Cercetarea audienţEI
Yüklə 0,61 Mb.
|
| participare specific atunci când negociază genul emisiunii; arată că noţiunea de gen implică un proces de negociere esenţial pentru stabilirea relaţiei dintre text şi cititor, megociere care structurează înţelegerea prezentului, luarea în considerare a trecutului şi natura aşteptărilor;
Aplicând aceste noţiuni goffmaniene în analiza emisiunilor de dezbateri cu public, cei doi autori constată cum telespectatorii îşi construiesc propriul lor cadru de participare, neacceptând pur şi simplu un rol mai pasiv sau drepturi şi responsabilităţi inferioare protagoniştilor din platou (experţi, intervenanţi, politicieni); experţii devin atunci nu sursa unei informaţii autorizaţi, ci simpli mediatori între politicieni şi profani; Concluzia lui Livingstone şi Lunt este că prin stabilirea de către auditorii înşişi a cadrului lor de participare la emisiune ei aleg să facă o anumită lectură a emisiunii şi devin un actor principal în comunicarea de masă. Iar teza lor este că „Media nu sunt în mai mare măsură intermediari între producători şi public, decât între membrii publicului însuşi. Din acest punct de vedere, oamenii obişnuiţi devin protagonişti majori, personificaţi prin personajul simpatizat al prezentatorului care pledează cauza lor. Oamenii obişnuiţi sunt prezenţi acasă ca spectatori ai emisiunii, iar publicul din studio îi reprezintă, vorbind pentru ei”; În dezbaterile cu participarea publicului, acesta devine locutorul „natural”, în acelaşi timp animator, autor şi responsabil. Puterea sa vine din autenticitatea spuselor sale; atât animatorii şi experţii (care vorbesc în numele altora sau al „publicului general”) întrunesc mai puţin condiţia de autenticitate de care beneficiază participanţii obişnuiţi la emisiune care relatează direct propria lor experienţă revelatoare. (Poate că autorii exagerează „autenticitatea” expertului şi a animatorului acestor emisiuni, ca personaje fragmentate, jucând diferite roluri); Succesul emisiunilor cu public ţine în primul rând de spontaneitate, dezvăluire de sine şi dezvăluirea experienţei trăite. Genul nu funcţionează decât dacă există o prezentare «naturală» a unei surse credibile. De aceea, animatorul, autorul şi responsabilul trebuie să coincidă. (Putem nota că imaginea de autenticitate a politicianului Traian Băsescu rezidă în capacitatea de a face să coincidă în postura sa de locutor animatorul, autorul şi responsabilul enunţurilor sale). Dacă o mamă vorbeşte de boala fiului său, ea trebuie să repete propriile suferinţe cauzate (de aceată maladie). Dacă o femeie discută despre problemele sale conjugale, este mai bine ca soţul său să fie prezent: astfel vom fi martorii direcţi ai dezacordului lor, căci ea nu poate relata punctul de vedere al soţului său fără a separa animatorul de o parte, autorul şi responsabilul de altă parte. (În paranteză, această analiză explică formatele emisiunilor de genul „Iartă-mă”, „Din dragoste”, „Surprize-surprize”, care supraexploatează emoţionarea telespectatorului oferindu-i un cadru de participare la o lectură a autenticităţii suferinţei, ajutorului, împăcării, şi mai ales succesul lor de public – se situează în topul audienţelor). Spre deosebire de Goffman care, în descrierea cadrului de participare, pune accentul doar pe participanţii fizic prezenţi în interacţiune (fie că prezenţa lor este sau nu este recunoscută sau legitimă), Livingstone şi Lunt susţin că „participanţii imaginari” joacă de asemenea un rol crucial în procesul de comunicare, de masă mai ales, cu toate că aceşti „alţi imaginari” variază în funcţie de participanţi. Pentru cei doi autori, aceşti „participanţi imaginari” sunt de asemenea incluşi în „cadrul de participare, oricare ar fi construcţia sa. Astfel, în dezbaterea cu participarea publicului, ei includ şi fac să figureze şi telespectatorii din căminele lor, publicul din studio, experţii şi prezentatorul”; îndeosebi, grupurile de participanţi din studio antrenează şi pe participanţii imaginari (exemple: imaginea unui grup de prieteni care ascultă o emisiune poate influenţa intervenţia unui participant; aceea a mizeriei unor grupuri sociale de spectatori poate explica vehemenţa unui politician în platoul de televiziune etc.); Politic şi social, studiul receptării se extinde asupra noţiunii de participare. Sursa: Sonia Livingstone, Peter Lunt, Un public actif, un telespectateur critique, în rev. HERMES, nr. 11-12, CNRS, Paris, 1992, pp. 152-155. Cum am mai menţionat, Jean-Pierre Esquenazi evidenţiază cu precizările de rigoare meritele şi contribuţiile analizei publicului şi receptării dezvoltate mai ales de Sonia Livingstone. Una dintre precizările importante o constituie distincţia între înţelegere (comprehensiune) şi interpretare, ca mecanisme de formare a consensurilor interpretative „la anumite niveluri narative şi a divergenţelor de interpretare la alte niveluri mai concrete. Comprehensiunea este mai curând un cadru al acordurilor, pe când interpretarea este un loc de manifestare a dezacordurilor”. Apoi, cadrul de participare este, în esenţă, un loc de negociere între cadrul de participare propus de producători şi membrii publicului incluşi în emisiunile-dezbateri, în funcţie de modurile lor de receptare. Livingstone (cum notează şi D. Dayan) subliniază prezenţa publicurilor imaginare „în sânul publicurilor concrete” din platou. Între altele, noţiunea de „cadru de participare” trimite la identitatea acestor «alţi» membri ai publicului a căror prezenţă (simbolică, n. ns.) serveşte ca referinţă pentru performanţa participanţilor la emisiune, sau la experienţa pe care o deţin aceşti spectatori. Aceşti «alţii» pot fi reali, însă în situaţia de receptare statutul lor este esenţialmente imaginat (vezi exemplele de mai sus). Unul dintre elementele esenţiale care duce la activarea sau la non activarea receptării constă atunci în a accepta sau a refuza compania acestor «alţi» care sunt imaginaţi, a se simţi parte a unei imagini a publicului apreciată ca acceptabilă, de dorit sau dezirabilă ori, din contră, inacceptabilă şi chiar dăunătoare” (D. Dayan, Le double corp du spectateur, în Accusé de réception, Le téléspectateur construit par les sciences sociales, sous la dir. de S. Proulx, L’Harmattan, Paris şi Univ. Laval, 1998, p. 185). Publicul concret judecă emisiunea după destinaţia sa şi imaginea pe care şi-o face pornind de la aceşti «alţii» imaginaţi; el înţelege „cărui public îi este ea în principal destinată şi reacţionează în funcţie de această reprezentare, ceea ce explică pentru ce anumite gusturi televizuale nu sunt mărturisite (ştiu, de pildă, că telenovelele sunt destinate mai ales unui public mijlociu şi că intelectual nu îndrăznesc să mărturisesc că urmăresc cu interes telenovelele, n. ns. I. D.), căci ei se simt ilegitimi ca telespectatori (ai acestor emisiuni). Ceea ce înseamnă că, oricare ar fi publicul studiat, trebuie ţinut seama nu numai de cadrul de participare al obiectului studiat (este un reality show intimist, n. ns., de pildă), ci şi de statutul său în interiorul spaţiului social, pentru a evalua cadrele de receptare alese de public” (J. P. Esquenazi, Sociologie des publics, La Découverte, Paris, 2003, p. 108). Concluziile acestui bun cunoscător şi fin analist al studiilor despre public şi receptare pun în valoare trei mari învăţăminte deduse din cercetările Soniei Livingstone şi din teoria cadrelor de participare în înţelegerea comunicării, îndeosebi a receptării:
Întrucât cercetările menţionate, ca şi altele, susţin ideea că nu toate cadrele de receptare sunt egale, Esquenazi propune reintroducerea teoriei legitimităţii culturale în modelul cadrelor de receptare. Unele cadre de receptare sunt, socialmente, mai legitime decât altele: este mai „onorant” pentru un intelectual să introducă, de pildă, vizionarea unui meci de fotbal - cadru de participare propriu unui mare spectacol sportiv - într-un eveniment „european” sau „mondial” şi să-l recepteze ca pe un fenomen social, decât ca pe o manifestare cadrată pur şi simplu ca fiind o banală distracţie relaxantă; într-un mediu cultivat a-ţi declara preferinţa pentru emisiuni de „telerealitate” ca Big Brother, nu intră într-o cadrare „distinsă” a relaţiei cu televiziunea. Cadrele interpretative utilizate de membrii publicului sunt parte dintr-un câmp socio-cultural variabil şi polemic, fiecare membru al publicului revendicând prin alegerea cadrului de receptare o anumită poziţie socială, un statut cultural. Cadrele de participare la receptare sunt legate cu anumite identităţi sociale, culturale, grupale; de asemenea, ele constituie formele simbolice în care se structurează prin comunicare spaţiul social. Capitolul 6. RECEPTAREA ÎN VIZIUNEA „STUDIILOR CULTURALE” Anul de naştere a Şcolii Studiilor Culturale este considerat a fi 1964, când la Universitatea din Birmingham a luat fiinţă Centre for Contemporary Cultural Studies (CCCS), creat de către Richard Hoggart, căruia îi va succede în 1968 Stuart Hall, consideraţi, ambii ca « părinţi fondatori » ai acestei şcoli « culturaliste » asupra media, care se va distinge mai ales printr-o nouă abordare şi prin metodologii inedite de studiere a publicurilor şi a receptării. Printre reprezentanţii acestei şcoli culturaliste se numără autori ca: Charlotte Brunsdon, Phil Cohen, Cas Critcher, Simon Frith, Paul Gilroy, Dick Hebdige, Dorothy Hobson, Tony Jefferson, Andrew Lowe, Angela McRobie, David Morley, Paul Willis, Raymond Williams, J. Thomson, John Hartley, John Fiske, Roger Silverstone, James Lull, dar şi alţii. Pe lângă CCCS de la Universitatea din Birmingham, un alt centru important al acestei Şcoli a fost Glasgow Media Group, dar acestora li s-au alăturat cercetători şi profesori din alte universităţi engleze, scoţiene, irlandeze, americane sau din ţări scandinave. Cum spune Ien Ang, autoarea lucrării « Watching Dallas », aceasta este o « şcoală de critică culturală a comunicării » (Culture et communication, în rev. HERMES, nr. 11-12, 1992, CNRS, Paris, p. 75). Cu un termen mai neutru, ar putea fi considerată promotor al unei interpretări culturale şi ideologice a comunicării, având desigur şi o dimensiune critică.
Principalele direcţii ideatice care vor structura concepţia reprezentanţilor Şcolii despre media, efectele acestora, despre public şi receptare pot fi sintetizate în următoarele teze şi abordări :
După anii 1980, se afirmă treptat în cadrul şcolii o concepţie pluralistă despre rolul media, iar referinţele la ideologie dominantă ca structură a mesajelor mediatice devin tot mai rare. Dacă Stuart Hall a fost, împreună cu Raymond Williams, principalul susţinător al unei concepţii monologico-ideologizante a producţiei şi influenţei mediatice, David Morley, John Hartley, John Fiske şi Roger Silverstone vor fi promotorii principali ai acestei concepţii « pluraliste » despre producţia şi receptarea mesajelor mediatice. Cum am mai menţionat în acest capitol, David Morley este cel care a precizat cel mai bine ce a însemnat pentru Şcoala Studiilor Culturale « redescoperirea ideologiei » : interes deosebit pentru analiza structurii ideologice a informaţiei mediatice (ştirile despre grevele din Anglia anilor 70) difuzate în presa scrisă şi la televiziune, care vor ocupa un loc important în lucrările realizate de Glasgow Media Group (publicate în trei serii importante, începând cu 1976); comunicarea mediatică, atât sub raportul condiţiilor de producere a mesajelor şi al impactului socio-cultural, are o dimensiune politico-ideologică esenţială; efectele ideologice ale media pot fi deduse din analiza structurii textuale a mesajelor; concluzia aproape unanimă a membrilor grupului se baza pe postulatul puterii indiscutabile de influenţare politico-ideologică asupra utilizatorilor media. Studiul lui David Morley « The Nationwide Audience » (London, British Film Institute, 1980) va reprezenta un moment cheie al reconsiderării « monologismului ideologic » în direcţia unei viziuni « pluraliste » despre receptarea şi influenţele informaţiei mediatice, dar şi a ficţiunilor şi a divertismentului.
Pentru a situa într-un mod cât mai inteligibil contribuţia modelului codificare / decodificare al lui Hall, este oportună o sumară prezentare a cărţii lui Richard Hoggart, Cultura săracului considerată ca un prim jalon al şcolii Cultural Studies şi care conţine o imagine nuanţată a experienţei culturale a publicurilor populare, deci a « claselor dominate » şi a relaţiei de receptare a formelor culturale moderne, mediatice. Dar autorul nu împărtăşeşte o definiţie pur economică a acestor grupuri (făcând o distincţie importantă între publicuri şi clase, în sensul că publicurile transcend clasele). Astfel, publicurile populare se definesc nu atât sau nu doar prin poziţia lor economică (nivel de venituri) cât prin faptul că împărtăşesc « o lume asemănătoare de valori implicite » şi un anumit « stil de viaţă ». Demersul urmat în cercetarea şi cartea sa este subsumat ideii că publicul trebuie studiat în « ansamblul comportamentelor sale şi al stilului său de viaţă ». « Diversele comportamente ale unui public dat nu pot fi înţelese decât raportându-le esenţialmente unele la altele, nu relaţionându-le pur şi simplu cu stimuli externi precum presă, opere, cărţi. Logica lor este mai întâi globală. De pildă alegerile publicurilor populare în materie de artă depind de interesul lor esenţial pentru oameni (personaje) : opera trebuie să fie o punere în scenă sau o dramatizare a aventurilor traite de membrii grupului. De unde importanţa repertorierii povestirilor şi emoţiilor care permit publicurilor să situeze operele sub o rubrică particulară de viaţă împartăşită de oameni » (J. P. Esquenazi, Sociologie des publics, La Découverte, Paris, 2003, p. 61) Lucrarea lui Hoggart deschide, de asemenea, proiectul metodologic al Studiilor Culturale constând în cartografierea etnografică meticuloasă a organizării relaţiilor în grupuri şi între grupuri, ca procedură pentru a înţelege receptarea operelor de către publicuri (prin referinţă la valorile, relaţiile, normele, stilul de viaţă al grupurilor). Hoggart explică ataşamentul şi conformismul gusturilor publicurilor populare în materie de preferinţe culturale prin voinţa membrilor de a nu contraria propria comunitate – ceea ce explică, de asemenea, o anumită rezistenţă (la vremea respectivă a culturii populare în faţa culturii moderniste vehiculate de media). Autorul nuanţează prin modul « popular » de receptare a ideilor şi mesajelor culturale ale media, maniera de a trata relaţia receptare – efectele media . « Temele conţinute în mesaje sau în opere nu acţionează ca idei, ci sub forma lor de clişee : acestea pot fi înţelese fără a fi acceptate, tolerate fără a fi asimilate sau admise fără a fi discutate» (idem. p. 61) Există deci o relaţie de corespondenţă culturală între stilurile de viaţă şi valorile culturale ale publicurilor populare şi o receptare preferenţială a mesajelor provenite dinspre artă şi cultura media, receptare care tinde să prezerve, prin rezistenţă culturală şi de grup, aceste valori şi norme şi să filtreze prin ele ofertele noilor industrii culturale. Dacă R. Hoggart s-a ocupat mai ales de formele de « rezistenţă » şi de « reproducere » a culturii populare (din mediile muncitoreşti, din zonele urbane în faţă proliferării culturii televizuale), St. Hall consideră că esenţial este ca cercetătorii să se preocupe de modul în care publicurile înţeleg şi interpretează informaţia, mai ales cea televizată. « Ideea fundamentală a lui Hall constă în a înţelege receptarea ca unul din elementele procesului de producere a informaţiei : publicul nu mai este o masă mai mult sau mai puţin pasivă, ci unul dintre actorii care intervin în proces. Să ne imaginăm, spre exemplu, o informaţie privind o « cetate » în banlieus-urile unui mare oraş. Această informaţie este transmisă cu ajutorul imaginilor şi cuvintelor care formează, de o parte, o bază indiscutabilă şi recognoscibilă de către toţi (este « denotaţia ») : aceste imagini şi cuvinte propun descrierea unei « cetăţi » urbane (blocuri, turnuri, cartiere, etc.). Sunt, pe de altă parte, imaginile şi cuvintele care transmit imagini « angajate » ale cetăţii (« conotaţia »); spre exemplu, suntem obişnuiţi să înţelegem că viaţa în cetăţi este « dificilă », cu cortegiul de şomaj, de delincvenţă, că aici trăiesc mai ales imigranţi, populaţii defavorizate. Aceste reprezentări formează manifestarea ordinii culturale predominante : cartografia lumii pe care o prezintă este atât de familiară că ea ne apare adesea ca naturală (chiar dacă ştim ca aceşti « imigranţi » sunt mai întâi francezi sau englezi) (J-P Esquenazi, Sociologie des publics, La Découverte, 2003, p. 54) St. Hall, J. Hartley, J. Fiske, D. Morley conştientizează că interpretarea textelor de către publicuri se aplică tocmai la nivelul conotativ, cel care este, structural, valorizat de producători (banlieues-rile sunt prezentate, de regulă, ca zone de sărăcie, de risc, conflictuale, prin acte ale grupurilor de delincvenţă; grevele într-un registru devalorizant, ca manifestări « anarhice », adeseori violente, ca prejudiciind populaţia care nu este interesată de obiectul grevei, forţele de ordine ca făcându-si datoria şi reacţionând doar la provocări etc.). Hall a sesizat că informaţia mediatică este biezată politic într-un mod disimulat : ea prezintă evenimentele conotate prin simboluri ale culturii « dominante » împărtăşite pe scară socială, semnificându-le sub trăsături de acceptibilitate generală care maschează că este vorba de o informaţie orientată, direcţionând receptarea spre o lectură preferenţială a evenimentelor. In faţa acestor prezentări care amestecă trăsături denotative şi conotative, publicul are trei posibilităţi pentru a interpreta informaţia : - să valideze informaţia aşa cum este ea conotată în termenii constitutivi ai ideologiei dominante (nu neapărat în sensul ideologiei clasei dominante, ci a unor grupuri, partide aflate la putere sau ale unei culturi constituite şi general acceptate); (este receptarea « preferenţială » hegemonică înscrisă şi în simbolurile conotative ale « textului »); - să acepte « cadrul informaţiei », dar să se opună formulării particulare a faptelor / evenimentelor (este decodificarea « negociată »); - să refuze cadrul general substituindu-i alt sistem denotativ (în exemplul de mai sus despre banlieues : să le reprezinte ca produsul « capitalismului imobiliar » şi al « ghetoizării » cartierelor); este receptarea « opoziţională ». (apud. Esquenazi, lucr. cit., p. 54) Valoarea, dar şi limitele modelului lui Hall sunt, probabil, cel mai clar evidenţiate de David Morley, cel care în studiul « Nationwide » a experimentat modelul pe studiul a 29 de grupuri de telespectatori ai acestui magazin de informaţie televizată. Grupurile au fost astfel constituite încât să reprezinte medii socio-economice diferite (de la funcţionari de bancă, la militanţi sindicali, tehnicieni, ucenici, studenţi, etc.). Cum spune Morley, « principalul interes al studiului a fost de a traduce sub o formă operaţională modelul ‘codificare / decodificare’ al comunicării propus de Hall. Problema principală pusă aici este de a afla dacă variaţiile în decodificarea programelor de televiziune (cel puţin cele care nu sunt variaţii strict individuale, idiosincratice) se pot explica printr-un acces diferenţial al membrilor diferitelor grupuri la coduri şi competenţe culturale specifice (Bernstein, 1971; Bourdieu, 1970) şi dacă accesibilitatea şi disponibilitatea codurilor şi competenţelor trimit sau nu la diverse poziţii socio-economice ale spectatorilor – interpreţi » (D. Morley, La réception des travaux sur la réception, în rev. HERMES, nr. 11-12, 1992, CNRS, Paris, p. 32). Anumite nuanţări şi sublinieri ale tezei « lecturilor preferenţiale » pot fi justificate, însă modelul ca atare este valid. D. Morley acceptă unele critici aduse de Corner John (în J. Cunan et al (eds), Mass Media and Society, London, Edward Arnold, 1991) modelului « lecturilor preferenţiale » ale lui Hall, recunoscând însă că acest model « reprezintă cea mai bună alternativă disponibilă faţă de o concepţie în care textele media devin un fel de hanuri spaniole egal deschise tuturor interpretărilor. Este însă adevărat că modelul original propus de Hall tinde să confunde probleme de recunoaştere, de înţelegere, de interpretare şi de reacţie, probleme care trebuie distinse unele de altele » (Idem, p. 35) In analiza comunicării trebuie evitate atât poziţia fetişizării textului (care impune o semnificaţie şi o lectură), cât şi poziţia lecturilor infinite (ruprea lecturii şi a contextului de structura textului), comprehensiunea textelor fiind dependentă de context şi justificând modelul lecturilor « preferenţiale » şi importanţa relaţiei text – context, fie că este vorba de analiza ştirilor, fie că este vorba de analiza ficţiunilor, construite în jurul punctului de vedere al unui personaj, nu înseamnă minimizarea textului. Morley găseşte corectă judecata lui Brunsdon (1989) şi Gripsrud (1989) asupra pericolului pe care îl reprezintă dizolvarea totală a textului, pentru a « nu reţine decât lecturile pe care acesta le suscită ». Modelul « lecturilor » preferenţiale nu exclude, ci presupune în mod necesar, analiza textului, a mesajului. « Polisemia mesajului nu exclude că el se supune unei structuri. Publicurile nu văd pur şi simplu într-un text ceea ce vor ele să vadă, din moment ce textul nu este o fereastră deschisă asupra lumii, ci o construcţie. Desigur, mesajul nu este dotat cu « o semnificaţie reală » şi exclusivă. Mecanismele de semnificare sunt cele prin care textele provoacă totuşi anumite semnificaţii şi le suprimă pe altele. Astfel, anumite semnificaţii preferenţiale se pot impune. Orice mesaj comportă deci elemente directive de închidere a sensului, cu toate că el poate suscita interpretări diferite în funcţie de asocierile legate de context. » (D. Morley, art. cit., p. 35) Deci, modelul Hall al « lecturilor preferenţiale » chiar dacă este o alternativă la clasicul model text-cititor, al textului complet deschis (deci minimizat) şi al interpretărilor interminabile, include o ipoteză bine gândită (uneori pierdută din vedere) : orice text conţine elemente de semnificare care închid sensul, limitează lecturile sau, în orice caz, orientează spre o lectură preferenţială. Morley însuşi recunoaşte că a fost condus de această teză în studiul său « Nationwide » : nu şi-a propus să descopere aici « semnificaţia reală » a mesajelor studiate, ci să recupereze « elemente directive de închidere a sensului » în formularea titlurilor ştirilor şi reportajelor, a enunţurilor autorizate, pentru a « dertermina natura mesajului pe care îl reconstruieşte fiecare telespectator adoptând cadrul dominant de decodare sugerat de text ». Nu susţinea că lectura astfel obţinută era singura posibilă. Cercetarea empirică urmărea să stabilească, pornind de la întrebarea cum erau citite diferitele mesaje reperate; şi în care cazuri ele erau citite, fie în acord cu cadrul dominant, fie în cadru « opoziţional » sau « negociat ». (Idem, p. 35). Erau astfel evitate atât derivele « interpretaţioniştilor » (lecturi « egale » şi « multiple ale textelor », cât şi ale textualiştilor (sensul este « real » şi dat, fiind înscris în text). In primul caz (al decodificărilor total « libere » şi egale) se supraestimează eronat puterea receptorilor; diversitatea infinită a « decodajelor » duce la « recuzarea prezumată a puterii media » (ceea ce nu este în acord cu fondul teoretic şi cu poziţia « angajată », în prima fază a Şcolii Studiilor Culturale). Iar în al doilea caz, se rămânea inevitabil în impasul teoretic (şi socio-politic) al receptorilor dispreţuiţi, pasivi, necritici, simpli receptacoli. Putem deci considera modelul Hall, cu toate limitele sale, o ieşire logică din acest impas printr-o gândire care recunoaşte existenţa în text a unor indicii de orientare spre o anumită închidere a sensului mesajului (autorii punând în evidenţă preferinţele ideologice ale textelor informaţionale studiate), dar şi diversitatea « lecturilor preferenţiale » (între « hegemonice », « negociate », « opoziţionale »). Pe bună dreptate, Morley poziţionează în categoria « interpretaţioniştilor » şi modelul « Utilizărilor şi gratificaţiilor » (Blumler, Gurevitch, Katz, Haas, Rosengren, 1973, 1985) întrucât acesta conferă un rol cu totul privilegiat receptorului în procesul de decodificare. Astfel, şcoala « gratificaţiilor » are un profund fond « interpretaţionist » prin susţinerea multiplicităţii indistincte a răspunsurilor receptorilor. Rosengren (vezi în această lucrare capitolul despre Şcoala « U », « G ») aprecia (1987) lucrarea de etnografie a receptării publicată de Janice Radway Reading the Romance (London, Verso, 1987), ca o « reinventare » a « U » şi « G », ca o « confirmare indirectă » a validităţii cercetărilor asupra « utilizărilor şi gratificaţiilor ». Indeosebi James Curran (in Curran James and Gurevitch Michael, The Audience, Mass Communication and Society, Block 3. Milton Keynes, Open University Press, 1977 şi Curran James, Gurevitch Michael and Woolacott Jonat, The Study of Media, in Michael Gurevitch et al. (eds), Culture Society and the Media, London, Methnen 1982, Curran James and Seaton Jean, Power without Responsability, 2nd and 3end eds, London, Routledge, 1985 and 1988) apreciază că reorientarea studiilor culturaliste despre media din a doua fază a Şcolii (începând cu anii 80) înseamnă, sub anumite aspecte, o reluare a gândirii interpretaţioniste şi pluraliste, deci o îndepărtare, pe plan ideologic, de poziţiile de stânga şi de modul « lecturilor preferenţiale » ale lui Hall, iar pe plan metodologic o aplecare sistematică spre studiul etnografic al practicilor spectatoriale, care par a susţine revizuirea modelului « lecturilor preferenţiale » în favoarea varietăţii interpretărilor / receptărilor. J. Curran, ca şi Corner, sunt critici faţă de acestă reorientare, pe care o cataloghează ca « revizionistă ». Dar Morley, Harltey, Fiske şi alţi promotori ai concepţiei « pluraliste » despre mesaje şi receptare, deschisă spre recunoaşterea « naturii complexe şi contradictorii a proceselor în care se operează consumul cultural al produselor oferite de media », deschisă de asemenea unei abordări « neclasiale » a mesajelor şi receptării media, precum şi spre conectarea studiului practicilor de receptare şi a interpretărilor, cu problematica identităţilor şi a comunităţilor. Spre deosebire de Curran care vede cu ochi critici această reorientare (« revizionistă » după Curran), Morley îşi asumă această noua dezvoltare a Studiilor culturale în termeni metodologici, ca o abordare mai operaţională şi mai nuanţată a receptării, aşa cum se concretizează ea în practicile cotidiene ale relaţiilor cu televiziunea şi în consumul mediatic. Am putea spune că schimbarea marchează o anumită « dezideologizare » a Studiilor culturale, o apropiere mai sistematică de varietatea concretă a practicilor de receptare şi etnografice ale receptării. D. Morley caracterizează această evoluţie (în care se înscriu şi Hartley şi Fiske, Silverstoneşi alţii) în următorii termeni: « consecinţa cercetării mele (Morley, 1986) m-a condus să mă interesez în mod detaliat de modul în care procesele de decodificare se încadrează în spaţiul domestic; să studiez structurile de comunicare familială în care se înscrie cotidian consumarea televiziunii. Comunicarea politică vehiculată de media este astfel situată în contextul unei comunicări domestice, caracterizată prin tot felul de conexiuni interdiscursive între noile tehnologii, televiziune (sau alte media), dinamica familială şi relaţiile conversaţionale » (Morley, Silverstone, 1990; D. Morley, art. cit., HERMES, 11-12, 1992, p. 32). Accesntul cercetărilor cade asupra rolului media: în redefinirea relaţilor dintre public şi privat; în organizarea socială a spaţiului şi a timpului; în construirea socială a identităţilor şi a comunităţilor; pe analiza diferenţelor de gen (barbaţi, femei), identitare şi comunitare în decodificarea mesajelor televizuale. Cum s-a menţionat, nu lipsesc criticile aduse acestor noi forme de empirism sociologico-antropologico-culturalist care prin : « Interesul acordat mecanismelor pe scară mică tind să facă uitat rolul structural, pe care il joacă, pe scară mare, media în societate »; care supraestimează « puterea interpretativă a publicului transpunând-o la o scară care face ca orice idee de influenţă exercitată de media să pară de acum naivă »; care fac din decodificare, din publicul activ şi critic o forţă ce zădărniceşte dominaţia exercitată de media, a căror influenţă nu poate fi decât ineficace deoarece spectatorii construiesc ei înşişi, « autonom, propriile lor semnificaţii » (Idem, p. 37-39). Disputa în această a doua fază a Studiilor culturale priveşte, în principal, confruntarea dintre adepţii poziţiei hegemonice (mesajele media şi mai ales ale televiziunii « direcţionează » spre lecturi politice preferenţiale, exercitând o influenţă structurală asupra publicului şi a societăţii) şi poziţia relativismului cultural şi popular (mesajele şi cultura populară a televiziunii au ca destinaţie o lectură care să procure în principal plăcere; media sunt o celebrare firească a plăcerii şi a varietăţii subculturilor, încât fiecare grup şi subcultură se regăseşte în această paletă populară extrem de diversă, oferind teren cultural pentru creativitatea publicurilor celor mai variate). Una recuperează « ideologie conservatoare a publicului suveran » fiecare spectator putând să-şi construiască autonom, mai ales în funcţie de subcultura sa, semnificaţiile extrase din acest vast evantai de « subculturi populare », minimizând puterea de condiţionare a publicului de care dispun puternicele industrii culturale din zilele noastre. Este o poziţie care « justifică un sistem de putere (mediatică) care marginalizează şi chiar exclude perspectivele lecturilor alternative şi opoziţionale » (D. Morley, art. cit., p. 43). Este, de asemenea, o viziune prea optimistă despre industriile culturale ca purtătoare ale unei culturi populare deschise în mod egal tuturor semnificaţiilor, mergând egal de la acceptare la rezistenţă. A doua poziţie, criticând combinaţia « hegemonismului » cu asa-zisa « democraţie semiotică » (toate interpretările sunt egal disponibile), dezvăluie mecanismul ascuns prin care hegemonia (noii televiziuni) nu ne mai domină din exterior. Ea ne pătrunde cu complicitatea masei consumatorilor. D. Morley încheie articolul său de sinteză spunând şi citându-l pe Martin-Barbero că « Problema constă mai curând în a înţelege « interacţiunea hegemonicului şi a subalternului, coexistenţa unei rezistenţe şi a supunerii, modului în care opoziţia se conjugă cu complicitatea ». Sistemele de putere sunt mai puţin impuse de la vârf cât irigate de la bază. Iar Michel Foucault avea dreptate să sublinieze aceasta » (D. Morley, lucr. cit., p. 43). Va rămâne ca un punct de controversă în interiorul Şcolii Studiilor Culturale riscul real de a « trece de la închiderea textului suveran la recluziunea în receptarea suverană » (Mattelart, Neveu, p. 63), cu toate ca membrii Şcolii păreau a fi găsit o cale de a ieşi din această dilemă. Masa cercetătorilor şi diversificarea acestora au făcut din studiile culturale una dintre cele mai puternice şcoli de studiere a media şi de aprofundare a receptării acestora. Sunt de referinţă studiile lui Fiske, Silverstone şi altii, dar şi cercetări de referinţă ca cele despre Dallas ale olandezei Ien Ang (1990) sau cercetarea despre receptarea literaturii romanţioase realizată de Janice Radway. Armand Mattelart şi Erik Neveu apreciază că evoluţia Şcolii Cultural Studies constituie una dintre cele mai semnificative abordări pluridisciplinare a cercetării şi clarificării unor aspecte fundamentale ale receptării (Introduction aux Cultural Studies, La Découverte, Paris, 2005), subliniind contribuţiile lui Morley, Hartley, Fiske, Silverstone, ale americanului James Lull, ale olandezei Ien Ang şi mulţi alţii, inclusiv reprezentanţi ai studiilor feministe. In ce îl priveşte pe Morley este citată pe lângă cercetarea sa din 1980, The « Nationwide » Audience (prima cercetare amplă care eliberează studiul textului mediatic şi al receptării de « fascinaţia semiotică care plasa în text un program de percepere şi de lectură destul de puternic pentru a se impune tuturor receptorilor, testând empiric modelul lui Hall). Va fi şi primul care introduce tehnica focus grupurilor observând pe 29 de grupuri reprezentând medii extrem de diferite reacţia la difuzarea episoadelor emisiunii Nationwide (lucr. cit., pp. 50-53). Este citată, de asemenea, lucrarea lui Morley din 1986, Family Television : Cultural Power and Domestic Leisure, bazată mai ales pe observaţia participantă, analiza jurnalelor de folosire a timpului, cartografierea mentală a spaţiilor domestice, a distanţelor afective, a modalităţilor de comunicare, a discutării albumului familial (Idem, p. 54), ceea ce însemna o rafinare a tehnicilor de observare a practicilor şi reacţiilor telespectatorilor. Morley a confirmat, chiar dacă nu total, postulatul lui Hall despre « lecturile preferenţiale » şi cele trei « tipuri » de receptări, constatând în studiul empiric al practicilor de receptare, al conexiunilor dintre decodificare, apartenenţe la grupuri sociale şi « capitalul cultural » al acestora. Astfel, anumite reacţii constatate la emisiunile Nationwide se « etajează în funcţie de statutul social al diferitelor grupuri : funcţionarii de bănci acceptă ideologie dominantă propagată de emisiune, responsabilii sindicali negociază lecturile lor apreciind diferit diverse părţi ale emisiunii, iar delegaţii sindicali opun mesajului dominant o altă viziune asupra lumii. Răspunsurile tinerilor ucenici se integrează, de asemenea, uşor modelului lui Hall : ei acceptă ţinuta emisiunii, fiind incapabili de a discerne ideologia dominantă din lipsă de cultură politică. Totuşi, funcţionarii de bancă nu sunt cu adevărat satisfăcuţi de program, reproşându-i o prezentare prea vulgară şi populară : astfel, aspecte de formă îi împiedică să participe cu totul la mesajul emisiunii. Aceleaşi dificultăţi îi motivează pe studenţi să fie mai curând de acord cu punctul de vedere ideologic al emisiunii, dar criticând ferm lipsa de imaginaţie vizuală. Studenţii de origine indiană au o atitudine opoziţionistă care nu este politică, ci culturală, ei neînţelegând codurile culturale ale societăţii britanice, după care este gândită emisiunea (Mattelart, Neveu, lucr. cit., p. 56) J. Fiske rămâne mai aproape de poziţiile interpretaţioniştilor, pornind de la premiza că « socialul se reduce la limbaj », la semnificaţii care structurează nu doar schimburile simbolice, ci şi relaţiile sociale. El omite « interogaţiile privind condiţiile de producţie, de circulaţie, de reproducere a textelor mediatice şi, mai ales, asupra instituţiilor care, nu numai produc, dar şi structurează receptarea acestor forme simbolice care sunt textele. La fel, Fiske este orb (sau « mut » ?) la inegala distribuire a bunurilor materiale şi pare convins că « piaţa capitalistă care face disponibile pe scară largă o mare cantitate de texte plăcute exercită un efect de democratizare ». De asemenea, el neglijează să se întrebe asupra distribuirii competenţelor de a rezista la un mesaj, de a negocia cu el, de a-l mobiliza ca o resursă nu numai individuală, ci şi socială. Fiske este considerat a fi introdus conceptul de « democraţie semiotică » (toate interpretările sunt « egale » şi la fel toţi telespectatorii-interpreţi). Cum precizează Morley, în această dezbatere despre cele două alternative – « interpretaţionistă » şi modelul « lecturilor preferenţiale » al lui Hall – Fiske adoptă o poziţie de « mijloc » : el vede în text « singurul loc de închidere a textului », în timp ce locul social al receptării (cel în care se produc lecturile) apare exclusiv ca un loc destinat fluxului şi diversităţii (D. Morley, stud. cit., p. 38). Corner şi Curran (critici faţă de această reorientare a Şcolii, de la Morley, la Hartley, la Fiske, Silverstone, Lull) reproşează lui Fiske ignorarea faptului că şi locul social al receptării este un spaţiu « de închidere a sensului, întrucât poziţia socială determină accesul sau non-accesul la codurile necesare decodificării ». Morley însuşi recunoaşte ca fiind simplificatoare poziţia care atribuie, pe de o parte, textului « valori negative » (conservatoare) şi, simetric, pe de alta parte, ipostaziază diversitatea lecturilor ca sursă de rezistenţă (« spectatorii sunt forţe de rebeliune, de indisciplină, de intransigenţă »), ceea ce înseamnă, ca la Certeau, o « mitizare a puterii de rezistenţă populare ». Morley reaminteşte şi subliniază dimensiunea centrală a modelului original al lui Hall : noţiunea de « lectură preferenţială » (spre care textul nu încetează să il orienteze pe cititor). El recunoştea totuşi posibilitatea lecturilor alternative, cele negociate sau opoziţionale. Insă acest model a suferit o asemenea transformare încât se consideră ca de la sine înţeles că publicurile, în marea lor majoritate, « modifică » sau « răstoarnă » orice urmă de ideologie dominantă în conţinutul media, idee ce poate fi generalizată. (cf. Fiske, 1987, D. Morley, stud. cit., p. 39). Totuşi Fiske a rămas fidel unora dintre ideile iniţiale proprii Şcolii (chiar dacă neglijează tendinţele de conformism care se manifestă sub diversitatea lecturilor şi receptărilor). Mattelart şi Neveu reţin conceptul de « economie culturală » ca fiind caracteristic pentru abordările lui Fiske. Acesta a fost printre primii care a observat că « produsele televizuale nu sunt vândute publicului lor ci publicitarilor. Fiske arată că aceste produse participă la două economii diferite. Prima, comercială şi de piaţă, interesează în primul rând instituţiile de televiziune şi intreprinderile : publicul este aici un produs vândut de primii celor de ai doilea; a doua, culturală, începe când produsele sunt prezentate publicurilor. Acestea nu mai sunt obiecte ale unei negocieri comerciale, ci devin producători de semnificaţii ale produselor considerate ca obiecte culturale » (Mattelart, Neveu, lucr. cit., p. 59). Yüklə 0,61 Mb. Dostları ilə paylaş:
|