scîrbă ţigarea în scrumieră. Ai fi zis că n-o să mai fu­meze cel puţin un ceas, astfel de grimasă de silă făcu. Dar imediat scutură pachetul şi, gînditor, duse o nouă ţigare la gură, pe care o aprinse cu o expresie de noutate pe chip. "Multe nu se reţin şi un anumit timp încă nu se vor re­ţine", repetă el şi văzîndu-i piciorul care nu înceta să tre­mure avui senzaţia netă că şi mintea îi bîzîia, ca un mo­tor care fusese uitat la relanti în mijlocul drumului, în timp ce şoferul dispăruse în mă-sa, nu se ştie unde. "As­cultă, Ioane, îi spusei, tu vorbeşti ca şi cînd capul tău a mai fost la un cur de mătuşă." El se gîndi o clipă: ,;Păi a mai fost, zise, în timp ce tu îl studiai liniştit pe Hegel, mă­tuşa asta mă croia cu gîrbaciul, să spun care sînt legăturile mele superioare, dar şi cele inferioare. Mătuşă a dra­cului! Dar şi eu, copil încăpăţînat: deşi îmi arătase pro­bele, confruntîndu-mă cu legătura mea superioară, care ori căzuse ori trădase (n-o să aflu asta niciodată fiindcă această legătură a dispărut şi nimeni nu poate sau nu vrea să-mi spună unde), eu continuam să neg spunînd că nu ştiu nimic, nu-l cunosc pe acest om. E drept că nici el nu m-a recunoscut, lucru care complică problema... însă nu arăta nici o urmă că ar fi fost torturat, în timp ce eu ară­tam... In celulă mă gîndeam cîteodată şi la marele poet şi îmi spuneam: ce frumos sună să gîndeşti, cunoaşterea lu-ciferică; splendidă metaforă! Dar cunoaşterea mea ce fel de cunoaştere era? Dar a individului de la Siguranţă? Relaţiile mele cu el nu erau vulgare, nu vorbea cu mine în argoul lui de torţionar, nici nu asista la bătăi, era însă preocupat, posomorît. «Aşi putea să te trimit pe front, îmi spunea, adică întîi la Sărata să faci instrucţie, şi Sărata asta e infernul lui Dante, un intelectual ca tine s-ar cu­răţa în două săptămîni de furunculoză, cel puţin, pe urmă dacă ai scăpa, direct în foc, pe linia întîia: de-acolo n-ai mai scăpa, fiindcă şi pe linia întîia sînt locuri unde mai ai şanse să scapi, cu o rană, dar din misiunile speciale, de sacrificiu, nu mai scapă nimeni. Te ţin însă aici, dar cu o condiţie..» (era mult după Stalingrad, după bătălia de la Kursk-Orel, pe care nemţii n-o cîştigaseră, se repliau stra­tegic pe poziţii dinainte stabilite, dar oricît erau ele de stabilite şi anume dinainte, erau înapoi, nu înainte, şi omul meu se grăbea şi el: ce-o să fie? Dacă nemţii pierd războiul?) A scos o hîrtie bătută la maşină şi mi-a dat-o s-o citesc. Declaram în ea că alde cutare de la Siguranţă s-a purtat bine cu mine, nu m-a bătut, nu m-a schingiuit eţetera! S-o scriu cu mîna mea şi s-o semnez. I-am spus că sînt de acord numai dacă încetează bătăile şi schin­giuirile. »Bine«, zice. S-a ţinut de cuvînt şi după un timp chiar mi-a dat drumul. Ca să fiu din nou arestat şi să cad în a altuia, care nu-şi punea el problema ce-o să fie si cum o să fie. Am fost rulat, am aflat după 23 August, că ăştia doi erau prieteni. N-a trebuit să depun cu mărturie împotriva lor, au depus alţii... Mătuşile, le-a venit şi lor rîndul s-o încaseze..."

Mă uitam la el: totuşi scăpase teafăr, şi nu era prea voinic, gînd absurd, ca şi cînd ar fi trebuit, ca să-l cred, să arate mutilat. "Ioane, zic, aşi fi studiat mai puţin li­niştit pe Hegel dacă aşi fi ştiut că un student din genera­ţia mea e torturat în beciurile Siguranţei şi bineînţeles dacă aşi fi aflat şi de ce, dacă, adică, experienţele noastre ar fi coincis. Cum ai ajuns tu la convingerile tale politice atît de grave e pentru mine o enigmă şi nici acum nu te pot urmări. Nu te înţeleg! Am fost tentat să-l admir pe Stalin, aveam aversiune împotriva lui Troţki, şi Stalin e convingător cînd argumentează că acest menşevic avea gărgăuni în cap cu teoria lui a revoluţiei permanente... Pe urmă tu mi-ai dat cărţi ceva mai puţin sumare decît opera lui Stalin şi nu numai că mi-ai temperat începutul de en­tuziasm pe care îl aveam pentru el, dar m-am şi trezit ca dintr-o narcoză şi l-am văzut aşa cum îl vezi tu . Totuşi tu îl ad­miri, simt acest lucru şi nu-ţi înţeleg avertismentele. Îţi repet, nu văd ce ar fi complicat în faptul de a părăsi fa­cultatea şi a învăţa pe copii abecedarul. Nu spun că o s-o fac mîine, dar rămîn la ideea mea că marele poet trebuie apărat, nu pentru el, ci pentru ideea că filozofia nu poate fi desfiinţată. În orice caz, eu nu voi accepta să predau, în locul lui Hegel, un discurs al unui oarecare Jdanov." "Nu e «oarecare»", zise Micu ridicînd un deget. "Da, zic, care sînt operele lui filozofice?"' "Nu mai fi şi tu aşa de naiv! spuse el de astă dată cu un astfel de glas încît, fără să ştiu de ce, mă intimidai. Operele lui filozofice, continuă el foarte supărat (dacă nu s-ar fi uitat în jos cu un soi de mîhnire pentru mine), sînt tancurile care stau în spatele fiecărui cuvînt din discursul lui despre filozofie." "Şi tu de ce vrei ca eu să mă supun la toate acestea?" ridicai gla­sul indignat. "Nu te supune, dar fii în cunoştinţă de cauză. Ştii ce spune Napoleon: «Les gros bataillons ont toujours raison». Tu ce vrei, să te pui în postura mielului lui La Fontaine (dacă nu te conving batalioanele lui Napoleon), care încearcă să-i spună lupului că nu poate să-i turbure apa, întrucît ea curge dinspre lup şi nu invers? «la raison du plus fort est toujours la meilleure...» Revenind la ma­rele poet... D-aia nu ţin să apăr acum cunoaşterea luciferică, prefer materialismul dialectic, care mă învaţă că nimic nu e stabil pe această lume, şi că totul se află în continuă mişcare şi transformare. Va învinge cel ce are răbdare să aştepte fără să se lase ispitit de orgoliul de a acţiona, cînd timpul nu e favorabil acţiunii..." "Da, dar aceste mişcări sînt largi şi durata lor nu se măsoară cu durata existenţei mele pe pamînt. Trebuie să acţionez!" "Da, dar nu uita că lumea de azi e în criză, războiul a fost doar începutul ei, şi crizele n-au o durată atît de lungă, încît să nu mai ai timp să participi la ele şi să le vezi sfîrşitul. În cincizeci de ani părinţii noştri au trăit două războaie mondiale, ascensiunea şi căderea lui Hitler şi a Germaniei, dispariţia imperiului britanic, apariţia pe planetă a două uriaşe puteri, Statele Unite ale Americii şi Rusia şi în curînd China comunistă... Ruşii cel puţin au trăit, în afară de cele două războaie (ultimul fiind sălbatic prin crime şi distrugeri), o revoluţie, un război civil şi două catastrofe provocate de secetă. Avem multe de vă­zut, ce te repezi aşa să te duci să predai abecedarul? Nu e poziţia cea mai potrivită de pe care să înţelegi lumea în care trăieşti.'' "De ce nu? Spinoza a şlefuit lentile, iar Jean-Jacques Rousseau a copiat note muzicale pînă la sfîrşitul vieţii." "Spinoza a murit din pricina acelor lentile la patruzeci de ani! Şi pe urmă te-ai gîndit, soţia ta e mem­bră de partid, o să fie de acord cu tine?" "Ei na! Nu m-am născut să mă ghidez în viaţă după dorinţele unei muieri!" "Eu nu zic să te ghidezi, dar gîndeşte-te totuşi! Ce te costă dacă te gîndeşti! Şi gîndirea nu înseamnă să-ţi spargi capul reflectînd în singurătate, ci să fii atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău..." "Asta e bună, tocmai că sînt foarte atent la ceea ce se întîmplă în jurul meu. Ce-o sa-mi spun eu mie însumi..."

Mă oprii, se apropiase chelnerul. "Domnul Ionică, zise el , nu luaţi o gustare? Avem icre negre!" "Cum icre negre?! protestă parcă prietenul meu. De unde dracu le aveţi?" "Se mai găsesc! zise chelnerul ca şi cînd chiar se mai găseau. Nu le mănîncă bucureştenii pe toate, ne mai trimite şi nouă din cînd în cînd o cutie, două..." "O cutie, două?!" îl îngînă Ion. "Da, două, trei... nu prea se mă­nîncă, clientul se sperie de preţ... Nici icrele roşii nu se mănîncă, se usucă în vitrină..." "Şi cît costă?" "Alea roşii zece lei suta de grame..." "Nu, alea negre!" "Alea negre douăzeci şi cinci de lei!" "Da, e cam scump, reflectă prie­tenul meu, preţul a patru fripturi.:." "Eu zic să luaţi, zise chelnerul, cît se mai dă la preţu-ăsta. Vă spun eu, cînd le-o simţi poporul gustul, să vedeţi cum se ridică la un sutar. Un leu gramul. Dacă s-or mai găsi!" mai spuse el filozofic. "De ce să nu se găsească? zise Ion curios. Or să moară nisetrii?" "Ba nisetrii or să trăiască, dar marfa asta e lux, poţi să ştii ce-or să facă ai noştri cu ea cînd or afla ce preţ are la Paris sau la New York? N-aţi văzut cu peş­tele?" "Ce e cu peştele?" "Păi înainte erau pieţele pline cu peşte proaspăt, acuma, noi ardelenii nu prea ne omorîm după el, dar, oricum, cine vrea găsea, nu era o pro­blemă. Acuma e o problemă!" "De ce e o problemă?'' "Cred că se vinde, dracu ştie, sînt ţări sărace în peşte, ne dau maşini pe el..." "Bine, dă-ne atunci icre negre", zise Ion.

Ni se schimbă faţa de masă, murdărită de scrumul ţi­gărilor, ni se aduseră scrumiere curate, apoi, foarte cere­monios, chelnerul sosi cu icrele, cu pîinea prăjită, unt şi lămîie. "Doriţi şi cîte-o ţuiculiţă? zise el. Merge după bere, nu prea merge invers...'" Ne aduse ţuică şi apă minerală şi ne părăsi. "E un tip interesant, zise Ion, ştie multe. Îmi place de el că judecă regimul cu blîndeţe şi nu pentru că ştie că eu sînt membru de partid. Şi l-a însuşit..."'

Mîncam, ca să zic aşa, cu respect pentru icre şi cu gîndul la faptul (după prezicerea chelnerului) că se vor scumpi sau vor dispărea... "Ce anume şi-a însuşit?" îl întrebai: "...A, domnul Jenică? Da, regimul. N-ai auzit cum zice? Ai noştri. Şi îmi place că ne vede la putere şi în viitor, în timp ce micul-burghez trage cu urechea la radio să vadă dacă nu vin anglo-americanii... Ba că vin la iarnă, ba că vin la primăvară... într-o zi l-am întrebat pe domnu Je­nică... Zic: ce crezi despre chestia asta? Nu se poate, zice, e înţelegere... S-au înţeles la Yalta, aici e al meu, pînă aici, dincolo e al tău, cu condiţia să existe şi parti­dele comuniste. Dacă se încalcă înţelegerea, e război. Şi nu poate să fie? zic. Război? În nici un caz, abia s-a ter­minat ăsta, cine are chef de război? Poate altă genera­ţie, ehe, mai încolo. Trebuie timp şi pentru război, să se coacă. Păi, zic, se poate coace şi repede, n-ai auzit că lu­mea s-a şi împărţit în două lagăre? Ei şi? zice. Astea sînt vorbe! Credeţi că e după ei?... Un om inteligent... domn Jenică... Mai inteligent decît alţii, care îşi închipuie că dacă au citit o sută de cărţi şi au bibliotecă în casă au monopolizat ei inteligenţa..." ..La cine te referi?"' "La mulţi! Chiar la rectorul nostru, care e cuprins de groază .Ne omoară, zice, sîntem totalmente descoperiţi. Se refe­rea la americani, care au bombă atomică şi noi n-o avem, adică ruşii n-o au, că noi ăştialalţi..." "Păi avea dreptate, zic chiar aşa şi e, sîntem cu mîinile goale, goi puşcă. Ce mai putem face cu armamentul clasic şi cu o armată chiar puternică, în faţa unei singure bombe atomice?"

Ion Micu mîncă multă vreme fără să răspundă. Avea însă un răspuns, se vedea după expresia senină a chipu­lui. "Nu numai puterea de care vorbeam, dar şi războiul e de origine divină, zise el aprinzîndu-şi o ţigare. Prin divinitate înţeleg puterile cosmosului, care veghează în general cu atenţie asupra speciei umane. Nu în sensul că şi în nişte întreucideri dintre tribul Bambu şi tribul Mambu vom descoperi voinţa divinităţii, deşi... N-ai ob­servat, de pildă, că sexul unui copil e determinat de o lege misterioasă? Nu ştim ce lege, dar îi vedem efectele: de pildă îndată după un război, se nasc mulţi copii de sex masculin; natura vrea să-şi recupereze pierderile. În ge­neral statistica arată că se nasc dintr-o sută (bineînţeles că pe un teritoriu mare al unei ţări) 49 de băieţi şi 51 de fete... Două fete deci rămîn nemăritate, sau mai degrabă, practic, toate se aranjează între ele şi împart măritişul... Un număr de ani unele, alt număr de ani altele. Căsăto­riile eşuate sînt şi ele expresia acestei legi uimitoare... Are dreptate domnul Jenică, nu e după ei, un război nu poate să se declanşeze datorită avantajului pe care una din părţi îl are sub forma unei bombe atomice. Trebuiesc mi­lioane si milioane de alte avantaje, cum ar spune Tolstoi, pentru ca evenimentul să se producă." "Adică? Starea de conflict există, de ce nu ar degenera într-un război?" "Starea asta de conflict o să degenereze în ceva, nu ştim încă în ce, dar într-un război în care americanii să dea cu bomba. Să nu uităm că atunci cînd au făcut-o, la Hiroşima şi Nagasaki, tot poporul american purta în el furia împotriva celor care le scufundaseră flota la Pearl Harbour, fără să li se fi declarat în prealabil război. În al doilea rînd, în Europa războiul încetase, Japonia însă îl continua, şi încă cum, în mod normal, mulţi americani trebuiau să mai moară ca să-i facă să capituleze. Or, ame­ricanii nu mai aveau nici un chef să mai moară, şi atunci domnul Truman, în acord cu poporul său, a gîndit, de ce să nu moară ei, japonezii, dacă continuă să le placă războiul? (şi trebuie să nu uităm că le cam plăcea şi cam omorîseră o grămadă de chinezi timp de ani de zile), de ce să nu le dăm o bombă în cap să-i saturăm? Şi le-au dat, s-au săturat şi au depus armele... Or, în ce fel s-ar putea acum americanii înfuria pe ruşi şi zeii să le dea dreptate? Fiindcă împotriva ideii de cucerire a lumii abia au luptat şi n-au nici un chef să urmeze un Hitler-american, care nu există şi acum nici nu e posibil. Bineînţeles că bomba pe care o deţin ar putea să excite pe unii dintre ei, şi să apară în politica lor externă o anumită tendinţă de dominaţie asupra lumii. Asta e altceva... Cine e pu­ternic nu rezistă să nu te facă să simţi această putere, însă după cîte ştiu eu, bomba nu are un secret propriu-zis, poate s-o facă oricine dispune de cîţiva savanţi şi mij­loace tehnice. Or, ruşii dispun şi de savanţi şi de mijloace tehnice, şi fabricarea bombei e la ei chestie de cîţiva ani, poate chiar mai puţin. Şi atunci folosirea ei de către una dintre părţi devine şi mai improbabilă, în afara cazului cînd forţele divine ar vedea ca inevitabilă, din motive care ne-ar rămîne inexplicabile, dispariţia speciei umane de pe Terra. Să rămînă pe ea doar cîţiva troglodiţi de prin pă­durile Africii sau Australiei. Dar această viziune catastro­fică, apocaliptică, nu poate fi susţinută nici de forţele di­vine, deoarece specia umană deşi a dat în acest secol semne de degenerare, este încă şi pentru multă vreme o specie di­namică, în plin avînt şi departe de a-şi fi epuizat forţele creatoare. Era atomică abia începe şi cuceririle ştiinţei vor modifica şi politic faţa lumii. În bine, nu în rău. Stalin va muri şi el şi cele două lagăre ale lui Jdanov vor dispă­rea fără să se înfrunte, comunismul lui Stalin se va stinge treptat, lăsînd locul unui comunism, pe care oamenii îl vor face potrivit naturii lor specifice. Într-un fel va arăta cel chinezesc (desigur cu chinezării) şi altfel cel francez, care e greu de imaginat că va părăsi cuceririle anterioare ale revoluţiei burgheze; africanul va trebui să-şi lepede repede belciugul din nas şi concepţia tribală, dacă poate fi numită concepţie, şi să cucerească ideea de naţiune şi de libertate, iar mulătrimea sud-americană să-şi tempe­reze carnavalurile şi să părăsească ideea că amorul singur le poate ajuta să-i alunge pe dictatori. Restul, ce va fi pe urmă, este imprevizibil... Puterea condiţiilor, care ne ţine astăzi înlănţuiţi (foamea, frigul, lipsa de locuinţe salubre), va slăbi treptat şi va face, adică e de sperat că va face absurdă represiunea unora împotriva altora. Eu nu spun că lumea veche, capitalistă, e putredă, ea va supravieţui multă vreme, atîta timp cît comunismul nostru nu va fi capabil să ofere omenirii o imagine ispititoare. Poate că aceste două lumi, resemnîndu-se cu ideea că nici una din­tre ele nu e sortită pieirii, vor începe prin a se apropia şi vor sfîrşi prin a depune eforturi comune pentru a feri civi­lizaţia noastră de pericole mult mai mari decît reprezintă pentru una capitalismul şi pentru alta comunismul?! Ăsta e însă secretul furnicarului uman şi după cum nu ştim de ce naşterile se reglează de la sine, tot aşa nu ştim care e legea coeziunii popoarelor sau legea desbinării lor şi cît de fatale sînt aceste legi şi pentru cine." "Ioane, îi spusei, e remarcabil optimismul tău şi credinţa că forţele divine nu ne vor condamna înainte de termen. Pe mine însă mă interesează termenul renew, deşi nu sînt nepăsător faţă de cel al omenirii. Eu vreau, adică, simt chemarea spre filozofie. Or, Hegel spune, şi nu poate să te lase indiferent în forul tău interior argumentarea lui, că filozofia nu poate să existe fără libertate, adică gîndirea filozofică nu e posibilă decît într-un stat în care libertatea şi legile sînt pentru toţi. Omul este liber în sine şi pentru sine şi sin­gur acest concept este izvorul dreptului şi al creaţiei spi­rituale, în faţa forţelor divine, toţi oamenii trebuie să fie liberi şi egali, fiindcă fiecare, pentru sine, are din naştere dreptul la creaţie spirituală şi la o moarte a efemerei sale vieţi. De ce ar fi ei prin urmare împărţiţi în caste, ca la orientali, oameni liberi şi paria, sau acum, în burghezi şi proletari? Nici una nici alta. Fiinţa umană care e împie­dicată să ia cunoştinţă de sine rămîne doar în stadiul existenţei ei, cum rămîne şi un bou, chiar dacă e Boul Apis. Ea doarme, deşi se adaptează mediului şi con­struieşte ca o furnică. Cu asta n-am ajuns prea departe. O revoluţie trebuie să declare deodată liberi pe toţi oa­menii, altfel ce se revoluţionează? Cunoaşterea de sine, conceptul că omul este liber prin natura sa abia cîştigat de conştiinţa noastră în timpurile moderne este deodată anihilat, negat printr-un amendament de sursa hegeliană rău înţeles că libertatea ar fi necesitatea înţeleasă. În mod vulgar se va aplica deci în practică acest concept: burghe­zia odată răsturnată, e necesară instituirea dictaturii pro­letariatului. De ce? Pentru că individul de fapt nu e liber în sine şi pentru sine, el e determinat de conştiinţa sa de clasă. În general e determinat socialmente şi determinat istoric. Prin urmare, un număr mare de fiinţe umane, adică burghezii răsturnaţi nu pot fi liberi, chiar dacă ar vrea să înţeleagă necesitatea dictaturii proletariatului. Ei da, nu mai sînt liberi chiar dacă o înţeleg, pentru că determinarea e ca o condamnare. Deci ei fatalmente se vor împotrivi. Deci fatalmente trebuiesc reprimaţi şi nu aşa în general, clasa adică, ci concret, particular: ai fost bur­ghez, la beci, săvîrşindu-se astfel o negare a înseşi idealurilor revoluţiei. Nu sînt naiv să cred că o revoluţie se poate face fără ca acea clasă socială împotriva căreia se ridică o nouă clasă să nu sufere cu nimic. Orice despuiere de privilegii poate naşte ură şi împotrivire. Dar nu răs­punzi declarînd ura ca principiu universal. Dimpotrivă, ar trebui să afirmăm principiul universal al armoniei umane, stîrpind astfel fanatismul troglodiţilor, care îl urăsc pe fi­lozof stăpîniţi de un instinct de patibulari. Proprietatea e un furt! Să admitem această formulare excesivă, şi con­secinţele ei, o revoluţie trebuie să-i exproprieze pe ex­propriatori. Dar, odată actul împlinit, toţi oamenii tre­buiesc consideraţi liberi de vechile determinări, chiar dacă în practica vieţii sociale cutare burghezi izolaţi ar putea turbura noua societate prin încercări de restabilire a ve­chilor rînduieli. E necesară pentru asta ideea de dicta­tură? Ar însemna că ea se va institui nu asupra burghe­zilor, puţin numeroşi, ci asupra poporului, asupra chiar a propriei clase care înfăptuieşte revoluţia, fiindcă bur­ghezia singură nu poate «unelti»- practic nimic împotriva majorităţii cetăţenilor. Comuna din Paris a putut fi re­primată sălbatic de domnul Thiers pentru că era izolată de restul francezilor, nu de către trupele de la Versailles, ci de ideile neclare ale comunarzilor, care nu erau pe gustul, să zicem, al ţăranilor, ca să nu vorbesc de mica burghezie..." "Am înţeles, mă întrerupse prietenul meu, fructul e verde, nu trebuie cules... Şi totuşi şi în 48 a fost verde, şi deşi paşoptiştii au cam eşuat, ideile au prins viaţă şi s-a născut România modernă." "Da, dar cum? «Monstruoasa coaliţie» s-a dovedit deci a fi fost necesară, din moment ce s-a înfăptuit..." "Pe spinarea ţăranilor, care în 1907 au arătat cît de necesară a fost coaliţia în ches­tiune. După tine ar trebui ca proletariatul să se revolte fără un ţel precis, să fie reprimat sîngeros, în genul Griviţei, să aştepte un moment istoric favorabil, să-şi cîştige restul populaţiei, să-şi definească mai clar ţelul şi abia atunci să facă revoluţie şi să-i pice în gură para mălăiaţă a puterii..." "Nu, zic, să ia puterea pretimpuriu, să-şi calce propriile idei în picioare, să alunge filozofii, să suprime libertăţile anterioare în loc să le lărgească şi..."

Mă oprii. Ne enervaserăm amîndoi, simţeam că discu­ţia va degenera dacă nu încetam. De fapt şi degenerase cum se întîmplă totdeauna cînd într-o discuţie se sare peste idei şi perioade istorice şi un gînd intim, singurul care contează, nu mai e urmărit din aproape în aproape pentru a se ajunge la un adevăr. Al meu era că nu pu­team renunţa la vocaţia mea fără a renunţa la mine ca om. Alungarea de la catedră a marelui poet însemna mai mult decît alungarea lui, un om care îşi împlinise opera, însemna, desigur, alungarea mea, care avea să se producă inevitabil la prima mea desvăluire, la prima mea fatală opoziţie... Vroiam să înţeleg de la el de ce retragerea mea din universitate nu-mi punea la adăpost vocaţia (un pro­test organizat pentru reintegrarea marelui poet fiind acum tardiv...), întrucît aşi fi fost ameninţat dacă m-aşi fi dus să predau copiilor abecedarul. Fiindcă una e să cunoşti ameninţările din istorie şi alta e să le cunoşti pe cele care te pîndesc pe tine însuţi, în timpul unei istorii vii, -care se face sub ochii tăi şi în ţara ta. Îmi păsa prea puţin ca Buharin fusese executat, fusese implicat in lupta pentru putere într-o imensă ţară, fusese numit de către Lenin copilul răsfăţat al partidului, Lenin murise pretimpuriu, ei da, se moare şi pretimpuriu, în ecuaţia luptei pentru putere mulţi ignoră murirea... Sentimentul meu profund era că o inexplicabilă sminteală îi stăpînea pe protago­nişti. Sau un sublim sentiment de fatalitate. Lumea în­cepea cu ei... Acolo, se fierbea, ca într-un creuzet, ideea pură, care avea să ghideze în viitor omenirea... Care ere această idee pură, pe care nici unul dintre ei nu îndrăznise s-o înfrunte, idee-balaur, care îi ucisese pe toţi, zeiţa necruţătoare cu o sprînceană albă şi una neagră, în faţa căreia toţi trebuiau să se închine, chiar dacă alături de ea se afla neantul, fiindcă nimic din ceea ce fuseseră ei nu trebuia să mai existe, ideile pentru care luptaseră şi îşi riscaseră viaţa fiind negate de ei înşişi în faţa tribunale­lor şi biata lor fulgurantă existenţă asociată cu ceea ce era impur, nuizibil, scabros... Ei bine, care era această idee terifiantă pe care aceşti obsedaţi bizari nu îndrăz­niseră s-o privească în faţă şi să-i sondeze adevăratul chip? Partidul unic! Unitatea partidului! Asta era zeiţa în numele căreia ci înşişi îi trimiseseră pe lumea cealaltă pe socialiştii revoluţionari (S.R.) şi pe menşevici... Asta era istoria, consumată demult, cînd eu, orgolios, îmi chi­nuiam mama fără să bănuiesc că suflul ei, al acestei is­torii fabuloase, avea sa se apropie de fiinţa mea intimă şi să mă confrunte cu ideile ei, cu toate că eu nu eram şi nu vroiam să fiu nici un Buharin, nici un Troţki, nici un Zinoviev, Kamenev, Piatakov, Tuhaccvski sau Yachir. Dar în faţa mea se afla un om ca şi mine, pe care îl preţuiam, dar care nu-mi confirma decizia mea dictată de instinctul de conservare... rîsese spunîndu-mi ceva de neînţeles...

XIV
Se făcuse tîrziu şi uitasem că Matilda mă aştepta la masă. Mă scuzai şi o luai spre ieşire; acolo, într-un colţ, era un telefon public. Nu se confirmaseră spusele lui Petrică în ceea ce priveşte grija Matildei pentru casă şi pen­tru ora mesei. Dimpotrivă, simţeam o furie împotriva ei cînd îndată după masă se ridica şi dracu ştie ce făcea la bucătărie cu servitoarea, în timp ce aşi fi dorit să lase totul baltă şi să mai stăm împreună. Tot aşa mi se părea că suferă de mania curăţeniei. O cămaşă, de pildă, pe care eu o purtam înainte cel puţin pînă seara, dacă ieşeam undeva după-masă mi-o arunca la coş şi îmi dădea alta, schimbîndu-mi ea însăşi butonii, căci observase cum mă irită faptul că pierdeam atîta timp cu îmbrăcatul în ge­neral, cu bărbieritul în fiecare dimineaţă ("eşti profesor universitar, cum poţi să te duci la cursuri cu barba nerasă!") şi cu operaţia inversă a descălţatului şi desbrăcatului şi înfăşurarea într-un halat pe care tot ea mi-l fă­cuse cadou în ziua venirii mele în casa ei. Lungile noastre plimbări din timpul celor doi ani cît durase divorţul, plim­bări încărcate de farmec care se sfîrşeau acasă la mine în îmbrăţişări pasionate, încetaseră cu totul. Acum, în tim­pul corespunzător al acelor ore, Matilda, obosită, căsca şi adormea cu o carte în mînă după nici un minut de lectură. Această oră, nouă seara, devenise treptat ora înstrăinării ei totale de mine, parcă nici nu mai mă cunoştea, ea la ora aceea trebuia să se culce, parcă intra sub o narcoză şi nu suporta nici cea mai uşoară mîngîiere, chiar ideea că aşi putea să-i spun ceva tandru o enerva dinainte; căci asemenea strigoilor, chiar de pe la ora aceea începeam eu să mă simt minunat şi asta nu pentru că în timpul zilei aşi fi fost apatic, ci pentru că seara aveam altă stare, atunci o iubeam cel mai mult şi aşi fi vrut să stau cu ea pînă în zori. Era amintirea fiinţei ei din cei doi ani cînd lucrurile se petrecuseră astfel? Vroiam să-i regăsesc pri­virea albită, fascinată de apropierea mea? Sărutările nesfîrşite, spaimele care o cutreierau? Ele nu dispăruseră, dar apăruse încăpăţînarea de a le stăpîni, nereuşind decît să le sporească, ochii aceia albiţi începuseră să se în­chidă, ochii care îmi mărturiseau că eu, eu eram cel care o fascina, da, îmi şoptea cutremurată, tu, tu... Eram con­vins că instinctul ei născocise somnul şi în sinea mea îi dădeam dreptate. Nu datorită faptului că a doua zi trebuia să se scoale devreme (nu ca mine, care aveam cursuri la ore mai relaxate), în cei doi ani trebuise să se scoale la fel, ci, gîndeam eu, pentru că în căsătorie nu se putea trăi ca într-o iubire, fără să rişti moartea ei, şi a iubirii şi a căsătoriei. Intuiam, dar nu puteam să înţeleg cum reuşise, şi ceea ce mă neliniştea era faptul că seara Matilda era pentru mine o surpriză continuă, căci înstrăinările ei nu erau totdeauna aceleaşi, totdeauna rele, dar mereu inven­tive; îmi spunea, de pildă, te iubesc, noapte bună, dar nu era nici o iubire în glasul ei, alteori nu-mi spunea nimic, alteori se trezea exasperată că nu eram lîngă ea şi nu ştiu ce făceam în biroul meu, alteori nu putea adormi tocmai pentru că eram şi trupul meu se lipea într-o atracţie ire­zistibilă de al ei. Dormeam atunci singur in birou, scos din pepeni, pentru că îmi aminteam că şi Petrică îmi po­vestise că o păţise la fel... încît şovăii înainte de a vîrî fisa în aparat. Era trecut de zece, desigur că dormea dusă, totuşi formai numărul, îi auzii însă numaidecît glasul. "Matilda, scuză-mă, te-am trezit din somn?" "Nicidecum!" "M-ai aşteptat? E ceva grav, o să-ţi povestesc..." Tăcere. Ei da, tăcere, i-o cunoş­team, era inutil să încerci să i-o urneşti. "Te iubesc, îi şoptii, noapte bună!" Şi închisei fără regret că o lăsam astfel, deoarece aceste tăceri ale ei începuseră să-mi im­pună şi o invidiam şi în-cercam s-o imit: la tăcere, tăcere şi jumătate... Numai că ale ei erau naturale, în timp ce eu tăceam prin voinţă şi în realitate nici nu tăceam, fiindcă gîndul nu se desprindea de ea şi continuam să mă întreb ce avea, fără să reuşesc să găsesc un răspuns...

Mă reîntorsei la masă, puţin detaşat de discuţie, aşa cum li se întîmplă tuturor bărbaţilor care în plină petre­cere şi în largul lor, ai fi zis cei mai liberi şi fericiţi băr­baţi, cei mai siguri pe sine şi cei mai cinici în ceea ce pri­veşte femeile, primesc sau dau un telefon şi se întorc atît de schimbaţi încît nu-i mai recunoşti şi devin ţinta glu­melor şi ironiilor celor în mijlocul cărora mai înainte ară­taseră atît de băţoşi... Aha, va să zică, ia uite cine făcea pe viteazul, ia uite cine rîdea de alţii, şi nimic nu-i mai descreţea fruntea, atît de pe altă lume arăta; şi nu mai stătea mult şi se căra... Nu era cazul meu, dar ceva pe-aproape tot era, fiindcă mă uitam la prietenul meu cu alţi ochi şi însăşi starea dramatică în care mă aflasem înainte scădea în intensitate şi mă domina gîndul: va să zică ea nu dormea, va să zică la ora nouă seara nevoia ei de a dormi nu mai apăruse în mod irezistibil... îmi trecu chiar prin minte să-mi iau la revedere de la Ion şi să plec; dar alungai acest gînd, n-avea, îmi spusei, decît să mă aş­tepte, dacă chiar mă aştepta, şi mai bine ar fi dacă s-ar culca, e în joc destinul meu, trebuie să aflu azi, şi nu mîine, ce-o să fie cu mine, azi cînd simt că sînt eroul fiin­ţei mele conştiente, cînd concep că ceea ce gîndesc îmi apare ca o sinteză inspirată despre ceea ce reprezintă, şi nu mîine, cînd s-ar putea s-o iau de la cap, cu "dar dacă", şi "dacă totuşi", şi voinţa mea, cum spune Hamlet, să în­ceapă din pricina gîndirii de relaţie, de împrejurări, să şovăie şi să devin un laş. Astăzi pot eterniza în mine în­sumi curajul care m-ar feri de un lanţ de erori, suferinţe şi căderi: nemaiavînd în forul meu interior suportul de astăzi al unei idei clare şi distincte (fiindcă în cursul unei aventuri cu lumea în care trăim, ideile nu mai rămîn nici clare, nici distincte), aşi putea fi alterat definitiv şi arun­cat de pe orbita propriului meu destin, pe o orbită unde, nefiind a mea, aşi trăi zadarnic. N-ar fi fost vorba, fireşte, să-mi asemui persoana mea socială cu a împăratului Chi­nei, cum am citit mai tîrziu, care din împărat a ajuns simplu cetăţean şi comuniştii, în loc să-l împuşte, l-au ,reeducat", făcîndu-l - credeau ei - să simtă că bucuria simplă de a împleti un coş sau de a confecţiona tălpi de papuci e mai mare decît aceea de a guverna China. Chestia asta o făcea şi Tolstoi, cînd şi cînd îl apuca cheful şi mai făcea o pereche de cisme, a căror valoare, spunea el, făcea mai mult decît opera lui Shakespeare. Dacă împăratul Chinei şi-ar fi făcut tălpile lui la papuci ca împărat şi nu ca simplu cetăţean, fără doar şi poate că s-ar fi găsit în Confucius un text care să atribuie acestui gest nu ştiu ce virtute. Tolstoi la arat era tot contele Tolstoi şi aratul un mod direct de a afla, ca artist mare ce era, ce simte un mujic arînd. Condiţia de mujic însă n-avea s-o simtă numai cu atât. Aratul lui rămînea un simplu sport, ca şi confecţionarea de ciubote. Ca simplu cetăţean, împăratul Chinei, aruncat de pe orbita sa, arun­cat adică, nu socialmente, ci în sine, cînd datorită "re­educării" s-ar fi convins cu adevărat că e cu mult mai minunat să împleteşti un coş decît să fii împărat, trebuie să fi ajuns nu în starea simplă a unui simplu chinez, ci într-una de îndobitocire, dacă e să-l credem pe cel care cu un patos stupid a scris povestind despre metamorfoza împăratului. Orice metamorfoză are loc numai în liber­tate, concept pe care după Hegel nu-l găseşti la orientali. Filozofia lor se reduce la sfaturi morale. Prin urmare, o cădere a mea n-ar fi fost spectaculoasă socialmente, ca a împăratului Chinei (la noi în Europa s-ar fi rîs dacă noi românii, lipsindu-l pe Mihai I de tron şi păstrîndu-l în ţară, l-am fi "reeducat" să simtă bucuria simplă de a lucra la un strung), dar ar fi fost spectaculoasă în interior, acceptînd să nu mă las ghidat de idei clare şi distincte, adică să nu concep căderea mea, cum nu putem concepe, cu ceea ce e viu în noi, că într-o zi n-o să mai fim vii, dar ştim că asta e inevitabil prin idee. Astfel putem trăi. E altceva. Eu concepeam însă în seara aceea că voi cădea fatalmente. Dar nu era moartea, mă puteam salva printr-un act de voinţă călăuzit de o senină pace interioară, in­destructibilă.

Rumoarea în braserie crescuse. Discuţia mea cu Ion Micu devenise parcă fum, iar lunga tăcere care se aşezase între noi risca să ne sugereze la amîndoi o ruptură. Deodată însă el zîmbi: "N-ai reţinut, zise el, fixîndu-mă iar, cum stătea aplecat, cu o privire de sus în jos în care strălucea o intensă simpatie pentru mine, ţi-a scăpat o idee pe care eu n-o pot demonstra, dar în care cred şi anume că totul e să supravieţuieşti. De fapt nu e o idee, e un sentiment pe care ori îi ai, ori nu-l ai. Asta implică totuşi, ca o consecinţă, o idee şi anume aceea a compro­misului. Eu aşi zice că după le temps du mepris al lui Malraux vine acum le temps du compromis. Ce vream să-ţi spun? Să accepţi o tranzacţie în locul unui proces în care ai putea să pierzi." "Ce proces?" "De conştiinţă", răspunse el fără ironie, dar cu aerul că se adresează unui copil. "Nu înţeleg, zisei, care ar fi datele procesului şi cine ar putea să cîştige împotriva mea." "Cealaltă parte, zise, a conştiinţei tale scindate." ..Conştiinţa omului, spu­sei eu cu trufie, nu e scindată, asta e o invenţie. Compro­misul la care recurge adesea în viaţă omul are alte ex­plicaţii. Nu voi accepta nici un fel de compromis, pentru că nu mă recunosc angajat în nici un fel de proces. As­cultă, Ioane, eu am descoperit ceva în filozofie şi vreau ca această descoperire să fie demonstrată. Nu vreau gloria, aşa cum viermele de mătase, după ce a acumulat în el în­suşi substanţa aceea fină din care îşi va face gogoaşa, nu vrea nici un fel de glorie. Ciclul meu poate fi simplu şi obscur: frunza de dud de care am nevoie şi pe care nu mi-o poate lua nimeni sînt cărţile. Mai am de citit cîţiva ani, apoi încep să-mi depăn firul. Nu aspir să-mi perpe­tuez neapărat specia, adică gospodina să mă pună deoparte, să reînviu spărgîndu-mi gogoaşa sub formă de, fluture, şi să depun sămînţă. Nu, eu accept să fiu aruncat într-o căl­dare cu apă fiartă şi cu un băţ ordinar gospodina să-mi prindă firul şi să-l depene pe o vîrtelniţă. Puţin mă inte­resează că după aceea corpul meu fiert va fi aruncat în grădină şi cu asta procesul s-ar încheia. Nu alta e soarta a tot ceea ce e viu..." "Ai greşit doar într-un singur punct, spuse el ridicîndu-se iarăşi. Şi care e esenţialul..."

Şi rîse din nou în timp ce se îndepărta lăsîndu-mă sin­gur. Braseria începuse să se umple de ceaţa fumului de tutun, dar şi de acea ceaţă care emană parcă din rumoarea vocilor, a rîsetelor, a fluidului existenţei care se intensifică într-un restaurant cînd ora se face tîrzie şi nimeni nu are încă de gînd să plece. Desigur, aici se venea nu pentru a petrece în mod vulgar, pentru asta ar fi fost suficient să se treacă dincolo, în restaurant, unde erau cîntăreţi şi muzică, acolo, chiar dacă ai fi vrut să discuţi ceva impor­tant, n-ai fi putut, toba şi talgerele şi solista te-ar fi îm­piedicat spărgmdu-ţi urechile. Aşadar putea schimba un gînd. Ce anume? Ce fel de gînduri le treceau acum prin cap acestor contemporani ai mei? mă pomenii întrebîndu-mă. Nu lipseau gesturile largi, mai degajate, ia cei cărora le plăcea şi aveau talentul să povestească, cei pe care dacă îi ascultai aveai la un moment dat senzaţia netă că citeşti o bună nuvelă, adesea un roman comprimat, atît de vie şi de originală era povestirea, pauzele, mimica, însuşi glasul povestitorului, subliniind cuvîntul scris, su­gestia adîncă a mobilurilor comportării umane, pe care scriitorul o face folosind analiza şi descripţia... Totdeauna mi-a plăcut să fiu în societatea acestui soi de oameni, cu condiţia însă să nu mă pună la un moment dat să plătesc un tribut prea mare, cum făcea Cubleş. Puteam distinge apoi şi indivizi infatuaţi care ţin, dintr-o pornire irezis­tibilă, să vorbească numai ei, deşi astfel nu exprimau decît marea nerozie, şi aceea nesărată, fiindcă există şi ne­rozii interesante, a întregii lor personalităţi, indivizi avînd de obicei un vocabular inacceptabil, frizînd nepoliteţea, tutuind oameni pe care abia îi cunoşteau, legîndu-se de fizicul lor, care ar exprima că nu stăteai prea bine cu nu ştiu ce, agitîndu-se pe scaun, surzi la ceea ce li se spu­nea, puteai să-i înjuri şi de mamă fără să-i clinteşti (eu însumi procedasem astfel cu unul şi, în loc să se indigneze, afişase o politeţe afectată, spunîndu-mi că buna-creştere îl împiedică să-mi răspundă cu aceeaşi monedă). Ici, colo, vedeam capetele aplecate ale celor care cu adevărat vroiau să schimbe un gînd. Expresiile lor erau neliniştite. Cineva încerca să explice. Doamnele stăteau liniştite în rochiile lor elegante, uitîndu-se doar rar în jur, cu un ochi absor­bit şi cercetător. Grija, un sentiment etern la cele care îşi iubeau bărbaţii şi nu mai vedeau nimic, nici în jur şi nici în restul omenirii, era expresia discretă, difuză dar marcantă, care stăruia pe chipul lor. Tot astfel se ridicau şi plecau. Dar ce era cu Ion, de ce întîrzia? În sfîrşit se întoarse şi îmi spuse că a trecut prin restaurant şi s-a întîlnit cu un prieten... Domnul Jenică se ivi şi el cu un nou filtru. "Să vă fac cîte-un şniţel? zise el. Aşa subţire, cît foiţa de ceapă? a la domnul Micu?" "Eu nu mai mănînc nimic", zisei. "Ba mie mi s-a făcut foame, zise Micu, dar aşi lua şniţel, am mîncat şi ieri... Domn Jenică, fă-mi un qenie chrislianisme!" ceru el ca şi cînd l-ar fi implorat, dînd din cap sceptic, cu sensul că nu i se va face ceea ce cere, dar speră că omul din faţa lui îl va servi to­tuşi. "Gata, domnul Ionică, am înţeles, aşa înalt, cum vă place dumneavoastră..." "Într-o zi nu era el şi m-a servit un tâmpit care mi-a adus friptură de vacă tăiată în felii... Asta zicea el că e chateaubriand..." ,.Nu se pricepe, zise domnul Jenică fără superioritate. Sînt de-ăştia noi şi nici bucătarul, dacă nu-i spui, uită şi el... Aşa a învăţat, să-l taie în felii..."

"Punctul esenţial în care greşeşti, zise Ion Micu rezemîndu-se de astă dată de spătarul canapelei, cu pumnul la frunte şi ţigarea în mînă, fără să se mai uite la mine, cu pleoapele plecate şi foarte atent la ceea ce spunea, este gospodina. Ea îţi aduce frunzele de dud, te ia în mînă gri­julie, curăţă sub tine (dacă n-ar face-o ai muri chiar şi nu­mai dintr-atît, fiindcă fără curăţenie această simpatică gînganie ar muri) şi îţi pune pe urmă, la timpul potrivit, coceni de pe margine, sub care să te poţi retrage să-ţi depeni firul. Nu cărţile sînt frunza de dud, cărţile nu-ţi hrănesc decît spiritul, frunza de dud rămîne s-o obţii. Ei, cum s-o obţii? Gospodina, dacă e să împingem metafora ta pînă la ultimele consecinţe, e societatea, sînt ceilalţi... Ei pot decide că mătasea din gogoşi e un lux, şi, ca orice lux, e costisitor, daca nu chiar dăunător. Dar părăsind metafora, să zicem că te descurci singur învăţîndu-i pe ccpii abecedarul. încearcă! În acest sens afirm eu că există un proces pe care dacă nu-l cîştigi, pierzi totul. Dacă nu vei putea să predai abecedarul? Ce-ţi va spune conştiinţa ta nescindată? Întîi ai să descoperi că e scindată, şi anume între obiectiv şi subiectiv, şi al doilea vei descoperi determinările corespunzătoare care vei vedea că pot fi greu de înfruntat de unul singur. Nu-ţi spun mai multe, fiindcă nici eu nu ştiu. Dar nu uita că ştiu totuşi ceva... într-o zi, poate chiar în seara asta, o să-ţi dau să citeşti un studiu al meu din care o să înţelegi mai bine ce gîndesc... în timp ce dacă vei rămîne la universitate... De ce te sperii tu aşa de universitate?... Să-ţi spun o anecdotă"...

Tresării. Deşi ne cunoşteam de puţină vreme, obser­vasem că spre sfîrşitul unei întîlniri Ion Micu încheia tot­deauna cu anecdote, uneori chiar lăsînd o discuţie suspen­dată. Era o sugestie jignitoare pentru mine, care mă com­plexa; să zic că nu înţelegea ce-i spuneam în chiar clipele acelea, nu puteam, însemna că nu-l înţelegeam eu, că dis­cuţia mă depăşea. "Povesteşte, îi zisei sumbru, anecdota ta nesărată, fiindcă aşa sîntem noi românii, chiar şi arde­lenii, nu suportăm multă vreme tensiunea unei discuţii şi o dăm pe anecdote." El rîse: "Căz doară nu e o anec­dotă fără aplicăţiune, ai să vezi că musai vom putea ex­trage din ea un înţeles practic pentru discuţia noastră . Da, acum se exprima ca Marius Chicoş Rostogan, nu-i mai eram prieten, ci un simplu interlocutor. Atacă flămînd le genie du chrislianisme, care tocmai i se adusese, o bucată uriaşă de carne sîngerîndă, doar perpelită puţin pe deasupra, chateauhriand-ul a cărui simplă vedere îmi făcea greaţă, şi printre înghiţituri îmi povesti anecdota.

Îi plăcea mîncarea, era chiar gras pentru vîrsta pe care o avea şi privirea lui căpătă, înfulecînd, o fixitate de înfometat. Mînca fără pîine, ceea ce mie mi se părea ceva animalic, fiindcă numai omul îşi combină hrana, în timp ce o felină sau un cîine era la o distanţă de milioane de ani de om, prin incapacitatea lor de a înghiţi, să zicem, cînd din una cînd din alta. Numai raţa ajunsese pe undeva pe aproape, fiindcă îşi vîra ciocul cînd în mîncare, cînd în apă.

Iţic primeşte ordin de chemare, începu prietenul meu carnasier... Şi îl apucă groaza şi fuga la rabi... Aoleo, rabi, ce mă fac, o să mor... De ce, Iţic? Am primit ordin să plec pe front... (Anecdota, după cum vezi, e veche, din timpul primului război mondial, fiindcă în al doilea mareşalul le-a luat acest drept.) Ai ordinul? zice rabi. Îl am. Dă să-l văd şi eu. Rabi îl ia, îl cercetează cu atenţie, pe urmă îi spune: ,.Da, e un ordin de chemare, dar în el nu scrie că trebuie să te duci chiar pe front. Ce te-ai speriat aşa? Sînt mai multe posibilităţi... Să te trimită pe front, dar să rămîi şi în spate, fiindcă nu toată armata e trimisă să lupte, mai e nevoie şi de servicii la partea sedentară, pe cefere, pe la aprovizionare, la muniţii. Dar hai să zicem că te trimite pe front. Şi aici sînt mai multe posibilităţi... Să te bage chiar pe linia întîia dar să te ţină şi ceva mai în spate. Ostaşul cînd luptă n-are şi el nevoie de mîncare, de apă, de îmbrăcăminte? Cine găteşte, cine le aduce marmitele cu ciorbă? Cine le ţine socoteala cîţi mor, cîţi trăiesc? Dar hai să zicem că te vîră chiar pe linia întîia. Şi aici sînt mai multe posibilităţi, ori mori, ori scapi... Cine îţi spune ţie că n-o să scapi? Dar hai să zicem că nu scapi... Şi aici sînt două posibilităţi, i-a mai spus rabi foarte hotărît. Poţi să mori sfîrtecat de o bombă, sau poţi să mori de un glonte şi să fii îngropat frumos de camarazi cu sapa şi lopata... Aşa că du-te liniştit, nu mai fi aşa de speriat, nu lua aconto pe ce-o să fie..."

Fiindcă nu rîdeam, Ion Micu lăsă o clipă chateaubriand-ul înjumătăţit şi rîse el de astă dată cu gura pînă la urechi, cum nu-l mai auzisem, şi se făcu roşu, apoi li­liachiu... Era mai degrabă efectul excitaţiei cărnii roşii pe care o trimisese în stomac decît al retrăirii anecdotei pe care o povestise. "Aşa şi tu cu universitatea, reluă apoi liniştit. De ce să pleci? Pînă acum nu s-a întîmplat ni­mic. Titularul unei catedre a fost schimbat cu un altul. Asta s-a întîmplat şi o să se întîmple totdeauna. Stai acolo, fiindcă sînt mai multe posibilităţi..." "Da, zisei, şi una finală pe care rabi n-a ignorat-o!" El rîse din nou, mai puţin excitat, dar mai îndelung, ca şi cînd ar fi vrut să spună că nici el n-o ignora pe cea care mă aştepta şi pe mine printre atîtea posibilităţi. Ce-o fi fost de rîs aici?!

Plătirăm şi plecarăm. Pe drum mai făcurăm, înainte de a ne despărţi, cîţiva paşi împreună. Tăceam, dar el mă ţinea afectuos de braţ. Gîndeşte-te, parcă îmi spuneau paşii lui care nu se grăbeau şi strîngerea de braţ priete­nească, apoi îmi spuse şi prin cuvinte acelaşi lucru, adău­gînd: "Facultatea de a gîndi nu e neapărat sursa inac­ţiunii, nu putem să nu ne gîndim bine înainte de a între­prinde un gest care ne angajează destinul".

XV
Ce înseamnă însă a gîndi, adică a te gîndi? În actualul stadiu în care se afla gîndirea umană, a te gîndi înseamnă în realitate a întări de fapt un gînd deja format. De aceea, de pildă, rar se întîmplă ca sfaturile să fie urmate. Indi­vidul merge orb înainte sub puterea gîndului său, devenit obsesie. Iar această obsesie e o cerinţă fundamentală a fiinţei sale, chiar dacă ideea din care s-a născut îi e de fapt străină vieţii lui, adică fericirii la care năzuieşte. Dar noi nu ne-am născut ca să fim fericiţi (şi nici nu sîntem!) fiindcă în legile care guvernează viaţa aceasta noţiunea nu este inclusă. Oamenii o confundă cu înflorirea. Fireşte, nu e vorba de înflorirea în natură, eu mă simţeam înflo­rind, un sentiment de forţă, dar nu puteam să afirm că sînt fericit, nici nu ştiam ce înseamnă acest lucru, nu-l puteam concepe. Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o, dar dacă mă gîndesc bine nu văd de pildă întrucît pierderea Matildei şi pierderea locului meu în universitate mi-ar revela ceva care să semene cu o fe­ricire pierdută, deşi nu puteam concepe că aşi putea iubi mai tare pe altcineva sau aşi dori un loc mai bun în ierar­hia învăţămîntului. Desigur, concepeam că acest sentiment de forţă, această înflorire a fiinţei mele puteau di­minua cu anii, şi ajungînd în "toamna ideilor" n-ar fi fost exclus să mă trezesc cu grădina mea devastată ("Qu'il restc en mon jardin bien peu de fruits vermeils! ). Da, dar mai întîi că pînă atunci mai era, abia ieşeam din pri­măvară, şi în al doilea rînd mă simţeam bine înarmat să-mi pun la adăpost grădina de fulgere şi furtuni. Nu eram poet, să-mi expun sensibilitatea ravagiilor.

Astfel că mergînd singur prin noapte spre casă, dădui din umeri la sfatul prietenului meu de a mă gîndi înainte de a lua o decizie. Dimpotrivă, discuţia cu el îmi confir­mase decizia deja luată, iar acum, "gîndindu-mă", mă simţeam şi mai întărit în ea. Nimeni nu ştie, în afară de noi înşine, de ce facem un anumit lucru. "Ştiu eu de ce, gîndii, mi-ajunge că am conştiinţa că ştiu, nu e nevoie să mai ştie şi alţii, nici măcar Matilda."

Încă din stradă văzui lumină în dormitorul nostru. Va să zică Matilda nu dormea! Intrai în curte şi sunai. Nu ştiu de ce repetai această glumă a noastră, să coboare ea totuşi, îmi spusei, să-mi iasă în întîmpinare şi să refacem clipele minunate ale primelor noastre întîlniri... Era ca şi cînd aşi fi uitat că am chei şi "să n-o fac să coboare de pomană". Îţi arăt eu ţie pomană! N-ai s-o poţi duce! În­cearcă să nu deschizi! N-o sfătuiam în gînd pe Matilda să nu deschidă. Sînt momente cînd apare în noi un plus de decizie, momente nu prea favorabile celor cu care trăim, chiar dacă nu ne-au făcut nimic, îi provocăm să ne facă! Dacă totuşi nu ne fac, înseamnă că sîntem iubiţi şi această certitudine reînnoită ne potoleşte... Dar Matilda nu deschise...

Sunai a doua şi a treia oară. Vedeam că nu vroia să vină, dar eu vroiam să vină, ştiam că e trează, vroiam să vină. Sunai din nou, lung, insistent. Nimic. Tăcere totală, a oraşului şi a casei, întuneric total. Statui cîteva clipe lungi în singurătatea care mă cuprinse în faţa propriei mele porţi. Scosei cheile, intrai şi începui să urc scările. Intrai în hol. În dormitor întuneric, glasvandul era mat ca şi cînd casa ar fi fost pustie. Deci nu numai că nu vrusese să vină să-mi deschidă, dar stinsese şi lumina. Şi dacă, mă întrebai, aşi fi pierdut cheile? M-ar fi lăsat afară pînă dimineaţa? Nu, atunci mi-ar fi deschis. Se simte cînd... Astfel de lucruri se simt. Mai fără rost a fost stinsul luminii, nici măcar noapte bună n-a dorit să-i spun... Nu se întîmpla prima oară, e adevărat, dar nu mă puteam obişnui, totdeauna resimţeam despărţirea aceasta a ei de mine ca pe-un şoc... încît am regret adînc, care ţinu cel puţin trei clipe, mă ţintui locului, apoi mă smul­sei şi intrai în bibliotecă. Apăsai pe butonul lămpii de pe birou şi lumina care inundă suprafaţa lui încărcată de cărţi îmi alungă şocul, şi bucuria serilor mele petrecute în tovărăşia marilor spirite, care cu două mii de ani mai înainte, cu cinci sute sau chiar numai cu un secol făcu­seră acelaşi lucru la lumina opaiţelor, a lumînărilor, a lămpilor cu petrol şi apoi a becului electric, îmi reveni întreagă şi plină, nealterată, mă desbrăcai rapid, revenii în hol, stinsei, închisei uşa după mine şi începui să citesc. Era tîrziu, dar nu pentru mine, adesea mă apucau zorile în biroul meu, dormeam două ore, cu fruntea pe cristalul curat, apoi plecam la cursuri, fără să simt cea mai mică oboseală, dimpotrivă, vedeam în privirile studenţilor, ici, colo, licăriri de admiraţie, aveam mai multă vervă, eram mai puţin încruntat, mai apropiat de ei, iar fetele mă mă­surau cu o vagă surpriză, cu o imperceptibilă grimasă în colţul gurii întrebîndu-se poate ce mi se întîmplase că astăzi eram mai puţin antipatic ca de obicei.

Nu citii mult şi băgai mîna în buzunarul hainei de pe spătarul scaunului să scot cheile. Într-un sertar din dreapta îmi ţineam cele trei caiete groase. Într-unui îmi conspec­tam lecturile, în celălalt scriam la o lucrare despre gnostici, o istorie a filozofiei acestora care trebuia să pre­ceadă lucrarea mea originală despre o nouă gnoză, iar în al treilea scriam chiar la această lucrare, rar şi fără grabă, din pricina obstacolelor: aveam lacune mari în istoria descoperirilor ştiinţifice din ultima vreme, din fizică, bio­logie, medicină şi astronomie, îmi lipseau cărţile noi care apăruseră după război în Occident, nu mă puteam mul­ţumi doar cu referiri despre ele... (La facultate tocmai despre gnostici predam, fără să-mi desvălui în vreun fel gîndirea mea proprie, care totuşi începea să prindă con­tur în caietul meu...)

Cînd mă aplecai, văzui jos un ciocan şi o şurubelniţă. Le ridicai mirat. Şurubelniţa avea vîrful îndoit... Mă ui­tai iar în jos: uşa biroului care se încuia peste sertare fusese spartă într-un fel violent, lemnul şi lustrul din ju­rul broaştei stricate... Deschisei uşa şi trăsei sertarul. Caietele mele erau acolo, dar aruncate în dezordine de aceeaşi mînă furioasă. Cine făcuse asta? mă întrebai în timp ce simţeam cum urmele furiei celui care o făcuse năşteau în mine furia. Matilda! Ea umblase aici, cine alt­cineva, vrusese să vadă ce ascund eu acolo şi spărsese uşa... Deschisei caietele. Foile erau îndoite de neglijenţa cu care fuseseră răsfoite, închise şi aruncate. Îi intuii sta­rea de spirit, lipsa de respect, desamăgirea de a nu fi găsit ceea ce căuta, dispreţul pentru ceea ce găsise. Primul im­puls fu să mă ridic şi să mă duc peste ea în dormitor, dar în clipa aceea apăru chiar ea, adică apăruse mai demult, fără să facă zgomot, stătea în picioare înaintea biroului şi se uita la mine.

"Nu te înfuria, zise, nu ţi-am distrus . Cu ironie, care i se lăbărţase peste chip ca o mască hidoasă. Mă holbai la ea cîteva clipe lungi, nevenindu-mi să-mi cred ochilor. Masca se întinse spre urechi şi-i desfăcu un rînjet care înţepeni sfidător, desfigurînd şi mai tare ceea ce ştiam eu că e Matilda. Sării în picioare şi, fulgerător, sub arcul loviturii pe care i-o dădui, ea căzu pe covor cu o expresie de uluire totală şi cu privirea licărind de o spaimă intensă, fără nume. Începu să se ridice încet, ca în vis, cu palma pe obrazul lovit, neslăbindu-mă din priviri, se aşeză pe canapea şi din nou mă privi, neînţelegînd, cerîndu-mi parcă tot mie ajutor, să fie şters parcă ceea ce se întîmplase, să-i spun că nu era adevărat... în faţa acestei catastrofe, căci asta exprima acum chipul ei, sentimentul că se petrecuse o catastrofă, masca hidoasă pierise atît de total încît avui şi eu sentimentul că altcineva fusese în în­căpere, nu Matilda... Dar îndată îmi amintii... uşa serta­rului spartă, cuvintele rostite, nu ţi-am distrus "opera", ironia, dispreţul trivial... "Crezi că eu sînt Petrică? îi spu­sei liniştit şi sumbru, să-mi răsfoieşti rînjind caietele? Las la o parte spartul uşii, oi fi crezut că păstrez acolo cine ştie ce scrisori secrete, din trecut sau din prezent, nu m-am gîndit, altfel nu încuiam biroul, dar după ce te-ai convins ce e, să nu-mi arunci tu Caietele cu dispreţ şi să mai şi vii să... Ai uitat ce mi-ai spus în ziua cînd m-am mutat aici? Răspunde! Ai uitat?! Tot cu dispreţ, că între mine şi fetele lui Calcan nu e nici o deosebire, ceea ce fac eu e o meserie ca oricare alta. Foarte bine, şi în clipa aceea am decis că nu trebuie să-ţi bagi nasul în lucrările mele şi de aceea le-am şi încuiat. Petrică îţi citea din versurile lui şi tu rîdeai. Ei, eu n-o să-ţi citesc din scrierile mele, ca să-ţi satisfac vulgarul apetit de a-ţi coborî bărbatul... Pe­trică era un poet bun, l-ai surpat interior cît aţi trăit îm­preună, n-a mai putut scrie nimic... Puţin îmi pasă de el, dar bucuria noastră de a trage totul pe ceea ce e comun am simţit-o din prima zi cînd m-am mutat la tine... Eu nu le dispreţuiesc pe fetele lui Calcan şi pot foarte bine să compar lecţiile mele la universitate cu ale lor, profesional vorbind, dar tu ştiai de doi ani de zile că, dincolo de toate astea, urmăream un ţel care nu era străin de ceea ce predam studenţilor, fiind în acelaşi timp ceva dificil de atins, care nu e de nasul... Cu alte cuvinte, mă părăseai trudei mele în care nu credeai. Foarte bine, pot s-o iubesc şi fără asta, mi-am spus, nu fără desamăgire, fiindcă victo­riile în spirit sînt turburate de singurătatea în care ne condamnă familia, odată întorşi acasă din cetate, unde sîntem sărbătoriţi. Nu-i nimic! mi-am zis. Bine că ea nu e Xantipa, are, în felul ei, un suflet generos şi o filozofie intransigentă, în care conceptul de egalitate al tuturor oamenilor în faţa a tot merită să fie luat în scamă... Nu l-a citit pe Bakunin, ca să spună că l-a împrumutat de la el. E al ei, descoperire proprie, numai să-l aplice consec­vent. Or, ea vine şi-mi sparge biroul şi mai îmi ia în derîdere şi «opera»-, cuvînt pe care îl pune rînjind între ghilimele..."

Dar, perorînd, îndoiala mi se şi infiltrase în inimă încît tăcui. Poate că ea nu pusese nimic între ghilimele, poate că nu rînjise răsfoind caietele, poate că aceste caiete nici măcar nu fuseseră răsfoite cu dispreţ, ci doar cu grabă, gelozia, nedumerirea fiind singurele sentimente care o ghidaseră? mă întrebai privindu-i palma pe care continua s-o ţină pe obrazul lovit. Îşi plecase fruntea şi din cînd în cînd îşi strîngea genunchii ca şi cînd i-ar fi fost frig, se încheia învelindu-şi gîtul cu reverele pijama­lei, ca şi cînd ar fi avut un şal. Şi cu coatele pe genunchi îşi ducea palma şi-şi ascundea obrazul. Nu cumva ea fusese crispată de vinovăţie cînd rostise cuvintele "nu ţi-am dis­trus opera?" Nu cumva dorind iertare, înţelegere, vrusese "s-o dea" pe glumă? Într-o clipă efracţia săvîrşită de ea îmi zbură pe dinaintea ochilor cu toate sensurile răstur­nate. Mă iubea! Altfel n-ar fi pus mîna să-mi spargă biroul.

Mă ridicai şi mă aşezai jos lîngă ea. Lacrimi mari îi picurau din ochi pe covor. "Venisem, îmi şopti, să-ţi spun că sînt însărcinată... Şi răspunsul tău a fost să mă trimiţi jos, la pămînt... Te-am aşteptat toată seara să-ţi spun acest lucru. Astăzi vroiam să ţi-l spun, îmi intrase mie în cap să fie astăzi, în loc de asta, am stins lumina, te-am auzit cum sunai, dar n-am vrut să cobor să-ţi deschid..." "De ce n-ai vrut? De cînd ne-am căsătorit aşi putea să spun că chiar din acea clipă te-ai schimbat." "Nu m-am schim­bat, sînt aceeaşi!" "Nu-i adevărat, nu eşti aşa, nu-ţi dai seama?" "Ba îmi dau seama, dar ce să fac, vreau să fiu ca înainte, dar parcă simt un pietroi pe inimă..." .,Nu, zi­sei, pietroaiele le aduce o situaţie insolubilă, mai degrabă ar fi trebuit să-l simţi acest pietroi înainte, nu acum, că ai scăpat de Petrică... Ai scăpat în toate sensurile, te-ai vin­decat de mila pe care o simţeai pentru el şi pe care el a purtat-o pînă în pînzele albe..." "Singur spui că l-am surpat pe interior cît timp am trăit cu el. E adevărat, mă simt vinovată. Aroganţa lui de sine mă făcea să-l lovesc ,să nu mai fie atat de ....""Ei ,da şi ai făcut-o pînă l-ai împins spre umilinţă .Ar fi trebuit să te bucuri ." "Păi mă bucuram, atunci am ţinut cel mai mult la el!" "Bine! şi ce n-a mers?

Ea nu răspunse. Nu era prima oară cînd îi puneam această întrebare, şi nu era prima oară cînd răspunsul ei era o tăcere. O singură dată spusese: "atunci ai apărut tu ". Vrusese să-mi sugereze că dacă nu apăream eu, to­tul ar fi fost bine între ea şi Petrică? Aiurea! Cînd apă­rusem eu, demult căsnicia lor era pe drojdie! Sau poate nu pentru ea, dar pentru Petrică în orice caz. O urmăreau încă sfărîmăturile acelei vieţi? Şi nu cumva divorţul du­rase atît de mult din pricina indeciziei ei? Dar nu sim­ţeam niciodată nici cea mai mică şovăială în timpul întîlnirilor noastre. Dar ştiu eu ce făcea, ce simţea, cînd rămînea singură?

XVI
"În sfîrşit, zisei, ce-a mers, ce n-a mers, nu mai are acum nici o importanţă. Să revenim la noi doi... Eşti sigură că ai rămas însărcinată?" (Mă avertizase cu zece zile în urmă că ). "Da, sînt sigură", spuse foarte posomorîtă. "Bine, zisei eu atunci, ai făcut în aşa fel încît această ştire să se asocieze în amintirea ta cu o palmă pe care ai dorit-o. Dacă nu ţi-aşi fi dat-o ai fi inventat altceva decît spargerea biroului şi răsfoirea caietelor mele. De ce ai spart biroul?" "M-au revoltat sertarele închise. Cu mine în casă te ascunzi de mine?"

Începui să măsor încăperea în lung şi în lat. "Ei da, îi răspunsei, venea în contradicţie cu tot ceea ce eşti tu, care nu concepi că un cuvînt rostit nu poate fi inocent. Ai rostit acele cuvinte şi n-ai bănuit că pot avea o consecinţă, mai ales că ştiai bine ce spui. Erai de partea domnişoarelor Calcan, nu a mea. Vreţi toate să vă credeţi atotputernicele acestei lumi, fiindcă aduceţi pe lume copii. Şi în ultima vreme se constată că aduceţi mulţi. Dar multă lume nu înseamnă multă conştiinţă. Tiparul se strică, specia nu e mai puternică, indivizii născuţi sînt mai slabi... Salut pe vii­torul nostru copil, cu scutecele lui, dar eu pe tine te vreau, şi nu să devenim servitorii unui nou-născut... Naşte-l, să existe în sine, ca esenţă, creşte-l, dar pentru tine nu tre­buie să existe nimeni în afară de mine. Altfel ţi-l iau, ca Rousseau, şi îl dau la un leagăn... Nu spun că aşi face ca tatăl lui Oedip, care a intuit că venirea pe lume a copilu­lui însemna înlăturarea lui, iubita devenită mamă nu l-ar fi mai iubit pe el ci pe copil. Drept care l-a luat şi l-a dat pe mîna unor slujitori să-l arunce într-o prăpastie. Cu­noşti urmarea, slujitorii nu l-au aruncat, Oedip a fost crescut de nişte păstori, l-a detronat pe tat-său şi a în­ceput să trăiască cu maică-sa..."

Mă oprii. Ceea ce spuneam eu acum era ceva inocent? Bineînţeles! Dar văzui că mă ascultase cu o expresie de mare concentrare pe chip, al cărei înţeles eram atunci de­parte de a-l bănui, cu atît mai mult cu cît o nobleţe bizară se aşternuse peste aceste trăsături pe care le lovisem cu o atît de fulgerătoare violenţă, "Bine, zisei, şi acum să-mi spui de ce n-ai vrut să-mi deschizi şi de ce ai stins lumina. Ştiai de ce sunam! Bănuiai ce sentimente mă stăpîneau. Data trecută m-ai luat fără veste, ca pe-un adolescent, dar acum eram pregătit să ţi-o plătesc. Soneria trebuia în orice caz să fie pentru tine buzduganul smeului care îşi anunţă sosirea, intră în casă şi se aşează singur într-un cui, dacă nu era semnalul iubitului care vine acasă, a cărui inimă bate pentru tine şi e nerăbdător să te vadă, să te ia în braţe şi să te strîngă ca şi cînd te-ar fi regăsit după luni de aşteptare. Chiar aşa şi era. De cînd am venit aici la tine, caut mereu să te regăsesc. Ceva s-a întîmplat cu tine... (şi coborîi în genunchi înaintea ei şi îi căutai privirea, care se întîlni cu a mea, mare, cu pupila imens dilatată, deşi camera era albă de lumina puternică a plafonierei). Ştii? S-a întîmplat ceva. M-am adaptat uşor, trebuie să recu­nosc, mi-am spus: aşa o fi, una e cînd trăieşti doar iu­birea, şi cei ce se iubesc se văd numai pentru asta, chiar dacă zilnic, iar pe urmă se despart şi se întorc la casele lor şi dorm singuri, se scoală de dimineaţă singuri, îşi iau micul dejun singuri şi se duc apoi acolo unde muncesc. Şi alta e să trăieşti clipă cu clipă sub acelaşi acoperiş, între aceiaşi pereţi... Ce ore frumoase erau mai ales acele dimi­neţi de la începutul toamnei, cînd mă urcam la catedră şi în timp ce mă gîndeam la tine îmi începeam cursurile zîmbind enigmatic, aşa mi s-a transmis că ar fi zis o stu­dentă, că am un antipatic surîs enigmatic... Bineînţeles! Fiindcă le vedeam pe toate cît erau de urîte!, şi apoi la orele unsprezece, secretara care mă găsea chiar pe aproape de biroul ei: domnul Petrini, la telefon... crezi că există ceva pe lume care să te subjuge mai tare decît entuzias­mul sufletului, bucuria care ţîşneşte din el liberă, fără oprelişti de nici un fel, neînsoţită de nici un gînd reticent, de nici o urmă de bănuială, de gelozie sau resentiment?... Înainte de orice cuvînt sufletul tău îşi elibera brusc, la auzul glasului meu, un preaplin al inimii, glasul tău în re­ceptor era ca un strigăt... Avea puterea de a pătrunde adînc în suflet, era de încîntare extremă, de surpriză ca în faţa miracolului, uimire extremă, exista asta, un om pe care îl chema Victor, cum, continua să existe, Victor al meu, da da, exista, era el, îi recunoşteai glasul, apoi, Victor, iubitul meu, ce faci tu acolo, mi-e dor de tine! Mă feream de această agresiune a puterii tale de a iubi, apele adînci ale simţirii mele răscolite năvăleau asupra ţipătului şi îl înecau, vroiam să rămîn intact în cutiuţa în care stătea puterea mea, cei trei viermi nemuritori din basme care îl făceau pe smeu de neînvins, dar de fiecare dată strigătul tău pătrundea tot mai adînc, dincolo de aceste ape, acolo unde se presupune că nu mai e decît această putere lăuntrică şi abisul, şi îi auzeam acolo ecoul, bine instalat, împrietenit cu ceea ce noi nu ştim de fapt ce e acolo, peste capul şi voinţa mea... Ne vedeam apoi la prînz, şi spre seară îţi deschideam uşa la mine... Nu mai puteam! ne culcam cu faţa unul la celălalt şi tu îmi şop­teai: hai să murim! Asta se repeta de un an de zile, dar noi trăiam în mod acut acest sentiment straniu ori de cîte ori ne vedeam şi noaptea se cobora în odaie, găsindu-ne tot astfel, privire în privire, halucinaţi de noi înşine şi de vecinătatea morţii care, invocată, venea lîngă noi şi ne ve­ghea parcă, prezenţă neputincioasă şi iluzorie, căci nu ne temeam de ea... Cu atît mai însetate ne erau apoi sărutările şi îmbrăţişările... Nu le acceptai decît împotrivindu-te, chestie cu care nu mă obişnuiam şi nu m-am obişnuit nici pînă azi... implorîndu-mă... strigîndu-mă în şoaptă ca şi cînd aşi fi fost departe, undeva prin secole, prin timpuri imemoriale, călcînd dealurile să viu spre tine, printre di­nozauri... un milion de ani înapoi... Nici nu ştiu cum au zburat doi ani... Acuma, continuai eu desdoindu-mi genunchii şi aşezîndu-mă jos pe covorul moale, nici n-au trecut trei luni de cînd trăim împreună ca soţ şi soţie şi aşi putea aceste luni, să le povestesc zi cu zi, atît de greu au trecut... Eu veneam cu amintirile unei mari iubiri, pe care vroiam să le păstrez şi în acelaşi timp să le sporesc cu altele noi (alte priviri albite de uluire, alt chip a cărui strălucire, cînd îmi spuneai te iubesc, Victor, e un secret pe care nu ţi-l voi dezvălui), tu veneai doar cu încântătoarele tale povestiri din lumea în care te mişti gen Calcan, arhitecţi de toate soiurile şi nuanţele, şeii care de care mai demagogi şi efe­meri, şefi noi, ieşiţi din îmbulzeala societăţii noastre care se răsturna şi printre care un om de soi era o mare mi­nune... Bine, mi-am spus, într-o zi o să lase aceste povestiri la o parte, o mare tăcere se va aşterne între noi, ne vom culca iarăşi unul cu faţa spre celălalt şi ea îmi va şopti... hai să murim! îmi evitai privirea, ca şi cînd n-ai fi ştiut ce aşteptam de la tine. Ba nu, te uitai în ochii mei, dar ce bizar, erau alţi ochi. Ochii ăştia nu ştiau ce făcuseşi tu înainte, nici gura ta nu mai era aceeaşi gură care îmi şoptise atîta timp te iubesc. Am crezut că o să-mi dai ca mai îna­inte telefon la facultate, să-ţi aud strigătul de uimire. Nu, telefoanele au încetat, iar cînd te-am căutat eu zadarnic, mi s-a părut chiar mie ridicol cînd ţi-am imitat glasul... Matilda, ce faci tu? Ce să fac, zice, bine, uite, o să intru într-o şedinţă, aşa că dacă întîrzii nu mă aştepta la masă! Pe urmă s-au instalat serile interzise, fatala oră 9 şi timpul iubirii noastre, adică ce mai rămăsese din ea, s-a mutat dimineaţa... De fapt era altă iubire, bună şi asta, mi-am zis, bine, bine, Matilda, deşi ai mai fost căsătorită şi eu nu, nu simţi că o astfel de iubire alungă surpriza, ba chiar capeţi aversiune împotriva ei (măcar fiindcă îmi plăcea mie ar fi trebuit să vii să-mi deschizi), fantezia seacă şi într-o zi o să te uiţi la mine holbată şi o să te întrebi: cine mai e şi străinul ăsta?"... "Chiar aşa este, zise ea deodată, îmi eşti străin. Fiindcă n-ai făcut nimic ca totul să fie ca înainte."

Rămăsei tăcut. Deci eram în întîrziere, cine ştie de cînd fusesem judecat, poate chiar de mult, şi găsit vi­novat. Da, iată, de aceea desigur palma mea din astă seară nu fusese pentru ea o catastrofă, fusesem în stare să i-o dau, ea mă provocase, eu i-o dădusem şi ea căpătase confirma­rea că nu se înşelase asupra mea. N-am făcut nimic ca totul să fie ca înainte! Cum, dar făcusem totul aproape în fie­care secundă a vieţii noastre în doi, în fiecare secundă îi pîndisem fiecare gest, fiecare intonaţie, fiecare înţeles al cuvintelor rostite, gata pregătit să-i răspund... Şi nu tre­cuse zi fără să schiţez, da, să schiţez, nu să duc pînă la capăt un gest care însă nu mai apărea într-o oglindă. Dis­pariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede ni­mic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur. Încercasem în mod ridicul să întorc cu mîna mea înapoi această oglindă, dar n-o puteam întoarce, cum nu poţi întoarce înapoi un rîu al cărui curs ţi-a convenit un timp, clar pe urmă el a cotit pe unde nu vrei tu şi curge dracului în altă parte... Cotitura asta o făcuse Matilda fără să-mi spună. Mi-o spusese acum, după ce ascultase cu nepăsare tîrzia mea confesiune. Ce plăcut e totuşi cînd descoperi un adevăr!

"Ar fi o prostie, îi spusei, să-ţi reproşez ceva. Fără să ştiu de ce şi de cînd nu mă mai iubeşti. Îţi sînt străin, străin îţi rămîn. Şi cu asta, basta. Consecinţele, ca şi în moarte, vor fi mai spectaculoase decît actul simplu al morţii. Dacă vrei, le simplificăm, ca să nu apară. Ca să nu se bucure babele care freamătă cînd cineva moare şi copiii să nu vină buluc în urma cortegiului funerar... Sarcina poate fi întreruptă, ne despărţim şi eu o să găsesc alta încă şi mai mi­nunată."

Îmi aruncă o privire în care străluci intens iubirea, pe care căutam s-o regăsesc. Mă ridicai şi trecui în spatele bi­roului. "Ce-ar fi, zise ea cu această privire, să pleci chiar acum?'"

În literatură, chiar în cea mai bună, eroul aflat în si­tuaţia mea are de ales între cuvintele care s-au rostit şi sentimentele care nu-l puteau înşela, ghicite în privirea femeii iubite. Cei fără experienţă se duc spre ea, fără să-şi dea seama că acea privire e o cursă în care trebuie să cazi, pentru a fi mai bine lovit, cei orgolioşi rămîn pe loc bănui­tori, bănuială care li se confirmă. Eu m-am dus spre ea şi am primit lovitura. "Nu te apropia, mi-a strigat, şi te rog să pleci. Pleacă, mi-a şoptit apoi brusc exasperată, nu pot să te mai suport, chiar acum te rog să pleci..." Deodată căzu în genunchi şi izbucni într-un plîns repede reprimat, împreunîndu-şi mîinile... "Mă rog de tine să pleci, ah, o să mi-o plăteşti", şi se ridică şi se aruncă pe canapea ţipînd înăbuşit...

Cum să plec? Nu pleci cînd eşti alungat. Trebuie să bei tot paharul şi, întărit de otrava lui înghiţită, să nu-ţi mai pese de cine ţi-a dat-o. Dar Matilda, după ce mă făcu să gust doar din el, nu dădu nici un semn că ar avea de gînd să mi-l ofere, acest pahar, să-l înghit pînă la fund. Se ridică, străbătu holul, intră în dormitor şi după o clipă auzii cheia răsucindu-se cu hotărîre. Îşi închipuia (şi era adevărat, avusesem acest impuls) că o să vin peste ea. Mă îmbrăcai şi ieşii să mă plimb. Acum, da, aveam la ce să mă gîndesc, nu era atît de simplu ca plecarea mea de la uni­versitate.

Cred că vreo oră străbătui străzile fără să mă gîndesc la nimic. Astfel se stinse treptat sentimentul apăsător pe care mi-l dădea ideea că Matilda nu mă mai iubeşte. Dar ideea rămîne, şi pe lîngă ea se furişară altele. Dacă nu mă mai iubeşte şi nu mă mai poate suporta, trebuie să ne despărţim. Bine, dar de ce? Era limpede că nu mă mai iu­bea, că adică oglinda era întoarsă, dar ceva a făcut-o să se întoarcă, ce anume? Nu i-a mai plăcut cel ce se oglindea în ea, din pricină că eu n-am făcut nimic ca totul să fie ca înainte? Asta e o glumă, nici înainte nu făcusem nimic, eram acelaşi om de astăzi, ba chiar făcusem mult mai mult ca înainte, o iubeam mai profund şi nu eram un ins care nu ştia să arate acest lucru, un ins, să zicem, care simţea una şi în realitate arăta altceva, să zicem meschinărie, egoism, nepăsare, dominaţie stupidă, iritare de stăpîn... Nu făcusem nimic ca totul să fie ca înainte! Nu păreau cu­vinte spuse la întîmplare. Erau rodul unei gîndiri anterioare acestei seri; cînd avusese ea această revelaţie? Şi din ce se născuse? Ei bine, ce-ar fi trebuit să fac şi nu făcusem? Vrusesem s-o iubesc ca şi înainte de căsătorie. Dar chiar de-a doua zi ea tăiase punţile şi eu apoi zadarnic încerca­sem să ridic altele. Vrusese să trăiască "în prezent". Dar prezentul... Iată prezentul! Prezentul nu mai era nimic, fi­indcă trecutul nostru de căsătoriţi, trecutul ei, opera ei, era fad. Nu cumva a vrut să spună că eu nu trebuia să accept ca ea să taie punţile, să resping deci prezentul pe care mi-l oferea? Da, dar forţele ei în a şi-l impune fuseseră mai puternice, aşa este, îmi dau seama, m-a tîrît şi pe mine în această alunecare... Şi îmi veni un gînd liniştit care mă eliberă de orice ispită de a mă învinui. O iubeam pe Ma­tilda, nu voi pleca, dar voi lupta, orice-ar fi, împotriva ce­lei ce devenise după căsătorie, cu teoria ei cu tot, că numai prezentul înseamnă viaţă. Da, îmi aduceam aminte cum ea însăşi exclamase odată: blestemate idei! Da, ideile aveau asupra ei un efect asemănător drogurilor, o puteau pierde.

Da, dar cum putem împiedica pe cineva să aibă idei? Cînd vin din fiinţa ta (şi era cazul Matildei), şi nu vin dinafară, au o forţă aproape indestructibilă, pentru că e orgoliul care le însoţeşte. Da, dar şi eu le aveam pe-ale mele. Nu voi mai ceda.

Şi simţii bucuria că ea era însărcinată şi că despărţirea, chiar dacă împinsă de determinări fatale care îmi scăpau, ea va dori-o, nu era nici pentru mîine şi nici pentru un viitor apropiat: nici o femeie nu deschide un divorţ fiind borţoasă. Copilul acela nu se putea naşte ilegitim... şi Ma-tilda, dacă ţinea să-l aducă pe lume, nu putea, cu el încă în burtă, să-i facă o asemenea figură...

PARTEA A PATRA

I
...Astăzi m-a vizitat, apărătorul meu, fostul judecător. Cum l-am cunoscut eu pe Ciceo? Într-un fel incredibil de simplu (îl chema Ştefan Pop, Ciceo, îi spusesem eu de la început că trebuia intercalat între numele şi prenu­mele său).

Se întîmplă rar astfel de conjuncţii cu soarele priete­niei, fiindcă oamenii ori aleargă după fericire cu o femeie şi nu mai e loc în conştiinţa lor pentru alte bucurii, ori sînt obsedaţi de probleme de existenţă, o carieră pe care o urmăresc sau lupta acerbă să nu decadă după ce şi-au atins un scop. La facultate am avut prilejul să mă împrie­tenesc cu doi colegi, dar repede acest început de prietenie s-a degradat din pricina unui al treilea, un ins neînsem­nat... Da, neînsemnat azi, dar poţi să ştii ce devine mîine? Cine nu vede că în aceste timpuri neînsemnaţii străbat curbe uluitoare? Un neînsemnat nu e neapărat un om fără calităţi, dar aceste calităţi nu apar decît după ce e proiec­tat pe spirală, şi nu sînt de fapt calităţi, tot neînsemnat este dacă e luat în sine, dar tocmai această neînsemnătate era necesară pentru o poziţie însemnată. Aceşti doi vir­tuali prieteni ai mei au crezut că pot da şi ei lovitura petrecînd mii de ore lîngă un astfel de ins... Tocmai ei, care se delectau acasă cu Rimbaud, Verlaine şi Samain... De la o vreme ori de cîte ori ne dădeam o întîlnire, era prezent şi omul neînsemnat, prezenţă inexplicabilă la început pen­tru mine... Ce dracu căuta alături de noi? Văzînd că i se dă atîta atenţie, acest ins începu să prindă curaj şi să debiteze astfel de tîmpenii, încît nici măcar nu puteam să rîd. Dar cei doi îl ascultau foarte senini, îl completau, îi dădeau dreptate, ridicau ideile lui şcolăreşti la rangul de sistem de gîndire, cu referiri la mari personalităţi şi filo­zofi, şi asta dura ceasuri întregi, încît după o astfel de în­tîlnire mă dureau oasele şi îmi pierea somnul, reacţie bizară a organismului chinuit. Într-o zi n-am mai putut înghiţi şi după plecarea individului i-am întrebat: "Ce găsiţi voi la idiotu`ăsta? "De ce, mi-au răspuns ei, nu e idiot de­loc, are multă intuiţie. Idioţenia e o armă, a adăugat cel la care ţineam eu cel mai mult. Şi el ştie s-o folosească... Cum, a reluat celălalt, e în tradiţia poporului român, pre­feră să pară prost, n-are probleme! Dar nu e!... Inteli­genţa afişată e orgoliul prostului, a reînceput cel pe care îl preţuiam eu cel mai mult şi aşi fi vrut să fim prieteni... Cele mai mari necazuri, a continuat el, le are cel care e inteligent, dar nu ştie că îi e propriu inteligenţei să nu se indigneze pe cel aşa-zis prost. Camil Petrescu, de pildă, face parte din această categorie de inteligenţă. Mie îmi place Sadoveanu, a cărui inteligenţă nu se expune. Şi şi-au apropiat capetele şi au început să vorbească între ei, ignorîndu-mă. Am avut sentimentul că totul e o înscenare, un complot împotriva mea, în realitate se depreciau pe ei înşişi, ca să se simtă bine omul neînsemnat pe care îl cul­tivau. "Cu voi nu mai sînt prieten, le-am spus. Nu accept să-mi cheltuiesc ore din viaţa mea, cu care am ceva mai bun de făcut, ca să măgulesc o nulă." Şi m-am ridicat să plec. Asta nu prea le-a plăcut, dar n-au schiţat nici un gest să mă reţină. Abia după ce omul neînsemnat, univer­sitar şi el, a devenit secretar cu agitaţia şi propaganda în comitetul judeţean de partid i-am înţeles, dar n-am înţeles ce dracu sperau ei de la el, fiindcă în loc cel puţin să-i protejeze, dimpotrivă, el i-a lăsat pe amîndoi în plata şe­dinţelor purificatoare de mentalitate burgheză şi cosmo­politism în care au picat, şi n-a mişcat un deget cînd au fost daţi afară din universitate. Să-i citeşti pe Rimbaud, Verlaine şi Samain şi să afle asta chiar omul complexat că nu se putea delecta cu aceşti poeţi, asta, în acea vreme, era cu adevărat o dovadă de prostie şi nu de inteligenţă, fiindcă se pare că omul neînsemnat chiar dacă ar fi vrut să-i apere n-ar fi putut, ştia şi el că cei trei erau nişte "cosmopoliţi"'. N-ar fi fost mai bine să nu ştie? Mi-a părut rău totdeauna că n-au dorit să formăm noi trei un grup. Ei doi au rămas prieteni, unul a fost numit obscur redac­tor la o revistă în limbi străine, celălalt, profesor de fran­ceză la un liceu.

Nici prietenia mea cu Ion Micu nu rămăsese neatinsă în acel an. Nu ştiam şi nu urmărisem cum putuse el să joace rolul diavolului predînd pe Păun-Pincio, Neculuţă şi Cezar Bolliac în locul lui Eminescu. Esenţial pentru mine era să ştiu-că nu făcea nici în faţa mea şi nici în lipsă elo­giul omului neînsemnat, cum făcuseră cei doi colegi ai mei de la catedra de istoria filozofiei. Ion Micu, e drept, nici el nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se întîmpla pe la ei pe la Filologie, eram încîntat şi liniştit că rămăsese acelaşi şi că totul trecea ca şi înainte prin flacăra ironiei lui necruţătoare, reviste de literatură, poeţi, romancieri, critici literari din oraşul nostru, dar şi din capitală. Ne întîlneam tot la acea braserie şi ne servea tot domnul Jenică, iar el înfuleca acelaşi chateaubriand şi sorbea acelaşi nu­măr de filtre care îl făceau la un anumit moment să în­ceapă să bîţîie din picior, în ciuda faptului că noua lui soţie i le număra, acele filtre, cu reproş, că a băut nu ştiu cîte şi că îi ajunge... Se făcea că n-o aude, se ridica de la masă, dispărea cu un pas greoi (se îngrăşase între timp) şi cînd revenea îi răspundea că un om trebuie să moară de ceva!

Pînă într-o zi cînd plimbîndu-mă singur prin oraş, văzui nişte afişe lipite la intrarea Casei de cultură. Pe ele scria negru pe roşu că în ziua cutare prof, univ. Ion Micu (ajunsese între timp profesor) va conferenţia despre (cu litere uriaşe): Unele aspecte ale prelucrării folclorului în opera poetică a lui Ion Amăicăliţului. Am rămas stupefiat, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Multe seri ne distraserăm noi pe seama acestui troglodit care scria versuri neaoşiste elogiind, ameninţîndu-ne parcă, un soi de ţărani primitivi care purtau cu mîndrie tundre sure pe umeri şi cît erau ei de devotaţi partidului şi îi stîrpeau pe contrarevoluţiona­rii de prin munţi. Bineînţeles că "opera" lui poetică era mai vastă, publicase volume despre aproape toate mese­riile, compuse în general din imnuri (o încurcase doar cu unul intitulat Turnătorul. Tu, turnătorule, scria el, din mîinile tale ies roţi de vagoane, te salut, turnătorule, aşa şi pe dincolo, făcîndu-i să rîdă pînă şi pe cei care se temeau de el... O dăduse în bară cu acest elogiu şi trebuise să i se explice că nu era bine plasat acest cuvînt, chiar dacă se vedea clar că nu e vorba de turnătorul... ci de mun­citorul care... aşa sînt oamenii, le merge gîndul aiurea...). Individul însuşi îţi amintea o combinaţie stranie între hienă şi porc născută din imaginaţia unui Wells, din Insula doctorului Moreau: nas şi gură într-adevăr porcine, de rîmat, ochi de hienă sub arcade de pitecantrop. "Asta, dacă i s-ar da voie, spusese Ion Micu despre el, ne-ar omorî pe toţi cu ciomagul în piaţa oraşului." Cică ar fi ameninţat chiar pe cineva care îndrăsnise să-i spună că, din punct de vedere estetic, versurile lui... "Ah, ce-aş mai frînge eu gîtul la toţi esteticii ăştia... Sînteţi de-s neprincipialitate grasă" (vrusese să spună crasă!). Ei bine, si iată-l pe Ion Micu pe afiş, anunţat că va ţine o con­ferinţă... Şi ce timidă era formularea, adică nu pur şi sim­plu despre opera poetică a lui Amăicăliţului, ci doar unele aspecte (nu toate!) ale prelucrării folclorului în opera...

Ce era cu el? Întîi am vrut să-i dau un telefon, dar m-am gîndit că nu se mai putea face nimic, era anunţat, conferinţa se va ţine. Bun! Şi ce-o să-mi spună el mie după aceea? Cum o să mai putem sta împreună la masă?

Ne-am întîlnit totuşi şi nu mi-a fost uşor să-l întreb. Nu arăta bine şi avea pe chip o expresie de scîrbă şi plic­tiseală, dar şi un fel de sfidare posomorîtă, supărat parcă dinainte pe cel care ar avea intenţia să-i reproşeze ceva. Ei da, dar ce mai puteam să ne spunem? încît nu l-am cruţat. "De ce ai făcut chestia asta?" i-am spus pe neaştep­tate: ce te-a făcut să te înjoseşti astfel? A început să clipească des, ca şi cînd i s-ar fi pus un reflector în ochi şi mi-a răspuns: "Poxir eviter le pire!" "Cum să te cred? Ce poate fi mai rău?" "Prefer să nu-ţi răspund. Ştii ce-a fost rău în viaţa mea. Rămîne, dacă mi-eşti prieten, să descoperi singur ce poate fi mai rău."

Şaradă! Ce-a fost rău în viaţa lui! Desigur, m-am gîndit, faptul că a iubit o femeie şi ea nu l-a iubit. Cine, bruneta care nu venea acasă după ce telefona că vine? Şi el o aştepta? Cu acea tipesă n-aşi fi putut face dragoste nici pe insula lui Robinson Crusoe, preferînd reveria ne-împlinirii, acuplării cu o femeie care mi-era mult mai străină decît o capră sau o măgăriţă. Pentru a da peste cap repulsia, fiinţa umană ar trebui să aibă forţe gigantice. De aceea uneori preferă moartea decît să fie silită să stea în casă cu urîtul... Pentru el însă ea era, desigur, o lumină. Dar întrucît avea asta vreo legătură cu Amăicăliţului?

Pe urma deodată înţelesei: rău fusese în viaţa lui închi­soarea şi mai ales torturile pe care le îndurase acolo. Bine­înţeles! Fusese deci silit, ameninţat să ţină acea confe­rinţă? Ce vroise să spună, că l-ar fi băgat la puşcărie dacă refuza? Cum să cred o asemenea năzbîtie? "Înţeleg, îi spusei, ai fost ameninţat că o să fii dat afară din universi­tate." "Pentru început", zise el. "Da, şi pe urmă?" "Pe urmă ţi se deschid toate posibilităţile, reuşi el să rîdă, din­tre care cea mai ispititoare ar fi arestuirea. Sînt obligat să fac orice numai să nu fiu arestat şi bătut. Asta am putut-o suporta din partea celorlalţi, dar de la ai mei n-aşi putea şi mi-aşi pierde convingerile. Şi fără ele aşi fi un om mort." "Două lucruri nu înţeleg, i-am spus, întîi de ce s-ar consi­dera cineva un ora mort fiindcă şi-a pierdut convingerile? Poţi, pe baza însăşi a experienţei care te-a dus la pierderea lor, să capeţi altele, de pildă, în cazul de faţă să ajungi la convingerea că un comunism care înjoseşte omul silindu-l să ţină o conferinţă scabroasă nu e cel bun, fără ca neapărat să încetezi să mai crezi în idealurile comunis­mului". "Asta e, că eu aşi înceta, din pricina bătăilor. Bătaia naşte ură, ca s-o poţi suporta, spiritul dă naştere antidotului care e total, urăşti nu numai pe torţionari, ci întreg sistemul. Nu mai poţi raţiona liniştit cînd ţi se în­doaie gîrbaciul pe spinarea goală. Iar ca să trec la capita­lism nu mai pot din acelaşi motiv. Poate că alţii sînt mai tari, eu nu sînt." "Rămîne atunci chestiunea în sine, de ce să te consideri un om mort fiindcă nu mai ai convin­geri politice. De pildă eu nu am, nu în sensul că n-am aspiraţii de om al cetăţii şi că le ignor pe cele ale conce­tăţenilor mei, sau n-aşi lua arma în mînă împreună cu alţii dacă libertăţile ei fundamentale ar fi ameninţate. Da, dar odată pericolul trecut, aşi lăsa altora plăcerea sau pasiunea de a face politică... şi cred că formula apolitic pentru cei ca mine a fost bine găsită. Şi mai cred că într-un viitor foarte apropiat nimeni nu va mai fi blamat pentru asta, se va considera ceva firesc să nu-ţi placă nici un fel de politică. Formula de azi, cine nu e cu noi e împotriva noastră, va dispărea." "Întîi, de convingerile mele politice, sînt legate şi alte convingeri, dacă nu chiar toate, şi aşi fi un om mort fiindcă n-aşi putea fi apolitic, îmi place po­litica, mă pasionează. Şi ştii ce li se întîmplă unor oameni cînd obiectul pasiunii lor dispare sau sînt respinşi, dacă nu se sinucid, nici trăind, vorba lui Esenin, viaţa n-ar mai fi pentru ei vreo scofală mare." "Aşadar, am încheiat eu, accepţi să te umileşti din pricina acestei pasiuni, care nici măcar nu e una nobilă, şi tu ştii acest lucru, din moment ce constaţi în conştiinţa ta că nu e indestructibilă, cum să-ţi spun, faptul că poţi fi arestat pe nedrept nu te tul­bură? N-ar trebui să raţionezi şi să-ţi pierzi convingerile fără să fie neapărat necesar să fii arestat? Nu e suficient să ştii că e posibil?" "Întîi că, prin definiţie, răspunse Micu, pasiunile nu sînt obligatoriu nobile. Iubeşti o femeie stricată, e o pasiune ignobilă, ei şi? Poţi şi muri pentru ea. Aşa era, îl înţelegeam bine, dar ascendentul pe care îl avea asupra mea şi care în mod ciudat stătea la originea prieteniei noastre încetă. Stătuse în închisoare pentru că luptase pentru un ideal, dar pe urmă acest ideal îşi pier­duse din puritate, ca orice ideal care e pus să se verifice în practica realizării lui cu natura umană şi timpul istoric, în cazul lui, ameninţarea venise de foarte sus, cum se află foarte repede, şi unde Amăicăliţului avea acces. Individul se plînsese că criticul literar Ion Micu (fiindcă începuse să facă critică literară) îşi bate joc de poezia revoluţionară, o ia în derîdere... Şi de-acolo de la Bucureşti din cabinetul acelui membru al Biroului politic pe care odată Ion Micu îl înfruntase la reproşul aceluia că de ce n-am învăţat încă ruseşte întrebîndu-l cînd are de gînd să înveţe şi el româ­neşte, porni cu brutalitate ordinul telefonic cum să i se facă dreptate poetului... Putea fi şi mai rău, să-l pună pe critic să scrie un articol. Verba volant, în timp ce scrisul rămîne acolo tipărit, spre distracţia generaţiilor mai tinere, care venind din urmă caută cu plăcere punctul unde te-ai compromis. Dar ranchiuna omului politic se distilează, el preferă cîteodată să te lase doar să ştii că poate veni şi asta, dacă, ei da, dacă îţi vei mai permite să-i dai replici dure, şi încă de faţă cu alţii...

II
Era cam de o vîrstă cu mine, dar nu chiar atît de în vîrstă cum îl arăta o expresie parcă prea potolită în privire şi pe chipul său lat, rotund ca o pîine ţărănească. Mă plimbam prin parc şi l-am văzut de departe, după mers şi apoi şi după surîsul larg care îi lumina chipul, că e un om în primul rînd comunicativ şi cu suflet încăpător, îşi permite să-şi arate bucuria care îl stăpînea, deşi privirea inteligentă dovedea că ştie că oamenii au treburile lor şi poate nu le arde de unul care părea să n-aibă nici una şi să fie extrem de încîntat şi de mulţumit de sine. Nu am decît foarte rar reacţii spontane, dar de astă dată eram si­gur că nu dau greş. Mi-am încetinit paşii. El s-a uitat la mine drept şi i-a încetinit şi el. Am surîs. "Sînteţi vesel!, i-am spus. A surîs şi el, confirmînd, şi-a ridicat fruntea mai sus, gest care sugera că atunci cînd omul vorbeşte are ne­voie de perspectivă să-şi pună, ca să zic aşa, interlocutorul în peisaj! (gest pe care apoi aveam să-l îndrăgesc foarte tare la el fiindcă aveam să descopăr că în acea clipă el gîndea, nu-i ieşeau cuvintele din gură doar ca să exprime ceva previzibil) şi mi-a răspuns cu o uimire de sine şi cu o sinceritate în glas, ca şi cînd s-ar fi întîlnit cu un ve­chi prieten: "Păi dacă am scăpat de belea?" "Se vede, i-am spus, că aţi scăpat prin proprie voinţă." "Este foarte exact ceea ce spuneţi dumneavoastră!" mi-a răspuns ri-dicîndu-şi a uimire sprîncenele groase. "Exact! Prin pro­prie voinţă! Şi avu apoi un gest cu degetul, arătînd aleea: vă plimbaţi?" "Da." "Permiteţi, sînt, adică nu mai sînt judecătorul Ştefan Pop." "Mă numesc Petrini, i-am răs­puns şi sînt adică nu mai sînt asistent universitar la Filozofie." Şi ne-am strîns scurt mîinile.

Simpatia a trecut de la unul la celălalt fără nici o pru­denţă şi cred că acest lucru a fost posibil fiindcă eram amîndoi, în acele clipe, doi bărbaţi liberi, eu de Matilda, el de un lucru pe care aveam să-l aflu chiar atunci, o si­tuaţie limită care îl silea deodată să răspundă la o între­bare neaşteptată: ce era el, judecător care aplica legea, sau funcţionar subaltern, şi încă dintre cei umili, al unor şefi ai regiunii? Faptul care îl determinase să facă un act de voinţă şi să "scape de belea", cum se exprimase el, nu era insignifiant, cum ni se întîmplă cîteodată cînd tre­cem cu uşurinţă peste lucruri grave în care sîntem impli­caţi direct şi nu reacţionăm şi apoi dintr-odată, într-o zi, pentru un lucru cu mult mai mic, ne revoltăm, uimind pe toată lumea. Dimpotrivă, pînă atunci judecătorul Ştefan Pop avusese noroc numai de cazuri clare şi putuse să aplice legea nestingherit şi senin. Bineînţeles că avusese şi el de judecat chiaburi sabotori şi gestionari hoţi. Nu lua în seamă frazele lozincarde ale procurorului, lui îi tre­buiau dosare din care să rezulte clar vinovăţia inculpatului. nu simple susţineri ale autorităţilor locale, preluate papa­galiceşte de procuror. Or, faptele arătau că chiaburul cu pricina îşi predase toate cotele, îşi lucrase pămîntul, plătise impozitele... Bineînţeles, învinuirile erau politice, da, dar ăsta e alt proces care cere şi el dovezi, faptul că omul era chiabur nu însemna implicit că este prin însăşi această clasificare delincvent politic. Poate că era un om de treabă, care nu făcuse chiar nimic, dar avea duşmani în sat care vroiau să-l înfunde. Nu ţine! Dovezi, fapte palpabile, mar­tori nepărtinitori! Şi respingea acuzaţia şi îl achita pe inculpat, care nici el nu părea să fie o lumină, se uita po­somorît la judecător şi avea aerul că nu crede că verdictul acestuia va fi respectat şi i se va da drumul să plece acasă; Ştia el ce ştia! Şi dimpotrivă, condamnase un colectivist care furase porumb de pe cîmp şi îl apăra un şmecher de avocat cu Scînteia în buzunar, pe care cînd luase cuvîntul în apărare o tot agita, spunînd nu ştiu ce baliverne că are acolo dovada nevinovăţiei clientului său. Ce dovadă? Că, răspunsese pişicherul, în actul de acuzare se spune că fur­tul a avut loc pe data de şapte octombrie, or iată ce scrie în Scînteia pe data de întîi, aceeaşi lună, deci cu şapte zile înainte de comiterea infracţiunii în regiunea... (adică re­giunea în care locuia inculpatul) strînsul recoltei de porumb s-a încheiat pe toată suprafaţa însămînţată, în toate satele şi comunele. "Cum putuse, onorată instanţă, să fure clien­tul meu porumb de pe cîmp, argumentase avocatul trium­fător, cînd practic demult se încheiase strîngerea lui?" Şi depusese foarte mîndru proba la dosar, Scînteia... "Să vă spun eu cum, îi replicase judecătorul, cu căruţa îl furase, cum declară paznicii care l-au prins şi cum stă mărturie la sfatul popular chiar căruţa încărcată. Sper că n-o să cereţi să fie adusă aici căruţa asta!" Uneori trebuia să condamne un om pentru o sticlă de bere sustrasă. Ce putea face? În orice caz nu-l condamna ca pe Jean Valjean la ocnă, îi dădea trei săptămîni, fiindcă se mai uita şi la om, nu totdeauna înfăţişarea cuiva e irelevantă... Un unic caz senzaţional îi picase în relativ scurta lui carieră de judecător, dar cuvîntul senzaţional nu e cel potrivit, fiindcă ar fi trebuit ca acest caz să producă acea senzaţie, să fie adică adus sub toate aspectele la cunoştinţa publicului, ca să-şi merite numele. Or, nu se întîmplase nimic! Victima rămăsese şi victimă şi anonimă fiindcă, dacă n-ar fi rămas anonimă, n-ar mai fi fost victimă. Adică nu, apăruse o notiţă în ziarul regional, dar ce notiţă!... Cu asta însă se terminase şi cariera sa de judecător...

Felul cum se practică o profesiune nu constituie un secret desăvîrşit, auzise şi el de intervenţii brutale în mer­sul justiţiei, dar nu crezuse. Se spun tot felul de lucruri şi despre medici, cum îşi omoară pacienţii cu nepăsare, fi­indcă bolnavul n-a ştiut ce să facă să fie bine îngrijit. Asta înseamnă că sînt şi adevărate aceste istorii? Sau dacă se găseşte un medic venal care nu-ţi face la timp injecţia salvatoare, asta înseamnă că trebuie să aruncăm blamul pe tot corpul medical? Un locotenent de miliţie a desco­perit într-o uzină incredibile matrapazlîcuri, le-a prins firul, a luat declaraţii zdrobitoare, a împins ancheta pînă în pînzele albe şi a trimis dosarul tribunalului. Nu trece mult şi e chemat în acea clădire unde sînt strînse într-o mînă sigură toate firele puterii. Şeful care îl convocase avea pe birou dosarul la care el, locotenent de miliţie, fi­reşte, cu avizul şefilor săi, maiori şi colonei, lucrase mai bine de un an de zile ca să-l întocmească şi să-l facă inata­cabil. "Ascultă, mă boule, îi spuse acest şef, ăsta e dosarul pe care l-ai întocmit tu?" "Da, ăsta e!"

"Uite ce fac eu cu dosarul tău, mai zisese acel ştab şi începuse să smulgă din el filă cu filă şi să-l rupă astfel în bucăţi, pînă nu mai ră­măsese nimic din preţioasele lui mărturii autorizate, din capetele lui de acuzare minuţios dovedite. Şi acum, înche­iase marele ştab, o să ţi se facă şi ţie un dosar..." Şi i se făcuse, fusese trimis în judecată şi condamnat... Cică ieşise după cîţiva ani din închisoare, dar cam sonat... Povestea mereu, prin restaurante, o chestie aiurită cu o uzină. "Basme populare, răspunsese judecătorul cînd i se poves­tise acest caz... Şi eu lucrez în justiţie, dar n-am auzit să dispară de la noi un dosar odată intrat... Sau să fie con­damnat un ofiţer de miliţie pe baza unui dosar fabricat... Spune-mi judecătorii care s-au ocupat de acest caz şi o să-ţi dovedesc că nu există astfel de judecători fără con­ştiinţă."

Ceea ce i se întîmplă însă lui însuşi era atît de simplu, de clar şi de brutal, încît scutură bine din cap ca să-şi vie în fire. Îi pică pe rol un caz banal de prostituţie. O femeie, de altfel măritată şi mama a trei copii, se dusese într-o noapte la miliţie şi declarase că fusese violată de doi indivizi care o prinseseră în acea noapte pe stradă, opriseră un taxi, o împinseseră cu sila în el şi, deşi ea ţi­pase, nepăsător, şoferul întrebase de adresă, în timp ce unul din răpitori îi dădea douăzeci şi cinci de lei bacşiş. O duseseră undeva într-un bloc şi o violaseră. Răpitorii fură aduşi la miliţie, dar ei se mirară, n-o luase nimeni cu forţa, petrecuseră împreună la restaurant, băuseră şi ea fusese de acord să meargă cu ei. Dovadă chelnerul care îi servise toată seara şi responsabilul care de altfel o cu­noştea bine pe femeie, era o veche clientă desmăţată a restaurantului. Fu convocat şoferul, care se miră şi el: cum, dar mergeau la braţ, femeia era veselă, glumea cu ei... Chelnerul şi responsabilul dădură şi ei declaraţii scrise că nu fusese vorba de nici o răpire... Anchetatorul întocmi dosarul şi îi dădu curs. Judecătorul însă nu avu timp să-l judece. Se pomeni cu un telefon în care o voce dură îl întrebă ce se aude cu cei doi răpitori? "Condamnaţi-i de urgenţă, daţi-le pedepse grele, să-i mai stîrpim pe aceşti paraziţi care se ţin numai de chestii de-astea şi nu vor să muncească", rosti vocea imperios. "Da, răspunse jude­cătorul, numai că nu sînt vinovaţi, dimpotrivă, reclamanta poate fi învinuită de prostituţie..." "Nu sînt vinovaţi?" îl întrerupse vocea sarcastic. "Nu, nu sînt!" "Să fie făcuţi vinovaţi!" "Pe ce temei?" "Pentru dumneata, tovarăşe judecător, parazitismul ar trebui încurajat?" "Nicidecum, dar nu pentru parazitism sînt ei trimişi în justiţie!" La care i se trînti telefonul.

Judecătorul dădu din umeri. Cine o fi fost şi ăsta care credea el că aşa se face justiţie în ţara românească? Nu avu însă timp să fie multă vreme nedumerit. În aceeaşi zi apăru în ziarul regional un mic reportaj, de fapt o no­tiţă, intitulată: "Pentru 25 de lei bacşiş. Şi începea astfel: "O femeie fuge în noapte. Doi huligani o urmăresc. Este prinsă, apucată de păr. Un taxi opreşte. Femeia este îm­pinsă înăuntru, şi în ciuda strigătelor ei, şoferul, impasibil, pentru 25 de lei bacşiş, porneşte maşina şi în loc să oprească la primul post de miliţie, îi ajută pe huligani şi-i duce la destinaţie, unde femeia este tîrîtă şi violată..." Şi încă două-trei fraze care anunţau că huliganii! au fost prinşi şi îşi vor primi urgent pedeapsa meritată, care, se spera, va fi cît mai severă, dar... să se termine şi cu obiceiul care îl poate face pe un şofer să fie părtaş la astfel de fapte odioase, numai să primească el un bacşiş gras...

Judecătorul tresări; ca om al legii el ştia ce însemna într-un articol de presă cuvîntul părtaş. Era o asmuţire sa fie pedepsit şi şoferul. Şi într-adevăr aşa se şi întîmplă. Dar raportul anchetatorului nu-l implica şi nu-l implica nici reclamanta, aceeaşi miliţie viră rapid, îl arestă şi îl puse sub acuzare, pentru complicitate la "viol în grup", deşi dosarul care se afla sub privirea judecătorului sugera concluzia că din faptele prezentate reclamanta se dusese cu pîrîţii de bunăvoie, rămînînd ca tribunalul să judece şi să stabilească adevărul. ..Vă arăt eu vouă, gîndi judecă­torul, ca să stîrpiţi bacşişul vreţi să condamnaţi un om pentru complicitate la un viol, şi acela inexistent!" Notiţa din ziar era semnată. Se gîndi să-i dea ziaristului un tele­fon şi să-i atragă atenţia că mersul justiţiei nu trebuie tur­burat, că după pronunţarea verdictului şi bineînţeles în cunoştinţă de cauză asupra dosarului, se putea scrie şi sem­nala opiniei publice că s-a făcut o nedreptate, o eroare şi să se ceară revizuirea procesului. Dar nu înainte! Se răzgîndi însă, individul nu era, bineînţeles, un inocent, sau poate era un tîmpit execrabil în cel mai bun caz, un umil executant al aceleiaşi voci care îi dăduse şi lui un ordin telefonic. Numai că iarăşi nu avu prilejul "să le arate el lor" ce însemna să fii judecător: i se luă procesul şi i se dădu altuia, care fără să ezite condamnă la ani grei, şapte şi zece celor doi şi cinci şoferului. "Bine, îi spuse el co­legului său, dar pe ce dovezi de vinovăţie aţi putut să daţi un asemenea verdict?" "Sînt la dosar, răspunse acesta neturburat, dacă vreţi, aruncaţi-vă un ochi." Şi-l aruncă; dispăruseră din el declaraţiile chelnerului şi ale responsa­bilului restaurantului, care îi disculpau pe cei doi şi sco­teau din cauză şi pe şofer. Iar documentul anchetatorului de la miliţie fusese schimbat cu un altul. Şi toate acestea foarte rapid, în cîteva săptămîni şi sub starea de arest a acuzaţilor, cărora li se respinse cererea de a fi aduşi în instanţă martorii, chelnerul şi responsabilul.

Judecătorul, deşi tînăr, înţelese un lucru mai profund, că nu convenea adică nimănui în România să existe o lege care să-i silească pe paraziţi să muncească. Îi silea în felul acesta. Probabil că nu vor face atîţia ani, o să li se dea drumul înainte chiar să apară vreo amnistie. Dar întîi că procedeul era aberant, ce se întîmpla cu ceilalţi paraziţi care nu făceau prostia să se încurce cu vreo prostituată? O măsură restrictivă sau privativă de libertate nu poate trăsni doar pe unii, în timp ce alţii, vinovaţi de acelaşi mod de viaţă, îşi văd mai departe de parazitismul lor şi în pedepsirea altora nu învaţă decît cum să se ferească mai bine. Şi pe urmă de ce să recurgi pentru asta la jus­tiţie, al cărei simbol e cumpăna dreaptă şi nepărtinirea ochilor ei legaţi de jurămîntul de a respecta legile scrise? Şi al doilea, ce vină reală avea şoferul? Cinci ani fiindcă ai luat douăzeci şi cinci de lei bacşiş? Ce făcea acum soţia lui cu cei doi copii mici rămasă fără bărbat şi acoperită de ru­şine? Judecătorul se indignă şi îşi dădu demisia. Şi-o dă­duse chiar atunci în ziua cînd îl întîlnii eu în parc, unde îmi povesti mult mai pe larg toate acestea.

Se înscrise în barou şi începu să practice avocatura. Nu se ştie pe ce căi (fiindcă o atitudine demnă din fericire se află la fel de rapid şi pe căi la fel de uimitoare ca şi una nedemnă), soţia şoferului îl căută şi îi spuse că ştie totul, cum a refuzat el să asculte de un ordin superior, cum i s-a luat dosarul şi cum în urma verdictului el şi-a dat demisia; îl ruga s-o ajute să-şi scoată bărbatul din închisoare, care a fost lovit rău, fusese exclus din partid înainte de a fi arestat, într-o şedinţă în care organizaţia n-a votat pen­tru excludere, totuşi l-au exclus din ordin de sus şi el săracu nici n-a fost chemat să fie de faţă, l-au judecat în lipsă şi că s-a interesat de femeia aceea... Tot cartierul o cunoaşte, bărbatul ei e un beţiv care în seara cu violul a trimis-o după băutură, dar fără să-i dea bani, ea s-a încurcat cu cei doi neisprăviţi pentru suma de două sute de lei, pe care aceştia după ce s-au distrat cu ea nu i-au mai dat fiindcă n-aveau şi atunci asta, ca să justifice acasă de ce a lipsit atîta, dar să se şi răzbune pe cei doi şi mai ales de ce n-a adus băutură, i-a spus bărbatului ei că a fost vio­lată. Violată?! a urlat el. Atunci hai la miliţie!...

Ştefan Pop ceru revizuirea procesului, dar nu obţinu după doi ani de insistenţe decît un recurs extraordinar, fiindcă nu i se admise teza că dosarul fusese trucat, pro­cesul se judecă tot după vechiul dosar. Noile probe nu fură admise. Totuşi instanţa micşoră şoferului pedeapsa la jumătate. Cum doi ani îi şi făcuse, peste cîteva luni el fu eliberat şi repus în drepturi doar ca şofer, îl vizită de în­dată pe fostul judecător, să-şi exprime recunoştinţa. Era un ins voinic, liniştit şi cu o expresie de o cinste irepro­şabilă pe chipul lui pătrat, negricios. Nu purta ranchiună nimănui, dar aflase că poţi fi trăsnit fără să fi făcut nimic şi era acum puternic înarmat împotriva unor astfel de fa­talităţi: adică să le consideri de-aici înainte ca făcînd parte din viaţă, aşa cum sînt bolile şi moartea, oamenii jucînd în chestia asta doar un rol de manechine, pe care le învîrteşti cum vrei... avea doar mulţumirea că nu pierduse stima colegilor lui şi că organizaţia de partid votase cu îndrăzneală împotriva excluderii, nu ca înainte, cînd toată lumea ridica mîiniie şi era de acord cu tot felul de abuzuri...

III
După întîlnirea din parc începui să mă văd cu fostul judecător regulat, şi anume sîmbătă seara, şi totdeauna la el acasă, unde în faţa televizorului şi la un pahar de vin precedat de sendviciuri, pe care ni le servea soţia lui, vedeam seriale englezeşti sau americane, ca ne distrau cum nu se mai poate, şi apoi începeam să trecem în re­vistă viaţa oraşului şi a persoanelor şi personalităţilor care constituie totdeauna pentru oameni - şi constituia şi pen­tru noi - subiect inepuizabil de uimire, surpriză şi reflecţie... Sînt ca spuma mării. Le-am uitat. Dar nu şi serialele. Îmi amintesc de Simon Templar. ..Sfîntul", cum i se spunea, care prin tradiţie englezească, nu folosea pis­tolul, ci doar pumnul şi inteligenţa, de un altul cu o tipesă care ştia carate şi îşi culca cu repeziciune şi fără greş ad­versarii... Acum nu mai ştiu ce urmează... Şi aud aievea glasurile copiilor lui Ciceo care scoteau ţipete înalte ori de cîte ori Saimon sau tipesa care ştia carate trimitea nu unul, ci cîte doi-trei "bandiţi" la pămînt. Ei erau încă mici, nu ştiau să citească subtitlurile, dar înţelegeau aşa, în linii mari, că ceea ce se mişca pe ecran era împărţit în două, pe de o parte Saimon sau această femeie şi prietenul ei şi res­tul bandiţi.

Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră. Amintirile, bombardate zilnic şi siste­matic de către cea pe care am iubit-o altădată, sfîrşesc prin a se şterge. Dar apare regretul sfîşietor cînd îi vedem pe alţii trăind în armonie şi sufletul parcă ni se sbate ca într-un sac tolstoian în care e vîrît Ivan Ilici înainte de a muri. Nu mai aveam familie, totul era pierdut pentru mine, fiindcă bucuria de a avea copii e atît de indestructibil le­gată şi de mama care i-a făcut încît vederea lor, a copiilor, devine intolerabilă prin gîndul eşecului de care ei îţi amin­tesc, prin inocenţa lor, mai rău decît prezenţa mamei, însuşi eşecul... Nu numai opera marilor oameni constituie pentru noi un stîlp de susţinere, ci şi întreaga lor viaţă, şi mai ales atunci cînd această viaţă nu e fadă sau exem­plară. Socrate a avut parte de o Xantipa, certăreaţă femeie de talie, cu umoare neagră, care a intrat în istorie. Victor Hugo şi-a trăit copilăria numai cu maică-sa. Tatăl său, funcţionar superior, era departe, o vreme în Spania, ca diplomat, apoi s-a stabilit undeva în sudul Franţei. Trăia cu o altă femeie, nu pentru că nu-şi iubise soţia, ci dimpo­trivă, o iubise prea mult, dar în cele din urmă se săturase şi se scîrbise de refuzurile ei pline de fumuri şi dispreţ şi,

în ciuda faptului că aveau împreună copii încă mici, îi părăsise pe toţi şi aproape că nu-i mai revăzuse decît în cazuri de boală şi de moarte. Le trimitea doar bani. Îl iu­beam pe acest francez pasionat şi dur din a cărui natură ieşiseră şi copii slăbănogi, unul chiar înnebunise (ăsta tre­buie să fi semănat cu frigida de maică-sa), dar şi furtunosul Victor, puternic geniu nepăsător la trădarea soţiei, căci şi el nimerise peste una ca maică-sa, cu oroare pentru îmbrăţişarea şi iubirea care ţîşnesc direct şi pasionat, sen­sibilă doar la asiduităţile ipocrite, mărunţele, delicate şi plăpînde ale unui Sainte-Beuve, cu care îşi dăduse multă vreme întîlniri la biserică, după ce în casa lui Victor Hugo nu mai fusese posibil. Nu există mărturii revelatoare că această trădare l-ar fi zguduit foarte tare pe poet, care venise cast şi aproape încă adolescent în căsătorie. Ca şi tatăl său însă, găsi şi fu găsit şi el de alta, care îl iubi pînă la moarte... Şi eu am fost găsit de alta, dar...

IV
― Ciceo! strigai cînd îl văzui intrînd în celula mea, ai venit?

― Da, zise, şi îţi aduc veşti bune...

― Veşti bune, zisei eu dibuind, bineînţeles în limitele destinului meu...

Ciceo nu răspunse, dar îşi păstră o expresie care parcă vroia să spună că nu chiar. Se apropie, se aşeză alături de mine pe pat şi îmi puse mîna pe spinare. Îi simţii palma care mi se urcă fără grabă spre umeri, pe care mi-i strînse îndelung, în mîna stîngă ţinea o sacoşă.

― Ţi-am adus de toate, zise, nevastă-mea îţi urează poftă bună.

Îi spusei că îi mulţumesc şi scosei eu însumi ce era înăuntru, friptură rece de vacă, ouă fierte, şuncă, plăcinte cu brînză încă fierbinţi, din care şi începui să mănînc cu poftă mare, cîrnaţi afumaţi, care n-aveau nevoie să fie prăjiţi şi franzele albe şi moi. Friptura şi şunca erau tăiate în tranşe subţiri, nu puteam să păstrez un cuţit în celulă.

― Arăţi bine, zise Ciceo, ai instincte bune, coincid cu opinia pe care şi-au formulat-o majoritatea colegilor mei despre cazul tău.

― Adică? îl întrebai fără să tresar şi nu prea curios. Trăiam sub stăpînirea bucuriei pe care mi-o dădea scrisul. Nu mă gîndeam şi nu făceam altceva dccît să scriu, bucurie care se prelungea şi cînd mă opream ca să mă­nînc şi să dorm. Niciodată în viaţă nu mă angajasem într-o acţiune în care spiritul să fie solicitat atît de total. Poate, gîndeam, m-am născut să trăiesc ceea ce am trăit şi să scriu o carte. De mult conştiinţa colectivă s-a angajat atît de tare în cultură şi creaţie, încît aceste două forme de viaţă au intrat în legile statistice. E tot atît de fatal să scrii o carte cum sînt şi celelalte fenomene ale existenţei, naş­terile, morţile, accidentele şi pe un plan mai mare, desigur, seismele sociale. Oamenii au nevoie să ia cunoştinţă de fap­tele lor, e o lege a timpurilor moderne, care a apărut întîi la vechii greci. Şi adesea această lege sacrifică pe unul care să le spună. Un italian, spirit înzestrat, a trăit şaizeci de ani fără să scrie nimic, apoi deodată s-a aşezat la masă, a început să scrie, în trei luni a terminat cartea (admira­bilă!) şi îndată după aceea a murit. De ce m-aşi speria eu? Gîndul morţii era înghesuit undeva la periferia conştiinţei şi, cînd mi se întîmpla să urce mai aproape, îmi venea în minte reflexia lui Hamlet: dacă va fi acum, nu va mai fi altă dată. Mi-era egal. Judecătorul nu se grăbea nici el, ştiam de ce, din pricina sentinţei pe care urma s-o dea, ar fi trebuit să mă sperii, căci orice element de sugestie este pentru condamnat un element de şoc, cu toate că acest element nu aduce nimic nou.

― Nu se bazează pe nimic concret, zise Ciceo, ci pe intuiţia pe care o au ei, foarte experimentaţi cum sînt, că judecătorul va fi sfătuit să accepte legitima apărare. Ceva le spune că aşa va fi, şi am întrebat avocaţi foarte diferiţi, care nu se cunosc între ei.

― Astfel se formează o opinie de care toată lumea în­cepe să fie sigură, ca să fie desminţită apoi de faptul bru­tal al legii, nu legea înscrisă în coduri, altă lege, mai miste­rioasă, îi răspunsei. Nu-mi fac iluzii. Ciceo, tot ce te rog e să mă ajuţi să-mi termin cartea.

― Bine, zise Ciceo, pe data de treisprezece septembrie fă-te grav bolnav, netransportabil, voi obţine o nouă amînare. O să vorbesc cu medicul închisorii. Am un prieten care îl cunoaşte. Vrei cumva să te bage în spital?

― Nu, zisei hotărît, acolo nu e linişte, n-aşi putea să scriu. E bine cum ai aranjat tu aici, să fiu lăsat în pace. Ia manuscrisul, bate-l la maşină şi adu-mi-l îndărăt. Îmi place să-l răsfoiesc, să-mi văd scrisul. Ai făcut rost de... Ştii tu! Un băiat bun, numit Nozinan...

― Da, îl am la mine, uitasem, zise Ciceo. Dar nu-ţi-l dau!

― De ce?! spusei mirat.

― Poate că legea aceea la care te referi tu îţi va fi favorabilă. Şi atunci n-o să mai ai nevoie de el.

― Ciceo, îi spusei, un erou al lui Hans Fallada întîrzie pînă în ultimul moment să-şi spargă fiola ascunsă în gin­gie, zicînd că o să mai aibă timp s-o facă. Or, văzînd eşafodul, cu infamul miros de sînge care umplea aerul, începe să vomite şi fiola îi scapă. Nu vreau să mi se întîmple un astfel de accident, mi-e cu neputinţă să accept să trăiesc douăzeci de ani în închisoare. Speram că te-am convins. Nu mă întreba mai mult! E bine să-l am la mine din timp şi îţi promit că nu-l voi folosi dacă nu va fi cazul.

Ciceo făcu un efort ca să nu-i apară pe chip o intensă nelinişte, pe care însă i-o ghicii din indecizia cu care vîrî mîna în buzunar, o scoase, apoi repetă gestul. Îi spusei că mă simt perfect liniştit şi echilibrat, dorm bine, nu am coşmaruri, mănînc, după cum a văzut, cu poftă.

― Ai încredere, Ciceo!

― Bine, se hotărî el.

Şi îmi întinse flaconul, pe care îl vîrîi sub pătura peticită şi aspră.

― Sper să nu mă percheziţioneze, mai spusei, deşi directorul închisorii mi-a făcut într-o zi o vizită şi s-a uitat foarte neîncrezător la manuscrisul meu. Era gata să mi-l confişte, sau cel puţin aşa mi s-a părut, dar a renunţat după ce l-a răsfoit vreun sfert de oră. "Eşti scriitor? m-a întrebat. "Da", i-am răspuns. "Ai mai publicat ceva?" "Bineînţeles" i-am răspuns, ştiind că n-o să se apuce să controleze. Ce-i păsa lui? Ciceo, reluai după cîteva clipe, ştii, acum poţi să-mi povesteşti totul despre ea. Ştii la ce mă refer!

― Nu, zise el hotărît, altă dată.

Credea că n-o să pot suporta, că o să fiu turburat.

― Nu, confirmă el, stai liniştit.

― Poate că realitatea să fie mai uşor de suportat decît imaginaţia. Te-ai gîndit?

― Da, pînă la un punct realitatea e mai puţin rea decît imaginaiţia . Dar de la punctul acela încolo, un detaliu real, un gest, o privire sînt mai rele tocmai pentru că ea e prima ,ceea ce imaginaţia nu poate inventa.

― Aşa deci! exclamai, au existat acel detaliu, acel gest, acea privire... Nu mă mai iubeşte? Chiar?! Vreau detalii despre acest lucru teribil.

- Nu, e mai bine să nu ştii. Nu te mai gîndi!

― Dă-mi măcar o sugestie, spune-mi cam despre ce gen de detaliu e vorba.

― Nici măcar, zise Ciceo, aprinzîndu-şi liniştit o ţigare. Tot ce pot să spun e că sînt detalii de viaţă. Le vei amplifica şi n-are rost. Tu trebuie să gîndeşti doar un sin­gur lucru: că o să scapi, că viaţa ta nu se va termina aici...

― Bine, Ciceo, hai du-te, ştiu că timpul tău e foarte măsurat. Am eu alte formule, adică mă gîndesc la mama, dacă ar fi trăit... Or, ea s-a dus cu gîndul că fiul ei e încă tînăr şi o să se descurce el în viaţă.

Ciceo luă manuscrisul şi îl vîrî în nelipsita servietă a oricărui avocat cu procese multe, care chiar dacă se duce să bea şi el o bere, deschide servieta şi tot nu se lasă pînă nu studiază un caz... Mă cuprinse un regret că rămmeam fără manuscrisul meu. I-l dădui şi oprii ultimul capitol. Aveam sentimentul că fără el mi-ar fi fost foarte greu să-mi continui povestirea.

V
Gîndul meu liniştitor că sarcina Matildei mă punea la adăpost vreme îndelungată de o eventuală despărţire fu ghicit parcă de ea, fiindcă a doua zi dimineaţa, la ceai, se uită la mine cu chipul ci de altădată - şi eu tresării recunoscînd-o, era de o stranie frumuseţe şi tot ceea ce se petrecuse aseară mi se păru că pierise din sufletul ei fără să lase vreo urmă - şi îmi spuse: "Ei, cînd pleci? Nu vei fi tatăl acestui copil. Nu e copilul tău!"

Într-o fracţiune de secundă se prăbuşi planul meu de a o recuceri, de a mă opune acestei Matilde şi de a o trezi pe cea anterioară la dragostea pe care o avusese pentru mine. În cealaltă fracţiune mintea mi se întunecă, mă aplecai peste masă şi o apucai de fălci şi îi desfăcui gura: "Cum îndrăzneşti? şuierai. Cum îndrăzneşti? spusei iarăşi şi îi dădui drumul înspăimîntat, căci simţeam în mine o astfel de ură şi de violenţă încît instinctul îmi şopti că o puteam omorî în clipa aceea dacă nu mă stăpîneam.

Primejdia în care se află un bărbat care iubeşte total o femeie seamănă cu aceea a unui om care a atins un fir de înaltă tensiune şi care dacă nu se zbate, dacă instinctul nu l-a ajutat să se smulgă în chiar clipa cînd a fost zgîlţîit, moare agăţat acolo fără scăpare. Astfel simţeam eu în acele clipe, că nu sînt în stare să mă uit liniştit la Matilda şi să-i spun: Bine, voi pleca chiar azi! şi să şi plec, fără să mă mai întreb de ce. Era un fapt brutal, ce importanţă avea că era pentru mine inexplicabil? Ce-o să mai fie pe urmă o să vedem, acum se impunea să mă desprind. În loc de asta, mă pomenii spunînd: "Bagă de seamă, cu­vintele pot omorî. La un pahar, un idiot, ca să-şi bată joc de prietenul său, îi spune că fetiţa aceea pe care i-o fă­cuse nevastă-sa nu era făcută cu el. Acela a văzut negru, s-a dus-acasă şi şi-a omorît şi nevasta şi fetiţa băgîndu-le nisip pe gît."

Mă uitai la ea. Nici o reacţie. Mai bună fusese prima reacţie, violenţa, apoi fusese bine că mă stăpînisem to­tuşi, ar fi trebuit, apoi, dacă nu puteam să plec chiar ime­diat, să rup cu ea în mine însumi, să nu-i mai vorbesc, să mă mut în birou, să nu mai dorm cu ea şi să aştept să vad ce se mai întîmplă, pînă cînd voi căpăta convingerea că totul se sfîrşise între noi şi într-adevăr să plec apoi defi­nitiv, îi vorbisem, şi anume îi vorbisem raţional, cînd ceea ce se întîmpla era iraţional.

Făcu însă ea ceea ce ar fi trebuit să fac eu, adică nu-mi mai vorbi cîteva săptămîni. Iar mie mi se păru că dacă mă prefac că nu acord nici o importanţă scenei care avu­sese loc, cuvintelor spuse de ea, tăcerii ei care urmă, în­semna că nici n-o aveau şi că pînă la urmă totul va reintra în normal. Care normal? În cel anterior istoriei cu spar­gerea biroului, care de bine, de rău era o existenţă în doi, nici mai bună, nici mai rea ca a altora? Cel anterior că­sătoriei, cu cei doi ani de dragoste, nici vorbă, îmi dădui eu seama, acela era definitiv îngropat...

Şi într-adevăr, ea rupse într-o zi tăcerea şi viaţa noas­tră reintră în cel de-al doilea normal, dar iată cum. Stătea în fotoliu după masă şi foarte absorbită îşi dădea pasenţe. Trebuie să spun că în tot acel timp cînd tăcuse era, de la o zi la alta, tot mai frumoasă, aşi zice chiar mai frumoasă decît în cei doi ani în a căror revenire nici eu nu mai cre­deam. O linişte armonioasă ca scurgerea unei ape i se aşternuse peste chip, pe care n-o avusese niciodată. Nici exaltări fascinante, dar nici chip răvăşit, care îmi stîrnise repulsie în acea zi cînd ne întorseserăm de la Tasia şi cînd semăna cu un oribil bărbat. Desigur, mă vedea, dar nu se mai uita la mine şi nu pentru că nu vroia, ci pentru că eu nu mai existam. Îi eram străin. Dar accepta gîndul că trăia cu un străin, n-o deranja... Aşa credeam, şi începui s-o iubesc aşa cum arăta, părîndu-mi-se că am o revelaţie: trebuie iubită aşa cum e, şi anume aşa cum e în prezent, şi nu cum fusese în trecut. Poate că la asta a vrut să mă aducă, îmi spuneam şi uitai cu adevărat scenele rele care avuseseră loc între noi. Da, ceea ce trăisem înainte de căsătorie fusese minunat, dar cît putea să dureze?

Îşi strînse cărţile şi începu o nouă pasenţă. Stăteam alături şi citeam presa literară, cînd o auzii spunînd, în timp ce mîinile ei mari mînuiau, cu ezitări, micile car­toane colorate cu însemne pe ele. "Ei, te-ai mai gîndit?" Tresării. Avea o voce tandră, învăluitoare, dar presimţii ceva şi inima îmi bătu mai tare. "La ce să mă gîndesc?" "Cum la ce?! Cînd ai de gînd să pleci?" "După ce naşti!" îi răspunsei continuînd să răsfoiesc reviste, întru totul liniştit, ca şi cînd de mult aşi fi luat această hotărîre.

Fiasco! Nu luasem o asemenea hotărîre şi în loc să-mi reamintesc de pitagoricieni şi să tac, în orice caz să nu ce­dez impulsului de a-i răspunde şi să mă gîndesc înainte de a vorbi, s-o ascult încă, să văd ce mai urmează, spusesem ceea ce nu gîndisem, dîndu-i ei avantajul de a tăcea înde­lung şi de a-şi continua pasenţa cu o expresie impenetra­bilă. "Mai gîndeşte-te", o auzii într-un tîrziu şi se ridică şi începu să se îmbrace de oraş.

Să mă gîndesc la ce? Dacă mai era cazul să mai aş­tept pînă atunci sau dacă fusese cazul să-i spun că va fi atunci? Enigmă! Totuşi reintrarăm în normal, începu­răm să dormim iarăşi împreună, ba chiar să ne iubim ca în prima zi cînd mă mutasem la ea. Totuşi asta era parcă un lucru străin de ea, deşi pasionant, apăruse această re­venire rapidă la ea însăşi îndată ce braţele mele o pără­seau, făcea parcă în sufletul ei o baie, ca şi cînd ar fi vrut să se spele de ceea ce săvîrşise împotriva voinţei ei. Totuşi după un timp mă întrebă iarăşi: "Va să zică nu vrei să pleci!", "Bineînţeles că nu, răspunsei. Şi scuteşte-mă de prostia asta!" "Bine, zise ea liniştită (era tot la o pasenţă, scena se repeta), atunci o să plec eu." "N-ai decît!", "Sper că n-ai să stai mai departe în casa mea, n-o să vrei, zise ea cu ironie, ca Petrică, să ţi-o fac cadou. Să te înzestrez." "Nu, îndată ce pleci, plec şi eu. Şi nu te hazarda în ironii pe presupunerea unei asemănări a mea cu Petrică, fiindcă

te poţi trezi că n-o să fac joc de ironii cu tine, ci cu totul altceva, chiar dacă te crezi intangibilă fiindcă eşti însăr­cinată.''

Avu un surîs misterios care parcă vroia să spună că prevăzuse replica, n-o interesa, eram departe de puterile secrete ale unui adevărat bărbat, pe care ea le cunoştea şi, în comparaţie, ale mele erau stupide şi jalnice. Avui intuiţia fundamentală că n-o să realizez nimic în viaţă dacă voi continua să urmăresc holbat starea de spirit a soţiei mele şi că în viaţa comună asta acapara forţele vitale ale tuturor, o veşnică pîndă, ori a bărbatului, ori a femeii, a fiecărui gest, fiecărui cuvînt, fiecărui ceas petrecut de ce­lălalt în absenţă, dar şi în prezenţă, în societate, la petre­ceri şi chiar cînd erau nas în nas, de ce te-ai uitat în lă­turi, de ce ai trîntit uşa, de ce ţi-ai ferit privirile cînd m-ai sărutat, de ce nu mi-ai dat telefon cînd... Nu fusesem în această ridicolă situaţie eu însumi, din chiar primele zile de cînd venisem în casa ei? Şi bineînţeles numai în direc­ţie unică, fiindcă pînda reciprocă mai aduce a dragoste, în timp ce pînda doar a unuia din parteneri e cea mai demnă de dispreţ şi, iată, gîndii, de ce Matilda putea să mă dispreţuiască şi să surîdă misterios. De astă dată însă mă gîndii îndelung înainte de a răspunde acestui surîs. Eram de acord să-i spun ceea ce simţeam, asumîndu-mi toate riscurile. Împăturii revistele, mă ridicai şi îndreptîndu-mă spre birou îi spusei fără să mai fiu curios să-i văd reacţia: "Şi mai du-te şi în... cu pasenţele tale cu tot. Ai ajuns să mă plictiseşti de moarte cu stările tale sufleteşti abisale, fii fără grijă, n-o să te bat decît dacă ai să mă provoci, trebuie să ştii că eu sînt un om bun şi blînd, dar răspund la provocări, deşi în marea tactică, în lupta pentru cucerirea puterii a clasei muncitoare, adăugai eu divagînd ironic, s-a lansat şi lozinca: tovarăşi, nu răspundeţi la provocări. E valabil şi între bărbat şi femeie, dar uite, eu o să răspund, fiindcă nu este angajată decît viaţa a doi inşi, dar nu-mi pasă, n-o să sufăr decît eu. Nu mă mai iubeşti, n-ai decît să pleci şi să te duci să te spînzuri. O să vină după aceea aici în frumosul tău apartament ori ma­rele Petea, ori o să-şi fîlfîie fustele prin el fatala Tamara cea loială, care e iubită fiindcă nu e iubită. Lua-v-ar dracu pe toţi!"

Închisei uşa biroului şi mă regăsii printre cărţile şi lu­crările mele. Foarte bizar, bucuria eliberării de pîndă parcă intensifică chiar atunci dragostea pe care o simţeam pen­tru ea. Era un sentiment pur, curăţit de tot, şi de trecut şi de prezent, şi numai viitorul rămînea neatins: cîndva, cine ştie cînd, gîndeam, va trece această criză şi Matilda va renaşte. Cine a putut iubi doi ani, aşa cum mă iubise ea, poate uita o vreme fericirea de atunci, dar ea va înflori din nou, cu alt chip, din acelaşi izvor, fiindcă un om nu poate avea două suflete şi mai ales nu poate trăi fără iubire. O să fie pentru un altul? N-are nici o importanţă, principiul să rămînă, voi iubi şi eu pe alta şi sufletele noas­tre nu se vor chirci. Dimpotrivă, ne vom îmbogăţi. Gîndire naivă de bărbat în înflorire, care nu bănuieşte ce îl aşteaptă...

VI
Strania bucurie a acestei gîndiri nu mă părăsi cîteva luni. Şi nu vedeam de ce m-aşi abţine s-o afirm. Veneam vesel acasă, îi povesteam cu vervă întîmplări din facultate, ultimele anecdote, îi descriam tipuri care făceau hazul mediului nostru universitar... Ea tresări şi într-o zi nu se putu abţine şi izbucni în rîs. Reîncepu şi ea să-mi povestească aşa cum făcuse înainte şi descoperii că se putea trăi plăcut şi fără iubire, ba chiar mi se păru că era chiar mai bine, lucram liniştit şi în timpul lucrului nu-mi mai apărea, trăsnindu-mă parcă, gîndul unui eşec al meu cu Matilda, un cuţit care mi se înfigea în inimă: de ce mi-a spus ceea ce mi-a spus, cum a putut s-o facă?

De două ori numai această pace fu turburată. Într-o zi nu veni la masă şi avu chef să nu-mi explice de ce şi îi spusei pe un ton ameninţător că orice s-ar întîmpla între noi, masa e sfîntă şi că dacă are de gînd să repete istoria cu Petrică, n-o să fie bine. Datoria e una şi dragostea e alta, datoria e neclintită, în timp ce dragostea poate să-şi facă de cap, depinde de norocul omului... Aşa borţoasă cum era, dacă se mai întîmpla o dată, a doua zi introduc ac­ţiune de divorţ şi m-am cărat. Foloseam voit un limbaj popular, la gradul zero la care se aflau şi sentimentele noastre, sugerîndu-i că aceste adevăruri pe care le invocam erau moştenite din popor, din generaţie în generaţie şi nerespectarea lor nu cerea un limbaj mai elevat. Da, asta da, era pentru mine motiv de divorţ, şi nu faptul atît de nesigur, instabil şi capricios al iubirii sau chiar al lipsei ei totale. Nu-mi răspunse, dar nici nu mă interesă să-i aud răspunsul.

Într-o noapte, şi această întîmplare mi-a rămas vie în memorie, părăsii biroul unde dormeam, intrai pe la ea şi o luai în braţe. Ea se împotrivi cu adevărat (nu era vorba de împotrivirile ei obişnuite care-i veneau dintr-o idee a ei intuită doar de mine că intra într-un tărîm în care o altă Matilda ar fi putut să învingă în viaţa ei, acel abandon, acea părăsire care dacă ar fi biruit ar fi robit-o fără scăpare şi nu mai ştia ce-ar deveni, ci o împotrivire totală, însoţită de o forţă fizică neobişnuită. Aprinsei veioza, îi luai capul în mîini şi îi spusei vorbindu-i aproape de gură, copleşit de o dorinţă care îmi cerea să fac orice ca s-o înduplec: "Matilda, eu te iubesc pe tine, vezi că nu te chinuiesc cu sentimentele mele, dar te iubesc din tot sufletul, cum n-am iubit şi n-o să mai iubesc pe nimeni niciodată. Te las să faci ce vrei, dar să te îndoieşti de iubirea mea eţetera, eţetera..." şi începui s-o sărut cu patimă şi simţind că nu mai era atît de rigidă îmi făcui din ce în ce mai blînde, mai tandre sărutările şi şoaptele şi astfel o luai fără veste, împins de o violenţă mare şi se şi trezi cu mine în fiinţa ei... "Ahhh!" strigă în prada unei imense surprize şi începu să se zbată, dar era prea tîrziu, zbaterile, ştiam asta, îi topeau voinţa ca prin farmec, căci astfel era ea făcută, cedînd la doi de­moni, ideile care aveau asupra ei efectul unui drog şi îm­brăţişările mele care o împingeau spre tărîmul abandonu­lui, în care celălalt demon, pe care ea de fapt îl iubea, căci o făcea să fie admirată de lume, deşi ştia că devenea odioasă, o lua la goană schelălăind...

Încercai s-o aduc mai încoace, s-o fac să deschidă ochii, să ne uităm unul la altul, să-mi răspundă la mîngîieri şi sărutări, dar nu reuşii... Ce viziuni avea ea în acel tărîm în care intra şi din care nu se putea sau nu vroia să se mai smulgă? De obicei nu revenea din el cel puţin o zi, cînd se întîmpla ca trecînd pe lîngă ea să-şi întoarcă privirea după mine şi să-i întîlnesc minunaţii ei ochi în care lică­rea ceva fără nume indefinitul, privire pe care i-o desco­perisem numai trăind împreună... de fapt te iubesc, parcă îmi spunea, asta e ceva care nici eu nu ştiu ce e, vezi? îţi dai seama? mai ai îndoieli? Să nu uiţi asta niciodată, să mă iubeşti... Pentru ca în clipele următoare, lumina acestei priviri să se schimbe, sub puterea unui ghid con­trariu, la fel de greu de descifrat, pe care tot trăind împreună îl descoperisem... Crezi că dacă sîntem căsătoriţi nu mai ai nici o grijă? Atenţie, nimic nu e sigur, orice se poate întîmpla, gîndul deja îmi zboară, n-o să ştii niciodată la ce... Bine, îi răspundeam prin tăcere, n-o să uit divina ta privire şi nici întunecatul ei revers, chiar dacă nu în­ţeleg nici una, nici alta.

De astă dată însă îşi reveni imediat, se acoperi cu miş­cări sigure şi mă întrebă: "Zici că mă iubeşti?" "Bine­înţeles!'' răspunsei. "Bineînţeles? Ce mincinos! Spuse cu o indignare resemnată în glas şi sigură pe ea, semn că nu exista răspuns la revelaţia pe care o avusese şi n-avea chef să audă şi de la mine cuvinte. Nici nu le pronunţai. Mă dădui jos din pat şi mă retrasei în biroul meu, neliniştit că nici cînd o iubeam din tot sufletul nu mai puteam s-o spun. Mincinos? Ei bine, gîndii, vom despuia viaţa noastră de orice farmec al comunicării, prin cuvinte sau orice alt­ceva. Dacă totul poate fi numit minciună, ne vom strădui ca totul să nu mai însemne nimic, chiar dacă un adevăr ne-ar năuci cu lumina lui orbitoare...

VII
Veni în sfirşit într-o zi şi aşteptata reformă a învăţămîntului. Catedra de filozofia culturii al cărei şef fusese atîţia ani marele poet şi filozof se desfiinţa şi toţi care predau la ea fură daţi afară. Roşu Decebal fu numit pro­decan în locul unuia de la Estetică, care fu pensionat. De la Litere, facultatea (care căpătă altă denumire, de filologie) aproape că se goli, rămaseră doar renumitul romanist şi Ion Micu, care devenise profesor şi fu numit şef de ca­tedră în locul celui pensionat. La istoria filozofiei rămase şeful catedrei şi cu mine, cei doi cu care vrusesem să mă împrietenesc şi care cultivaseră pe omul neînsemnat fură daţi şi ei afară, dar, aşa cum am spus, cu cîntec, prin de­mascare în şedinţă pentru mentalitate burgheză şi cosmo­politism, demascare condusă cu senzaţional apetit inchi­zitorial de către decanul nostru, Vaintrub, titularul cate­drei de marxism. Cei doi puşi pe liber erau eminenţi tineri, dar, cum spune Ion Micu despre ei, "ştiau prea multe". Mă trezii rîzînd de această cinică remarcă (rîserăm amîndoi vîrtos şi îndelung, eu făcînd hă, hă, hă, el sgîltîindu-şi burta), fără să-mi dau scama cît de adînc operase în con­ştiinţa mea marea discuţie pe care o avusesem cu el în acea zi memorabilă: mă bucurai că aceia o păţiseră şi mă bucu­ram că eu am rămas, uitînd de hotărîrea mea de atunci de a părăsi universitatea şi de a preda copiilor abecedarul... Nu fusese cazul întîi că la catedra noastră se făcea to­tuşi filozofie, chiar dacă era împărţită în două mari cate­gorii, materialistă şi idealistă. Cea materialistă era cea adevărată, iar cea idealistă, o eroare care trebuia combă­tută, trebuia luptat împotriva ei. Da, dar pînă să lupţi întîi o învăţai, ceea ce era esenţial. Studentul inteligent putea să-şi dea singur seama dacă era cazul sau nu s-o combată, să lupte împotriva ei, dacă era propriu filozofiei în general şi celei idealiste în special să fie considerată una justă şi alta o primejdie. Desigur, unii mari filozofi materialişti au putut fi ignoraţi şi chiar interzişi sub presiunea bisericii. Casa lui Rousseau a fost lovită cu pietre şi numai fuga l-a salvat de une letire de cachet. Dar şi Socrate a băut cu­cuta, fără să fie un materialist, deşi a fost acuzat că neagă existenţa zeilor. Giordano Bruno a fost ars pe rug, e ade­vărat, dar enciclopediştii au dus o viaţă aproape mondenă.

Cutare tiran grec se irita de un filozof silindu-l să fugă, dar pentru că era tiran şi nu pentru orientarea lui filozo­fică. Studenţii aflau toate acestea şi puteau judeca - şi aici urmam exemplul lui Ion Micu, jucînd rolul diavolului între mici materialişti ca Feuerbach şi mari idealişti ca Spinoza. Şi apoi, chiar dacă trebuia să zici că dialectica hegeliană trebuia răsturnată cu capul în jos ca să devină o adevărată dialectică, era o mare desfătare că totuşi pu­tea fi predat fără să lupţi împotriva lui. Faptul că trebuia "răsturnat cu capul în jos'" era o vorbă goală. Cum să-l răstorni?! Ascendentul lui Ion Micu asupra mea reveni. Cum era de prevăzut, în locul celor daţi afara fură numiţi inşi fără pregătire, un adevărat dezastru. Nu citi­seră decît Anti-Duhring (dar nu şi pe Duhring), Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky (dar nu şi pe Kautsky) etc. Unul singur era mai informat, fost puericultor cu o ex­perienţă interesantă în psihologia copiilor, dar şi a părin­ţilor, şi cu care mă împrietenii. Era un marxist conştient de limitele lui, dornic să şi le înlăture şi îl invitam pe la mine şi îi împrumutam cărţi. Discret, încercă să mă de­termine să intru în partid (era păcat, zise el, ca un om ai cărui părinţi sînt muncitori să aibă ezitări şi îndoieli; nu aveam nici ezitări şi nici îndoieli, astea mi le inventă el); evitai cu grijă să-i spun de ce nu, îl ascultai însă multă vreme în tăcere, cu interes, fiindcă descopeream în el un inocent şi un om curat, pasionat de ideea de revoluţie prin care treceam. Fusese utecist în ilegalitate, dar nu fusese prins; în cele din urmă îi răspunsei că nu sînt de acord politiceşte vorbind cu ideea că libertatea e necesitatea în­ţeleasă. E un concept filozofic hegelian, care trebuie să rămînă ceea ce este, adică o descoperire a propriei noastre determinări, şi nu un concept politic, care poate incita la îngrădirea libertăţilor cetăţeneşti. Orice abuz poate fi jus­tificat invocînd această idee. Bineînţeles că există necesitate care trebuie înţeleasă, dar mai întîi trebuie s-o înţe­legi în mod liber şi, al doilea, dacă n-o înţeleg nu înseamnă că mi-am pierdut libertatea. După părerea mea naţionali­zarea fabricilor şi uzinelor, minelor şi petrolului, păduri­lor şi a mijloacelor de transport mari asigură construirea socialismului. De ce să împiedici un ţăran să circule liber cu cîţiva saci de cereale? "Pentru că, zise Ben Alexandru, căci aşa îl chema pe colegul meu, toate acestea nasc capi­talism, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă..." "Nu fi naiv cu lozincile astea! Şi ce dacă nasc?" "Mulţi vor fugi în direcţia asta, atraşi de un cîştig mai mare decît al unui muncitor sau funcţionar", zise el. "Ei şi? întîi că astăzi cîştigurile pot fi controlate şi echilibrate prin impozite. Pieţele pot avea un mercurial, restaurantele pre­ţuri controlate de stat. Astea sînt fleacuri, inconveniente mici faţă de avantaje mari. Nu văd necesitatea etatizării acestor mici activităţi individuale, cînd dispunem de enor­mele bogăţii produse de marile uzine... Acest unic capital care ar circula liber e o glumă într-o sticlă, încît, vezi... Şi mai sînt şi altele..."

Dar nu i le-am mai spus care...

VIII
În ziua cînd avură loc schimbările în Universitate mă dusei cu Ion Micu la braseria noastră să luăm masa îm­preună şi să trecem în revistă evenimentul. Uitasem ceea ce îi spusesem eu însumi Matildei, că orice s-ar întîmpla între noi, masa e sfîntă. Eram atît de bucuros că rămăsesem la catedra mea, încît uitai şi să-i dau măcar un telefon.

Dar cînd venii acasă ea nu zise nimic, ascultă doar cu puţin interes relatarea mea şi seara puse masa cu grijă. "Sînt bucuroasă, zise, că n-ai păţit nimic. Dar trebuia să mă chemi şi pe mine să iau masa cu tine şi cu prietenul tău. De ce nu mi-l prezinţi? Invită-l duminică, sau în altă zi, cu nevasta, la noi la masă să-l cunosc şi eu. Văd că ţii la ei", adăugă cu o ironie care mi se păru afectuoasă, adică înţelegea să ai un prieten, dar chiar să uiţi din pricina lui că ai şi o nevastă şi să nu-i dai măcar un telefon?

Aşa deci? Ca să devină afectuoasă o femeie trebuie prin urmare neglijată? Da, dar nu premeditat, ci exact cum mi se întimplase mie în ziua aceea, pur şi simplu uita­sem de ea şi îmi plăcuse mai mult să stau de vorbă cu un prieten. Acum vroia să-l cunoască, să vadă pentru cine o făcusem. Îl invitai deci pe Ion Micu şi pe nevastă-sa la noi. El lăsă să se scurgă cîteva clipe înainte de a-mi răspunde, şi zise: "cu plăcere". Nu era ezitare, mai degrabă o uimire ascunsă: de ce n-o făcusem pînă acum? Fiindcă eu fuse­sem invitat la el după ce se recăsătorise, de cel puţin trei ori. E drept că nu-mi spusese "veniţi", adică eu şi Matilda, ci vino. Dar tot atît de adevărat era şi faptul că, fără să-mi dau seama de ce, nu-i vorbisem niciodată de Matilda, în timp ce el venea totdeauna la braserie cu Clara, soţia lui încă studentă. De ce deci nu veneam şi eu cu Matilda sau să-i invit la noi? Şi de ce o făceam tocmai acum?

Veniră îmbrăcaţi de vizită (deşi Ion Micu era în gene­ral neglijent îmbrăcat). Şi cu flori. Matilda deschise ochii mari cînd o văzu pe Clara "Vai, ce duduie drăguţă!" ex­clamă în toiul unei mari încîntări care nu ştiu cît era de sinceră, avea însă aerul că ea e o matură doamnă, nu mai era, în orice caz, de mult o duduie. Şi o mîngîie pe obraz cu un gest ai fi zis nostalgic, dacă n-ar fi fost cei puţin deplasat. "Nu e duduie, e nevastă-mea", zise Ion Micu între ironie şi naivitate simulată în timp ce Clara roşea. "Dar ce importanţă are? exclamă Matilda cu o uimire exa­gerată. Duduie e un cuvînt moldovinesc, adăugă ea cu un puternic accent basarabenesc, şi care se evită să se spună unei fete care nu e foarte drăguţă şi nu e aşa de tinerică. Nu poţi să-i spui unei cucoane, aşa grasă şi bătrînă, du­duie. La noi se mai spune şi domniţă!"

Ion Micu clipea des, un semn la el de indecizie: să-i placă sau să nu-i placă ceea ce auzea? Şi cum indecizia era la el rară, mă simţii jenat. Ne aşezarăm în fotolii şi acest sentiment se accentua în cele cîteva minute cît mai stătu cu noi Matilda, înainte de a se scuza ca să pregă­tească masa: încîntarea, care n-o părăsea (şi care acum nu mai avea o justificare precisă), aveam impresia că îi împiedica pe cei doi să se simtă în largul lor.

Ion Micu se ridică şi o luă spre biroul meu, care avea uşile larg deschise; înţelesei: vroia să-mi vadă cărţile. Se uită îndelung cercetînd fiecare raft, se aplecă şi se uită şi la cel de jos: nu zise nimic, doar la urmă scoase Etica, de Spinoza, şi mă întrebă: "Mi-o împrumuţi şi mie? E în româneşte, cum de-ai făcut rost de ea? Am avut-o şi eu, e o excelentă traducere dar mi-a pierit din casă, deşi o dădusem la legat... Şi rîse, adăugînd: n-a pierit cît am stat la puşcărie, a avut grijă mama să-mi găsesc cărţile aşa cum le-am lăsat, dar a dispărut îndată ce Ivona a venit la mine în casă şi părinţii mei s-au mutat." "Cunosc şi eu, zisei, un caz al unui fost prieten, a cărui nevastă a făcut harcea-parcea din biblioteca lui." "Cu femeile astea e o chestie, zise Micu după ce revenirăm în hol. Cine o fi inventat că ele pot fi un sprijin pentru un intelectual? Dacă nu eşti în stare să vîri cu mîna ta un vagon de lemne în pivniţă, nu eşti mare lucru în ochii lor, deşi din cărţile alea din bibliotecă, pe care nici măcar nu catadixesc să le şteargă de praf din cînd în cînd, trăiesc şi îşi mai cumpără şi rochii". "Ce vorbiţi acolo? zise Matilda din sufragerie, cu acel fals protest al femeilor cînd aud că sînt vorbite de rău (consideră că nu sînt adevăruri cele auzite, ci simplu subiect monden de conversaţie). Ei, domnule Micu, cu o soţie atît de fermecătoare eşti aşa misogin?

Ion Micu nu era misogin, ci îi purta doar o ranchiună Ivonei şi nu pentru că îi făcuse să-i dispară din bibliotecă Etica. Dar Matilda n-avea de unde să ştie, fiindcă nu-i povestisem nimic despre prietenul meu. Totuşi, vedea sin­gură că misoginul era căsătorit, în orice caz nu putea fi aşa de misogin la simpla vedere. Cu toata acestea la masă mi se păru că ea avea dreptate: nu se vorbeşte într-o primă vizită nimic rău despre femei, din politeţe pentru stăpîna casei. Mai tîrziu, cînd relaţiile devin familiare şi dacă gazda are destul spirit să facă la rîndul ei consideraţii nu prea măgulitoare pentru bărbaţi, subiectul poate dis­tra pe toată lumea.

Matilda ne servi pentru început foarte gustoase ciu­perci, făcute nu ştiu cum, în orice caz atît de bune încît Clara avu un fel de privire pe care Matilda o descifra ime­diat: ..Cine mai doreşte, să spună", zise ea. "Eu", zisei. "Eu nu", zise Micu cu o lipsă de ostentaţie simulată. "Lui nu-i plac ciupercile, îi e frică să nu se otrăvească şi să moară", se sesiză Clara sugerînd că bărbatul ei mai are şi alte ciu­dăţenii, dar care n-o împiedică să-l iubească, ba chiar o înveselesc, o amuză. "Dar dumneata mai vrei"? zise Ma­tilda. "Eu mor după ele", răspunse Clara. "Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei ", zise Micu. "Nu există moarte neveşnică, zise Matilda, care după felul cum re­plică se vedea ca nu cunoştea ridicola gîndire a lui Vlahuţă. Pe urmă fiţi liniştit, mai adăugă în timp ce se înde­părta spre bucătărie, ciupercile au fost gătite de dimi­neaţă, am mîncat eu din ele şi n-am murit." "I-am expli­cat şi eu că există proba furculiţei de argint, zise Clara, dar nu l-am convins." "Cu toată proba furculiţei, zise Micu, mulţi au murit. Cunosc un caz, reluă el cînd Matilda se întoarse, erau doi prieteni şi unul îl invită pe celălalt la masă. După cîteva ore, cel care fusese invitat intră în agonie. Prietenul vine la patul lui şi agonicul, simţind că moare, îi zise «...Scumpul meu prieten, eu mă duc, dar am sufletul încărcat... Ştii, atunci cînd ţi-a ars casa... eu i-am dat foc... Şi cînd ai primit lovitura aceea la bursă de ai dat faliment şi ai rămas sărac... eu ţi-am dat-o... Şi, ştii... ştii o scumpe prieten, cît de greu mi-e încărcată conştiinţa... Da, da, spune, zice celălalt, descarcă-ţi-o, nu te sfii... Da, e să-ţi spun. Şi fetiţa aceea pe care o ai şi o iubeşti atît de mult... făcută... e făcută cu mine... Ei bine, prietene, îi zice atunci celălalt, mori liniştit, şi îl bate uşor pe umeri, eu ţi-am servit ciuperci otrăvite la masă...»" Şi Micu nu mai aşteptă să rîdem noi, rîse el în hohote, ceea ce, desigur, ne împiedică pe noi să mai rîdem. Dar cine ştie? Dacă noi n-am fi rîs? "Bravo, domnule Micu, zise Matilda. aşa, va să zică, v-aţi gîndit că o să vă otrăvesc!" "Mai ştii? îşi continuă Micu ideea, terminîndu-şi totuşi ciupercile, odată un frizer în timp ce rădea un client, a în­tors briciul şi harşti! i-a tăiat ăluia beregata." Aici Ma­tilda izbucni în rîs, în timp ce de astă dată Ion Micu nu schiţă nici măcar un surîs. Arăta foarte grav şi chiar sum­bru. "Şi în Şeherezada, continuă el, există o frumoasă scenă cu un călător care cere într-o casă găzduire. Este bine primit, se pune masa, se serveşte peşte, dar în timp ce mîncau, stăpîna casei, ce-i vine, se apleacă spre musafir, îl apucă de ceafă şi începe să-i îndese la peşti pe gît...Am crezut că e un intermezzo epopeic, ia uite, mi-am zis, povestitorul are chef de glume... Cînd colo, nu era vorba de nici o glumă, i-a îndesat la peşti pe beregată pînă l-a omorît. Şi nu era vorba de ucidere ca să-1 jefuiască, călă­torul era un biet prăpădit". "Formidabil, zise Matilda şi eu tot peşte am pregătit pentru felul următor. Ia vedeţi, domnule Micu! Fiţi atent!"

Şi într-adevăr aduse un uriaş crap, rumenit şi cu un sos galben şi garnisit cu ciuperci şi legume. "E foarte bun, zise Micu uimit, înfulecînd cu poftă. Nu-i mai păsa de ciupercile, pe care le mesteca preocupat, savurîndu-le de data asta. Ne daţi şi nouă reţeta?" "Reţeta e ce se vede, zise Matilda cu o modestie simplă: crap mare, sos de le­gume şi untdelemn, legume şi ciuperci şi... la cuptor... Cine vă ţine menajul, mai zise ea, duduia ştie să gătească?" "Ştie şi ea ce ştiu şi eu, zise Micu, un ceai, o omletă... No­roc că şi maică-sa şi mama au ele grijă, o săptămînă una, o săptămînă alta..." spuse cu o calmă simpatie. Înţelesei: nu-i făcea nici un reproş, ai fi zis, dimpotrivă, că ţinea la ea tocmai pentru asta, că nu ştia... O proteja... "O să înveţe, zise Matilda. nimeni nu s-a născut învăţat." "Nu cred că o să aibă timp, zise Micu cu o gravitate liniştită aplecat asu­pra peştelui. Învaţă sanscrita. Or, asta o să dureze pînă la adînci bătrîneţe." "Nu i se pare verosimil să înveţe cineva sanscrita," zise Clara cu un surîs fermecător.

Şi nu mai adăugă nimic, nu era o vorbăreaţă, dar sim­ţii un adînc regret că între mine şi Matilda nu se ţesu­seră aceste fire nevăzute, sensibile şi luminoase ca nişte raze, cum se ţesuseră între cei doi. Ei comunicau prin aceste fire, mai bine decît prin cuvinte. Erau firele înţelegerii, care sporesc forţa morală a unui bărbat, şi care între mine şi Matilda se destrămau îndată ce prindeau consistenţă. Devenii tăcut, în timp ce, după prăjitură, la cafea, începu o discuţie între Matilda şi prietenul meu. "Şi de ce credeţi dumneavoastră, doamnă, zise el, că e aşa de rău să fii mi­sogin?" Matilda nu răspunse îndată, iar eu gîndii: femeile pot fi urîte, dar nu dispreţuite... "Domnule Micu, zise Ma­tilda, bărbaţii n-au inventat, la adresa femeilor, un cuvînt asemănător." "Ba da ,răspunse Micu, se zice misandră", dar Matilda nu auzi, surzenie care eu ştiam ce înseamnă.: în­cordare a gîndirii, pentru a domina discuţia! "Fiindcă noi nu ne facem din bărbaţi un ideal, ca pe urmă să fim desamăgite şi să devenim... ceea ce înţelegeţi dumneavoastră prin misoginism..." "De aceea, zise Micu, aţi devenit femi­niste?" Matilda iarăşi nu răspunse îndată, ceea ce era ui­mitor la ea, a cărei spontaneitate făcea orice discuţie liniş­tită de idei aproape imposibilă, alunecînd rapid spre cioc­nire, îmi plăcu această a doua pauză de gîndire pe care şi-o luă, era semnul că se stăpînea cu putere să nu răspundă chiar cu primul gînd care i-ar fi venit în minte. Iar eu reflectai paralel: fiindcă de-atîtea milenii am obosit să vă tot iubim noi cele dintîi şi să întreţinem apoi flacăra! Trebuie să devenim cu adevărat egali. "Feminismul e o prostie, zise Matilda, de mult nu mai există inegalitate în­tre bărbat şi femeie, cel puţin de pe vremea reginei Elisabeta sau a Ecaterinei a doua a Rusiei." "Va să zică la nivel de regine şi împărătese?!" se prefăcu Micu mirat. "Ba nu, zise ea, chiar de pe vremea lui Napoleon." "Dar Napoleon, doamnă, dispreţuia tocmai femeile evoluate, ca Madame de Stael." "Da, zise Matilda, dar o iubea umil, în loc să-i taie capul sau s-o bage într-o mînăstire, pe Josephine, deşi ştia că ea îl înşeală, tocmai pe el, marele împărat. Sclavia femeii a încetat în clipa cînd o femeie poate să-i facă unui bărbat toate acele lucruri pe care el i le face." "Adică?" zise Micu. ..Adică să-l părăsească, să iubească pe altul sau să-l omoare fără să fie mai grav pedepsită decît un bărbat!" "Aoleo!" se sperie Micu. ..Sau să nu depindă materialmente de el, continuă Matilda fără să mai reflecteze. În privinţa asta, de cînd o femeie poate să-şi cîştige şi singură existenţa, chiar că ultima depen­denţă a dispărut." "A dispărut, zic zău lui Dumnezeu", răspunse Micu în stilul lui Marius Chicoş Rostogan, de unde înţelesei că Micu vorbea numai ca s-o audă pe Matilda vorbind, împins de o curiozitate abia ascunsă, pe care ea n-o sesiză. "Şi totuşi, continuă el, de ce ne facem noi dintr-o femeie un ideal, ca pe urmă să devenim misogini, şi femeile nu-şi fac, cum pretindeţi? Trebuie să vă spun ca nu devenim misogini din pricina surioarei dumneavoas­tră, George Sand, cette terrible vache â ecrire, cum îi spu­nea Nietszche, marea feministă a secolului trecut. Cu o feministă lucrurile sînt măcar clare, din motive biologice, nu poţi să te culci cu ea, pentru că ai tot timpul sentimen­tul că e indignată că trebuie să desfacă picioarele şi să stea cu faţa în sus... Devenim misogini din pricina celor că­rora, dimpotrivă, le place prea mult să facă acest lucru, fără să fie curve. Ele sînt cele periculoase şi tocmai des­pre ele ne facem un ideal. Puteţi să-mi explicaţi cum reu­şesc ele să ne determine să le dăruim ce-avem mai bun, ele să ne încurajeze şi apoi, hop, nu le mai interesează ni­mic?" "Aşa, zise Matilda, pentru că un bărbat nu are far­mec, în timp ce femeia e plină, şi farmecele ei îl zăpăcesc, pentru că ea poate să le şi joace, iubeşte, să zicem, puţin, dar dă ochii peste cap ca şi cînd ar muri de iubire, şi atunci cînd ea nu mai vrea să joace comedia, gata, le monsiour' începe să dispreţuiască femeile."

"Aşa deci, gîndii, cei doi ani cît m-ai vrăjit cu farme­cele tale au fost o comedie? Şi comedia a încetat chiar a doua zi după ce ne-am căsătorit?" "Da, zise Micu, destăinuirile dumneavoastră, venind de la o femeie, au toate şansele să fie foarte adevărate, vreau să spun să conţină în ele mult adevăr. Dar tot nu văd în ce ar consta supe­rioritatea! Noi n-avem farmec, sîntem nişte pari care nu ne însufleţim decît în clipa cînd o femeie, cum aţi spus, dă ochii peste cap şi rămînem năuciţi cînd vă retrageţi armele de seducţie. Dar asta nu se numeşte înşelătorie? În asta ar consta deci superioritatea, că faceţi doar jocul naturii pentru a atrage masculul şi a avea copii? Or, după mine, omul trebuie să fie superior altfel decît înşelînd să-şi de­păşească natura, fie şi pentru simplul motiv că odată copiii făcuţi, viaţa devine cam searbădă, pentru că creşterea lor nu poate suplini ceea ce Eminescu numea «acel farmec simţ», care poate suplini absenţa copiilor chiar dacă su­ferinţa de a nu-i avea n-ar lipsi, însă copii poţi vedea la tot pasul şi să-i şi iubeşti, şi suferinţa să se sublimeze, în timp ce dragostea altora nu e transmisibilă." "Înşelătoria nu e conştientă", zise deodată Matilda. "Cum adică, se miră Ion Micu, datul ochilor peste cap nu e ceva conştient?" "Nu, zise Matilda, aşa e ea, o face în mod natural." "Da, şi cînd nu-i mai dă, cînd comedia încetează, tot nu e ceva conştient? Măcar atunci?" "Nu, nici atunci." Piciorul lui Micu începu să bîţîie, stingea ţigare de la ţigare. Palmele Matildei dădeau semne că se vor strînge.

Alarmă!"Matilda, zisei, musafirul nostru e mare iubitor de ca­fea. Am uitat să-ţi spun, mai fă-i lui una..." "Da, confirmă el, tot aşa, cu foarte puţin zahăr. Vă mulţumesc, sărut mîna." Matilda se ridică brusc contrariată de interven­ţia mea, totuşi zise: "Mai vrea cineva?" "Eu, nu", spu­sei, Clara clătină din cap, nici ea nu vroia. Uitasem de vin, turnai în pahare. "Frumos apartament, zise Clara, cîtă chirie plătiţi?" "Nu plătim, e proprietatea Matildei." "Şi n-a fost naţionalizată casa?" "Nu, zisei, s-a considerat că parterul e un demisol." "Şi este?" "Cam este!" "Şi nu v-a băgat pe nimeni?" Rîsei: "încă nu! Dar Matilda o să nască peste trei luni şi vom fi trei, sperăm să ne lase în pace." "La noi a trimis spaţiul locativ pe unul... Ion l-a dat afară şi noroc că socrii mei au acceptat să se întoarcă îndărăt; stăm înghesuiţi, dar cel puţin nu trăim cu cine ştie ce beţiv în casă, ţi-nchipui ce dezastru! "Chiar şi ţie, Ioane, au vrut să-ţi bage pe cineva?"' zisei. "Bineînţeles! Am fost la primul-secretar şi i-am explicat că n-am decît două camere şi un hol şi că am nevoie să stau în birou singur, biroul e locul meu de muncă, al că­rei specific e s-o efectuezi în singurătate; s-a scărpinat la ceafă: înţeleg, zice, dar ce e de făcut? Pînă punem pe picioare o industrie de construcţii de locuinţe, n-avem în­cotro, trebuie să limităm spaţiul locativ. Dar înainte, zic,! cum de putea lumea trăi cu cît spaţiu vroia? Au năvălit ţăranii, zice. E un fenomen mondial. Şi în fenomenul ăsta mondial, zic, nu se poate face o excepţie? Ba da, dar ce fac cu ţăranul care a fost chemat în uzine, în fabrici! De ce l-aţi chemat, zic, acolo la ţară e tot atît de important, dacă n-avem de mîncare, n-o să roadem, în loc de carne, fontă la grătar. A început să rîdă. O justă linie între agri­cultură şi industrie e aşa de greu de urmat? Industria e mai rentabilă, zice, şi la chestia asta n-am mai avut ce să-i răspund. Şi, zic, ar cîntări aşa de mult în acest uriaş proces o biată cameră pentru un profesor universitar? Cîţi sîntem noi, ăştia, oamenii de cultură! Cîteva sute. Sînt mai mulţi, zice. Vin pe urmă şi medicii, şi profesorii secundari, şi arhitecţii, şi inginerii... Toţi ăştia, zic, nu lucrează acasă... Mai lucrează, zice... Dar n-aveţi şi dum­neavoastră vreo rudă, vreo soră? Am părinţi, zic, atunci, zice, băgaţi părinţii... E tot ce-a putut face pentru mine."

Matilda adusese demult cafeaua, dar îi sticleau ochii să continue discuţia întreruptă, nu auzea ceea ce relata musafirul, care în mod evident nu mai avea chef s-o reia. Nici eu s-o ascult, căci nu prevedeam nimic bun într-o astfel de situaţie cînd unul singur acaparează atenţia ce­lorlalţi, siliţi la tăcere. Cît lipsise ea putuse şi Clara să spună cîteva fraze. Era o fată odihnitoare, care ştia să asculte şi era plină de farmec cînd te gîndeai că, deşi fru­moasă (o frumuseţe îndelung şlefuită şi conştientă că în­tre oameni superiori cochetăria şi credinţa femeii fru­moase că ar fi irezistibilă nu ţineau), nici un gest, nici un cuvînt nu trădau că trebuia crezută pe cuvînt sau pe tem­perament. Asculta, dar gîndea. Şi cînd vorbea, era, în mod nesilit, foarte prudentă. Nu puteam să-mi dau seama ce ştia ea despre bărbatu-său, dar simţeam că un gînd al lui, cînd vorbea, îi era adresat şi ei, neînţeles pentru ceilalţi, ca doi oameni care ştiu mai multe decît cei care îi ascultă. Nu i-am văzut de pildă niciodată dînd semne că se iubesc, nici cel mai mic, dar gîndul acela secret pe care el i-l adresa şi modestia cu care ea îl primea fără să fie tentată să-l desvăluie erau semnul superior unei mîngîieri, care n-ar fi avut nimic nenatural, unei tandreţi în voce, unei priviri revelatoare, adesea neştiute de cei ce se iubesc. Un mister dulce învăluia trăsăturile ei în care atît între­gul cît şi detaliul n-aveau nici un cusur. Trăsături de statuetă, care te făceau să presupui că bătrîneţea nu le va strica, ci doar le va da o uşoară patimă. Fiind vie şi nu rece, atît de delicat făcută, mă trezeam în mine cu o do­rinţă pură de a o mîngîia şi era pentru mine o mare bucurie cînd îmi vorbea direct, chiar dacă nu făcea decît să mă întrebe de chirie sau de alte lucruri obişnuite, cum făcuse mai înainte.

Tocmai vroia să spună ceva, dar Matilda, ca să-şi mas­cheze brutalitatea dorinţei de a continua discuţia între­ruptă, începu deodată să cînte şi cu o tandreţe grea îşi puse mîna pe umărul meu şi îl strînse: Ti-biaaa, davai, nu ştiu cum, începu ea cu o veselie care era adevărată, dar şi mândră că era... Moi muj, stîrlei, cacoi, ocin karaşo! Cu sugestia că iubirea e singura noastră şansă pe pămînt şi ea se afla în posesia acestei şanse ultime.

Fiasco total! De mult nu mai auzisem acest tibia, care odinioară, în cei doi ani, sunase altfel pentru mine: cînd ţi ceea ce e net ridicol în ceea ce face fiinţa iubită se în­văluie în lumina tandreţii şi surîzi de copilăriile ei. Dar acum mîna ei pe umărul meu şi acest cîntec erau o amin­tire tîrzie... aşi fi acceptat orbit ridicolul cîntecului dacă această mînă s-ar fi pus de-atunci pe umărul meu şi cînd eram singuri.

Clara renunţă la ceea ce ar fi vrut să spună şi expre­sia chipului ei se instală cu timiditate în aşteptare ca şi cînd ar fi plouat, iar Micu începu să clipească cu un efort de adaptare. Dar Matilda se opri deodată şi atacă" Şi de ce credeţi dumneavoastră, domnule Micu, că totul e con­ştient şi că conştientul nu e amestecat cu subconştientul? Chiar aşa, tot ce faceţi dumneavoastră e conştient şi mai ales e mai bine ce faceţi conştient decît ceea ce e dictat de subconştient?" "Doamnă, zise Micu, recunosc ... sub­conştientul e mai bătrîn şi că îi datorăm marile noastre intuiţii, dar dumneavoastră uitaţi că numai conştientul, mai precis, inteligenţa lucidă este aceea care poate să re­cunoască meritul marilor intuiţii..." Avîntul Matildei se opri ca în faţa unui obstacol de netrecut. Rămase cîteva clipe perplexă (în loc să fi urmat, ca la început, calea reflecţiei), apoi se decise şi, în loc să învingă obstacolul, se supuse riscului de a-l ocoli "e perfidia inteligenţei, de a-şi atribui un merit, zise ea cu o extremă încîntare. Şi oamenii nu-şi dau seama că inte­ligenţa, gîndirea lor conştientă, e mereu în goană să con­struiască, din pricina fricii lor de viaţă, tot felul de sisteme filozofice, religii, ostreţe de apărare..." "Ostreţe, re­flecta Micu fără mirare. Şi de ce nu, doamnă? Viaţa nu e blînda cu noi! De ce am avea încredere în ea? Ostreţele astea ne îngăduie clipe de răgaz, pînă ce măreaţa viaţa nu vine să ne dea un brînci în mormînt, să facem loc la alţii. Ostreţele astea sînt o mare cucerire a fiinţei umane. "Ba nu, strigă Matilda, aceste ostreţe te împiedică să vezi cerul, zarea îndepărtată, acolo unde sufletul se poate pierde în armonie cu tot ce există... norii de pe cer, apele, pădurile, păsările pămîntului, oamenii... sufletul oameni­lor aşa cum sînt ei cu adevărat, nu speriaţi, ispitiţi de iluzia pe care le-o oferă inteligenţa... Sufletul omului mult mai larg, dacă l-ar deschide, ceea ce ne face astăzi să suferim l-ar pierde în lărgimea asta, ar deveni meschin, stupid, am rîde toţi de ceea ce ne-a făcut odată să fim atît de crispaţi şi atît de laşi..."

Şi tam-ta, rara, tam-ta rara pe aceeaşi temă, cu un partis-pris din ce în ce în ce mai accentuat şi mai fasti­dios. Reieşea, oricum, că interlocutorul ei era un ins spe­riat de viaţă, un laş, dacă se încredea în valorile inteli­genţei. Şi nu cuvintele propriu-zise sugerau acest lucru, ci tonul cu care erau spuse, trufaş şi intolerant.

Pînă la urmă se lăsă o tăcere, după ce Matilda, fără a fi obosit, observă la celălalt că n-avea de gînd să mai răspundă. Între soţ şi soţie circulă atunci gîndul comun şi secret, "Mergem?" zise Clara. Nu, ghicii din tăcerea prietenului meu. Nu chiar acum, în clipa asta. Ea însă insistă, semn că nu ţinea să respecte convenienţele, cînd de la început pînă la sfîrşit fusese rău primită: "Ştii, îi zise hotărîtă, că ai de scris articolul pentru..." Şi spuse numele unei cunoscute reviste literare din Bucureşti. Atunci el stinse ţigarea şi se ridică avînd aerul că, deşi ar mai fi dorit să stea... Se scuză cu o ironie de care nu-i era teamă că va jigni (avea în faţă pe cineva rezistent, superior jignirilor): "Doamnă, zise, ştiţi, ostreţele... N-aveam încotro!"'

Şi numai rîsul sincer, spontan şi într-adevăr fără urme de resentiment, puternic şi nepăsător al Matildei, mai salvă această despărţire care ar fi putut deveni penibilă...

IX
"Crezi că nu se observă că îţi place bleaga aia?" zise Matilda după ce rămaserăm singuri. "Văd, zisei că nu vrei să infirmi ce se spune, că abia pleacă musafirii şi gazdele şi încep să-i bîrfească." "N-ai nici o grijă, şi ei fac la fel, zise ea. Sînt sigură că te căinează şi se întreabă ce-i fi găsit la mine!" "Ai dreptate, şi eu mă întrebam ce-o fi găsit el la prima lui nevastă, pe care o iubeşte şi acum." "Şi asta suportă aşa ceva?" "Se înţeleg, zisei, şi cînd cineva e discret, floare rară, nu înseamnă că e bleg." "Discretă deci, înseamnă că eu am fost indiscretă!" "În orice caz, zisei, cel mai bun prieten al meu o să ezite cînd o să-l mai invit a doua oară pe la noi." "N-are decît! El e un om interesant şi nu mi se pare că greşeşti acordîndu-i atîta credit, dar ea e o sclifosită, vedeam că mă judecă, dar nu-mi păsa!" "De ce să-ţi pese, dacă ar fi să fie condamnaţi politicoşii tu ai fi prima care ar scăpa."

Rîse în hohote: "E prima oară în viaţă cînd mi se spun astfel de lucruri, indiscretă, nepoliticoasă... Eu sînt cum vreau eu, dacă e să vorbim sincer. De la uşă am văzut-o că se uită la mine cu o privire lacomă. Asta ce e, discre­ţie, politeţe?" "Păi dacă ai apucat-o de bărbie, cred şi eu!" "No, no, asta a fost după." "Există o artă de a cul­tiva o prietenie, dar ce mă mir, tu nu ştii să cultivi nici dragostea propriului tău bărbat. Nici măcar să-l respecţi; pentru tine, nu pentru el, fiindcă ţi-e bărbat. Mă chemi la rudele tale şi timp de cîteva ceasuri nu-mi spui un cuvînt, ca şi cînd n-aşi fi fost în viaţa ta decît un simplu decor, o mobilă, un scaun. Ce să-i spui unui scaun? "Puteai tu s-o faci, să vii la mine, să-mi săruţi mîna... Aşa se obişnuieşte." "Am vrut s-o fac de două ori, o dată cînd am intrat, dar m-am reţinut fiindcă aveai aerul că nici nu mă cunoşti, şi a doua oară cînd ai formulat tu celebra idee că Artimon o iubeşte pe Tamara fiindcă n-o iubeşte. Am vrut să-ţi spun că înţeleg ce vrei să spui, dar mi-ai aruncat în treacăt o privire, aşa... parcă ai fi vrut să-mi spui că nu sînt de nasul meu astfel de idei abisale şi pe urmă te-ai uitat aiurea..." "Da, fiindcă după ochii tăi am avut impresia că o să mă ironizezi, exact cum ai făcut semn, deformîndu-mi spusele şi n-aveam nici un chef să se rîdă de mine." "Interesantă explicaţie! Dar ţi s-a întîmplat vreodată să te ironizez şi să fac pe alţii să rîdă de tine?" "Nu, n-ai avut ocazia." "Poate Petrică a făcut-o, sau mai degrabă primul tău bărbat? Mă confunzi cu ei?" "E o plăcere pentru orice bărbat să-şi ironizeze, şi încă într-un fel grosolan, nevasta în societate. Nu sînt dintre cele care acceptă, ca pe urmă să-i dea lacrimile şi să se smiorcăie chiar acolo, unde sînt invitaţi. "Da, zic, tu joci tare, bărbatul să fie jignit, şi dacă nu-i place, n-are decît. Astăzi ne-ai jignit pe toţi şi pot să fac supoziţia că ai făcut-o cu încîntare." "Da, fiindcă prietenul tău e cam laş şi nu suport să văd un bărbat laş, iar bărbatul meu să-l admire."

Aşa deci. Le ştia ea pe toate, avusese această intuiţie, că Ion Micu e cam laş. "Nu ştiu, zic, cum un bărbat care a stat la închisoare şi a fost torturat fără să-şi divulge legăturile poate fi numit un laş." "O fi fost atunci cu­rajos, dar acum curajul ăsta i-a cam pierit. Nimeni nu putea să-l silească să ţină o conferinţă despre un poet de care se rîde pînă şi la noi, la arhitecţi. Şi totuşi a ţinut-o..." A fost, zisei, o slăbiciune, nu o laşitate." Şi îi explicai cum şi de ce acceptase Ion Micu să ţină acea penibilă con­ferinţă, relatîndu-i scena care avusese loc în aula univer­sităţii, între el şi acel puternic lider. "Ba, zise Matiida, a vrut să facă pe isteţul, dar pe urmă a clacat. Trebuia să refuze. N-avea ce să-i facă... Şi pe urmă chestia asta, cu fosta nevastă... Te-ai despărţit de cineva, înţeleg s-o mai iubeşti totuşi şi după, dar după ce te căsătoreşti cu alta trebuie să încetezi. Aşa că vezi... Rezultă că ea l-a păcălit pe el - ei, ce fel de bărbat eşti tu, n-ai puţină mîndrie, puţin orgoliu s-o bagi în aia mă-sii? Înseamnă că nici asta, ««discreta», nu e mai brează, în loc să înveţe sanscrita, mai bine s-ar ocupa puţin de sentimentele bărbatului ei: "Pentru cealaltă." "Aşa e, zisei cu ironie pe exclamaţie, joci tare! Ca şi cînd n-aşi şti că şi tu mai ţii încă la Petrică. "Lasă-l pe Petrică , zise ea pe gînduri. Petrică e din ce în ce mai bolnav, crizele lui sînt din ce în ce mai dese şi mai rele." Mă uitai la ea nedumerit. "Ce crize?!" o întrebai. Petrică, îmi răspunse ea, are maladia lui Parkinson. O avea demult, chiar de cînd ne-am căsătorit noi, dar cri­zele erau rare şi benigne. Acum nu e bine deloc, mă apucă şi groaza cînd mă gîndesc." "Cum se manifestă această boală?" "Tremurături ale întregului corp şi o mare încor­dare nervoasă... Şi boala e incurabilă şi îl duce pe bolnav la exasperare pe măsură ce se înrăutăţeşte. Nu credeam că o să se agraveze atît de curînd, fiindcă se poate trăi cu ea mulţi ani..." "Şi de ce nu mi-ai spus şi mie atunci?" ,.Pentru că, vezi, discreţia aia, care zici că n-o am, m-a împiedicat. Ce rost ar fi avut?" "Şi acuma de unde ştii că îi e mai rău?" "Nu mai rău, foarte rău. Şi a ajuns la o susceptibilitate care o chinuie fără scăpare pe nenorocita de nevastă-sa (de la ea ştiu), totul îl roade şi îl macină între o criză şi alta, totul ia proporţii monstruoase, cea mai mică jignire, cea mai inofensivă aluzie..." "Păi, zic, asta avea el şi înainte!" "Nu ca acum! Iar pe atunci trebuie să ştii că ţinea foarte mult la tine de a putut să suporte atît de uşor lovitura pe care i-ai dat-o prin acele scrisori!... "Aşa este , îmi pare rău." "Iar eu, continuă Matilda, îţi tot spuneam că ţine foarte tare la tine şi tu îl înjurai. Ţi-nchipui şi cît de tare ţineam şi eu la tine de acceptam brutalitatea cu care ai procedat." "Îmi pare rău, mai bine îmi spuneai că e bolnav şi brutalitatea asta ar fi încetat." "Îţi spun, nu era aşa de grav." "Şi eu ţi­neam la el şi mai ţin şi acum, continuai, dar gîndul la tine mă orbea." "Da, şi orbirea asta mi s-a transmis şi mie, cu toate că ştiam despre mine că stau cu picioarele pe pămînt. Dacă zici că mai ţii şi acum la el, fă-i o vizită. "Tu i-ai făcut?" "Bineînţeles! "Şi cum arată?" "Cris­pat, îndîrjit, dar nu ştiu împotriva cui." "Are telefon?"Are." "Se mai duce, vreau să spun, mai fuge la taică-său?" "Nevastă-sa zice că nu." "Îi dau chiar acum un telefon..."

În felul acesta neaşteptat se termină discuţia noastră, de altfel paşnică, lucru de mirare la Matilda, probabil şi din pricină că aflase că îmi plăcea Clara. Dar asta o gîndesc acum, dacă aşi fi ştiut atunci că ăsta e un remediu sigur şi eficace împotriva nepăsării unei femei, nu eu i-aşi mai fi urmărit stările ei schimbătoare care nu în­cetau să mă ia fără veste, ci ea s-ar fi neliniştit de-ale mele, gustînd din această papară numită nesiguranţă.

Cu Petrică nu ieşi nimic. Răspundea sec şi înţepat la întrebările mele, ce mai faci, cum îţi mai merge şi cînd îi făcui propunerea să ne vedem îmi răspunse cu iritare: "Nu pot, sînt ocupat." "Bolnavii incurabili, ca şi nebunii, îi spusei Matildei, sînt departe de a fi simpatici." "Ce zice?" "Numai că nu m-a înjurat." "E explicabil, zise Matilda, să nu poţi suporta sănătatea altuia." "O fi, dar..."

X
Matilda îşi reveni însă repede din această stare paş­nică. Tocmai îmi spuneam că sarcina şi apoi naşterea care se apropia de termen şi apoi grija pentru noul cetăţean al lumii or s-o împiedice să mai aibă drept unic ţel per­soana mea (afectînd în acelaşi timp contrariul) şi, cine ştie, concretul unei noi existenţe în viaţa noastră s-o readucă la starea anterioară căsătoriei, pe care n-o puteam uita şi era unica mea speranţă într-o viaţă în care să dom­nească pacea şi armonia. Îl doream pe acest copil şi mai ales îi doream să-l iubească foarte tare şi să mă neglijeze, nu cum îi spusesem în seara aceea că naşterea lui nu trebuie s-o determine să se înstrăineze de mine. Acum doream chiar acest lucru, să-şi vadă de copil ca şi cînd eu nici n-aşi mai exista.

Într-o zi ieşii brusc din birou s-o văd şi să mai stăm de vorbă. În timp ce lucram, şi mai ales dacă lucram bine, mi se făcea dor de ea, nu mai aveam nimic în minte, siguranţa se restabilea în mine, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat între noi, reveneau cu putere scene din pri­mele noastre întîlniri şi, prins de o puternică iluzie că o s-o regăsesc şi stăpînit de o jubilaţiune interioară care era o expresie a certitudinii că visul meu se realizează (ceea ce scriam era filozofie proprie, nu simple însăilări datorită contactului cu marile sisteme, examinam textul şi îmi dădeam seama că atît ideea cît şi exprimarea erau armonioase), mă făceau să plasez pe undeva pe planul cinci conflictul surd dintre mine şi Matilda şi să cred că simpla mea bucurie de a o vedea era suficientă ca ea să cedeze. Uitam că ea nu ceda cîtuşi de puţin şi că de fie­care dată un cuvînt al ei, o privire erau mai puternice decît euforia mea, care se stingea încetul cu încetul şi mă trezeam iarăşi singur. Cum, mă întrebam, de ce nu ghi­ceşte că am lucrat bine şi măcar în asemenea clipe să renunţe la ea însăşi, să fie alături de mine şi să nu caşte cu nepăsare, sau să-mi spună în cel mai fericit caz o pros­tie, cum ar fi, ce e cu tine, ai băut ceva? Nu ştia deci că nu cunosc plăcerea de a bea? Nu ştie nimic despre mine, gîndeam cu uimire, mă crede că pot fi oricum şi nici măcar nu se miră. Nu s-aş mira nici dacă ar afla că o înşel, că aşi putea veni seara tîrziu beat acasă şi să fac scandal sau să nu vin decît în zori! Nu astfel sînt bărbaţii? Alte­ori însă era şi mai rău, îi citeam ia priviri o vie sur­priză, cu ochii larg deschişi asupra mea, în care citeam pietrificat că mă vede cu uluire: cine e omul ăsta? Ce e între mine şi el de stă aici în casă? E bărbatul meu? Cum de m-am trezit cu el aici? "Bine, îi spuneam şi eu, abătut, plictisit brusc, ridicîndu-mi privirea peste creştetul ei, undeva departe, spre zarea speranţei, simţind în acelaşi timp cu nelinişte cum se scurge din mine puterea de a iubi, deşi o iubeam... văd că te-am deranjat, te rog sa mă scuzi!" Şi reintram în biroul meu, crezînd că ea va veni după mine să-mi spună că n-am deranjat-o deloc şi să s-o mire ce m-a apucat. Nu venea, şi asta îmi dădea certitudinea să nu despic firul în patru, interpretînd o privire care putea să însemne altceva. Dar apele sufletului, despicate astfel, se uneau repede la loc şi uitam ceea ce sim­ţisem. Nu putem fi tot timpul gata de a primi afecţiunea celuilalt, gîndeam, există şi aceste stări de absenţă sau de oboseală, cînd nu trebuie să aşteptăm nimic de la ci­neva care ne iubeşte. Dimpotrivă, trebuie să dăm noi... Dădeam, că surîdea, dar îmi spunea în acelaşi timp: "...Sînt sigură că vrei ceva de la mine! Nici vorbă..." Or, aluzia ei n-avea nici un rost, ştia bine că îmbrăţişările noastre, din fericire, erau singura parte din teritoriul p-a care îl locuiam împreună, care rămînea neatinsă de am­biguitate. Dincolo de orice şi fără să ştim de la cine, apă­rea dorinţa năprasnică, de la mine care mă trezeam co­pleşit de ea, de la ea care fără să dea vreun semn fie el şi obscur, după o împotrivire se lăsa învinsă, şi ne trezeam în alt tărîm, în care trăiam cel puţin două zile, timp în care aveam adesea parte de privirea ei divină... Alte reacţii erau însă mai salutare, deşi foarte rele. Se uita la mine şi se strîmba:" Nu te mai preface că mă iubeşti, mi-e scîrbă!" "Hai, sictir", îi răspundeam perfect linşitit. Şi chiar mă simţeam perfect liber, fiindcă brutalitatea reac­ţiei ei înlătura din mine strîngerea de inimă, neliniştea, în timp ce puterea de a iubi nu se mai scurgea, fiindcă în acele clipe n-o mai iubeam deloc. Asta îmi amintea de o pereche de la noi din cartier, nişte vecini cu care tata se avea bine, în timp ce mama, care nu cunoştea ura, să nu-i vadă în ochi. El era şef de echipă la ecarisaj, un ins gras dar şi umflat, cu privire porcină, beţiv fără scăpare, bătăuş din cauza siguranţei pe care i-o dădea statura lui uriaşă, dar şi laş, fiindcă înaintea unuia fără frică, tăcea milc, chiar dacă îi era înjurată muierea, care se afla de faţă... Trăise cu vreo două care ţinuseră la el, a treia însă îi venise de hac, semăna eu el, şi pe ea o iubea mai mult. Se îmbăta el, se îmbăta şi ea. O înşela el, îl înşela şi ea. Dădea în ea, asta îl pocnea şi ea cu ce nimerea, în moalele capului... M-a trimis tata să împrumut de la ei o teslă sau nişte holţşuruburi. I-am găsit la masă şi m-a surprins se­ninătatea de pe chipurile lor, mulţumirea împăcată, aşi fi putut zice chiar mai mult. El ciugulea nişte struguri, ea stătea alături şi era veselă, căci uriaşul îi povestea ceva cu glasul lui bîlbîit, în care bucuria de a trăi era atît de îm­bulzită în gîndurile lui înecate de băutură, încît numai dacă erai foarte atent înţelegeai ce spune. "Bună ziua nene, i-am spus, molipsit de veselia lui, m-a trimis tata..." "Te-o fi trimis, zice, stai şi tu jos şi bea un pahar de vin." Eram mirat că îi vedeam pe amîndoi mulţumiţi de ei înşişi, nu puteam să conciliez în mintea mea de adolescent urletele care se auzeau adesea din casa lor şi pacea şi tihnă în care îi găsisem... "Astăzi, spuse el visător, mi-am f... nevasta... Tu, se bîlbîi el, ai f... pînă acum?" Nevastă-sa rîse şi îi spuse să lase copilul în pace. "De ce, zise el nostalgic, ce, e ruşine? "E adevărat, nene Acojocăriţei (demult vroiam să ştiu ce e cu svonul ăsta), că la cutremur, cînd ai auzit că un prieten de-al dumitale, un instalator de la blocul Karlton, a murit în cutremurul de la Bucureşti, dumneata l-ai înjurat?" "Bă, ...muma în... de oameni, zise el, l-am înjurat, i-am spus du-te-n... mă-tii, dar de necaz, era cel mai bun prieten al meu..." "Păi cum să-l înjuri, nene Aco­jocăriţei? am spus eu cu superioritatea vîrstei tinere care nu înţelege. Dar el nu mă luă în seamă, se aplecă şi-şi luă cu tandreţe nevasta de gît. Ea se lipi de el şi rămaseră astfel melancolici şi ai fi zis ca doi amanţi uniţi pînă la moarte. "Ia uite, am gîndit, formidabil, cei doi ticăloşi se simt bine unul cu altul, aşi putea zice chiar fericiţi..." Spre o astfel de ticăloşie alunecam şi eu cu Matilda, îmi spusese că îi e scîrbă de mine şi în loc să plec de îndată şi pentru totdeauna din casa ei, o înjurasem şi eu cu sa­tisfacţia grasă a unei eliberări. Urma să ne împăcăm şi să ne proptim capetele într-o dulce tandreţe.

De astă dată şi în numai cîteva clipe avui o dublă re­velaţie. Matilda vorbea la telefon, dar cu o expresie care mă făcu să-mi bată inima. Chipul ei era inundat de o fe­ricire pe care o credeam îngropată în sufletul ei, vocea îi era tainică şi şoptită, corpul îi era aplecat înainte în fotoliu ca şi cînd ar fi fost ţintuită, fascinată de ceea ce i se spunea. Stătea cu spatele la mine, dar deodată ea simţi că era privită şi ascultată, mai spuse un cuvînt şi închise imediat. Se întoarse spre mine şi totul pieri de pe chipul ei, îmi arătă într-o clipă unul de gorgonă... "Ce vrei?" spuse cu sfidare şi cu o furie abia stăpînite. Şi inima îmi bătu iarăşi, simţind că mă întunec. "Cu cine vorbeai la telefon?" o întrebai totuşi flegmatic, ţinîndu-mi bine hă­ţurile în mâini, căci furia ei de a se fi simţit surprinsă şi nestăpînita ură a acelui "ce vrei" mi se transmiseseră şi mie, îmi venea s-o calc în picioare şi aşa s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi fost însărcinată. "Nu te priveşte!" zise. Bine­înţeles că nu mă priveşte, spusei eu cu dispreţ, şi mă mir că ai întrerupt brusc convorbirea, ca şi cînd m-ar fi interesat pe mine cu cine pălăvrăgeşti tu la telefon... (în mare şoaptă şi atît de fericită cum ai fost şi cu mine odaia, gîndii eu mai departe, mohorît, restul frazei)... Şi continuai: Sufletul tău nu poate rămîne inactiv, dacă nu mai iubeşti, începi să urăşti! Da, ură iraţională, nu credeam că în nici un an de la căsătorie o să începi să mă urăşti. Da, ura ţi-a ţîşnit din gură şi ţi-a apărut pe chip. Formi­dabil! Parcă te-aşi fi tăiat."

Şi tăcui, continuînd să mă plimb, observînd-o fără s-o privesc. Dar nu se lumină, continuă să stea încordată şi cu chipul urîţit, nu devastat ca în seara aceea după ce plecasem de la Tasia. Nu, încordat, străin, duşmănos. O hotărîre fără întoarcere părea să se coacă în ea în acele clipe, dar revelaţia mea ultimă mă puse şi pe mine la adăpost de neliniştile începutului. Bine! Mă urăşte, gîndii, şi acest lucru e atît de evident încît nu mai e nevoie de nici o ex­plicaţie. Astfel de revelaţii sînt suficiente în sine. Tăcerea ei hidoasă chiar mă bucura, era, dacă mai era nevoie, o confirmare în plus că nu puteam să mă înşel. "Te sfătuiesc, îi mai spusei, să-ţi porţi ura liniştită, să nu crezi că sar­cina e o pavăză, n-am să te calc în picioare, dar găsesc eu ac de cojocul tău fără să dăunăm copilului.''

Şi mă îmbrăcai şi ieşii în oraş. Seara îmi spuse cu un glas neutru: "Poftim la masă", dar cu o nuanţă perceptibilă: n-am chef să te servesc, dar o fac din obligaţie. Fă-o, gîndii, şi eu o să am grijă de tine tot din obligaţie. Ne înviorarăm mîncînd, dar fiecare pe cont propriu. Era bine aşa, gîndii, decît să alunecăm spre ticăloşia şi feri­cirea celor doi vecini ai părinţilor mei. Ura curată, adică ura pură, e mai demnă de respect decît fericirea ameste­cată cu josnicii. Mă hotărîi (şi avui o clipă impulsul să i-o şi spun, dar mă abţinui din instinct în ultima clipă) să mă port ireproşabil cu ea, orice mi-ar face.

Într-o zi vrui să dau un telefon, dar telefonul nu mai era la locul lui, pe un taburet lîngă fotoliu, şi văzui un fir pe sub uşa dormitorului. Îl luase cu ea, să n-o mai stin­gheresc în convorbirea ei al cărei interlocutor o făcea să arate atît de transfigurată. Dormeam împreună ca doi duşmani... Ziua se retrăgea lîngă telefon şi nu ştiu dacă vorbea ore întregi, dar nu-şi mai petrecea după-amiezile în hol cu mine... O singură dată intrai peste ea (aveam şi eu nevoie de telefon, dar nu mă gîndii să bat la uşa pro­priei mele neveste, care ar avea secrete pe care eu nu tre­buia să le aud, asta ar fi fost culmea, să-i mai respect şi secretele) şi într-adevăr o găsii întinsă în pat, foarte ve­selă de astă dată şi nu închise cînd eu intrai. "Vreau tele­fonul", îi spusei. Ea se făcu că nu aude, dar spuse ceva pe ruseşte, guleaiu, Tasia, sau ceva în genul ăsta şi abia după aceea întrerupse. Se stinse şi veselia, odată recep­torul aşezat în furcă, dar nu aşa de spectaculos ca prima dată.

Începui să am îndoieli. Şi dacă în ziua aceea vorbise tot aşa, cu Tasia sau cu Petea, sau cine ştie cu cine şi ceea ce îi citisem eu pe chip era doar proiecţia speranţei mele refulate? Da, dar ura ţîşnise din cuvintele ei şi, pe urmă, dacă ar fi fost Tasia sau Vasia, dracu să-i ia, de ce închisese brusc şi se făcuse ca şi cînd ar fi avut pe cap, în loc de păr, şerpi?

Se mai însenină, dar telefonul continuă să-l ţină în dormitor cîteva săptămâni, pînă într-o zi... Dar trebuie să spun că înseninarea ei nu mă făcu să uit, apele despi­cate nu se mai împreunau să arunce în uitare scena care se petrecuse în ziua aceea. Pentru întîia oară dorinţa nu ne mai apropie cu forţa ei care ne dădea iluzia, cel puţin cîteva zile de fiecare dată, că luăm viaţa de la în­ceput. Mă instalasem confortabil în convingerea că nu mai era nimic de făcut şi o apropiere era imposibilă cît timp ura ei nu înceta. Şi cum putea să înceteze cînd abia câştigase teren? Această buruiană e mai puternică decît floarea atît de fragilă şi delicată a iubirii... O spun acum, dragostea este supusă adesea asalturilor chinuitoare ale geloziei care o poate veşteji, intrigilor celor care nu ne simpatizează şi, nu o dată, ba chiar foarte adesea, lipsu­rilor, sărăciei, dorinţelor care nu se pot împlini... în timp ce ura e suverană, n-o poţi smulge pînă nu creşte, înflo­reşte şi piere singură, uneori după ce a reuşit să nimi­cească în prealabil viaţa unui cuplu. Eram hotarît s-o ignor şi să n-o alimentez, poate că avea viaţă scurtă. Nu vroiam să mă despart de Matilda. Cui îi e uşor să accepte un eşec? Fiindcă legătura mea cu Nineta nu mersese prea departe, iar cu Căprioara n-ar fi mers chiar dacă lepăda copilul şi scăpa. Amintirea legăturii ei cu eminentul chi­rurg m-ar fi urmărit şi ne-am fi despărţit fără să consider acest lucru un eşec al meu. Cu Matilda însă, da, ar fi fost un grav eşec, greu de consecinţe, mai ales din pricina co­pilului care urma să vină. Cine nu m-ar fi blamat că am părăsit o femeie însărcinată, sau cu copil mic? Ce femeie şi-ar mai fi legat viaţa de-a mea, fără o gravă nelinişte şi perpetuă nesiguranţă? Dacă şi ea va fi la rîndul ei pă­răsită? Trebuie să răspunzi foarte exact şi pe scurt la întrebarea: de ce nu v-aţi înţeles? Şi răspunsul să conţină în el în acelaşi timp şi răspunsul la a doua întrebare inevitabilă: Dacă e aşa, atunci de ce v-aţi mai luat? Ei, că nu ţi-ai dat seama de la început... aia e, basme arabe, tre­buie să-ţi dai seama, eşti vinovat, şi cine îmi spune mie că acum îţi dai? Şi femeia fuge, de altfel ca şi bărbatul şi numai dacă apare între tine şi ea o convingere nezdruncinată, aproape mistică, oarbă, că acum va fi bine, poţi să-ţi mai refaci viaţa. Dar cine te poate asigura că vei găsi sau te va găsi o astfel de pasăre rară? În zilele noastre astfel de păsări fie că sînt deja înlănţuite în căsătorii nefericite ca şi a ta, fie că nu au răbdare să mai aştepte ca Şolveig, patruzeci de ani, să se întoarcă un Peer Gynt rătăcitor şi se mărita cu primul imbecil care li se pare mai acătării. Timpuri grele pentru iubire în acest secol! Cine spune că psihologia şi mentalitatea asta o au numai femeile se înşeală grosolan. Faptul că bărbatul e mai nepăsător şi mai sigur pe sine nu înseamnă că nu are aceeaşi soartă: singurătatea, care atrage viciile, beţia, petrecerile şi curvăsăriile ruinătoare ale voinţei, gustul bizar al ratării, filozofia adecvată şi ranchiuna nedomolită împotriva ce­lor care realizează ceva. În acest sens noi românii ştim multe. Geniul e persiflat fiindcă aşa-zisele personalităţi care promiseseră mari creaţii nu mai credeau în nimic... Forţa de a înfrunta singurătatea, renunţare la tot, familie, soţie, copii, prietenia cu alte familii, soţii şi copii, o au puţini, iar eu nu ştiam încă dacă o aveam, oricum, chiar dacă o aveam (şi simţeam că aşi putea-o avea), nu-mi puteam îngădui să sfidez toate acestea şi înainte de a mă vedea constrîns să renunţ la ele, să mă învălui în trufia unei singurătăţi orgolioase. Fără să ajung să semăn cu Acojocăriţei, trebuia să învăţ să duc un trai dur cu Matilda, pînă la marginea posibilului. Eram însă departe de a avea sentimentul că totul ar fi pierdut. La urma urmei, gîndeam, această labilitate a stărilor sufleteşti ale Matildei semăna cu natura şi avea forţa ei: dacă era nor, asta însemna nor, era zadarnic să mai cauţi în astfel de zile soarele. Dacă îmi spărsese biroul cu violenţă, asta însemna furtună în inima ei, gelozie furioasă, nu trebuia s-o lo­vesc (nenorocire, tocmai în ziua cînd vroise să-mi spună că e însărcinată!) şi dacă apăruse în sufletul ei ura, ei bine, ce putea să însemne? Trebuia descifrat...

Astfel, scena petrecută nu mi se mai păru suficientă în sine, îmi dădu însă ea răspunsul. Într-o zi, după ce ne ridicarăm de la masă, o văzui că se duce gînditoare spre uriaşul dulap stil florentin din dormitor, îi deschise larg toate uşile, se întoarse în hol şi reveni şi deschise un alt dulap din antreu, dulap de haine groase căptuşit cu alamă împotriva moliilor şi o văzui că se întoarce cu două mari geamantane, cu care reintră în dormitor. Curios, mă apropiai să văd ce face ea acolo. Liniştită, punea în ele lucruri. Era prin iulie, şi mă gîndii că vrea să plece în concediu fără mine. "N-are decît", gîndii, deşi mă întrebai cum poate ca pleca în concediu aşa singură spre sfîrşitul lunii a opta? Putea sa păţească ceva. Observai însă că îşi vîra în ele prea multe lucruri şi prea groase pentru luna iulie. De pildă fulare, căciulite, pulovere de lînă, mantouri... Stă­team rezemat de tocul uşii şi mă uitam, încercînd să înţe­leg. Rufărie intimă, dar multă, bluze, sutiene, ciorapi groşi de iarnă, mănuşi, un costum de schi, feluri de fuste, rochii multicolore... Uneori se apleca şi bîjbîia prin sertare de jos... Batiste, baticuri... Le mai alegea, le ridica în aer, le scutura, le contempla, apei le arunca înapoi. Astfel se zorii cîtva timp cînd scoase tot de-acolo de sub ultimul sertar pantofi, cismuliţe (astfel le numii în mintea mea, cismuliţe, nu cisme...). Mişcarea aceasta îndelungată a gesturilor ei, pauzele, aplecările, alegerea veştmintelor pe un înţeles inexplicabil îmi dădură parcă o halucinaţie. Ve­deam ce se întîmplă, dar înţelesul nu se ivea. O anumită mişcare, chiar cu înţeles şi nu atît de variată, dar înscriindu-se unui unic sens monoton, privită îndelung, poate deveni halucinatorie. "Poate vrea să le dea la curăţat", gîndii scuturînd din cap, dar cum să dai la curăţat cisme, pantofi, rufărie intimă? Astea le spală Ana... Mă trezii din contemplarea paralizantă în care căzusem şi o-întrebai: "Ce faci tu acolo?" Ea nu-mi răspunse îndată, dar în cele din urmă, după ce trecu cel puţin un minut şi fără să mă privească, văzîndu-şi de treabă, îmi răspunse cu gîndul absent: "Plec, ţi-am spus, dacă nu pleci tu, plec eu!" Auzind-o inima bătu ori un svîcnet care mă făcu, ca odinioară cînd venise prima dată la mine, să simt un fulger prin şale în zig-zag, care îmi tăie răsuflarea. Da, neîndoielnic, pleacă, gîndii. Avui apoi un surîs, reflex bi­zar şi nefericit al mici gîndiri paşnice, mă apropiai de ea şi îi pusei mîna pe umăr, vrînd să-i spun că asta e o prostie şi să renunţe la ea. Ea sări în lături ca muşcată de şarpe şi îmi şuieră cu o ură sălbatică: "Să nu te atingi de mine", şi cu o astfel de voce încît pe lîngă ură distinsei amenin­ţarea. Ne privirăm în ochi cîteva clipe, intens, două priviri fără iluzie şi fără împăcare. Nu mă apucasem să-i descifrez ura, şi acum ea îmi oferea să reflectez la primejdia care m-ar pîndi dacă mai încercam s-o ating, chiar cu intenţia de a-i declara că o iubesc. Ei, ce primejdie? Îndîrjită, se aplecă iar să cotrobăiască în dulap, avînd aerul sfidător, să încerc adică de-aici înainte să-i mai fac ceva dacă mai îmi dă mîna. Mă aplecai atunci şi îmi deslănţuii furia asu­pra geamantanelor: le răsturnai, lovii cu picioarele în ele, împrăştiai lucrurile prin odaie şi în cele din urmă luai geamantanele şi le dusei înapoi în dulapul din antreu, pe care îl încuiai şi băgai cheile în buzunar. Revenii calm în dormitor.

"Aştept să naşti, îi spusei, şi pe urmă te învăţ eu minte. Se urcase în pat şi începuse foarte liniştită să răsfoiască o revistă. Se aşezase cu fundul la uşă. "Iată deci, gîndii, cum gestul care altădată mă făcuse să rîd, cînd fusese vorba de Petrică, revenea, chiar dacă faţă de alt bărbat care nu semăna cîtuşi de puţin cu acela. Iar ea nu ştia ce eu ştiu... "Şi felul cum stai tu acuma cînd bărbatu-tău îţi vorbeşte, continuai, o să confirme zicala; capul face, fun­dul trage!"

Iar în birou nu-mi dădui seama că trebui să treacă cel puţin un ceas pînă să redevin senin. Şi totuşi mă hotărîsem mai înainte să mă port cu ea ireproşabil, orice mi-ar face! Ei bine, cum ar fi trebuit să mă port? Desigur, s-o las să plece! Ar fi plecat oare? Bineînţeles! Violenţa reacţiei ei şi ameninţarea care se adăugase urii arătau că n-ar fi suportat o înfrîngere şi ar fi mers foarte departe... avem ca un plan şi pentru varianta în care lăsînd-o să plece sconta pe venirea mea după ea (şi cred că avea şi un alt plan în care eu nevenind ea ar fi stat plecată pînă ce ar fi trimis emisari prin rudele ei să plec eu, şi încă unul în care dacă n-aşi fi plecat, ar fi născut copilul în spital fără să mă anunţe)... Nu mai ştiu ce-ar fi făcut după aceea, dar ştiu ce-aşi fi făcut eu, aşi fi aşteptat-o la ieşire şi aşi fi adus-o acasă cu povara tuturor acestor variante în spi­nare, dintre care pentru ultima, că am lăsat-o să nască singură, nu m-ar fi cruţat şi mi-ar fi reproşat-o în eternitate. Cui i-aşi fi putut spune şi cine m-ar fi crezut că nu eu am silit-o să fugă? Dacă amintirea lui Acojocăriţei n-ar fi rămas atît de vie în memoria mea, aşi fi lăsat-o să plece. Dar nu suportasem, în clipele cînd o contemplam făcîndu-şi bagajele, să devin subiect de comedie umană.

Şi toate acestea nu erau justificate a posteriori, pen­tru că nu exista în mine curajul s-o las să plece, chiar dacă aşi fi fost gata să accept în sinea mea că nu avusesem atunci pe loc chiar intuiţia tuturor acelor variante; sim­ţisem însă că nu era bine s-o abandonez pe Matilda pe un drum de ale cărei consecinţe nu era conştientă în por­nirea ei... începea, oricum, o istorie de care n-aveam nici un chef. Era adevărat, mă umilise, dar cel puţin n-o ştiam decît noi doi, în timp ce altfel ar fi aflat Artimon prică­jitul, gringalet-ul, Tasia, Masia, dracu, Tamara (în faţa căreia făcusem pe grozavul), fără să mai vorbesc de pă­rinţii mei, de Ion Micu, de Vaintrub, care continua să aibă pentru mine aceeaşi consideraţie, ca înainte de a deveni şef de catedră şi decan... Şi încă eu eram oarecum la adă­post, continuai să reacţionez în singurătatea biroului meu, mai tînăr ca ea puteam fi înţeles că nu ştiu încă să mă port cu o femeie, dar ea, care era la a treia căsătorie, de ce nu ştia să se poarte cu un bărbat? Nu se fuge de-acasă în luna a opta...

Nu bănuiam atunci, simţindu-mă chiar pe deplin li­niştit, că o protejasem pe Matilda, că puţin îi păsa ei de toate acestea. Aveam s-o aflu curînd, după două luni de la naşterea copilului, cînd credeam că ameninţările mele anterioare o vor face, cum îi spusesem, să-şi poarte ura liniştită, dacă acest eveniment biologic, etern şi funda­mental, care marchează aproape totdeauna în bine viaţa unui cuplu, cum e naşterea unui copil, n-o să-i schimbe starea de spirit. Mai bine o lăsam să plece atunci, ar fi fost un risc infinit mai mic în consecinţe decît ceea ce mă făcu ea să trăiesc în ziua aceea...

XI
Nimic deosebit nu mai apăru între noi pînă la acea sărbătoare de botez (căci la o astfel de sărbătoare se pe­trecu totul), dacă iluzia mea care mă purtă două luni pe apele ei ar fi fost ceva nou in viaţa mea cu Matilda. Tre­buie să spun însă că n-ar mai fi apărut această iluzie dacă în tot acest timp, adică începînd după scena cu fugitul ei de-acasă şi pînă la acea sărbătoare de botez, cu Matilda nu s-ar fi petrecut totuşi ceva, şi anume apariţia unei stări de calm, de tandreţe şi chiar de fericire, sentimente care e adevărat că nu-mi erau adresate, dar pe care nu şi le mai reprima ca înainte, cînd mă bucuram că le avea.

Ana strînse a doua zi dimineaţa fără să se mire lu­crurile împrăştiate prin dormitor, ca şi cînd ar fi fost nor­mal să le găsească astfel (servitoare de mare tradiţie, care nu trăncănea şi n-avea curiozităţi care n-o priveau), iar Matilda mă privi la ceai cu un vag interes, ba chiar îmi turnă ea în ceaşcă, lucru pe care alteori nu-l făcea... Totuşi o vreme tăcerea se instala între noi, dar nu cînd era vorba de lucruri practice. "Mănîncă şi tu cu prietenul tău la braseria voastră, azi n-am gătit nimic, n-am găsit carne... Vorba lui Bacovia (mă surprindeau asemenea referiri ne­aşteptate)... iar lucrurile au început să dispară... Unii spun că bine le-a făcut, sau că un geniu se va naşte. Pînă să se nască geniul, vad că bine ne-a făcut nouă, că nu mai avem ce mînca." Iar alteori: "De ce nu-mi spui că ţi-a căzut un nasture de la pantalon? Nu ţi-l cos eu, n-ai nici o grijă, ţi-l coase Ana, care nu se jenează la gîndul că vreo stu­dentă s-o fi gîndit cu nostalgie la ceea ce ar putea să iasă pe-acolo pentru ea." Rostită sec, această vulgaritate, cu armonie totuşi, dispreţuitoare şi rece. Alteori însă cu o grijă nepăsătoare: "Lucrezi prea mult, ai slăbit, o să zică lumea că te ţin nemîncat." Sau, impenetrabilă, simulînd o gelozie care nu spunea nimic: "Ce mai face doamna Clara (eu îi spusesem astfel odată), de ce nu te duci la ea să te consoleze? Bărbatu-său n-ar avea nimic contra, e mai filozof decît tine!"

Toate acestea tot tăcere însemnau, nici măcar n-aveam nevoie să-mi reprim vreun răspuns. Tandreţea era pentru sine şi pentru cel care se hrănea din sîngele.ei. O vreme am auzit-o rîzînd singură în dormitor. Chicotea, urma o tăcere, apoi izbucnea deodată într-un rîs stăpînit de o mare veselie. Ce-o fi? mă întrebam. Intrai peste ea. Mă primi cu o tandreţe totală şi firească, aşi fi zis de o extra­ordinară forţă de sugestie: s-a întîmplat vreodată ceva rău între noi? Dar şi în treacăt, aşa cum merita un lucru atît de neînsemnat faţă de irepresibila veselie care o stăpînea. Îşi duse mîna la gură cu un gest simplu de ţărancă şi chicoti iar. "Vrei să vezi? zise. Şi îşi ridică sus rochia şi îmi arătă o burtă ca o superbă boltă albă, boltă pe care începu s-o pipăie. Fii atent, zise iar cu o expresie de aş­teptare şi pîndă şi într-adevăr văzui cum pe această boltă mătăsoasă apăru un gurgui care se mişca. Matilda îl prinse cu mîna şi trase de el. Gurguiul dispăru fulgerător şi ea rîse cu gura pînă la urechi. "Ştii ce puternic e? zise. Îi ţin tare de lăbuţa piciorului, dar ştii cum trage? E furios , trebuie să fie băiat! Dar e uituc, ai să vezi cum împinge iar cu piciorul, cu toate că îl ciupesc tare... Fii atent, zise iar şi scena se repetă şi ea izbucni din nou în hohote. Dar deodată parcă îşi aminti de ceva, se înveli cu un gest brusc şi deveni străină, nu întru totul, dar absentă şi gînditoare, luă în mînă o carte. Ştiam ce e, îşi amintise că nu mă mai iubea şi în orice caz nu meritam scena la care asistasem..; Foarte bine, gîndii, văd că îţi place să te joci cu el încă de pe acum, înseamnă că n-o să mai ai timp de mine, o să pot să mă ocup liniştit de filozofie.

Într-o zi primirăm un purcel de la Vasile, alarmat de Matilda că de două săptămîni nu se mai găsea carne, sau se găsea puţină, şi pînă să-ţi vie rîndul la coadă, apoi, spu­nea Ana furioasă, carnea se găta, închide el oblonul, mîn-ce-l în pîntec şi no, întoarce-te, Ana, şi spune la doamna, care nu crede la tine, că n-ai găsit nimica. Purcelul însă era destul de mare şi cum Ana tocmai lipsea (nu la vreun bărbat se ducea, zicea ea, apăcă nu-i trebe ei o astfel da pacoste la viaţa ei, ci la nu ştiu ce frate Fodor, sau Ferenc, de care o apuca fără veste un dor vinovat), încît se ocupă Matilda de purcel, care era viu şi amuzant. Ridica rîtul în sus şi făcea: groh, groh, ce crezi că vreau de la tine? Crezi că vreo relaţie de simpatie? Mi-e foame, dă-mi să mănînc!

Îl ţinurăm aşteptînd-o pe Ana, care nu veni decît după o săptămînă, cînd era prea tîrziu: o găsii pe Matilda în bucătărie cu purcelul întins pe grătarul de lemn de la baie îl măcelărise cel care îl tăiase, un gunoier, după cum îmi spuse. Făcea cîrnaţi din carnea pentru cîrnaţi. Stătea pe un scăunel, cu burta mare, şi învîrtea la maşina de to­cat, care mergea ca vai de lume. O întrebai dacă pot s-o ajut. "Vezi-ţi de treabă", îmi răspunse... Mă chemă totuşi după un ceas şi îmi spuse, în timp ce arunca într-o tigaie bucăţi de carne. "Poftim, zise, mănîncă pomana porcului. Şi se întoarse la cîrnaţi, care mai puteau suferi o amînare, pînă venea Ana, dar pe ea o apucase să-i facă atunci şi o prinse acolo miezul nopţii... în sfîrşit se culcă, după ce îmi arătă nişte maţe pe jumătate goale, cu întreruperi, care numai a cîrnaţi nu semănau. Nu apucasem să adorm, cînd îi auzii în întunericul dormitorului strigătul. Aprinsei lumina: "Ce este?" "Am avut un junghi, zise, dar foarte dureros." "Sigur, zisei, stai tu să faci cîrnaţi ore întregi, că o să-ţi fie bine. Toate sînt la dispoziţia ta." Şi stinsei veioza; îndată ea strigă: "Ah, Doamne!"' Aprinsei din nou: "Ce este?" "Doamne-Dumnezeule, şopti, pierd co­pilul. La şapte luni e mai bine decît la opt luni... Şi iar strigă: O, prostuţule, nu e timpul tău, ce vrei tu, stai li­niştit..." Dar eu sării din pat şi pusei mîna pe telefon. "Maternitatea, vă rog, doctorul Salanţiu e de serviciu?" "Da, aşteptaţi un moment." "Doctore, soţia mea are du­reri mari" "Cine e la telefon?" "Petrini!" "A, da! Să vie doamna imediat la maternitate." "Îmbracă-te imediat", îi spusei Matildei. Ea se sperie, dar un nou strigăt îi alungă spaima, se dădu jos şi în cîteva minute eram în stradă. Un taxi se ivi, îl oprirăm şi intrarăm în el.

La maternitate doctorul Salantiu se arătă grăbit şi su­părat. "Ce-aţi făcut? zise. Ce e cu contracţiile astea? "Nu ştiu, doctore, înălţă Matilda din umeri. N-am făcut nimic." "Întindeţi-vă pe canapea cu faţa în jos", spuse acesta deodată calm şi parcă edificat, în timp ce rupea o fiolă şi o sugea cu seringa. Şi se apropie, îi desveli fesele şi îi înfipse acul, pe care îl scoase, strigînd unei infir­miere: "Rezerva patru şi orice pălăvrăgeală cu gravida strict interzisă. O să adoarmă şi totul o să fie bine. Pof­tiţi!" "Doctore, îl întrebai, pot să stau şi eu pînă adoarme?" "Bineînţeles". Dar aşteptai o vreme pe cori­dor. Infirmiera însă nu se putu stăpîni să nu-mi spună ce era cu această rezervă patru. Acolo fusese adusă cu o zi înainte, la reanimare, una care născuse greu şi murise, era bolnavă de inimă şi nu ştia, avea ceva congenital. Copilul trăia... Aici, ca şi la agonici, în alte spitale, înţelesei eu, moartea pîndea pe-aproape naşterile care vroiau s-o sfideze. Neliniştit, mă uitai la ceas. Intrai în rezerva Matildei, sperînd s-o găsesc liniştită şi adormită. Intrai cu sfială. Matilda nu mă văzu, deşi tocmai cînd lipeam uşa, ea, cu perna în braţe, se muta de la un capăt la celălalt al pa­tului. Rămăsei tăcut, în aşteptare. Ea nu se simţea bine, luă iar perna în braţe şi se mută la loc, îşi vîrî faţa în ea... Da, adoarme, gîndii, dar în aceeaşi clipă ea îmbrăţişa perna şi se mută iar la celălalt capăt... Mă apropiai... "Ma­tilda, îi şoptii, cum te simţi...?" "O, mi-e somn"', răspunse ea cu un glas chinuit, şi avu un gest, o fluturare a mîinii de îndepărtare, de buimăceală... "Ieşiţi, zise infirmiera, in­jecţiile astea sînt foarte rele, dar fac bine, potolesc con­tracţiile înainte de termen... Fiţi liniştit, mîine se în­toarce acasă..."

Toată noaptea a mutat perna de la un capăt la altul, îmi povesti aceeaşi infirmieră care o asistă la naştere, o lună mai tîrziu. Săraca doamna, era să piardă copilul, de-aia nu putea ea să doarmă liniştită. Altele cad în ne­simţire ca nişte vaci şi se trezesc rîzînd... Da' zdravănă fetiţă! Doamna cînd a auzit, a întors capul: dă-o-ncolo, a zis, credeam că e băiat. Dar pe urmă nu mai putea de dorul s-o vadă, cînd o duceam cu căruciorul în rezervă unde e, zicea, vreau s-o văd. Să nu mi-o încurcaţi cu alţii... Au, unele, frica asta, să nu le amestecăm copiii, nu ştiu că le punem un număr de mînuţă, cum să-i încurci?...

Cînd am adus-o acasă după două săptămâni, în poarta maternităţii, i-a desvelit copilului chipul şi mi-a spus fără vreo tandreţe patetică: "Uite, fi-ta, şi a învelit-o la loc, adăugînd: Sper să-ţi semene, nu e nevoie de o a doua Matildă în viaţa asta, ajunge una."

Eram prevenit că pruncii nu arată grozav la naştere, totuşi mă uitai din nou la fetiţă, pe care o botezasem ca pe mama, Silvia. Arăta foarte bine, dar bineînţeles că nu se putea şti de pe acum cu cine o să semene. De ce îmi spusese ea că speră să-mi semene mie şi nu ei? Îmi înapoie florile ca să poată urca în taxi. Maşina luă viteză. De ce e bronzata? o întrebai. Te pomeneşti că e brunetă?" "Nu, are icter! zise ea, dar deloc îngrijorată. Icter fiziologic, aproape toţi au, e o reacţie fără importanţă. Trece în zece zile."

În timpul lehuziei vorbisem zilnic împreună la telefon, deşi prindeam foarte greu maternitatea, suna veşnic ocupat şi tot din aceeaşi pricină nici ea nu putea să mă cheme, telefonul era pe coridor şi nu putea să aştepte în picioare să-i vie rîndul şi nici să vorbim mult. Se internase într-o dimineaţă pe la orele patru, tot aşa, prinsă brusc de aşa-numitele contracţii. Ştiam că totuşi naşterea parea să vină abia peste cîteva zile, dar e adevărat că putea surveni şi peste cîteva ore sau chiar imediat. Întors acasă pusesem ceasul să mă scoale după două ore şi telefonul alături, să mă sune aceeaşi infirmieră, dacă se întîmplă ceva. Mă trezii şi dădui un telefon... Aveţi o fetiţă de trei kilograme, strigă infirmiera, să vă trăiască." "Cînd a născut? "Chiar acum!" "Pot să viu şi eu?" "Interzis!" "Păi data trecută n-a fost interzis." "Era altă situaţie, în alt salon..." "Fetiţa e normală?" "Da, a făcut gălăgie mare, a ţipat de ne-a spart urechile! O să iasă o muieruşcă!..." "Dar mama? "...Mama, staţi puţin că tocmai iese, dar nu vorbiţi mult, că doarme..."

Vrusei să-i spun că, dacă doarme, s-o lase în pace, dar ea părăsi receptorul şi după cîtva timp auzii vocea Matildei, care nu ştia ce vorbeşte, nu-mi auzea glasul.....da, da.... am văzut-o... mi-au luat-o, mi-e somn..." Apoi vocea infirmierei: "Vă spun, i se împiedică limba, dar e sănătoasă, totul a mers bine..."

Încît acasă, câteva zile se distra povestindu-mi tot fe­lul de istorii din spital, al căror haz nu pătrundea deloc în starea mea de spirit şi mi se păreau stupide sau tragice, nu se potriveau cu ideea pe care mi-o făcusem eu despre acest loc al naşterilor, care era o maternitate, locul de unde porneau în viaţă, printr-un orăcăit de surpriză ex­tremă, dar şi de bucurie şi spaimă amestecate, urmaşii, ca să ne ia locul după ce noi vom ajunge la staţia terminus. Că un ţigan şi-a trimis şi el nevasta să nască la materni­tate (s-au boierit ţiganii! dacă e pe gratis?!) şi că asta, cînd doctorul Salanţiu a vrut să-i desvelească burta, a în­ceput să ţipe şi s-a vîrît sub pat. "Ieşi, fă, de-acolo, zicea ginecologul. Cum o să te ajut să naşti dacă nu mă laşi sa te examinez!?" "Nu ies, dom'doctor!" "Dar de ce, eşti nebună, de ce ai mai venit aici? "Nu ies, dom'doctor. Dacă aude al meu că ai pus mîna pe mine mă omoară!"' Gelozie primitivă şi cretină, gîndii şi nici măcar nu mai fusei atent să aud cum s-a sfîrşit toată chestia... "Acolo, reîncepu Matilda cu un glas şoptit, semn că trebuia să fiu atent, că o să mor de rîs, fiecare gravidă îşi alege un ginecolog s-o asiste, să aibă adică mai multă grijă de ea să nască uşor, să nu se chinuie mult. Îl alege de-acasă, ori, după reputaţia aceluia, ori la recomandarea cuiva. Îi dă două mii (în banii de azi vreo cinci sute de lei). Şi uneia i se recomandă unul tînăr, abia ieşit din facultate. Şi ăsta, cînd a venit sorocul, a încălicat, pe burta femeii şi dă-i, împinge, da' cum!... De, să-şi merite banii. Idiotul, mi-a povestit doctorul Salanţiu, n-a aşteptat să vadă dacă femeia nu putea să nască doar cu un minim ajutor sau chiar fără el, mai ales că mai născuse... El nu, împingea de nă­dejde, pînă ce, odată, sbang, copilul ţîşneşle ca din puşcă din burta femeii şi o face praf..." "Cum adică praf, tresării eu, a murit?" "Nu, n-a murit, dar i s-au făcut ferfe­niţă toate alea şi a izbucnit o hemoragie care nu se mai oprea. A fost chemat şeful, doctorul Salanţiu, care, îne­cată în sînge cum era femeia, a început s-o coasă. Cînd a terminat, s-a şters pe frunte cu cotul, s-a uitat la ăla şi i-a spus numai atît (căci, infirmiera îl informase ce fă­cuse): «Tîmpitule!»", "Şi copilul?" "Copilul a murit... Femeia n-a făcut caz, era o ţărancă, mai avea doi acasă... Şi chiar dacă ar fi făcut, Salanţiu, mi-a spus chiar el, l-ar fi acoperit, fiindcă el era furios şi pe femeie, cine a pus-o să dea bani... Dar vai de ea cum o să se mai iubească de-aci înainte cu bărbatul..." "De ce?" "Pai îţi spusei, şapte rupturi a avut - dar mari! nu vorbesc de una pînă la anus (o pufni rîsul), i se vedea anusul cînd o cosea, anusul dinăuntru, nu cel pe din afară, în toate părţile a fost sfişiată... Una, continuă Matilda cu altă expresie, era la al treilea avort la şase luni şi ceva, nu-l mai putea ţine, am văzut cu ochii mei, îi ieşea capul afară, i se vedea creştetul şi el săracu nu vroia nici el şi, cît da de aer, re­pede se trăgea îndărăt. El nu vrea, mă-sa nu vrea, dar ceva din burta ei nu-l mai putea suporta şi iar i se vedea creştetul. Pînă la urmă a ieşit în aerul otrăvit de afară, l-au luat repede, l-au pus sub oxigen, a trăit trei zile, pe urmă l-au aruncat la crematoriu...

Abia atunci am înţeles de ce îmi povestea Matilda toate acestea: putea să i se întîmple şi ei una din aceste istorii şi nu i se întîmplase. Se bucura! Dacă numai în două săptămîni cît stătuse acolo aflase atîtea, asta în­semna că într-un an se întîmplau zeci de drăcovenii şi nenorociri. Gravida nu era cruţată de ginecologi în mo­mentul naşterii... împinge, i se striga, nu sta ca oaia, în timp ce pe femeie o treceau sudori reci. Lasă urletele, opinteşte-te, că mori şi n-am ce să-ţi fac. Da, da, nu nasc eu, tu naşti, pune mîna şi lucrează, apucă-te cu mîinile de pat, trage-ţi răsuflarea şi adu pe lume un nou deştept, care să facă pe urmă pe nebunul cu tine şi să uite cine s-a chinuit cu el... "Chiar aşa le vorbea, spuse Matilda uluită, nici dumneata, nici dumneavoastră, oricine ar fi fost, ţărancă simplă sau nevastă de ştab! Dar cine îşi mai aducea aminte cînd îl vedea pe urmă pe ăla micu orăcăind, cînd acelaşi medic i-l arăta triumfător, jalnic de îţi venea să plîngi cînd îi vedeai guriţa disperată răcnind că fusese alungat de-acolo de unde îi era atît de bine. Cît am ajuns la spital, povesti Matilda mai departe, am lăsat apă... ştii, femeile lasă apă ca şi animalele, adică în clipele acelea copilul sparge învelişul în care trăieşte în burta mamei, înseamnă că nu mai poate fi nici hrănit şi nici de respirat nu mai poate, trebuie să iasă afară să respire aer, chiar dacă el n-are chef să iasă. N-are încotro. De ce sparge atunci învelişul? Nu se ştie. Cînd nu se întîmplă chestia asta, moare înăuntru şi după vreo zece zile iese, îl alungă femeia în pragul morţii, un copil mort... (Vezi, sînt extreme, unul vrea sau e alungat să iasă prea de­vreme, alţii nu vor sau nu pot fi alungaţi la termen, şi mor şi ei şi le ameninţă şi pe mame; am impresia că le­gea asta ne urmăreşte şi în viaţă... prea devreme... prea tîrziu... tata a murit la o petrecere, după ce se întorsese de la nişte analize, toate perfecte... A ridicat sus paharul să ureze triumfător nu ştiu ce şi i-a picat paharul din mînă.... în schimb mama ne-a chinuit doi ani de zile, pa­ralizată, cerîndu-ne să-i aducem ba nişte peşti de la Bo­botează, pe care îi mîncase cine ştie cînd, ba să-i punem războiul de ţesut să-mi facă ea mie nu ştiu ce covoare de zestre... Sufletul îi era tînăr, dar nu şi vasele din creier care o damblagiseră...) Salanţiu a fost mai reţinut cu mine, datorită prestigiului tău. E prieten cu Vaintrub, care i-a spus că eşti cel mai serios universitar de la Filozofie. (Vaintrub, cînd îi spusesem că nevastă-mea e însărcinată, se arătase afectuos şi mă asigurase să n-am nici o grijă să mă adresez lui Salanţiu, cu care el era prieten, avea să-i vorbească). O să naşteţi uşor, mi-a spus, şi dumnea­voastră şi copilul aveţi forţă vitală. De unde ştiţi? Avem noi indiciile noastre. Îl credeam, cu toate că simţeam jun­ghiuri adînci, se opreau totuşi cîteva secunde şi puteam să respir. Cum e cu naşterea fără dureri? l-am întrebat printre ţipete, dar eram încă vitează, mai aveam timpul să-l ironizez. O să vedeţi şi singură cum e, zice. Uite, chiar acuma e momentul. Nu era momentul. Totul se oprise, mi se părea că trebuie să mă dau jos şi să nasc poimîine. Chiar am schiţat gestul să mă ridic. Stai acolo, a strigat el atunci scos din pepeni. Copilul e pe drum şi ei îi arde să plece la plimbare. Atunci am simţit că mor, dar că şi scap... Cred că am urlat ca o vită... Nu ştiu cît a durat şi pe urmă, oaea, oaea... cu sughiţuri, se îneca... ca un broscoi... Cînd mi-a arătat-o"... Matilda avu un gest, mai departe nu putea să spună ce-a simţit în clipa aceea. Se posomorî, era secretul ei...

Şi nu-l desvălui şi începu să se identifice cu acest se­cret chiar din primele săptămîni, care urmară. Mă dădea la o parte de lîngă pătuţ, se apleca, lua fetiţa în braţe, nu ştiu ce-i făcea, o desbrăca, o îmbrăca, o înfăşura, îşi scotea sînul, se întorcea cu fundul la mine întinsă pe pat ca şi cînd ar fi vrut să se ferească de nu ştiu ce forţe malefice şi îi dădea să sugă din sînul ei bogat, în deplină singură­tate şi complicitate cu noua-născută, care n-avea nevoie de mine...

XII
Vasile ne trimise tot ce trebuie pentru botez, care avu loc la biserică, după ritual, spre bucuria mamei, deşi Matilda, fiind membră de partid, înfrunta o interdicţie. Pre­otul o vîrî pe Silvia în apă (şi fetiţa se arătă cuminte, spre deosebire de alţii care urlau ca din gură de şarpe), îşi făcu slujba şi ne eliberă un inutil certificat de botez, altădată menit să-ţi dovedească religia. Pe vremuri semnătura pre­otului pe carnetul elevilor în vacanţă era obligatorie ală­turi de a tatălui şi putea influenţa nota la purtare. Mă uitam la preot şi mă întrebam ce-i mai rămăsese lui din aceste prerogative? Nici măcar să ne îngroape, fiindcă am văzut înmormîntări fără el, cu camioane, sinistre apa­riţii... Oricum ceremonia religioasă ne sugerează că o di­vinitate există (şi nu există? chiar aşa, sîntem părăsiţi în marele cosmos? nimeni nu mai veghează asupra noas­tră?). Curios, mă luasem odată după un astfel de camion să văd ce se întîmplă. Murise subit o oarecare Mariţa, responsabilă de stradă. A luat cuvîntul în faţa gropii căs­cate viitorul responsabil, s-o elogieze. "Eroinica ţaţa Ma­riţa", zicea el, a făcut şi a dres. Eroinica ţaţa Mariţa a ac­tivat cu multă cinste, c-o fi c-o păţi... Prezenţa unui preot, om cu carte şi cu har, l-ar fi inhibat pe grotescul perso­naj, păstrînd neatinsă solemnitatea în faţa morţii. Auzi­sem că undeva într-o comună, Săpînţa, din nordul pro­vinciei noastre, apăruse un bizar individ care, la cerere, scria pe cruci versuri de un cinism hilar, care luau în de­riziune viaţa mortului şi care în mod straniu plăceau ce­tăţenilor acelei comune, iar la noi în oraş se spunea că sînt "geniale". Reţinusem şi eu o însemnare pentru con­cizia finalului unei existenţe: Aici zace şi se face Nicolae Pîrvu praf...

Cimitirul era, cică, plin de astfel de inscripţii, dar mult mai rele, pentru cel ce în viaţă fusese iubitor al pa­harului, care n-avea să mai bea acum decît apă de ploaie, curvar, să mai iubească acum şi el pe vecina de mormînt, palavragiu sau certăreţ, să se certe de-aici înainte cu viermii, mîncău, acum avea să-l mănînce şi pe el pămîntul, să-i intre în gură. Se spunea că aceste inscripţii indi­vidul le compunea amatorilor pe cînd aceştia mai trăiau şi rîdeau auzindu-şi viaţa rezumată în patru versuri în­tr-un fel atît de neaşteptat... Şi să se mai spună că magia artei nu atinge straturile cele mai de jos... Totul e să nu fie convenţia prea sofisticată...

Biserica nu era nici în interior şi nici pe dinafară în­tr-o stare prea bună şi nici odăjdiile preotului prea noi. Schimbarăm cîteva cuvinte în acest sens şi preotul dădu din umeri. Nici înainte bisericile nu se făceau şi nu se în­grijeau de către stat, ci tot de către credincioşi, dar autoritatea preotului fusese zdruncinată şi oamenii nu prea mai dădeau bani şi nici biserica nu mai poseda ca altădată moşii, iar preotul avea totuşi un bun salariu, fiindcă el, pe lîngă slujba religioasă, mai preda şi religia în şcoală, însăşi expresia acestui preot era umilă, ca şi cînd odată cu pierderea parţială a vechilor privilegii materiale îşi pier­duse şi o parte din har, sau aşa îl vedeam eu?

Ne întoarserăm acasă şi pe la ora trei începură să sosească musafirii, veni marele şef al clanului Lemnarilor, Vasile (Tasia luase parte la botez ca şi părinţii mei), Tamara cu gringalet-ul, Petea cu posomorîta de nevasta-sa, cîţiva colegi de la arhitectură ai Matildei, Ion Micu şi Clara, Vaintrub, Ben Alexandru, noul meu prieten, fost puericuitor, Salanţiu, ginecologul, şi bunicii mei după mamă, cei după tată muriseră în anii din urmă acolo în satul lor. Deşi eram puţini, vreo douăzeci şi doi, musafirii noştri, înainte să se aşeze la masă, se şi grupară inevita­bil: rudele Matildei şi cei doi arhitecţi în jurul ei, prie­tenii mei cu mine, în bibliotecă, şi numai mama, tata şi bu­nicii mei rămaseră stingheri. Mă dusei la ei.

E uimitor să-ţi vezi părinţii încă tineri, în timp ce ai devenit tu însuţi un bărbat care s-a însurat şi are şi un copil. Bunici încă vînjoşi, dintre care tata, bunic al Silviei la cincizeci de ani, trăia cu o muiere şi n-avea nici un vi­ciu care să-i ruineze mintea şi trupul şi să-l facă să-şi expună cu neruşinare acea muiere cum făceau cei beţivi sau stricaţi, muiere pe care n-o cunoştea nimeni. Se spu­nea, adică se ştia de existenţa ei, dar nimeni în cartierul lui nu descoperise cine e... Mama îmi aruncă, o clipă, o privire pierdută, pe care tot într-o clipă o trimisei în adîncul sufletului, căci atunci eram prea tînăr şi în plină înflorire, ca să-i surprind înţelesul. Abia azi iese la supra­faţă. "Eşti tu, maică, fericit? parcă mă întreba, cu in­tuiţia extraordinară a mamelor, care au avut destul timp în viaţă să mediteze, mai ales ea, care se detaşase de pro­priul ei bărbat, prin voinţa de a rămîne curată după ce adusese pe lume un copil. Sau poate o îndoială: făcuse bine că îl alungase cînd vedea acum cu ochii ei că totul se învîrtea pe această linie în jurul iubirii şi ceea ce în­ţelegeau oamenii prin asta, posesiune şi nu dăruire? Citea în bucuria mea o adîncă supunere în faţa acestei aşa-zise iubiri? Citea în sufletul Matildei că strălucirea chipului ei nu era pentru mine, în timp ce eu, chiar dacă nu mă uitam într-acolo, spre grupul ei, mi-era gîndul numai la ea?

Întinse, mîna şi mă mîngîie, iar eu îmi ferii obrazul, avînd în clipa aceea intuiţia dorinţei ei de a mă proteja. Dacă gîndul mi-ar fi fost clar ar fi trebuit să-i răspund: ..Nu mă cunoşti, mamă? Sînt fericit în nefericirea mea."

Şi rîsei: "Uite la mama, în loc să-şi mîngîie nepoţica, ea tot pe mine vrea să..." "Maică, zise ea, eşti tu vesel, dar parcă nu mai eşti cum te ştiu eu." "Păi cum să mai fiu? îi răspunsei. Am mai îmbătrînit" "Munceşti prea mult, zise, mai lasă cartea." "Asta e meseria, mamă, ce-ai vrea să fac, să tai frunză la cîini?" "Fii şi tu ca alţii, nu le mai pune pe toate la inimă! Nu-i vezi? Sînt graşi şi frumoşi!" "Vrei să spui că eu sînt slab şi urît?" Şi mă dădui pe spate de rîs. "Nu că eşti urît, dar ai cam slăbit..." "Şi de unde ştii tu, mamă, că le pun chiar pe toate la inimă?"

Nu-mi răspunse. Cum să nu ştie? Scapă cineva de intuiţiile mamei, care ştie cum trăieşti fără să fi aflat nimic de la nimeni? Sau prea puţin, de pildă ce vedea acum, veselia Matildei care nu-mi era adresată? O fe­meie trebuie să stea lîngă bărbatul ei şi lîngă părinţii acestuia, nu cum făcea ea acum, că i se auzea rîsul printre străini şi la ei nu venea să-i întrebe măcar de sănătate... Mă uitai la Matilda insistent, privirile ni se încrucişară, ea înţelese, se scuză şi veni la noi. Dar veselia i se stinsese, "Mama vrea să-şi vadă nepoţica" îi spusei. Matilda îşi trase mai aproape scaunul. "Adoarme greu, zise ea, are colici, o doare burta după alăptat şi abia a adormit. Cînd se trezeşte, vă spun eu... Apoi către mine: Victor, am uitat să te întreb, să-i servim, acum cu ţuică sau cînd ne aşe­zăm la masă?" "Dacă mai durează, desigur..." "Mai du­rează puţin, credeam că Tasia o să ne ajute, dar văd că s-a aşezat la taclale cu Tamara, că văd că şi ăsteia i s-a descleştat gura şi o ţine de vorbă." De ce nu-i spui? zisei, gîndind: şi tu de ce nu te duci s-o ajuţi pe Ana? Tata se uită sugestiv alături, adică să se ducă mama, dar chipul ei blînd deveni sever şi tata se mişcă jenat de prostia pe care era gata s-o facă deschizînd gura.

Matilda se ridică şi îi auzii glasul invitîndu-le pe Tasia şi Tamara să vină cu ea, şi ele săriră fără codeală. Băurăm ţuici, aduse de Ana în mici păhărele de baccara. Ma­rele Vasile se strîmbă şi aruncă pe gît puţinătatea aceea de lichid, punînd apoi mîna pe sticlă şi înghiţind alte trei la rînd. "Astea sînt pentru cucoane, zise el cu înţelegere, te pomeneşti că şi la vin o să bem tot din de-astea, niţel mai mari! Eu o să trec drept beţiv." "Apăcă eu ştiu că domnul Vasile nu este la el beţivu", zise Ana. "Ştii tu, dar ce-o să zică lumea asta?" Avea dreptate, şi eu băui unul şi păstrai un al doilea să mai stau de vorbă cu ai mei. "Ce mai faci, bunicule, zisei, cum mai merge?" "Cum să meargă, zise el, aşi mai trăi mult dacă n-ar fi bătrîna asta!

Adică bunica. "Păi dar, zise ea, senină, dacă n-aşi fi eu, te-ar mînca cîinii... Aoleo mă doare ici, aoleo stomacul, aoleo ficatul... Nici un pahar nu ştie unde e. Odată i-am zis şi eu: du-te şi ia-1 singur. Da' unde e, zice; în dulap, unde să fie. Da' unde e un dulap, îl aud că zice şi m-am în­chinat singură." "Păi în casa asta sînt douăzeci şi patru de dulapuri, zise bunicul cu humor, că şi-a făcut toată viaţa numai dulapuri, era un colţişor liber, chema tîmplarul şi, zice, să-mi faci aicea un dulap..." "Da, parcă ai ştiut tu ce e aia să creşti o casă plină de fete, zise bunica. Toate am fost la dispoziţia ta, şi acum ai rămas singur şi nu ştii unde e un dulap." "Şi tu ce treabă ai? o întrebă el cu un humor înteţit. Ce învîrteşti, ai vrea să te servesc eu pe tine?" "Nu, da' zici că ai mai trăi mult dacă n-aşi fi eu..." îl prin­sese, mă uitai la el să văd ce mai zice. "Păi da, răspunse el de îndată, aşi lua şi eu una mai tînără, nu o hoaşcă ca tine." Pînă şi mama surîse. "Tu să iei una mai tînără?", îl întrebă bunica uitîndu-se la el cu acelaşi humor senin al bătrânilor care au trăit şi s-au înţeles bine- cît au fost în putere şi a căror singură distracţie în doi era acum sa-şi spună unul altuia cît de bătrîni au ajuns încît nu mai fac amîndoi nici cît o ceapă degerată. Măsuram, privindu-i pe toţi, cu jubilaţiune, treptele vîrstelor; bunicii bătrîni, părinţii mei, pe lîngă ei, în plină putere matură, eu un copil faţă de toţi (şi mă simţeam chiar astfel), aveam to­tuşi la rîndul meu o fetiţă, sărisem deci şi eu prima treaptă. Bunicule, zisei, sînt fete care mor după bătrîni! Le place lor, ce să le faci!" "Păi cum, făcu bunicul, în timp ce n-am auzit că unui tinerel să-i placă o babă căptuşită."' "Şi dacă l-ai vedea cum îi cad nădragii", mai spuse bunica şi schimbă vorba, începu să spună noutăţi despre cele­lalte fete ale ei, surorile mamei, că una a făcut, alta a dres. Mama rămase mai departe tăcută, dar asculta cu interes, în timp ce tata se enerva, că el ştia demult că... şi că el le spusese, dar...

Mă ridicai şi revenii în bibliotecă. Vaintrub tocmai vorbea şi tăcu în clipa cînd intrai eu, dar nu pentru că se ferea de mine. Stăteau toţi în picioare cu ţuicile în mînă, în afară de Micu şi Clara, care se aşezaseră pe canapea. "Totuşi, doctore, zise Micu, dumneavoastră puteţi să ne spuneţi de ce ar fi necesară." Vaintrub dădu din umeri: "Nu ştiu absolut nimic". "Dar nişte presupuneri puteţi să faceţi." "Nu mai multe decît le poţi face şi dumneata." Adică", insistă Micu. "Adică, de pildă, să se adopte sis­temul sovietic actual, în care să se desfiinţeze vechiul bacalaureat, şi cursul primar obligatoriu de patru ani să fie de şapte, iar cursul universitar să fie de cinci ani." "Şi numai atît? clipi Micu des, iritat şi plictisit. O a doua re­formă a învăţămîntului, la o distanţă aşa de mică de prima, nu cred eu că se va rezuma numai la atît." "Şi eu cred, zise Vaintrub. A venit la noi în inspecţie un individ de la minister şi a asistat chiar la cursul meu. Pe urmă mi-a spus în birou: «Sînteţi cam rupt de viaţă, tovarăşe decan. Ce ne interesează pe noi scolastica dumitale?>> «-Nu te interesează pe dumneata, ne interesează pe noi, i-am răs­puns indignat. Filozofia...» «Acum nu facem filozofie, m-a întrerupt el, facem tractorie!» «Du-te dumneata la tractorie, i-am spus, n-ai ce căuta prin universităţi...» «Dum­neata», îl auz că îmi zice... «Dumneavoastră, i-am tăiat-o, aşa trebuie să te adresezi unui profesor universitar şi de­can, cu dumneavoastră, că n-am păzit porcii împreună...» îl văd că se face roşu şi se încordează în gît. «Dumnea­voastră, zice, aţi auzit de îmbunătăţirea compoziţiei so­ciale în cultură şi învăţămînt?» «Da, dar nu cu troglodiţi ca dumneata.» «Atitudinea dumneavoastră de ciocoism nu e compatibilă cu postul pe care îl ocupaţi. O să rapor­tez tovarăşului ministru.» «Ieşi afară! i-am spus. O să va raportez eu, pe dumneata şi pe ministru, acolo unde tre­buie.» Aveam impresia netă că acest ministru, un imbecil cocoţat acolo pentru lustrul lui de intelectual burghez cu vederi de stînga, o nulitate, pur şi simplu îşi bătea joc cu cinism de învăţămînt, dacă aşa înţelesese el să-şi îmbună­tăţească compoziţia socială a cadrelor din minister, angajînd astfel de pitecantropi. A doua zi telefon de la cabi­netul tovarăşului I. C. (era acelaşi personaj cu care Ion Micu avusese o altercaţie în aula universităţii şi care apoi îl umilise pe Ion punîndu-l să ţină o conferinţă despre Amăicăliţului). Pe I. C. îl cunosc din 44, cînd mi-a propus să primesc funcţia de secretar al comitetului judeţean de partid. Situaţia era însă complexă, ştiţi de ce, şi i-am spus că mă simt capabil să-i fac faţă în cultură, da, în ase­menea funcţie, nu. Şi nu m-a uitat şi cînd mi-a propus catedra şi decanatul, am acceptat. Şi mă ia tare la telefon. I-am spus: «N-am cerşit nimănui o favoare de care să-mi fie frică să nu zbor. Vă adresaţi poate ministrului învăţămîntului, căruia lui îi e frică să nu zboare? Eu nu zbor, plec imediat dacă mă mai ameninţaţi astfel.» S-a înfuriat. «Am!» «Vezi să nu rămîi fără el.» i-am răspuns. Pot să-mi îngrijesc pacienţii şi fără carnet, n-cm intrat în partid să mă agăţ de un carnet. Pot să am convingeri şi fără el, astea nu poate să mi le ia nimeni!» -«Ia uite, a rîs el de astă dată, cum îşi scoate corniţele dră-cuşorul mic-burghez!»" "Are şi el o idee, zise Micu, una singură, dar fixă. Celelalte flotează, le bate vîntul. Parcă îl vad că într-o zi se întoarce la tipografie, de unde a plecat şi unde n-a citit nimic..." "Aşa este, continuă Vaintrub, cînd a văzut că nu mă sperii, a dat-o pe rîs. Că e adevărat că l-am înjurat pe ministru? «-Trebuie să ajutăm cadrele noi să intre în problemă, nu să le dăm afară cînd vin în biroul nostru.» «Se poate şi asta, dar să nu vină la noi să ne spună că azi nu mai facem filozofie, ci tractorie.» «Da, aşa a spus»- «Atunci e un idiot, care nu ştie nici măcar că clasa muncitoare se ghidează după filozofia marxist-dialectică, şi că practica, fără teorie, e oarbă... Dacă e aşa, atunci ai avut dreptate. Linia partidului e justă, dar uite ce ajunge în practică.»'' "E un simptom to­tuşi", zise Ion Micu. "Bineînţeles că e un simptom, con­firmă Vaintrub cu o voce, ai fi zis, materialist-dialectică, parcă ar fi studiat un fenomen obiectiv, în care nu era implicat. Ideea în sine e falsă: ce e aia să îmbunătăţeşti compoziţia socială a cadrelor? O faci dacă ai cu cine, iar dacă n-ai?! Pregăteşte-le şi pe urmă, acolo unde e cazul, schimbă dar nu aşa, gata, să îmbunătăţim compoziţia... Lozinca se aplică, dar nu îmbunătăţeşte nimic, dimpotrivă, devine extrem de dăunătoare, cu consecinţe incalculabile la nivel naţional. Degeaba- zicea J. C. că am avut dreptate, mi-a zis mie, că m-am revoltat, dar acolo unde nu se revoltă nimeni, ce se întîmplă?" "Ce să se întîmple? zise Micu, îl ascultă pe troglodit, zice da, tovarăşe, şi scoate din program cursul despre scolastici." "Ai dreptate, zise Vaintrub cu acelaşi glas ştiinţific. M-a chemat rectorul şi deloc jenat mi-a spus că ar fi bine să-i dăm dracului de scolastici şi să ne mulţumim cu grecii vechi şi cu marxis­mul. Asta a doua zi după ce mă chemase la telefon I. C. Nici vorbă, i-am spus. L-am întrebat de ce? Că a primit, în acest sens, un telefon de la minister, chiar ministerul a dat această dispoziţie. L-am întrebat cînd a vorbit cu el? Chiar atunci, mi-a spus. Simptomatic! Asta însemna că I. C. nu-l chemase la ordine pe ministru, îl lăsase în pace, şi asta, ridică ,vocea Vaintrub cu o indignare mai puţin dialectică, chiar după ce vorbise cu mine şi îi explicasem şi recunoscuse el însuşi că avusesem dreptate. Avusesem eu, dar asta nu schimbă nimic, adică nu schimba lozinca, dispoziţia, care venea chiar de la el, de la I. C. şi care pe­semne că era generală. Ce fel de lozincă?" Vaintrub ridică din umeri. Nu putea să-şi dea seama... "Acuma ştiu de ce e necesară o a doua reformă a învăţămîntului!" exclamă atunci Ion Micu şi în mod bizar începu să rîdă în felul său sacadat şi excitat de idei pe care nu vroia să le comu­nice, rîs de triumf greu de descifrat şi care nu se mai termina... El ghicise şi extrem, de curios şi turburat aştep­tam să-şi termine rîsul acela care mi se părea cam ne­ghiob în prelungirea lui exagerată şi să-i întreb, dar intră Matilda si ne invită la masă...

XIII
Sufrageria noastră era alături de hol, de care era des­părţită nu de uşi sau de glasvanduri, ci de două arcade pe două coloane, ceea ce dădea apartamentului o oarecare somptuozitate şi mai ales mult aer în casă. Cele trei odăi ale copilăriei şi adolescenţei mele erau mai mici luate îm­preună, decît holul casei Matildei. În sufragerie, un geam cu vitralii care dădea în curte, rămînea veşnic închis. Cu­lorile lui, albastru viu şi roşu intens, ingenios combinate, împreună cu cele două coloane, te trimiteau în evul mediu, senzaţie care se destrăma dacă îl deschideai. Arcadele se meschinizau, apartamentul devenea un simplu spaţiu ale cărui perdele groase de la ferestre îţi aminteau de ceva văzut şi la alţii, în orice caz ceva cu care te obişnuiai re­pede şi nu-ţi mai spunea nimic, în afară de confortul de a simţi că nu te apasă pereţii. Geamul acela însă, culorile lui aveau ceva magic, nu păreau culori care se concentrau liber undeva în realitate şi să capteze atîta lumină miste­rioasă, în plimbările mele prin hol, mă atrăgeau irezistibil, şi cînd bătea soarele în ele pe la amiază erau mirifice, mai ales că dincolo de ele, în doi arbori stufoşi, ciripeau pasările. Timpul parcă se dilata, cădeam în visare şi gîndeam: ia uite, bătrînii meşteri, nişte necunoscuţi, dar atît de apropiaţi de mine, au prins aceste minunate culori şi le-au lăsat aici pe acest geam să le ghicim sufletul. Or fi murit, or mai fi trăind, cine ştie?

Musafirii mei simţiră şi ei ceva şi auzii exclamaţii: frumoasă sufragerie... da, da, frumoasă casă... da, plăcută, odihnitoare... Nu e nevoie să stai într-un palat ca să te simţi bine... Da, dimpotrivă, eu aşi avea senzaţia, oricum neplăcută, că din camerele goale ar putea să intre peste mine nişte fantome... adică nu fantome, dar golul din ele, vidul... Ba da, şi un palat, dar mic, fără camere multe şi fără etaj, cum e Mon plaisir al lui Petru Cel Mare, de lîngă Leningrad... Aţi fost la Leningrad? Da, într-o delegaţie, să vedem şi noi cum se poate naşte fără dureri... Şi se poate? După părerea mea nu se poate decît prin excepţie, printr-o gimnastică asemănătoare cu a yoginilor, dar gravidele noastre mi-au rîs în nas, decît să mă trudesc atîta, urlu şi eu cîteva ceasuri şi am scăpat... Rîsete... Vocea Matildei, Vasile, stai în capul mesei, Victor, tu stai în celălalt capăt, Tamara, tu stai lîngă mine, uite aici, domnul Vaintrub, alături (lîngă fratele ei), domnul Micu, poftiţi aici (în stîngă Tamarei), doamnă Clara (lîngă părinţii mei), Pe­tea (lîngă Ben Alexandru).

Eu mă trezii în stînga cu bunicii şi în dreapta cu urîta nevastă a lui Petea. Ni se servi întîi salată de boeuf, de care nu se atinsese nimeni dintre ai mei, urîta lui Petea şi Vaintrub o mîncară toată parcă hămesiţi amîndoi, părinţii şi bunicii mei se uitau în farfurie ca şi cînd li s-ar fi pus în faţă mîncare pentru pisici... "Bunicule", şoptii, dar el ridică demn şi discret o mînă şi se uită suveran peste toată adu­narea, să nu facem adică altfel decît ceilalţi... Eu însumi nu mă aşteptam să văd în faţa mea această eternă salată de boeuf care mi se servise drept antreu la toate mesele la care fusesem invitat... înghiţii totuşi din ea şi de ce mi-era frică se şi întîmplă: dădui peste o bucată de carne moale, care îmi făcu greaţă. Nu ezitai şi o pusei alături în far­furie. Am observat un lucru curios, ce poftă de mîncare ai acasă şi cum e cu această poftă cînd eşti invitat: o foame neaşteptată te apucă la alţii, în timp ce acasă, cu musa­firii, totul ţi se pare desapetisant. Clara mîncă totul, ca şi ceilalţi, în afară de Micu, care răscoli salata ca şi cînd ar fi căutat ceva în ea şi, în fapt, o lăsă aşa, fără măcar s-o guste. Apoi Ana şi Tasia ne aduseră un bulion cu un ou crud în el. "Victore, dar o ciorbă n-a gătit cumva ne-vastă-ta?" îmi şopti totuşi bunicul. "Nu ştiu, zisei, cred că nu". Îmi sorbii bulionul, care mi se păru sălciu, şi în sfîrşit ni se aduse purcel la cuptor cu piure de cartofi şi salată verde. Piureul era bun, dar purcelul n-avea frăgezimea pe care o ştiam eu, iar cînd gustai din curcan, zadarnic îl mestecai insistent, era aţos, bătrîn, nu se lăsa tăiat de mă­sele. Totuşi musafirii noştri nu lăsară nimic în farfurii, ba chiar Vaintrub, întrebat, repetă purcelul. Se angajase într-o discuţie cu marele Vasile despre Hotărârea din iunie 48 a plenarei CC. cu privire la înfiinţarea primelor cincizeci de gospodării agricole colective pe ţară. Vorbea cu aceeaşi pasiune intelectuală ca şi despre Platon. "După părerea mea, zise el, sînt premature, dacă nu chiar ideea în sine e greşită." "Ideea în sine nu e greşită, zise marele Vasile, randamentul în agricultură e strîns legat de o me­canizare a acesteia. Să vă dau un exemplu: toamna trecută a fost cam secetă, pămîntul era tare şi ţăranii au aşteptat o ploaie care n-a venit. Pînă la urmă au arat, dar ce brazdă pot să scoată doi cai sau chiar doi boi? Grîul a ieşit slab cu spicul mic, producţie sub o mie de chile la hectar. Ce-am făcut noi la gospodăria noastră de stat? A plouat, n-a plouat, am băgat tractoarele adînc şi am spart crusta groasă, am semănat normal. Bobul a stat liniştit în pământ şi cînd a venit ploaia l-a găsit acolo şi a răsărit normal şi des. Rezultatul: patru mii de chile la hectar; acelaşi pămînt, aceeaşi sămînţă, aceleaşi condiţii climaterice. O singură deosebire, tractorul! "E evident că nimeni nu se gîndeşte, aşa cred cel puţin, că ţăranul o să-şi îndemne boii sa se repeadă cu coarnele în tractor, zise Vaintrub. Numai că tractorul, divinizat, o să treacă precum tăvălugul peste o întreagă civilizaţie ţărănească şi întrebarea e dacă o să aducă una mai bună, dacă e însoţit de ideea unei agricul­turi colectiviste. E obligatorie această idee?" "E obligato­rie, strigă Vasile. Tractorul nu poate lucra decît pe întin­deri mari." "Ei, cît de mari pot fi, într-o ţară cu un relief atît de variat? Asta e valabil pentru Rusia, pentru Sta­tele Unite, pentru Canada, ţări cu întinderi uriaşe de pă­mînt, dar la noi, pe lîngă faptul că nu avem astfel de în­tinderi, cel puţin o treime din teritoriu, e compus din dealuri şi munţi. În această treime colectivizarea şi tractorul n-au ce căuta. Rănim cele două treimi. De ce ar fi absurd să li se vîndă ţăranilor tractoare şi să-şi muncească mai departe pămîntul cu ele? Cum e în Franţa şi Olanda? Olandezul, fără să fie colectivizat, produce cantităţi consi­derabile de lapte, brînză şi carne, în timp ce e îndoielnic că ar produce mai mult, dimpotrivă, ar intra într-o de­presiune şi penurie cronică dacă s-ar colectiviza şi iată de ce: iniţiativa pentru sine cînd trebuie să produci lucruri atît de variate şi care cer atîta grijă, cum ar fi verdeţurile, legumele, carnea de toate soiurile, toată gama de produse care dacă sînt de calitate ne fac viaţa atît de plăcută, în etapa actuală a civilizaţiei noastre, iniţiativa pentru sine e mai productivă decît iniţiativa pentru toţi. E fatal, dispare cointeresarea, fără să mai vorbim că eşecul unei iniţiative pentru sine e mic, neînsemnat, în timp ce eşecul tuturor, dispărînd grija individuală pentru vite de pildă, dar şi pentru rest, e catastrofal. Legea unirii forţelor, în mod paradoxal, n-ar mai funcţiona, fiindcă oamenii răspund la chemare şi se unesc doar în faţa primejdiilor, inundaţii (chiar cazul Olandei, care şi-a construit cunoscutele diguri în faţa mării), foc, secetă generalizată, război, dar după ce toate acestea trec se întorc în ei înşişi şi doresc să trăiască aşa cum le place, să se spetească muncind, dacă asta îi pasionează, în vederea unui cîştig care ar fi măsura efor­tului depus şi nu să depună un efort în pagubă, fiindcă, să fim atenţi, degeaba ar munci ei din toate puterile în colectiv, dacă alţii ar sta şi ar munci prost: gospodăria colectivă ar fi săracă sau mediocră şi valoarea zilei de muncă ar fi scăzută. Cu alte cuvinte, cel sîrguincios va trebui să cedeze fatalmente o parte din munca lui celui puturos, care prin puturoşenia lui ar lovi în întreaga co­lectivitate. Cu alte cuvinte, am ieşi din domeniul impla­cabil al necesităţii, care sileşte un om liber să muncească dacă nu vrea să piară, în cel al grămezii umane în care această ameninţare ar dispărea; rezultatul: sărăcie gene­ralizată, demoralizarea pentru cei vrednici, care în cele din urmă vor părăsi gospodăria colectivă căutîndu-şi alte rosturi, şi bunurile pămîntului vor zăcea neculese pe cîmp... Nu pot să prevăd mai mult consecinţele care ar decurge: economie în dezordine, măsuri menite să cîrpească ici, în timp ce ar plesni dincoace, fiindcă unica măsură, aceea de a se recunoaşte un eşec şi a se reda oamenilor iniţiativa individuală, nu s-ar lua. O să spuneţi că producţia pe care o dă pămîntul ar ajunge cu timpul la fel de sigură şi auto­matizată ca şi aceea a unei uzine şi că doar un număr foarte mic de oameni ar mai fi necesari în agricultură, restul vor fi absorbiţi în construcţii şi în noi uzine... re­cunosc, ar fi maximum de progres şi chestiunea ţărănească s-ar închide. Dar pînă atunci cîteva generaţii vor suferi şi cine ne dă dreptul să le facem să sufere, cînd totul s-ar putea foarte bine realiza printr-un progres lent?" "Deci recunoaşteţi că ideea e bună, dar aplicarea ei e prema­tură?!" zise Vasile. "Domnule inginer, răspunse Vaintrub, ţin să vă răspund printr-o comparaţie. Se căsătoresc doi inşi, se culcă împreună şi bărbatul zice nevestei: hai, naşti! Dragă, răspunde femeia, trebuie să treacă nouă luni! Şi bărbatul se înfurie: ce nouă luni?. Mie să-mi naşti acuma, n-am timp să aştept .După cum vedeţi şi aici ideea de a concepe un copil e bună, dar pretenţia ca el să se nască imediat e absurdă. Orice-ai face, copilul tot la nouă luni trebuie să se nască. Tot astfel cu colectivizarea agricul­turii: ea nu va da roade decît după ce va trece un anumit timp. Atunci ce rost are s-o forţezi? Procesele sociale se coc şi ele urmînd de aproape, după legi specifice, legile biologice, fiindcă sînt implicaţi în ele oameni vii, cu con­tradicţiile lor, nu automate pe care le poţi programa şi ele să-ţi dea rezultatul scontat." "Aţi trăit la ţară.?" zise Vasile. "Niciodată! zise Vaintrub. "Fiindcă văd că ştiţi multe despre ţărani!'' reflectă marele Vasile... "Ţăranul e un om ca oricare altul, zise Vaintrub, îl judec în esenţa, nu în mentalitatea lui specifică, la fel de specifică oricărei profesiuni." "În fond, asta e chestiunea, zise Vasile, se pot sau nu se pot arde etapele?" "Uneori se pot, reflectă Vaintrub, şi poate fi chiar urgent necesar cum e cazul în industrie. Industria noastră uşoară dădea produse sufi­ciente şi de calitate înainte de război, dar erau foarte scumpe. Noi le-am ieftinit, dar se pune întrebarea din ce resurse vom finanţa o industrie metalurgică şi o industrie grea?"

Marele Vasile, învăţat să pălăvrăgească, obosise sub tensiunea la care îl supusese Vaintrub. "Eeeei, făcu el tare, părăsind dialogul, dar pe cine sărbătorim noi aicea? Unde e nepoţica? Ia s-o vedem şi noi, şi să bem în cinstea ei un pahar? Matilda!" "Acuşi, zise Matilda şi se ridică, trecu pe lîngă mine şi îmi şopti: toarnă vin în pahare." Îmi lăsă timp să le umplu pe toate şi se întoarse cu copilul în braţe. Ben Alexandru sări de la locul lui şi se apropie. Scoase un clopoţel mic din buzunar şi sună din el uşor sub ochii fetiţei, care avu o zvîcnitură de surpriză şi încîntare: rîdea cu gura ei ştirbă, în timp ce toată lumea se uita la ea. Apoi Matilda o duse înapoi. Şeful clanului se ridică şi începu să cînte: mulţi ani trăiască! Ne luarăm după el şi ridicarăm paharele. Numai ai mei nu cîntau, bunicul supărat pesemne că nu i se dăduse o ciorbă, mama tăcută şi bunica supărată, poate, că nu neamul nostru (mai bine zis eu) strălucea la această sărbătoare. Totuşi, cînd ne oprirăm din cîntat, i se auzi glasul: "să vă trăiască, maică, să fiţi sănătoşi şi fericiţi şi să vă bucuraţi de ea". Ciocnirăm paharele şi băurăm. Matilda se pupă cu rudele ei, eu mă îmbrăţişai cu ale mele. "Victor, zise Clara, de la locul ei, să faci şi un băiat." Ion Micu.: "Victor, îngerul păzitoriu să vegheze asupra ei!" Mama părea copleşită de o tristeţe inexplicabilă, mă îngrijorai, mi-apropiai obrazul de-al ei şi îi şoptii: "Mamă, ce e cu tine? Te doare ceva? Spune-mi mamă, suferi de ceva?" Nu-mi răspunse, dar lacrimi mari se rostogoliră pe chipul ei şi făcu un efort să surîdă. "Ce e cu tine, îi şoptii mai departe rîzînd, crezi că sînt fată care s-a măritat fără voia ei? Crezi că m-a silit tata şi îmi plîngi de milă? Ea mă mîngîie drept orice răs­puns, şi de astă dată o lăsai şi îi sărutai mîna. "N-arăţi tu, mamă, aşa cum te ştiu eu, repetă ea această idee, cînd ve­neam la tine acasă şi îţi făceam mîncare. Erai mai vesel, mai copil." "Păi ce să fac, acum sînt tată, am şi eu griji..." "Nu le pune la inimă!" repetă ea iar şi această dorinţă şi această temere, că nu-mi feream inima... Matilda veni şi îşi băgă faţa între noi (avui o clipă de ameţeală, era atît de frumos acest chip pe care îl iubisem atît de tare şi care nu mai era al meu, cu toate că vedeam fără să mă înşel că tot ceea ce făcea ea, cel mai mic gest, veselia ei, privirea rece şi strălucitoare erau pentru mine). "Ce vorbiţi voi aicea? zise, mamă soacră, n-ai mîncat nimic şi nici bu­nicul, ce să vă dau, e vina mea că nu v-am întrebat ce vă place..." "Lasă, mamă, zise mama, am mîncat destul, sîntem şi noi bucuroşi că aveţi un copil, să aveţi grijă de el, că un copil...". Şi tăcu...

Avui o bănuială. Mama văzuse că nici eu nu mîncasem, dar cum să-i explic că mă îngrijorase rîsul absurd al lui Ion Micu, cînd spusese că acum el înţelegea de ce era ne­voie de o a doua reformă a învăţămîntului? Că nu-mi ar­dea de mîncare şi că toate felurile îmi făceau greaţă? Ion Micu putea rîde de o neghiobie (şi atunci şi rîsul lui era cam neghiob), dar dacă nu de-o neghiobie rîsese? Iar Matilda îl aşezase departe de mine şi nu puteam să-l întreb, să-i cer explicaţii. Îmi pusese alături pe ciuma de nevastă a lui Petea, pe care îmi venea s-o omor.

"Dom' profesor, strigă şeful clanului după ce ne reluarăm locurile, am şi eu o întrebare: ce se petrece în învăţă­mântul universitar? Aici la noi, totul e în ordine? "Aici la noi da, fiindcă sîntem o universitate de mare tradiţie, zise Vaintrub, şi nu acceptăm să ne abatem de la ea." "Dar... zise Vasile, şi pronunţă numele marelui poet şi filo­zof, de ce a fost dat afară?" Avea aerul că abia acum aflase această ştire. Şi deodată toată lumea reacţiona, copleşindu-l pe Vaintrub cu întrebări, care nu erau de fapt între­bări, ci învinuiri. "Dumneavoastră, care judecaţi foarte bine în problemele ţărăneşti, zise Matilda cu obişnuitul ei glas triumfător înainte de a triumfa, cum de aţi acceptat să fie scos din universitate tocmai un atît de mare om? Nu zic de ceilalţi, care poate erau bătrîni reacţionari, foşti membri ai unor partide care..." "El n-a fost membru al nici unui partid politic", zise peremptoriu unul din arhi­tecţi..." "Cel mai mare filozof român", zise şi celălalt arhi­tect... Cum Vaintrub nu se grăbea să răspundă... "Aţi citit ceva de el?" zise Ion Micu cu un glas inocent, adresîndu-se celor doi. "N-are importanţă, sări Matilda pe care inocenţa lui Micu n-o înşela. Sigur că toată lumea, cel puţin în fa­cultate, a citit cel puţin poeziile lui, care sînt atît de fru­moase... Filozofia e mai grea, eu n-am citit nimic, dar faptul rămîne." "Care fapt?" zise Micu. "Că nimeni n-a sărit să-l apere." "De unde ştiţi? Aţi făcut dumneavoastră vreo anchetă?" Tot cu inocenţă, ceea ce o făcu pe Matilda să rîdă: "Domnule Micu, toată lumea ştie că n-a reacţio­nat nimeni la darea lui afară." "Dumneavoastră aţi reac­ţionat cînd marelui arhitect Gociman i s-a dat un picior în josul spinării?" "Vorbea prea multe! zise Matilda. Şi noi mai vorbim, dar Gociman a venit la cursuri, a doua zi după detronarea lui Mihai I, şi a cerut studenţilor să se ridice în picioare şi să păstreze un minut de reculegere. Mă mir că n-a păţit-o! Dimpotrivă, a fost chemat şi i s-a explicat cu răbdare de ce era necesară abolirea monarhiei. Aiurea. Degeaba i s-a vorbit nebunului... Fiindcă e cam nebun..." .,Un nebun care a construit ce e mai frumos în oraşul nostru, aşi vrea să avem mulţi astfel de nebuni", zise Micu. "Construieşte şi azi, dar contactul lui cu stu­denţii nu mai era tolerabil", zise Matilda. "Cine cunoaşte bine are dreptul să judece, dar nu şi ceilalţi, zise Micu. Sînt de acord cu dumneavoastră în ceea ce îl priveşte pe Gociman." Matilda rămase descumpănită, dar nu convinsă. "Nu se compară Gociman cu marele filozof, sări atunci roş­catul de Petea, care ăsta, era mai mult decît evident că nu citise nimic. El e o valoare naţională, în timp ce ca Goci­man mai sînt o sută." "Stimată doamnă, zise Ben Alexan­dru, Gociman e un mare arhitect, care nu numai în ora­şul nostru a introdus... împreună cu alţii, arhitectura modernă. Dar marele filozof era un profesor insuportabil. Nu se înţelegea nimic de la un curs al lui, nu ştia să vor­bească, nu i se auzea glasul, era, să mă iertaţi, un bîlbîit, nici din primele rînduri nu pricepeam ce spune. Dar nu pentru asta, totuşi, i s-a desfiinţat catedra. Prezenţa lui în universitate era o chestiune de prestigiu pentru ideea de cultură şi nu trebuia să fie scos, dar ei n-a vrut să facă nici o concesie..." "Ba da, zise Vaintrub, a făcut sau mai bine zis ar fi putut face, dacă se proceda cu ei cu mai mult tact, de pildă, cum s-a procedat cu Gociman. Dar nici el, doamna trebuie să ştie, cred că Petrini i-a povestit, n-a procedat cu mai mult tact." "Nu soţul meu mi-a povestit, ea i-am povestit lui, zise Matilda, da, ştiu, a deschis cursurile cu aerul că n-a auzit în viaţa lui de un oarecare Marx.""Doamnă, rîse Vaintrub, permiteţi-mi să vă spun o mică poveste. Unui băiat, un evreu din Amsterdam, i se cere, ca să poată să se căsătorească, de către părinţii fetei, să renunţe la religia lui. Băiatul s-a gîndit aşa, dacă re­ligia mă împiedică să mă căsătoresc cu fata iubită, atunci nu e bună. Şi a renunţat. Nu mai spun că în urma acestui act a fost izgonit de comunitatea sa şi blestemat. Acest blestem numai dacă îl citeşti şi ţi se face frig, dar să-l mai şi auzi fiind în cauză, înconjurat de mai-marii comunităţii în sinagogă. Totuşi băiatul nu s-a speriat şi s-a dus şi i-a spus fetei şi părinţilor ei: sînt un om liber, putem să ne căsătorim. Dar părinţii i-au spus: da, foarte bine, dar acum trebuie să treci la creştinism. Cum o să intre fata noastră cu tine în biserică, dacă tu eşti păgîn? Ascultaţi, le-a răspuns băiatul, eu n-am renunţat la religia mea ca sa trec la alta. Eu am renunţat la orice fel de religie, fără să încetez prin asta să cred în Dumnezeu. Atunci i s-a răs­puns că altfel nu se poate. Şi căsătoria n-a mai avut loc. Băiatul s-a retras atunci într-un sat de la marginea ora­şului, a început să şlefuiască lentile să aibă din ce trăi şi a renunţat şi la gîndul de a fi fericit cu o fată. A început să scrie şi a ajuns unul din cei mai mari filozofi ai lumii. A murit pe la patruzeci şi ceva de ani din pricina prafului de la lentile. Ce vreau să spun? Că noi, comuniştii, n-am renunţat la religie şi la ideea de Dumnezeu, ca sa ne facem din Marx un alt Dumnezeu. Ar fi lamentabil! Marx e pentru noi un simplu filozof ale cărui descoperiri au pen­tru clasa muncitoare un caracter aproape ştiinţific. Lumea pe care o propune el e realizabilă şi poate fi o lume mai bună, pentru că demonstrează că imensa majoritate a oa­menilor este exploatată azi de clasa burgheză, o minoritate care dispune de forţa de muncă a oamenilor şi realizează profituri incalculabile. Aceste idei ne ghidează, fiindcă filozofia lui e activă şi n-are un caracter abstract sau uto­pic. Din nefericire se întîmplă că dacă numele lui nu e pronunţat într-un curs de filozofie, faptul capătă un caracter de vină politică, şi vinovatul e reprimat. Da, dar, pe de altă parte, nu e prima oară în istorie cînd gîndirea unui om, sau cuceririle lui, de pildă ale unui Napoleon, produc astfel de fanatisme printre oameni. Monarhiile absolute au fost intangibile atîtea secole. Nesupuşii erau spînzuraţi. Poetului nostru i s-a luat catedra. Ar fi lamentabil dacă i se va interzice, ca poet, să publice. Ca filozof e clar că se va întîmpla, fiindcă el nu poate să-şi renege ideile. E un idealist. Dar sînt convins că mai tîrziu va reintra firesc în circuitul Culturii, fiindcă idealismul lui nu e agre­siv, e strîns legat de viziunea lui de poet, nu serveşte o cauză politică reacţionară."

Vasile ascultase toate acestea puţin absent, el avea altceva de spus. "Fiindcă, zise el, la Bucureşti situaţia e mult mai gravă în universitate decît aici. Am un prieten al cărui nepot, un băiat eminent, pe ultimul an la Istorie, şi-a permis să-i pună unui profesor o întrebare. Profesorul ăsta a intrat o dată la curs spunînd încă de la uşă: Să ve­dem azi dacă Ştefan cel Mare a fost chiar mare şi dacă Mihai Viteazul a fost chiar viteaz. Şi băiatul ăsta s-a ri­dicat în picioare. Ce doreşti? l-a întrebat profesorul de la catedra," Vreau să vă atrag atenţia, a zis băiatul, că românii nu şi-au creat false mituri, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe cei doi domnitori, ca să fiţi dumneavoastră îndreptăţit să încercaţi să le dărâmaţi!" Profesorul n-a avut replică, dar în aceeaşi zi au apărut în facultate doi securişti care l-au arestat pe băiat şi sînt trei luni de-atunci şi nimeni nu ştie ce e cu el. Acest domn i-a zdrobit cariera şi cine ştie cîţi ani o să stea la puşcărie. Dar mai rău, continuă şeful clanului Lemnarilor, cică se studiază cum să fie scoasă din cursuri istoria naţională, deocamdată domnul în cauză pregăteşte terenul. Ştefan cel Mare n-a fost mare, Mihai Viteazul n-a fost viteaz, halal istorie, n-am fost şi nu sîntem nimic, mult mai bine ar fi să ne alipim..."

O tăcere de gheaţă se aşternu, pe care o rupse gine­cologul: "Eu l-aşi împuşca!" "Reacţia ta e firească! zise Vaintrub. În condiţii de război civil asta ar păţi acest domn şi poate şi tu, Salanţiu, ai păţi la fel dacă te-ar prinde ta­băra adversă. Sentimentul patriotic e o realitate meta­fizică, iar absenţa lui o fatalitate generatoare de nenoro­ciri, fiindcă nu-mi imaginez că acest domn e atît de imbe­cil; măcar pe cale raţională ar fi trebuit să-şi dea seama că nimeni nu va renunţa la miturile ţării lui de dragul altei ţări. E, probabil, un individ fanatic..." "În ce ar consta fa­natismul său, dom' profesor?"' rupsei şi eu tăcerea. "Ne-a dat de înţeles domnul inginer"', zise Vaintrub. "Eu sînt mai realist, zise Ion Micu, cred mai degrabă că trebuie să fie un lingător de cisme. N-ar îndrăzni el să acţioneze pe cont propriu în astfel de chestiuni. Ideile sînt ale lui I. C." "Şi ale Anei Pauker", zise Salanţiu. "Da, ale acestui grup, ai dreptate'", zise Vaintrub.

Micu izbucni în rîsul său sincopat, interminabil, stîrnind nedumerire. "De ce rîdeţi?" zise Matilda. El însă nu-i răspunse, se ridică, se apropie de mine şi îmi şopti să-i spun unde e baia. Între timp se strînsese totul de pe masă şi Ana aduse farfurii pentru tort şi fructe. Nu mîncă nimeni fructe, în afară deVasile, care spuse că dulciurile sărăcesc organismul de vitamine. (Obsesia lui cu vitaminele.) Nu-i imită nimeni, deşi merele şi mai ales perele bergamote te-ar fi putut face să eziţi între ele şi tort. "Eu mai vreau o felie", zise Clara. "Şi eu, zise şi soţul ei. E foarte bun! Mie nu-mi plac torturile, prăjiturile; sînt numai pîine, ăsta e chiar tort..." "E extraordinar, zise Clara, ce-aţi pus ca reţetă..." "Nuci, zahăr, cremă de ciocolată", zise Matilda. "Nucile date prin maşină?" "Bineînţeles!" Şi mie mi se păru atît de bun încît făcui la fel, mai luai o felie. Iar pa­harul de vin alb acrişor pe care îl băurăm după aceea mă uimi: putea deci fi vinul astfel? "N-am decît cîţiva araci

din ăsta! zise Vasile uitîndu-se la mine pentru întîia oară cu o privire în care simţii o apropiere de rudenie, o căldură protectoare şi afabilă. Dacă mai bei un pahar, Victore, o să vezi lucrurile altfel", zise el cu un astfel de glas că toată lumea rîse, iar eu înţelesei că fusesem tot timpul observat: nu arătasem prea vesel şi acum şeful clanului doar îmi recomanda remediul.

"Tot n-am înţeles de ce-aţi rîs", reluă Matilda între­barea ei după ce Micu reveni de la baie. "Eu rîd cînd e rău, fiindcă o să fie bine şi nu rîd deloc cînd e bine pentru că ştiu că o să fie rău'', zise Micu şi spre uluirea mea toată lumea izbucni în hohote, "Sînteţi cam sucit! zise nevasta lui Petea. Ei na! A vorbit şi nea Ion că şi el e om! "Totuşi, insistă Matilda, nu înţeleg..." "Dar e foarte clar, interveni soţia unui arhitect, o femeie cu un chip plăcut şi privirea plină de vioiciune, semn că urmărise discuţia cu atenţie. Domnul profesor e convins că lucrurile astea rele care s-au discutat vor duce la căderea celor care le comit. Şi atunci va fi bine. Pînă aici mi se pare logic. Dar nu înţeleg de ce atunci cînd va fi bine n-o să mai rîdă deloc. Nu e obligatoriu să fie iarăşi rău." "Ba da, doamnă, zise Micu. Se prepară!" "Ce anume?" "Înlăuntrul binelui, zise Micu, se prepară răul şi viţăvercea, îşi aduse el aminte de Marius Chicoş Rostogan. E dialectic! Nu e aşa, doctore?" adăugă el clipind des ca să-şi ascundă ironia, dar Salanţiu înţelese că i se adresa lui şi răspunse: "Aşa este, şi eu mă gîndesc cîteodată cînd scot afară un nou-născut: ia uite-l, a ieşit, îşi începe acum drumul spre moarte, de-aia orăcăie aşa de tare, săracu`..." "Nu e dialectic deloc ce spui dumneata, colega, zise Vaintrub adresîndu-se lui Ion Micu. Are dreptate doamna, această alternare a binelui cu răul nu se produce fără un proces adesea violent şi adesea cu rezultate imprevizibile: după rău să fie şi mai rău, iar apoi să nu vie un bine prea grozav sau de o durată prea lungă. Fără să mai spun că înlăuntrul răului şi binelui nu se prepară în mod fatalist contrariul... Uneori în plin bine, vine ca un uragan, şi deloc «preparat», ceea ce noi numim rău... apariţia pe un cer senin a unei furtuni are cauze primordiale în altă parte, cine ştie în ce adîncuri îndepăr­tate ale proceselor. Astfel a venit Hitler şi a găsit nu nu­mai Europa, ci întreaga omenire nepregătită. A urmat o teribilă hemoragie care a umplut civilizaţia de sînge, era s-o păţim..." "Ar fi trebuit să urmeze binele", zise marele Vasile. "Aveţi dreptate, zise Vaintrub, n-a urmat! Întreaga omenire a intrat în criză, cu amestec şi de bine şi de rău, şi viitorul, adică sfîrşitul acestei crize, nu e previzibil."

Dar Ion Micu nu mersese atît de departe. înţelegeam că gîndul lui se oprise la I. C. a cărui cădere o prevedea şi se bucura şi de aceea rîsese. (Nu ştiu dacă o să mai am timp să revin cronologic şi să spun că această speranţă a lui n-avea să se realizeze: grupul deviatorilor din con­ducerea partidului avea să fie lichidat doi ani mai tîrziu, dar I. C. avea să scape trădîndu-i pe ceilalţi; abia prin 57 sau 58 avea să fie şi el trimis simplu director într-o tipo­grafie; încît Ion Micu mai avusese de îndurat, rîsese prea devreme.) Dar de ce rîsese mai înainte cînd Vaintrub dă­duse din umeri că nu ştie de ce ar fi necesară o a doua reformă a învăţămîntului? După explicaţia lui de acum ar reieşi că... Ei, ce dracu ar reieşi? Ceva bun? Dimpotrivă, rîsul lui mă neliniştise...

"Cafeaua o servim în hol şi în bibliotecă", zise Matilda şi toată lumea se ridică şi se împrăştie prin apar­tament. Ana mă chemă în bucătărie să-mi spună ceva. Îmi arătă cîteva sticle ascunse într-un dulap: "Eu păstrat pentru dumneavoastră vin care plăcut mult la domnul, nu mai este supărat.,." ,.Bravo, Ana, ia să vedem, e tot din acela? Matilda, strigai eu vesel deschizînd uşa oficiului. Soţia mea tresări; stătea de vorbă cu Ben Alexandru, care, însufleţit, îi spunea ceva. Ben Alexandru, îl chemai şi pe el şi ramaserăm toţi trei în oficiu. "Tocmai îmi spunea, zise Matilda, că fetiţa e foarte reuşită..." "Da, îmi pare bine, el se pricepe", zisei cu sticla în mînă. Ana aduse pahare şi turnai. Ciocnirăm şi eu îl golii pe-al meu dintr-odată. Pusei paharul jos şi n-o mai văzui decît pe Matilda. Îi luai capul în palme şi mă pierdui în apele verzi ale ochilor ei fascinanţi. Şi ea îmi înlănţui grumazul şi ne sărutarăm, ah, ea îmi răspunse ca altădată şi mă desprinsei turburat. Aşadar ea ştie cum a fost, dar păstrează în ea totul... şi acum... adesea... cîteodată... "Să fiţi foarte atenţi, zise Ben Alexandru, mai ales dumneavoastră, doamnă, să nu aca­paraţi copilul prin poziţia privilegiată pe care o aveţi, că îl alăptaţi şi îl îngrijiţi... Drămuiţi-vă tandreţea, sînteţi doi, altfel o să aveţi mari necazuri şi nici copilului n-o să-i fie bine. Nu acum, bineînţeles, cînd el nu face decît să sugă şi să doarmă, dar curînd o să descoperiţi cît de şireată o să se facă numai să vă aibă tot timpul alături. Arma ei va fi plînsul. Să n-o luaţi în seamă, altfel... Vă spun, e foarte reuşită şi o să vă fie foarte uşor s-o creşteţi dacă o creşteţi împreună. Experienţa mea ştie multe în acest sens, toate conflictele din familii au la bază această tendinţă irezisti­bilă a mamei de a acapara copilul numai pentru ea şi care se observă chiar şi la mamele aşa-zis mai evoluate." Mă uitai la Matilda şi văzui în privirea ei ironie şi neîncredere. Ea chiar rîse: "Domnule, numai mamele ştiu ce simte un copil. Teoriile dumneavoastră sînt pe toate drumurile, dar nici o mamă nu le pune în practică." "Din păcate, doamnă. Dar noi ştim ce aberaţii se produc şi pe urmă sîntem che­maţi în faţa unei mame devenită neputincioasă şi în cul­mea exasperării." Matilda rîse iarăşi, ha, ha, ha, cu simpa­tie, dar şi cu îngăduinţă suverană. Şi intră în bucătărie să se ocupe de cafele. "Ben, îi spusei colegului meu, ce zici tu, ce-o să se întîmple cu chestia asta? cu o nouă reformă a învăţămîntului?" "Tot ce pot să spun, zise el, e că eu voi pleca!" "De ce?" "Am auzit că psihologia se va suprima din învăţămînt. Catedra mea deci, unde sînt asistent, se va desfiinţa.'' "Şi alte ca­tedre ce soartă vor avea? N-ai auzit nimic?" "Atît am auzit. Mă întorc la meseria mea, care mi-e dragă!" "Dar ce fac eu cu filozofia, care mi-e foarte dragă. Logica, pe care am predat-o la şcoala normală, nu se mai predă. Logica a devenit invizibilă, nu trebuie să mai gîndim logic, ci prin sofisme..." Ben Alexandru se arătă foarte încurcat. "Unul din ele ne guvernează, continuai eu. Cu cît cresc succesele noastre, cu atît lupta de clasă se ascute şi mai tare. Îţi dai seama de sofism? E menit să justifice represiunea, dar nu împotriva celor care sînt deja învinşi, ci împotriva învingătorilor. Dimpotrivă, conflictul se stinge cînd unul din parteneri a învins. Sau poate n-a în­vins? Sau poate nu trebuie să învingă şi totuşi trebuie? Tu, care eşti partizanul necesităţii înţelese, spune-mi şi mie, ce trebuie să înţeleg ca să devin şi eu liber?" "Că au apărut excesele şi că trebuie să fii prudent ca să nu-ţi pierzi inutil libertatea fizică. Ştii bine că o revoluţie îi poate nimici chiar pe toţi cei care au fost în fruntea ei, cu atît mai mult pe cei care nu-şi păstrează gîndirea lo­gică numai pentru ei înşişi, în clipe cînd logica însăşi e abolită." "Ai dreptate, hai să vedem ce zice Ion Micu."

Numai că nu reuşii să vorbesc cu el, intrase într-o dis­cuţie interminabilă cu Vaintrub, şi se arătă vag iritat cînd mă văzu că mă apropii. Parcă ar fi înţeles ce vroiam de la el şi se ferea de mine. Clara se lipise de el şi părea şi ea foarte prinsă de ceea ce spunea Vaintrub. Ce le putea spune? Desigur, tot ceva în legătură cu reforma învăţămîntului. Or, tocmai asta mă interesa şi pe mine.

Fără să ştiu cum şi de ce, pierdusem puterea şi trufia gîndului de a pleca de la universitate şi de a preda undeva într-o şcoală primară abecedarul. De fapt ştiam de ce, avu­sesem timp să măsor prăpastia, consecinţele unui aseme­nea gest. Eu nu eram Spinoza, să mă retrag într-un sat şi să şlefuiesc lentile! Iubeam o femeie, aveam un copil şi nici o fatalitate socială şi religioasă nu mă împiedicase să mă căsătoresc. Ce-ar fi zis Matilda? Nu ce-ar fi zis, ci ce-ar fi putut zice? Femeia română n-are intuiţii mari, dacă băr­batul nu-şi desvăluie, fie şi prin martori exteriori, viitorul strălucit care îl aşteaptă şi pentru realizarea căruia ar me­rita să te sacrifici. Şi nici măcar atunci... Nici măcar după ce ai descoperit că o mare idee care te-a călăuzit triumfă. Timpul prea îndelungat de sacrificiu îi insinuează neîncre­derea, teama de noi sacrificii care i-ar mînca toată viaţa. Or această viaţă era a ei, vroia să şi-o trăiască fiindcă ni­meni n-avea să moară în locul ei. Se povestea despre Gheorghiu-Dej că nevastă-sa îl părăsise tocmai atunci cînd învinsese, cînd luase puterea. Da, spusese ea, azi eşti, mîine nu eşti, iar te bagă la puşcărie. Am fost cu tine cît ai fost închis, acum eşti liber, dar eu nu mai am încredere şi m-am săturat. Şi n-a vrut în nici un chip să trăiască împreună cu el. Femeie mărginită? Nicidecum! Femeie simplă, da, dar cu intuiţii fundamentale. După, ani de ne­linişte, vroia puţină linişte. Acum că el era liber, nu vroia să-i mai împărtăşească soarta, nici în bine, nici în rău. Matilda, simţeam, ar fi gîndit la fel, dar fără să-şi facă datoria în prima etapă, cea a dificultăţilor. Astfel, ajun­sesem să gîndesc despre ea ce era mai rău, cu atît mai mult forţa mea morală fusese surpată. Dar nu era numai atît. Peste asta se putea trece. Bucuria singurătăţii în care gîndirea ta rămîne activă şi jubilatoare putea să-ţi ajungă, rămîneai fiu al soarelui şi a tot ce există. Dar fusesem adînc implicat... Survenise bucuria de a apărea în faţa studenţi­lor, în faţa acelor zeci de priviri care se ridicau spre mine cu încredere că vor afla secretul gîndirii marilor oameni, floarea de preţ a spiritului uman, în a cărei posesie mă aflam şi, cine ştie dacă nu şi eu însumi puteam descifra pe feţele lor adevărurile acestor timpuri? Cine altul, dacă nu un contemporan, îi putea ghida? Nici Platon şi nici Hegel nu mai erau vii, ca să le vorbească despre timpul existenţei lor. Şi cînd spuneam: tovarăşi studenţi! o tă­cere absolută se aşternea pînă în ultimele rînduri ale am­fiteatrului. Domnii mei! li se adresase Hegel prin 1816, la Heidelberg, şi cursul său devenise filozofie şi spiritul său fusese stimulat de aceşti tineri domni care îi sorbeau avizi cuvintele. Cu ce poftă mă întorceam eu însumi acasă şi făceam după notiţele mele capitole la cartea despre gnostici, care creştea de la o zi la alta! Cum să-i pără­sesc? Nu mai vroiam nicidecum. Măsurăm concesiile pe care trebuie să le fac (şi eram gata să le fac!) numai să pot apărea în faţa lor şi să comunicăm împreună, chiar micşorînd pînă aproape de stingere lumina opaiţului. Dar de ce rîsese Ion Micu? Ce viziune avusese?

XIV
Nici nu mai eram atent la ceea ce se vorbea. După ca­fele Vaintrub şi Ion Micu se ridicară, se duseră la Matilda, care stătea şi tăifăsuia cu Tamara şi Tasia, îi sărutară mîna spunînd că totul a fost foarte plăcut, salutară pe ceilalţi, fără să mai dea sau să sărute alte mîini, îşi luară la revedere şi de la mine şi se îndreptară spre uşă. Îi condusei, dar nu numai pînă în stradă, ci continuai să-i însoţesc. Vaintrub ghici că aveam ceva de discutat cu Ion Micu, se scuză şi o luă grăbit înainte.

"Ioane, începui fără ocoluri, poţi să-mi spui şi mie: ai zis că înţelegi de ce e necesară o a doua reformă a în­vătămîntului. Ei, de ce? Şi de ce ai rîs?" "Plec din univer­sitate, zise el, dar nu acum. Aştept belirea lui I.C., ca să intru pe urmă în presa literară şi să-i belesc şi eu pe toţi troglodiţii, în frunte cu Amăicăliţului. Sper să mi se în­credinţeze funcţia de redactor-şef la Luceafărul literar. De-aia am rîs, fiindcă nici troglodiţii din Bucureşti oploşiţi sub pulpana lui I.C. nu vor scăpa. De-aici, din mijlocul Transilvaniei o să trimit spre ei săgeţi cu bătaie lungă cît mai otrăvite, să scoată urlete şi să se întoarcă prin pădu­rile de unde au ieşit."

Deci nici lui nu-i pasă, gîndii, ca şi Ben Alexandru şi Vaintrub, mai are o meserie, se întoarce la ea. Dar eu unde să mă întorc? "Nu mi-ai răspuns la prima întrebare.'" "Reforma învătămîntului, zise el mergînd agale şi privind drept înainte, e necesară ca să mai desfiinţeze nişte cate­dre, başca ce spunea Vaintrub, adică să se adopte schema de învăţămînt după cea sovietică." Era evident că se ferea, nu rîsese de perspectivele căderii Iui I.C. şi de ce-o să le facă el după aceea tuturor Amăicăliţilor care ieşiseră din pădure. Acest gînd îi venise, poate, la masă, dar în biroul meu rîsese de ceea ce îi spunea Vaintrub: a doua reformă a învătămîntului îi stîrnise acel straniu rîs. Dar nu mai in­sistai... "Şi crezi că filozofia va fi atinsă?" Nu-mi răspunse cîţiva paşi. Ai fi zis că se gîndea, dar nu sînt sigur dacă la întrebarea pe care i-o pusesem. "Cred că da, zise. Şi cred că şi decanul nostru va fi schimbat după ce pică I.C." "Nu înţeleg, ce legătură are Vaintrub cu I.C.?" "N-ai fost atent la discuţie. Aşa cum e el, foarte bine pregătit, un marxist convins şi cu un caracter ferm, e omul lui I.C. El l-a pus acolo. Fără să mai vorbim că se vor găsi destui turnători care să-l demaşte (dacă nu l-au şi demascat) că nu aplică linia partidului în învăţămînt, că e contra colectivizării agriculturii şi alte erezii contrarevoluţionare." "Doar n-o să crezi că o să-l toarne vreunul din musafirii mei?" "De!" zise el, repetînd dubitativul rebrenist. "Adică cine? Părinţii mei, nevastă-mea?" "Mai erau şi alţii. Nu zic de ginecolog, dar era o tipa acolo care se uita la noi ca la nişte rîme. Vampa aceea flegmatică cu buzele groase şi ai fi zis cu ochii adormiţi. Ei, prin crăpătura pleoapelor ne studia şi, cu urechile la pîndă, auzea tot." Începui să rîd... "Fugi de-aici, altele sînt isprăvile ei, nu să toarne." "Am văzut eu multe din astea, nu mă întreba, că spun. Şi nici tipul ăla pricăjit, care n-a scos un cuvînt, nu-mi inspiră încredere." "Acuma, zisei eu batjocoritor, n-o să mai mergem în vizite de teamă că..." "Poţi să mergi oriunde, dar depinde ce vor­beşti..." "Cum adică, ce să vorbim atunci? Despre papesa Ioana? Cred că suferi de spionită..." "Lasă să sufăr eu de spionită şi fă tu pe viteazul în saloane, şi o să vezi ce e mai deranjant, spionita sau arestuita..." Şi rîse. "Dar n-am scos un cuvînt", protestai... "Nu mă refer, în cazul ăsta, la tine, era vorba de Vaintrub. Sînt sigur că nu numai la voi şi-a exprimat el ideile sale antipartinice." "Tu glumeşti, sau..." "De! exclamă iarăşi. Să dea Marx să n-am drep­tate." "Bine, zisei, o să fiu atent. La urma urmei, Vaintrub îşi redeschide cabinetul, dar ce fac eu dacă mă dau afară..." "Nu cred, zise el, deşi nu eşti membru de partid, ai ori­gine sănătoasă, taică-tău e muncitor." "Da, dar dacă se desfiinţează catedra mea?" "Atunci nu mai ştiu, zise. Parcă ziceai că abecedarul..." "Una e să pleci tu, şi alta cînd eşti dat afară..." "Vezi? Ţi-am spus atunci, în ziua aia, că nu pleci tu, eşti dat afară. Ai făcut bine că n-ai plecat, dar acum nu mai ştiu ce să-ţi spun. Ai putea pleca, dar dacă nu e nimic, n-o să-ţi pară rău? Adică ce să-ţi pară rău, ar fi o catastrofă. Pe de altă parte, dacă nu pleci s-ar putea totuşi să vi se desfiinţeze catedra. Părerea mea e că e mai bine să nu pleci, desfiinţarea unei catedre ar fi un fapt obiectiv, nu te-ar putea învinui nimeni de ceva, n-ai fi în situaţia marelui filozof, căruia i s-a desfiinţat catedra numai ca să-l dea pe el afară." ..Bine, Ioane, mai spusei şi îmi luai la revedere şi mă întorsei spre casă. Dar revenii după cîţiva paşi: şi totuşi nu mi-ai spus de ce e necesară această a doua reformă a învăţămîntului? Îţi spun eu, zise, ne vedem mîine la braserie..."

"Are dreptate, gîndii în timp ce făceam drumul îna­poi, desfiinţarea unei catedre nu înseamnă un blam pen­tru cei care ţin cursuri la ea, e o măsură generală... Şi apoi nu se ştie dacă se desfiinţează... Oricum pot preda de pildă istoria la orice liceu, ba chiar şi matematicile şi geometria, care îmi plăcuseră totdeauna şi nu le uitasem, ca şi fizica. Sau latina... Da, latina, franceza... Mai degrabă..." Pe urmă îmi amintii că şi latina fusese scoasă din învăţămînt, iar franceza redusă la o oră pe lună sau ceva în genul ăsta. Oricum, fizica va rămîne... O adîncă tristeţe însă îmi spu­nea, gîndind toate acestea, că niciodată n-o să mai intru într-un amfiteatru şi să predau studenţilor mei pe care în­cepusem sa-i cunosc şi să ţin la ei. Diferenţa de vîrstă în­tre noi era mică, dar inocenţa lor era mai mare. În cursurile mele despre gnostici strecurasem ideea mea că abia atunci va fi posibilă o nouă gnoză, care ar putea deveni o religie, ai cărei preoţi - şi asta n-ar avea nimic de-a face cu o nouă biserică - ar fi savanţii. "Bătrînul", cum îi spunea Einstein lui Dumnezeu, va trebui să suporte trufia unor fiinţe care i-au smuls multe secrete şi care astăzi (în po­sesia mijloacelor de a explora atît atomul, considerat, ultima particulă şi ultimul dintre secrete, cît şi marele cosmos) pot să-şi permită să gîndească nu numai pe plan existenţial, ca domnul Sartre, că angajarea mea anga­jează totul, dar numai pe planul unei conştiinţe doar în relaţii cu o alta, nu şi cu cea a unui cîine sau a unui cal, ci pur ştiinţific, că sînt angajat la nivel cosmic. Descartes gîndea: Cogito, ergo sum! Dar unde? Într-un univers de­terminabil, în care există gîndire, dacă eu gîndesc. Asta e mai greu de respins (sau nu e de respins), decît paralelele lui Euclid, despre care Gauss se întreba dacă pot fi veri­ficate prin măsurări astronautice. Asta ar însemna că dacă există gîndire în univers, trebuie să ne abţinem s-o opu­nem materiei, să nu mai credem în această dualitate, ce presupune o natură scizionată, care ar face de neînvins postulatul: gîndesc în cosmos, pentru că eu gîndesc, postulat de nerespins... Reacţia studenţilor mei a venit ora următoare, cu o grămadă de întrebări şi cu priviri ce ardeau de curiozitate. Care ar fi atunci raportul dintre spirit şi materie? Totul e spirit, le-am răspuns. Asta înseamnă că spiritul creează materia? Îşi creează o aparenţă, le-am răspuns. Universul în ansamblul său este conştient de sine. Atunci ce este spiritul? Este conştiinţa cosmică. Ce este o conştiinţă? Şi întrucît o nouă gnoză ar putea deveni religie? Orice religie, le-am răspuns, îşi propune o mîntuire a omului. O nouă gnoză, pornind de la desco­peririle ştiinţifice, ar elibera omul de teama, de neliniştea cosmică, într-o lume în care Dumnezeul îmbătrînit nu-i mai poate alunga singurătatea sa înspăimîntătoare în faţa unui univers de catran, care pare absurd, înţelegînd că universul sîntem noi înşine, putem, prin inteligenţă, înţelege că nu murim niciodată. Gîndind cosmic, ne salvam chiar prin el, prin univers, care ne-ar deveni familiar şi eternitatea lui ni s-ar transmite, deşi ştim că într-o zi vom muri totuşi... Apoi am întrerupt întrebările, spunîndu-le că vom mai avea ocazia să vorbim despre asta pe toată durata cursului. Îmi notam întrebările, pentru a răspunde la ele acasă, în al doilea caiet al meu, pe larg... Cine îmi va mai pune de-aici înainte aceste întrebări sti­mulatoare? Nici unul dintre ei nu se gîndea să-mi opună postulatul marxist că spiritul e materia care ia cunoştinţă de sine şi care lasă în întuneric şi fără răspuns întrebarea ce este atunci materia? Ceva mort? O simplă combina­ţie de molecule, de atomi şi electroni? Şi nici unul dintre ei nu s-a găsit să divulge cuiva .."erezia" mea, cum avea să se întîmple mai tîrziu, cînd prin selecţie, în fruntea organizaţiei lor de tineret. U.T.M.-ul, aveau să fie puşi cei "vigilenţi", cărora n-avea să le mai scape...nimic...

XV
Cînd ajunsei acasă, arhitecţii şi ginecologul Salanţiu plecaseră şi ei, rămăseseră rudele. Dar ce era tăcerea asta? Tăceau mai demult sau picasem eu pe un moment de tăcere? Da, probabil! Mă aşezai într-un fotoliu şi aş­teptai să-şi continue conversaţia, dar clipele treceau şi ni­meni nu deschidea gura. Mă uitai la Matilda, dar nu înţe­lesei: cine era urîta aia? Da, chiar Matilda, dar chipul ei era strîmbat, ca şi cînd ar fi fost făcut din două chipuri suprapuse şi acum o puternică zgîlţîitură interioară i-ar fi stricat secreta armonie. Exorbitaţi, ochii ei îşi pierduseră culoarea, verdele devenise albastru întunecat... Marele Vasile părea să rumege ceva în sensul că nu era bine ce se întîmplă, dar nici n-avea ce să facă. Oricum, nu era treaba lui. Tamara îşi deschisese pleoapele lăsate şi se uita la mine cu o curiozitate lacomă şi neascunsă, aproape sfidă­toare. Părinţii şi bunicii mei se uitau şi ei la mine parcă mi-ar fi spus: dă-i afară pe toţi, sînt contra ta şi a noastră. Tasia rupse tăcerea. "Matilda, hai, gata!" Gata ce? "Lasă-mă Tasia", zise ea cu o voce care se debarasa de Tasia şi de oricine ar fi încercat să-i dea sfaturi; Petea se arătă şi el concesiv, ba chiar cunoscător al unor realităţi... "Vezi că pe urmă tu rămîi aici singură cu el, cu noi..." zise el. "Dar ce s-a întîmplat?!'' murmurai eu nedumerit "Mai întrebi ce s-a întîmplat? zise Matilda. Mai întrebi ce s-a întîmplat? repetă ea cu voce crescută. Mai întrebi ce s-a întîmplat?"' reluă paroxistic. "Da confirmai eu senin, ce s-a întîmplat?" şi vrusei să-i întreb pe-ai mei ce dracu` se întîmplase, dar nu mai avui timp, Matilda sări din fo­toliu şi se apropie de mine. "Unde-ai fost? Şi nu aşteptă răspunsul: unde ai fost, strigă şi îşi înfipse mîna în părul meu şi îmi smuci capul de astă dată ţipînd neîncetat: Spune unde-ai fost, unde-ai pierit, spune..." într-o fracţiune de secundă gîndii că mîna ei în părul meu e un simplu gest nestăpînit care putea să însemne şi dragoste furioasă şi care se va opri, puteam apoi să rîd, dar ea continuă să mă zgîlţîie cu violenţă şi atunci o plesnii peste faţă şi ea bătu aerul şi căzu pe-o parte, întîi peste masa din mijlocul celor patru fotolii, apoi se rostogoli pe jos; dar nu stătu nici o clipă acolo, se ridică în genunchi, puse mîna pe vaza încărcată cu flori aduse de musafiri şi în clipa urmă­toare această vază trecu ca un proiectil pe lîngă capul meu şi se sparse în curte prin frumosul vitraliu... Resimţit şocul violenţei neînfrînate, ţipătul geamului spart, apoi bufni­tura şi explozia, ca un semn de sinistru, a vasului de sticlă. "Să nu mai îndrăzneşti, gîfîi ea revenind în fotoliu. Nici­odată să nu mai îndrăzneşti..." Şi arăta extrem de satisfă­cută de ceea ce făcuse şi de aceea glasul ei era acum per­fect liniştit. Iar eu gîndii: Asta e mai rău decît ceea ce ai făcut, această oarbă satisfacţie de a fi ridicat mîna asupra bărbatului tău. Din clipa asta nu-l mai ai, acest bărbat, să-ţi cauţi altul. În acelaşi timp simţii cum o picatură de sudoare mi se prelinge pe gît. Mă ştersei, nu era sudoare, ci sînge. Mă ridicai şi mă dusei în baie fiindcă simţeam că mă ustură faţa. Cînd mă uitai în oglindă văzui trei dîre de sînge pe obrazul drept, amestecate cu zdrenţe de piele ruptă. Cînd avusese timp să mă gheruiască astfel? Proba­bil că fulgerător, în chiar clipa cînd o lovisem şi abia după aceea căzuse. Mă spălai, dar sîngele reveni mai ales în cîteva locuri unde ghearele intraseră adînc. O furie rece mă năpădi, dar pe urmă mă liniştii. Din moment ce hotărîrea mea era luată, trebuia să-mi retrag şi furia, nu mai avea nici un rost..".

... Mă întorsei în hol şi foarte liniştit le spusei rudelor: "Vă rog să plecaţi." "De ce să plece? zise Matilda. Nu pleacă nimeni, sînt rudele mele, la mine acasă. Vasia, Artlraon, Petia, staţi, de ce să plecaţi, fiindcă vrea el?" De alt­fel, nimeni nu schiţase vreun gest că ar avea de gînd să se ridice, "Bine, zisei, staţi..." gîndind, ce-o să faceţi acuma, o să vă apucaţi să jucaţi leapşa pe furate? Spectacolul s-a încheiat şi odată cu el şi istoria unei iubiri moderne, foarte moderne chiar, dintre un universitar şi o arhitectă, nu mai aveţi ce vedea. Aşa credeam...

"Ei, reluă Matilda triumfătoare de astă dată, în sfîrşit după ce triumfase, nu înainte ca pînă acum, tot nu vrei să-mi spui unde ai fost? Laşi musafirii singuri şi pleci şi tu, tot ca un musafir. Păi musafir eşti tu în casa asta? Ăsta e musafir la el în casă, constată ea cu un humor de care n-avea nici un chef. Da, că să ajute şi el ca alţi băr­baţi, de unde, şi cînd se aşează la masă şi e servit se strîmbă că nu-i place mîncarea şi nici măcar nu se fe­reşte, scuipă alături. Lasă, nu te mai şterge, o să sufere Clara cîteva zile că n-o mai poţi vedea pînă îţi trece şi pe urmă n-ai decît să pleci cu ea în Israel... Ai fi în stare să treci la jidanism şi să vă duceţi amîndoi acolo să lucraţi într-un chibuţ..."

Asta era formidabil! gîndii. Ea care se măritase cu un evreu, care îi cumpărase acest apartament şi ei ,cum spuseese adineauri, vorbea ca şi cînd în viaţa ei n-ar fi iubit tocmai un jidan... Mă uitai într-o parte, ca să nu i-o spun şi să nu rîd sardonic... I-o spuse însă Tasia: "Tu în ce casă stai? Ce era bărbatu-tău care ţi-a făcut-o cadou?"' "Ehe! Era un om cu un cap mai presus decît alţii, să nu te legi tu de el! Inimă de aur!" "O fi fost, zise Tasia, da` tot jidan era! Nu-ţi stă ţie bine să-i vorbeşti de rău!""Oa" nu-i vor­besc de rău, Tasia! Spun numai că drumul e liber, să se ducă cu ea unde vrea!" "Dar aia e măritată, dragă, ce tot vorbeşti tu acolo? zise Tasia. Şi îşi iubeşte bărbatul" " Fleacuri! exclamă Matilda, bărbatu-său îşi iubeşte prima nevastă, nici nu se uită la asta... Aşa că... Eu îmi cresc copi­lul meu! (nu mă mai mărit, mi-ajunge!), iar el poate să plece cu ea şi în Patagonia, dacă în chibuţ n-o să-i placă. Parcă îi pasă lui de copil! Cînd i-am spus că sînt însărci­nată, ştiţi ce-a zis, dragă?! exclamă ea uluită. Că o să mi-l lase mie! Aşa fac cei care se iubesc, aveţi un copil, trebuie să vă înţelegeţi, mai lasă unul, mai închide ochii altul, sînteţi tineri, aveţi sîngele fierbinte, n-aveţi minte deloc... Făcui bunicului un semn să tacă. Eram acum fascinat să aflu ce nu ştiuse Matilda că zace în mine. "Spui dumneata, buni­cule, că n-am fost o fetişcană. Ba am fost! strigă Matilda. Pentru că înainte am avut de-a face cu doi bărbaţi care s-au purtat cu mine civilizat, nici unul nu numai că n-a îndrăznit, dar nici nu s-a gîndit vreodată că ar putea să mă lovească. Şi cînd l-am cunoscut pe el, mi-a luat minţile! Era prieten cu ultimul meu bărbat, care a făcut prostia să-i povestească aproape tot ce se întîmpla la noi în casă, nu ne prea înţelegeam, recunosc, dar a venit el şi a început să-l îndemne, zilnic îl îndemna, el mi-a povestit, divor­ţează, desparte-te, îţi ratezi viata, tu eşti poet, te împiedică să scrii. Venea la noi în casă şi se uita la mine crunt, distant, rece, stăpîn pe el, indiferent, nepăsător. Recunosc şi faţă de el, bărbatu-meu de-atunci parcă era încă în scutece. Asta bărbat, mi-am zis, şi mi-a sucit capul aşa de tare că am început să fac numai ce-mi spunea el, îmi scria scrisori din şcoala militară, furios ca şi cînd ar fi avut vreun drept asupra mea, că de ce n-am intentat divorţul? Ce mai aştept? Şi vorbe urîte la adresa fostului meu soţ, care, oricum îi era prieten şi ţinea foarte tare la el şi nu era vinovat de nimic, nu-i făcuse nici un rău. Da, vroiam să divorţez, dar nu aşa! Am încercat să-l potolesc, am plecat într-o excursie împreună, i-am lăsat să stea de vorbă unul cu altul, fostul meu bărbat i-a vorbit frumos, i-a spus că e adevărat că el şi cu mine nu mai putem trăi împreună, dar că să ne gîndim bine dacă noi ne potrivim. Atît i-a spus! Rămîn în urmă cu el (şi mă arată cu degetul, nu mai aveam nume) şi îl întreb: ei, ce-a zis? A început să-l înjure! Pe urmă ne-am aşezat la masă pe iarba verde şi l-a luat peste picior, că e timpul să răspundem la o între­bare a unui mare filozof bulgar. Îşi bătea joc de el! Şi ăla, săracul, ce putea să facă! Era el înalt, dar n-avea puterea să sară la bătaie şi l-a adus în stare să se urce şi să urle prin copaci!... Da, dragă, am crezut c-a înnebunit! îşi des­făcu ea braţele înspăimîntată retrospectiv. Să stai alături de nevasta ta legitimă şi să te vezi luat peste picior de... un străin, cum să nu-ţi vie să te urci prin copaci şi să urli? Mai bine se băteau, era mai bărbăteşte, dar nu să-l umilească în sensibilitatea lui de om, nu de cîine, să-i dai un picior după ce i-ai fost prieten şi i-ai luat minţile nevesti-sii." Deci i-ar fi făcut mare plăcere ca eu şi cu Petrieă să ne batem! gîndii şi eventual Petrică să iasă învingător sau, în orice caz, să încasez eu ceva...chiar dacă Petrică ar fi încasat mai multe. Sau şi mai bine, Petrică să-mi fi dat o serie de pumni în cap, şi eu, "generos", să nu-i fi răspuns. Poate că aşa aşi fi făcut, dar lui Petrică nu i-a venit ideea, a preferat să insinueze că nu pe Matilda o iubeam eu, ci frumoasa ei casă, cum încercase să-i sugereze şi lui taică-său.

"De copil a spus că o să-l bage într-o traistă pe băţ şi o să se ducă şi o să-l arunce într-o prăpastie. Întrebaţi-l! E adevărat că aşa mi-ai spus? mi se adresă cu aerul că n-o să am curajul să spun că nu. Îndrăzneşte să spui că nu e adevărat! Ai fi în stare să negi! Vedeţi?! Tace, n-are nici curajul să nege şi nici să se apere." "Dar cine eşti tu, fă, să-l judeci? zise bunicul in­dignat. Se vede că nu te-a bătut la timp!" "Nici o grijă, bunicule, că m-a bătut chiar în ziua cînd i-am spus că o să avem un copil, strigă Matilda. E adevărat? Spune-i bunicului, eşti om, încearcă să minţi", mi se adresă iarăşi. "Înseamnă că nu te-a bătut bine", răspunse bunicul care ştia el adevăruri fundamentale, că numai un beţiv şi un stricat îşi bate nevasta degeaba şi n-avea el nevoie să mă audă pe mine negînd ca să se convingă că nu eram dintre aceştia şi că deci n-am bătut-o eu fără motiv.

Tata nu zicea nimic, îşi plecase fruntea confuz, în mod ciudat mama avea chipul senin. "Cum poţi să spui tu, maică, vorbele astea, zise ea, că a vrut să-ţi ia copilul şi să-l arunce într-o prăpastie. Asta n-am mai auzit de cînd mama m-a făcut!" "Ei, zise Matilda, eu am auzit cu urechile mele. Întîi a zis că o să mi-l ia şi să-l dea la un leagăn, la copii abandonaţi, pe urmă a zis nu, mai bine îl arunc într-o prăpastie. Întrebaţi-l!"' Ceea ce mă uimea mereu era hu­morul ei, din tonalităţi imposibil de descris! Un humor popular, compus din uluiri, nedumeriri, invitaţii să contemple şi alţii ceea ce i-a fost dat ei să-şi audă ure­chilor... "O fi glumit, v-oţi fi certat", zise Tasia simplu. "O fi băut şi el un pahar mai mult!" zise şi şeful clanului împăciuitor. "Staţi că vă spun, se hotărî atunci Matilda să închidă gura părinţilor şi bunicilor mei. E adevărat, mamă soacră (dumneata n-o să te dai îndărăt şi o să recunoşti), e adevărat că la optsprezece ani a trăit cu o stricată şi a vrut să se însoare cu ea? Auzi, să se însoare cu ea..."

Sării în picioare, dar în aceeaşi clipă sări şi Matilda şi se adăposti în spatele fratelui ei mai mare. "Te omor, îi spusei în şoaptă cumplită. Mie poţi să-mi spui orice, dar nu mamei! Dacă nu fugi în seara asta de-acasă te strîng de gît pînă o să-ţi dai răsuflarea." ..Îl auziţi, strigă Matilda fără teamă, în fotoliu. Nici nu mă miră! A mai omorît el pe cineva, o fată cu care a trăit, o studentă, a lăsat-o în­sărcinată şi în loc să se însoare cu ea, a dus-a la un doc­tor, un criminal, că altul n-a mai găsit şi aşa a scăpat de ea. Nici azi nu se şti-e ce-a făcut ăla cu moarta!" "De ce nu spui tu, zise tata, că a vrut să ne omoare şi pe noi?" "Lasă, că ştiu eu cum s-a purtat şi cu dumneavoastră! De la el ştiu. El mi-a spus, el gura lui: am chinuit-o pe mama! Bine c-a recunoscut, dar acuma nu vrea să recu­noască..." "Atunci de ce l-ai luat! zise bunicul liniştit, şi el cu humor. Ai avut la dispoziţie doi ani ca să-l cunoşti şi două măritişuri în urmă, nu poţi să spui că ai fost o fetişcană fără minte. Eşti mai bătrînă decît el!" adăugă cu brutalitatea simplă a oamenilor în vîrstă care merg direct şi fără nuanţe spre realităţile elementare. ,.De unde să ştiu eu ce zace în el", răspunse Matilda, al cărei chip se transfigurase brusc, urîţenia pieri de pe chipul ei şi văzută fără să fie auzită ai fi zis că povesteşte ceva pasio­nant şi cei din jur o ascultă subjugaţi atît de ceea ce spu­nea, cît şi de frumuseţea strălucitoare a acelui chip straniu.

Şi era adevărat, eu o ascultam astfel, pentru că, desi­gur, forţa ei de mistificare era pentru mine o revelaţie stu­pefiantă. Vroiam s-o mai ascult, mi-era chiar frică să nu înceteze, să treacă la sentimente mai bune, şi rudele, care sînt setoase de spectacol ca toţi oamenii, să nu încerce apoi, văzînd că gluma se îngroaşă, să micşoreze proporţiile ca­tastrofei, să ne îndemne la împăcare, nu s-a întîmplat nimic .

"Uite-l, rîde, strigă Matilda (poate că fără să vreau, avusesem un surîs?), lui i se par toate astea ceva, aşa, de rîs, de călcat în picioare. Asta e ceva, aşa, nemaivăzut... Ei, află că te-ai înşelat, domnule! Mî-a venit mintea la cap!" "Păi atunci e bine, zise bunicul cu humorul lui de care apoi, mai tîrziu, de cîte ori îmi aduceam aminte rîdeam în hohote singur, chiar şi pe stradă. E bine, repetă el dînd şi dintr-un umăr şi aplecîndu-şi capul spre acel umăr, ca o expresie a evidenţei. Vă despărţiţi, băiatul e tînăr şi de fete e plină lumea. Copii, dacă a făcut, înseamnă că o să mai facă.." "Sâ vedem cine îl ia, strigă Matilda. El - frumos nu ştie să se poarte, de iubit aşa să-i bată şi lui inima pen­tru o femeie nu e în stare, la rude nu ţine şi asta n-ar fi nimic, că nu ţine, dar le batjocoreşte... îl invită şi pe el Tasia la o petrecere. Na, că nu vine. Cum să nu vii, dragă?! exclamă ea indignată, o indignare înaltă. Sînt rudele soţiei tale. Pînă la urmă îi explic eu că n-o să stăm mult, în fine intră pe uşă cu o falcă în cer şi una în pămînt, nu dă mîna cu nimeni, la mine se uită de sus parcă ar fi sosit marele senior, pe urmă începe să-i spună Tamarei porcării de care în viaţa mea n-am auzit că o rudă poate să-i spună altei rude. Asta e ceva, aşa, nemaipomenit! (şi deschise un braţ şi făcu prin aer o elipsă, ai fi zis cos­mică!). Că cică dacă pe Tamara o păzeşte un drac, unul care a văzut odată la gîrlă o muiere goală şi el a zis că e un om cu... alea în piept şi s-a dus la Scaraoschi să-i spună. Că dacă nu cumva dracu-ăsta i l-a trimis ei, Tamarei, ca s-o servească..." "Păi aşa şi e, zise bunicul. Orice muiere are un drac!"

Bunicul începu să mă irite cu intervenţiile lui: mă ui­tai la Matilda crunt, simulînd că aşi fi copleşit şi furios ca să-mi dea adică noi lovituri, să nu se oprească acum, la mijloc cînd tocmai aflam că infama Tamara îi povestise totul, nu numai scena de la Tasia, ci şi în mod sigur, cum aveam să aflu, o oră mai tîrziu, şi istoria cu Nineta Romulus şi cu Căprioara; se interesase, făcuse, cum se zice, in­vestigaţii şi trebuie să recunosc că tot ceea ce aflase era exact, în afară de cîteva lucruri esenţiale în ceea ce o privea pe Căprioara şi venise şi-i spusese Matildei; o fă­cuse din proprie iniţiativă? asta era neîndoielnic: o cre­zusem-femeie fatală, cînd colo era o poamă vanitoasă care ţinea la cinstea bărbatului pe care îl înşela pe toate drumurile , da... dar îl înşela ea, noi trebuie să continuăm să-l respectăm, şi pe ea în primul rînd, să nu-i spunem la masă ce nu trebuie. Mare doamnă ea, acum soţie de brigadier silvic. "Pe urmă, zice, îi spune, Tamarei adică, continuă Matilda, ai de gînd să asculţi mai departe vorbăria ăstuia? Adică a lui Vasia. Fratele meu e pentru el ăsta şi ce spune el e vorbărie! Poftim! Şi-i spune Tamarei: Cum trăieşti tu, cu gringalet-ul tău? Tamara nu ştia că e un cuvînt franţuzesc, care înseamnă aşa, pricăjit, prăpădit şi n-a ştiut ce să-i răspundă. Adică, Artimon nu era pentru el o rudă, ci un străin de care să-ţi baţi joc. Şi-i spune: gringalet-ul tău are sau n-are? Auziţi, dacă se poate imagina o astfel de neruşinare mai desmăţată. Ce-o fi crezut el că e biata Tamara? Formidabil! Să-i spui unei doamne, pe care abia o cunoşti şi care e şi rudă a soţiei tale, dacă a ta n-o consideri. Şi măcar dacă ar fi fost beat (nu, că nu bea, protestă, eliminînd o scuză pe care Vasile, de pildă, mi-o acordase). Îi merge mintea aşa foarte treaz şi diabolic, şi cînd am auzit asta, cînd mi-a povestit Tamara, mi-a fost ruşine, dragă, de bărbatul meu... Auziţi, un intelec­tual, un universitar cu înalte studii, să-i spună unei doamne ca un birjar, bărbatu-tău are sau n-are? Colosal!..." "Ce să aibă, zise bunicul, băţ? Dacă e traistă, e şi băţ." Bunica îl înghioldi, Vasile făcu ha, ha, Tasiei îi conveni această interpretare şi rîse şi ea. Tamara rămase cu masca ei care nu ascundea nimic, ţeapănă, ca şi cînd nu ea ar fi alimen­tat indignarea aceasta acumulată de-atîta vreme şi care izbucnise acum cu violenţă. De ce tocmai acum? Din pri­cina Clarei? Disproporţie! De unde răsărise această nouă Matilda cu care nu mai vedeam posibilă o convieţuire? Dacă ţintea mai bine îmi spărgea capul, îmi scotea un ochi, mă desfigura pe toată viaţa... Cît despre Petea şi gringalet-ul însuşi, arătau în mod ciudat foarte bine dispuşi... "Pe urmă, continuă Matilda, tot el m-a făcut să nu dorm două săptămîni, că de ce nu m-am uitat la el, că de ce am închis uşa nu ştiu cum, că am fost odioasă, mă urîţisem, îmbătrînisem cu cinci ani de cîte mi-a făcut..."

Fascinaţia mea slăbi. Dispărui din nou în baie, mă spălai iarăşi şi cum sîngele nu mai apăru mă gîndii cu ce să dau să nu se mai vadă dîrele, căci se vedeau acum mai rău în spirale frumos trase, ca o pictură suprarealistă pe faţa unui borfaş, de sus de la colţul arcadei, pînă jos sub falcă. Iată deci ce-am crezut că e şi ce-a ieşit, gîndii. Hm! Şi în ultimele două luni, dar ce zic eu două luni, chiar as­tăzi, în oficiu, băuserăm împreună un pahar şi ne săruta­serăm ca altădată. Imposibil să mă duc aşa la cursuri! Îmi veni o idee...să dau cu pudră. Intrai în dormitor şi luai de pe masa ei de toaletă o cutie şi dădui cu perniţa aceea mică. La început mi se păru că ţine, dar pudra se deslipi la prima grimasă, arătam şi mai rău, ca o fantomă, sau ca un vampir. Pe urmă îmi veni altă idee: ceva care se putea lipi foarte bine era fondul de ten. Desfăcui o sti­cluţă şi începui să dau cu lopăţica aceea înşurubată în dop. Era perfect. Nu se mai cunoştea nimic. Puteam să merg şi la cursuri şi să mă întîlnesc după aceea şi cu Ion Micu.

Revenii în hol foarte vesel şi spusei: "Ei, domnilor, spectacolul s-a încheiat, a fost foarte reuşit, biletele au fost pe gratis, ieşirea prin Sărindar, cum se spune la Bucu­reşti, Matilda, tu mai ai ceva de spus?" ,.Da, plec şi eu..." "Da, liber, luaţi-o"', spusei cu nepăsare, aşezîndu-mă în fotoliu picior peste picior. Dar chestia asta cu luatul nu conveni la nimeni, Matilda însă se ridică şi dispăru, să se pregătească adică de plecare, dar eu o văzui că intrase în dormitorul fetiţei, de unde însă reveni îndată, se aşeză şi-mi spuse: "Iau şi copilul". "Bineînţeles, zisei, dar să-mi spui unde te duci, ca să pot veni să-l văd, cu toate că am vrut să-l arunc într-o prăpastie. M-am răzgîndit. Şi încă un lucru, vreau să-l spun întîi pentru mama, deşi n-ar fi fost nevoie, ea îmi cunoaşte viaţa, apoi pentru Vasile badei, cum se zice pe le noi, şi pentru cine mai e amator: fata aia cu care am trăit eu la optsprezece ani nu era stricată, s-a căsătorit la Bucureşti cu un maior, pe urmă s-au des­părţit şi s-a recăsătorit la Iaşi cu un mare negustor, cu care a avut şi doi copii. Am cunoscut eu alte stricate care spun de altele că sînt stricate (şi mă uitai insistent la Tamara), nu vreau să dau nume, nu mă interesează, dar fata asta nu era. A doua fată, studenta în chestiune, nu cu mine rămăsese însărcinată, ci cu doctorul Ygrec, are adresă, toată lumea le cunoştea legătura. Cît despre tot ce-aţi auzit aici recunosc, am greşit fundamental: oame­nii iau totul în serios, sau le plescăie limba în gură de plăcere să-ţi înţeleagă cum vor ei unele cuvinte. N-au decît! Să le ia cum vor, n-o să mă apuc eu acuma şi să nu mai gîndesc ce-mi place, bineînţeles însă că o să fiu mai atent la omul din faţa mea."

Şi tăcui şi începui să mă uit pe tavan. Pe urmă mă uitai îndărăt. A! Vitraliul! Mă ridicai şi îl cercetai atent. Da, se putea drege, vaza-proiectil îi făcuse doar o gaură, restul rămăsese întreg. Se putea combina cu geam obiş­nuit şi tot rămînea el frumos. Sigur că eu ştiam ce păţise, dar nu strica un martor în aceasta casă...

Tasia se ridică prima. "Victore, zise, eu n-am auzit nimic. Cred că nici bărbatu-meu. Nu lua seama la vorbe. Dacă aţi fi mici sau aşa mai la început, aşi şti ce să vă spun. Dar tu zici că ai mai avut de-a face cu două fete, ea cu doi bărbaţi, nu ştiu ce să vă spun. Gringalet-ul îmi bîlbîi ceva negînd energic cu degetul: "Să ştii că nu sînt su­părat! Aşa m-a făcut mama, cam pricăjit." Cu un humor care mă surprinse. Şi îmi şopti la ureche. "Şi să ştii că oamenii mici au... mari." Izbucni în rîs. Tamara se răsti la ei: "Hai, odată!" El însă nu se grăbi, o înjură de mamă, iar ea, în ciuda efortului de a nu arăta ce simte, rămase o clipa trăsnită şi masca i se strica. "Bine, zise, atunci eu am plecat.'' El, în treacăt, o trimise la origine, în timp ce se aplecă iar şi-mi şopti: "Nu lua în seamă , Matilda te iubeşte, îţi spun eu, se făcea foc cînd venea pe la tanti Tasia şi cineva spunea aşa vreo vorbă despre tine," ..Bine, bine, îi spusei, noapte bună!" "Tasia, strigă Matilda, stai că vin şi eu uite-acum îmi iau fetiţa şi vin...

Rămăsei nepăsător la acest strigăt, la această chemare. Petea trecu pe lîngă mine cu urîciunea de nevastă-sa fără să-mi spună nimic, iar şeful clanului se opri. Făcu un gest energic în aer, semn de cruce: "Ai înţeles? zise foarte tare, asta e!" Adică să îngrop totul şi să pun cruce.

Le ascultai paşii pe trotuar. Ai mei erau şi ei în pi­cioare, după ce, ca nişte stăpîni ai casei, îi conduseseră pînă la uşă pe ceilalţi. îşi dăduseră mîna, îşi spuseseră La revedere . La revedere? Hm? Nu va mai fi nici o revedere! Gata! Adio! "Matilda, strigai, vino şi ia-ţi rămas bun de la mama." ..La revedere", strigă şi ea fără să lasă din dor­mitor, unde nu ştiu ce făcea. "Mai mamă, zise mama uitîndu-se în sus la mine, tu nu te înţelegi cu muierea asta, Nu-ţi pierde vremea, n-are nici un rost...'" "Hai. mamă, nu-mi spune lucruri pe care le ştiu şi eu, chiar că n-are nici un rost..."

Matilda ieşi totuşi...în rochie de oraş (o schimbase pe cea violetă, încheiată la gît, cu care îşi primise musafirii), îşi luă la revedere şi rămaserăm singuri. În hol zăceau pe jos paharele sparte peste care ce căzuse pe masă, ceşti de cafea cu mucuri de ţigări înfipte în zaţ (ăsta era nesimţi­tul de Ion Micu, care nu văzuse sau nu-i păsase că scru­miere se aflau peste tot), sticle de vin goale pe şemineu, pahare cu vin nebăut sau pe jumătate băut... Şi Matilda în mijlocul holului cu mîna la gură şi capul în jos. Intrigat, mă apropiai. Îşi înăbuşea rîsul. Se uită la mine lung, cu o uluitoare naivitate şi perversitate în frumoşii ei ochi verzi. Pufni iar în rîs, chicoti... "Bunicul tău m-a salvat, zise, altfel ne despărţeam... Mi-a zis fă şi am înţeles că tot mu­iere neisprăvită sînt şi eu, ca şi altele şi că pe el nu-l im­presionau cuvintele mele..." Mă pomenii cu gîtul înlănţuit. "Nebună mai sînt şi eu, zise ,şi rîse iar; dacă nu te-aşi iubi, aşi fi stat cuminte ca o curcă! zise ea chicotind mereu, şi te-ai fi plictisit..." Mirosea însă puternic a vin şi corpul ei parcă frigea. Îi pusei mîna la gît. Avea febră mare. "Şi Tasia, ce ţi-a zis? Dar Artimon?" Chicoti iar, apoi izbucni de-a binelea în rîs, ţinîndu-şi mereu mîna la gură. Parcă ar fi spus: ce vesel a fost, nici n-am văzut ce figuri au făcut, poţi să-mi spui tu? "Vino cu mine, îi spu­sei, vesel şi eu, dar resemnat ca în faţa morţii. Ce zici de vitraliul ăla?" "Îmi pare rău, nu ştiu ce m-a apucat", zise cu o frăţească sinceritate. "Un meşter bun o să-l repare, îi spusei. Dar nici un meşter, oricît de priceput, n-o sa poate drege ceea ce mi-ai făcut tu mie astăzi!"

Şi măsurai pe deplin conştient singurătatea care năvăli asupra mea după ce rostii aceste cuvinte. Chiar sub anes­tezia deciziei, căci o decizie alungă cîinii suferinţei, simţii totuşi o smulgere, o sfîşiere greu de suportat dinlăuntrul fiinţei mele, cum povestesc cei operaţi, că o durere surdă îi face să urle cînd organul bolnav este tăiat. Intrai în bu­cătărie şi deschisei dulapul în care Ana pusese deoparte cîteva sticle pentru mine. Nu vroiam sa văd totul altfel, cum spusese şeful clanului că o să se întîmple după acest vin. ci, dimpotrivă, să amplific ceea ce trăisem, ca să văd apoi mai clar ceea ce o să vie după. "Dar şi eu vreau", zise Matilda surprinsă cînd mă văzu reapărînd în hol cu sticla şi numai cu un pahar în mînă. Îi făcui semn cu degetul gros înapoi spre bucătărie: să se ducă acolo şi să-şi ia singură un pahar curat.

XVI
"Un han mongol (urmaş al marelui Genghiz), urmaş demn al tatălui sau, dar căruia îi plăcea vinul, a salvat poporul român de o primejdie mortală, începui eu turnînd în pahare. În mijlocul Europei, cu hoardele sale, a murit, pe acest pămînt străin, cu prea mulţi munţi şi cu populaţii pestriţe şi şefii hoardei au hotărît să se întoarcă înapoi în Mongolia visurilor lor şi acolo să-şi aleagă un nou han. În drum, ca o simplă mişcare de deget a destinului, au trecut pe la noi şi au nimicit statul cuman, care se instalase de­mult pe cîmpiile noastre şi părea bine consolidat, poate pentru totdeauna. Să vedem ce poate face vinul pentru doi inşi pe care destinul se pare că nu vrea să-i protejeze." "Te crezi mare han!" rîse ea. "De ce nu? Abia voi împlini, curînd douăzeci şi cinci de ani, totul e in faţă." "Ai ratat începutul, trebuia atunci, imediat, în 44... să te înscrii în partid." "Nu se ştie", zisei.

Ridicai paharul şi ciocnirăm. Îl băui dintr-odată şi îl umplui la loc. Îmi aprinsei o ţigare. Matilda ceru şi ea una pe care i-o aprinsei şi ea îşi apropie capul. Mă simţeam vesel şi al doilea pahar îmi spori această stare. "Vezi ce bine e? zisei. Eşti mulţumită, nu?! Tu te simţi bine! Spune-mi, te rog, de istoria cu cele două fete cine ţi-a po­vestit?" "Tamara, cine să-mi povestească." "Şi cînd ţi-a povestit? "Chiar azi, în timp ce voi eraţi în bibliotecă." "Tu ai pus-o să scormonească?" "Cum o s-o pun...?" "Şi tu ai relatat exact sau ai născocit pe loc istoria cu copilul, că ar fi fost al meu!? "Nu, aşa a aflat ea!"'' Ciocnirăm, din nou şi îi şoptii: "Vezi ce bine e? Şi ticăloşii se simt bine, aşa, mulţumiţi, cum stau ei şi beau vin împreună, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat."'

Şi îi povestii vizita mea la vecinul din cartier, şeful de echipă de la ecarisaj, Acojocăriţei. ..Nu? E bine, semănăm cu ei! începutul a fost greu ,pe urmă vine de la sine..."

Ea tresări. "Sună cineva, zise, cine poate fi la ora-asta?" şi curioasă se ridică să vadă cine e. Auzii aproape imediat bocănituri de încălţăminte grea urcînd scările. Cine dracu putea să fie? Sării în picioare. Uşa fu dată de perete şi în hol apărură trei ofiţeri; în urma lor, Matilda, care îmi arunca o privire neliniştită. Rămase acolo la uşă, de care se rezema şi îşi încrucişa braţele la piept, gravă, cu chipul cutreierat de presimţiri rele. "Domnul Petrini, nu? spuse unul din ei, care nu era şeful lor, avea mai pu­ţine însemne pe epoleţi. "Da, eu sînt, ce s-a întîmplat?" "Găina a ouat", zise şeful lor, un căpitan de rangul doi şi mă apucă brutal de braţ şi mă împinse spre perete. "Mîinile în sus pe perete, haide, apropie-te, mîinile în sus!" "Da' de ce mă pui dumneata pe mine, în casa mea, cu mîinile în sus? mă revoltai eu brusc şi revenii să mă aşez in fotoliu. Dacă aveţi ceva de discutat cu mine, luaţi loc şi faceţi-vă datoria. Dar mai întîi cine sînteţi?" Ăsta se uita la mine cu un dispreţ plictisit şi ameninţător, se întreba dacă să-mi cîrpească sau nu una, ca sa văd imediat cine sînt. "Eşti arestat, urlă el deodată scos din pepeni, la perete şi mîinile sus!" Şi cei doi mă apucară de braţe şi mă duseră, în timp ce unul cu puternic accent ungu­resc mă sfătui binevoitor: ridică mîinile pentru perche­ziţie. Le ridicai, dar nu la perete, mă percheziţionară ,îmi reţinură actele, biroul populaţiei şi carnetul de universitar, şi după ce se uitară bine în portofel, îl aruncară pe masă. Ungurul rămase lîngă mine, iar ceilalţi doi începură să se plimbe prin hol...Uite cum stau boierii ăştia în vaste apartamente,. în timp ce muncitorii se înghesuie cîte trei familii în trei odăi", rînji căpitanul. La acest subiect în­cepură să şuşotească. ,.Da, da, sigur", dădea militarul din cap şi porniră prin odăi. Fluierau parcă a pustiu. Cînd să intre în dormitorul fetiţei, Matilda se înspăimîntă şi strigă: "Nu intraţi acolo, să-mi speriaţi copilul." "Lăsaţi, doamnă, că n-avem nimic nici cu dumneavoastră, nici cu copilul, spuse căpitanul cu acelaşi dispreţ, mai au şi alţii copii, dar dorm cu părinţii, n-au dormitor special." ..Vă pun în vedere că sînt membră de partid şi o să-i spun chiar mîine tovarăşului prim-secretar cum aţi dat busna aici'", relua Matilda păzind uşa... ..Da, sigur, ne pasă nouă de primul-secretar'", zise căpitanul şi o dădu la o parte şi deschise uşa, dar nu intră. Îşi aruncă doar o privire circulară şi apoi o luă spre bibliotecă. Probabil caută o casă pentru el sau pentru cine ştie ce şef al lui mare, gîndii. Mai auzisem de astfel de cazuri, te arestau, îţi goleau casa şi transportau totul într-alor şi apoi se instalau ei cu acte în regulă. Adio casă după aceea, chiar dacă şi mai ales se întîmpla să fii proprietar.

Intrai şi eu în bibliotecă, urmărindu-l pe ofiţer neliniş­tit, căci se şi instalase la biroul meu şi începuse să tragă sertarele. Scoase totul din ele, manuscrise, note de pre­legeri şi cele trei caiete ale mele. Luă unul şi îl deschise la prima filă. Aveam un scris foarte citeţ şi se înfundă în lectură. "Hm! făcea! Ce sînt astea?' îi răspunsei că sînt caietele mele de curs. "Fă un pachet din toate astea!" se adresă el celuilalt şi se ridică şi începu să-mi răscolească biblioteca. Trîntea cărţile pe jos, după ce le răsfoia, se mişca într-o parte, în alta, călca pe ele. "Ce nevoie aveţi de caietele mele de cursuri?" zisei, cu un glas din care indig­narea şi revolta pieriseră, fiindcă simţisem primejdia mor­tală. Dacă le lua şi le citea pe-acolo un specialist de-al lor, în universitate n-aveam să mai pun piciorul niciodată, chiar dacă avea să mi se dea drumul imediat sau mai tîrziu... Repetai rugămintea cu oarecare nepăsare, ca să nu-i dau de bănuit că m-aşi teme de ceva. "Se pot pierde pe-acolo şi eu vreau să public ce-am scris în ele, nu am nici o copie... (De ce nu-mi făcusem eu nişte copii, pe care să le fi ascuns bine, cum putusem să fiu atît de imprudent? Căci dacă mă arestaseră pentru felul cum îmi ţineam prelegerile, aceste caiete, mai ales cel de-al doilea, nu erau o dovadă zdrobitoare că turnătorul nu inventase nimic?) "La noi nu se pierde nimic, zise căpitanul absent, vi se vor restitui după ce vi se va da drumul." "Dar care e acuzaţia care mi se aduce?' "O să aflaţi... îmi răspunse el. Gata, mergem..."

Ungurul îmi şopti: "Luaţi-vă palton şi căciulă, şi bani, o să aveţi nevoie..." Mă înfiorai. Eram în septembrie, deci voi petrece iarna în închisoare. Mă uitai la Matilda, au­zise şi ea. "Vorbeşte cu un avocat, îi spusei, caută unul la barou." "Da, da, zise căpitanul, să vorbească, o să facă mare brînză domnul avocat.'" Se potolise, îşi permitea chiar, gri­juliu, să ne spulbere orice iluzie, să ştim de pe acum că nimic nu-mi va ajuta, să nu mai cheltuim degeaba şi bani cu avocatul... Mă lăsă să-mi fac chiar un geamantan, în care Matilda vîrî rufărie, pulovere, o pereche de bocanci... "Nu te nelinişti, îmi şopti ea, o să mă zbat să te scot cît mai repede... Nu se poate, doar n-ai făcut nimic...

Ne îmbrăţişarăm, intrai in dormitorul fetiţei, o sărutai şi ieşii fără să mă mai uit înapoi, să văd iar paloarea care se aşternuse pe chipul Matildei şi care îmi făcea rău... Afară ne aştepta o maşină, ne urcarăm şi în cîteva minute opri­răm în faţa unei clădiri cu sentinelă. Mai erau de-astea prin oraş, dar niciodată nu mă întrebasem ce e înăuntru.

În clădire se petrecu o scenă bizară. Urcarăm trei etaje cu un lift mititel, numai eu şi căpitanul, trecurăm prin nu­meroase coridoare la fel de strîmte şi aveam senzaţia că clădirea era pustie, în afară de cîţiva miliţieni pe care îi zării de departe, nu întîlnirăm pe nimeni. Eram deci la Miliţie. Aşadar, o chestie penală... Şi dacă se desgropase istoria cu moartea Căprioarei? gîndii. Fusesem scos din cauză şi ginecologul acela era demult liber. L-or fi arestat din nou? Miliţia judiciară, preluînd dosarele fostei poliţii, şi-o fi vîrît nasul în această istorie şi... Da, dar atunci de ce mă arestase Securitatea? Ce căuta căpitanul ăsta cu petliţe albastre lîngă mine?

În sfîrşit intrarăm într-un uriaş birou. Căpitanul se apropie, salută un colonel de miliţie, căruia îi dădu actele mele (dar unde dispăruse pachetul cu manuscrise?) şi securistul se retrase. Colonelul luă actele şi mormăind ceva ieşi şi el din vastul birou şi rămăsei singur. Mă apropiai de o fereastră deschisă şi începui să mă uit în întunericul de afară. Iată deci destinul de care începusem să vorbesc cu Matilda. Ce-o să se aleagă de viaţa mea dacă nu mi se dă drumul imediat? Ce-o fi? De ce m-or fi acuzînd? Căpi­tanul securist nu avusese aerul că a primit un ordin pre­cis să-mi ia manuscrisele, le luase fiindcă erau scrise de mîna mea şi aşa ceva trebuia confiscat fără ordin special. Atunci ce putea fi? Ei bine, vor să mă condamne nevi­novat, numai dacă dintre iubirii mei studenţi nu se găsise vreunul care să raporteze că asistentul Petrini le vorbise odată despre o religie care s-ar putea naşte. Dar asta fu­sese demult, acum doi ani, ori acum doi ani asemenea lu­cruri nu aveau nici o gravitate, starea noastră de spirit a tuturor era alta. Rămîneau caietele... Aici puteam să răs­pund că sînt caiete vechi, de pe vremea cînd eram student, deci în celălalt regim, cînd se gîndea altfel... Chinuit de in­certitudine şi de tensiunea întregii zile, mă cuprinse o obo­seală, o somnolenţă şi o nepăsare pe care nu le mai sim­ţisem niciodată şi revenii de la geam şi începui să-mi tîrîi picioarele prin imensul birou. Simţeam o dorinţă să mă în­tind pe jos şi să dorm, atît de vie, încît îmi trebui un mare efort de voinţă să n-o fac. Observai că din birou, la dreapta, ieşea un mic coridor care era luminat. Uimit, o luai într-acolo. Mă pomenii într-un alt birou, şi ăsta mare şi, în el, în fund, văzui un ofiţer securist, care stătea liniştit pe scaunul lui şi lucra la lumina lămpii de pe masă.

Ridică fruntea şi auzii un glas şăgalnic, foarte jovial, aproape frăţesc. "Ce faci, Victore?" zise. Dădui din umeri. Era şi ăsta un ungur, dar din cei al căror glas e aşa, parcă uns cu miere, pentru el viaţa e un mare prilej de petrecere, să stai la un pahar şi să cînţi chiar şi pe româ­neşte, dacă eşti cu români, şi de ce să nu fii, nu avem o singură ţară?... Cine a pus cîrciuma în drum, ăla n-a fost om nebun... "Ei! exclamă el exuberant. Avem acuma alt caz, un universitar, altă viaţă, mai filozofică!... Victore, dă-te mai aproape, ia loc. Ştii tu unde te afli acuma?" "Am avut impresia, îi răspunsei, că la miliţie." "Nu e la miliţie, spuse el cu glasul lui dulceag. E la securitate!" "Tot un drac!" răspunsei eu cu nepăsare. Dar el mă co­rectă extrem de surprins, dar tot plin de căldură umană: "Nu e tot un drac!! Pe urmă deodată îşi ridică mîinile în sus: Ia te uită la el, e cu paltonul!..." "Şi cu geamanta­nul..." zisei."O, o, o, se vaită el, şi cu geamantanul... Ce te-ai speriat, dragă, dai o declaraţie şi no, că meri acasă, călca-te-ar vaca neagră... Spune, dragă", şi îmi întinse şi un stilou, cu gesturi gospodăreşti, ei fi-ar să fie, stăm de vorbă cînd omul poate că n-are chef şi şi-a lăsat-o pe doamna speriată..." "Ce să spun?" "Apoi spune, dragă, acolo, cum a fost cu activitatea ta în Sumanele negre, spune-i pe toţi pe care îi cunoşti, că asta ne interesează, poate că ai bătut şi tu acolo vreun ticălos de ungur care nici el nu s-o fi purtat bine cînd Hitler a dictat la Viena să fie sfîşiat Ardealul în care Doja s-a răsculat cu români şi ma­ghiari împreună împotriva grofilor care ne sugeau sîngele..." Mă uitai la el neîncrezător. Îşi bătea joc de mine? Era mare, ajunsese colonel, sărind, probabil, toate gradele, se vedea încă de pe chipul lui originea umilă, o fi fost mun­citor, sau chelner, sau mic funcţionar? "Dacă spui tot, continuă el, nu-ţi facem nimic, că ştim că tu n-ai fost şef şi n-ai spînzurat pe nimeni, dar trebe să-i fi văzut pe alţii... Musai!"'

Simţii o mare uşurare, era o greşeală. De Sumanele negre nu ştiam mai mult decît ştia toată lumea, citind zia­rele, că adică îndată după eliberarea Ardealului o bandă numită astfel începuse să opereze mai ales prin sate şi să se răzbune pe unguri făcînd ei singuri judecata şi omorînd pe loc... Puseseră în mare primejdie întreaga provincie, căci ruşii văzînd că nu e linişte în spatele frontului prelua­seră ei administraţia. Dar ce să fi căutat eu la Sumanele negre? Ce era cu istoria asta? Îi spusei că niciodată n-am părăsit oraşul în acel an, am fost profesor la şcoala normală şi pot să dovedesc acest lucru cu martori şi de la şcoală şi de la gazda mea... "Iar noi putem să-ţi dovedim cu do­cumente scrise că ai făcut parte din organizaţia teroristă Sumanele negre, Victore!" zise el. ..Trebuie să fie o gre­şeală!" "Nu-i greşeală, dragă, scrie negru pe alb..." "Unde scrie?" "O să afli în instanţă, dar o să fie prea tîrziu, or, tu dacă ne faci serviciul ăsta, clasăm dosarul tău, uite-l aici (şi bătu cu palma pe el) şi nu te mai dăm în judecată..." "Acuma dumneavoastră ce vreţi, dacă nu ştiu nimic..." ..Nu vrei, conchise el. Mai gîndeşte-te! Du-te în celulă, dormi, şi mîine dimineaţă o să-ţi aduci aminte de toţi..." ..Totuşi, insistai, nu se poate să-mi spuneţi şi mie despre ce document e vorba?" ,.Ba cum să nu se poată?!

Şi deschise dosarul, căuta în el şi îmi dădu o scrisoare în fotocopie. Îngheţai văzînd semnătura. Era a unui coleg de facultate, care se refugiase în 1940 şi care aflase că tatăl său, învăţător în sat, fusese omorît de unguri cam la vreun an de la refugiu, într-adevăr, îndată ce trupele române trecură graniţa pe pămîntul Ungariei, ple­case în sat şi nu se mai întorsese. Îl chema Iustin Comănescu. Eram prieteni de studenţie, adică de plimbări, de cinema, de serate, de cofetărie (eu îl tratam, fiindcă o ducea foarte greu). Era un băiat senin, cu simţul humorului, dar cu toată seninătatea lui, sau chiar cu această seninătate, cînd frontul începuse, după Stalingrad, să înainteze spre noi, spunea parcă visător:" îi prind eu pe ungurii care l-au omorît pe tata. Pe butucul de crăpat lemne le tai gîtul." Nu ştiu ce făcuse, dar mă pomenii după încheierea păcii că îmi scrie din Paris. N-o ducea prea bine, dar se înscri­sese la nişte cursuri. Avea o prăpădită de bursă...

Şi acum, după atîţia ani, îmi scrisese din nou, scrisoare însă care fusese reţinută. "Citeşte, dragă, zise ofiţerul, ce-ai rămas aşa pe gînduri?" începui să parcurg rîndurile. Nimic; că îi era dor de oraşul nostru, că s-a căsătorit tot cu o româncă, lucrează la Radio, a început să cîştige bine, dar ce bune erau prăjiturile alea şi ce plăcut era cînd mergeam noi la cinema. Şi se încheia astfel: "Scrie-mi! Eu aştept ordonanţele dumneavoastră". Iustin Comănescu.

"Am citit, zic, nu văd nimic!" "Cum, se miră ofiţerul, dar scrie negru pe alb: aştept ordinele dumneavoastră.'' "Nu ordinele ,am zis, şi am început să rîd, ordonanţele... Tovarăşe colonel, să vă explic. Cînd eram studenţi a venit odată o echipă de estradă din Bucureşti la noi în oraş şi am fost şi eu cu acest Iustin să vedem spectacolul. Era foarte reuşit şi am rîs de ne-am prăpădit de o scenă cu un majur şi un soldat... Majurul îl beştelea şi soldatul stătea drepţi cu mîna la capelă şi repeta ca un papagal: să trăiţi, aştept ordonanţele dumneavoastră... Pe urmă, săptămîni în şir, eu şi cu Iustin cînd ne despărţeam nu mai ziceam la revedere, ci repetam şi noi, ca nişte papagali chestia asta cretină: aştept ordonanţele dumneavoastră..." "Dar ştii că a omorît unguri nevinovaţi acolo la el în sat... A venit cu Sumanele negre. Ei, cine erau ăia? Tu, dragă, trebuie să ştii..." Îmi ştersei sudoarea de pe gît şi de pe frunte. Simţii mişcarea de deget a unei absurde fatalităţi. Spusei: "De unde să ştiu, tovarăşe colonel? V-am spus tot ce ştiam". "Asta e scrisoare cu cifru, strigă colonelul şi mă uitai uluit la expresia chipului său pe care apăruse o liniş­tită convingere: aştept ordinele dumneavoastră!" "Or­donanţele", repetai şi eu liniştit şi ferm. "Tot aia e!" zise. "Nu e tot aia! V-am explicat!" Nu înţelegea! Poate că nu ştia bine româneşte? "Gîndeşte-te!" "Pot să vorbesc cu un colonel român? Nu vă supăraţi!" "Poţi să vorbeşti şi cu un general" zise el, cine crezi că mi-a dat acest document? Un general român! "Totuşi!" "Totuşi ce?" ."Insist să mă interogheze un ofiţer român." "Se acceptă! Dar nu-ţi fă nici o speranţă! Nu e nimeni tîmpit aicea să creadă istoria ta cu estrada."

Şi mă trimise jos în celulă, unde căzui într-un somn greu.

―--------------