Charles Dickens

Ar mai rămâne de adăugat că această harababură a deposedat-o pe biata doamnă Tibbs de toţi locatarii, în afară de unul de care cu dragă inimă s-ar fi lipsit – soţul ei. Omuleţul acela nenorocit s-a întors acasă, în ziua nunţii, aproape beat. Sub influenţa vinului, tulburat şi deznădăjduit, a îndrăznit să braveze mânia nevesti-si. Din ceasul acela blestemat a luat totdeauna masa în bucătărie, spaţiu, se înţelege, în care luminile lui spirituale aveau să se limiteze pe viitor; din porunca doamnei Tibbs i's-a instalat un pat rabatabil, numai pentru folosinţa lui. Se prea poate să fi fost în stare să isprăvească, în această izolare, povestea cu voluntarii.

Anunţul a apărut din nou în ziarele de dimineaţă. Rezultatele trebuie păstrate pentru un alt capitol.

„Hm!” făcu micuţa doamnă Tibbs în sinea ei, într-o bună dimineaţă, pe când se afla în salonul din faţă al locuinţei de pe strada Coram, cârpind ceva la preşul de pe scară. „Lucrurile n-au luat o întorsătură atât de rea, totuşi, şi dacă aş căpăta un răspuns favorabil în urma anunţului, iar se vor completa locurile.”

Doamna Tibbs îşi văzu mai departe de ţesut preşul, trăgând cu urechea la poştaşul care trecea pe stradă, ciocănind din uşă în uşă, preţ de un gologan bătaia. In casă era linişte deplină. Se auzea doar un singur zgomot surd – curăţatul cizmelor domnilor locatari, de către sărmanul Tibbs, în bucătăria dindăfăt, acompaniindu-se cu un fel de bâzâit, o adevărată batjocură, nu cântat.

Poştaşul se apropia de casă. Se opri – deopotrivă cu doamna Tibbs. Un ciocănit… iute la uşă… o scrisoare… plata.

„T. I. aduce complimente lui I. T. şi T. I. mă roagă să vă scriu că am văzut anunţul Şi că are să-i Facă plăcere să vă facă O vizită scurtă mâine dimineaţă la ceasurile douăşpe.

T. I. cere iertare lui I. T. pentru beletul Scurt dar eu cred Că nu face nimic.

Rămân al dumneatale Sincer Mercuri seara.”

Micuţa doamnă Tibbs cercetă hârtia cu de-amănuntul şi cu cât o citea şi o răscitea, cu atât mai puţin pricepea amestecul de persoana întâia şi a treia, înlocuirea lui „eu” cu T. I. şi trecerea de la I. T. la „vă”. Scrisul era ca o jurubiţă de aţă încâlcită, biletul împăturit ingenios într-un pătrăţel perfect, iar adresa înghesuită sus, în colţul din dreapta, ca şi cum i-ar fi fost ruşine de ea însăşi. Spatele epistolei era plăcut împodobit cu un sigiliu mare, roşu, care împreună cu câteva pete de cerneală, aducea de minune cu urmele lăsate de un gândac de bucătărie. Un lucru rămânea însă perfect limpede pentru doamna Tibbs care era acum complet buimăcită. Cineva avea să-i facă o vizită la ora douăsprezece. Salonul a fost prin urmare şters de praf pentru a treia oară în dimineaţa aceea; trei sau patru scaune hâite de la locul lor şi tot atâtea cărţi răvăşite cu grijă, spre a obţine cuvenita lipsă de convenţionalism. Zvârli cit colo bucata de preş, şi se duse sus ca să se facă „frumoasă11.

Orologiul de la biserica Sfântul Pancras Nou bătu de douăsprezece ori, iar cel de la Azilul de copii găsiţi, cu o politeţe lăudabilă, făcu la fel după zece minute. Sfântul cutare vesti un sfert, şi după aceea apăru o doamnă, singură, care bătu de două ori la uşă, într-o haină de blană de culoarea miezului plăcintei cu prunc' vinete, o pălăriuţă din acelaşi material, cu un adevărat ghiveci de flori artificiale – voaletă albă, umbrelă verde de soare, cu marginea dintr-o dantelă ca pânza do păianjen.

Doamna (care era foarte grasă şi rumenă la chip) a fost poftită în salon; doamna Tibbs se prezentă şi negocierile începură.

Am venit în urma unui anunţ, spuse străina cu glas de parcă ar fi cântat la nai vreme de două săptămâni fără întrerupere.

Da! rosti doamna Tibbs, frecându-şi mâinile încetişor şi privindu-şi solicitanta drept în faţă – două lucruri pe care totdeauna le făcea în asemenea ocazii.

Banii nu contează la mine, reluă doamna, atâta doar să am linişte şi să nu fiu deranjată.

Doamna Tibbs, ca urmare, încuviinţă din cap în faţa acestei dorinţe extrem dc fireşti.

Sunt vizitată în permanenţă de un medic, mai spuse cea îmbrăcată în haină de blană; cândva am fost o unitariană înfocată… dar de la moartea răposatului Bloss nu mai ştiu ce-i tihna.

Doamna Tibbs se uită la văduva defunctului Bloss, gândindu-se ce puţină tihnă trebuie să fi avut el în viaţă. Fireşte, nu putea spune asta cu glas tare, aşa că o privi cu multă simpatie.

Veţi avea bătaie de cap berechet cu mine, adăugă doamna Bloss; dar pentru această bătaie de cap plătesc bucuroasă. Urmez un tratament riguros. La opt şi jumătate trebuie să iau o ciozvârtă de berbec, în pat, şi o alta la zece, în fiecare dimineaţă.

Doamna Tibbs, aşa se cuvcnea, îşi exprimă compasiunea pe care o simţea faţă de cineva aliat într-o situaţie atât de cruntă. Doamna Bloss, carnivora, începu grijulie să pună la punct diferite amănunte preliminare.

Spuneţi-mi… rosti această doamnă după ce căzură de acord asupra preţului, voi avea dormitorul la etajul doi, la stradă?

Da, doamnă.

Şi veţi găsi o cameră şi pentru Agnes, micuţa mea servantă.

Oo, fireşte!

Iar pentru sticlele mele de bere înfundate voi căpăta o pivniţă, pe aici.

Cu cea mai mare plăcere… James va avea grijă de totul până sâmbătă.

Şi duminică voi lua gustarea de dimineaţă împreună cu toţi ceilalţi, adăugă doamna Bloss. Mă voi scula la timp.

Foarte bine, spuse doamna Tibbs pe tonul cel mai amabil, deoarece referinţele necesare „fuseseră culese1* şi era absolut sigur că noua venită era plină de bani. Atâta doar, continuă doamna Tibbs, compunând cel mai seducător zâmbet, există aici un domn care stă foarte prost cu sănătatea… un anume domn Gobler… ocupă salonul din dos.

— Odaia vecină? întrebă doamna Bloss.

Odaia vecină, repetă gazda.

Ce îngrozitoare amestecătură! exclamă văduva.

Abia se dă jos din pat, rosti doamna Tibbs, în şoaptă.

Vai de mine! ţipă doamna, pe un ton, de asemenea scăzut.

Şi atunci când se dă jos, spuse doamna Tibbs, nu ştim ce să mai facem să se ducă din nou în pat.

Doamne sfinte! se văită doamna Bloss, mirată, trăgându-şi scaunul mai aproape de doamna Tibbs. Dar de ce suferă?

Păi, de fapt… începu să explice doamna Tibbs cu aerul cel mai comunicativ, nu are stomac de loc.

Ce n-are? întrebă doamna Bloss, alarmată ld culme.

N-are stomac, repetă doamna Tibbs, seuturând din cap.

Ţine-mă Doamne! nemaipomenit! strigă gâfâind doamna Bloss, pentru că luase comunicarea în sens literal şi era uimită că un om fără stomac găseşte nimerit să locuiască într-o pensiune.

Când spun că n-are stomac, o lămuri micuţa guralivă, înţeleg că digestia la el e atât de aiurea, scaunul atât de neregulat, că stomacul nu-i mai ajută la nimic… o adevărată pacoste.

În viaţa mea n-am mai auzit una ca asta! exclamă doamna Bloss. Păi, atunci, e mai rău ca mine!

Oo, da! replică doamna Tibbs… Cu siguranţă.

Spunea aceste cuvinte cu multă convingere, deoarece haina de blană de culoarea prunei vinete o făcu să creadă că, în orice caz, ea nu suferea de boala domnului Gobler.

Mi-ai stârnit curiozitatea, rosti doamna Bloss, ridicându-se ca să plece. Tare aş vrea să-l văd!

În general el vine jos o dată pe săptămână, zise doamna Tibbs. Cred că-1 veţi putea vedea duminică.

Cu această promisiune consolatoare doamna Bloss trebui să se mulţumească. Aşadar coborî scara încet, văitându-se tot drumul. Doamna Tibbs venea în urma ei, exprimându-şi compasiunea la fiecare pas. James (care se amăra curăţind cuţitele) sări pe scările bucătăriei şi deschise uşa de la stradă şi, după ce-şi luară rămas bun reciproc, doamna Bloss plecă agale, pe partea cu umbră a trotuarului.

Ar fi aproape de prisos să spunem că doamna care tocmai a ieşit pe uşă, în stradă (şi pe care cele două slujnice o urmăresc din priviri de la ferestrele catului al doilea) este o femeie de o categorie extrem de proastă, ignorantă şi egoistă. Jumătatea ei, defunctul, fusese un eminent tăietor de dopuri, afacere prin care agonisise o avere frumuşică. N-avusese alte rubedenii, decât un nepot, şi nici alţi prieteni în afară de bucătăreasa lui. Primul avu obrăznicia, într-o dimineaţă, să-i ceară împrumut cincisprezece lire şi atunci, ca ripostă, se căsători a doua zi cu bucătăreasa. Apoi îşi făcu numaidecât testamentul care conţinea un val de indignare onestă împotriva nepotului (care se întreţinea, el şi două surori, dintr-o sută de lire anual), lăsând întreaga avere nevesti-şi. După gustarea de dimineaţă i se făcu rău, iar după-masă îşi dădu sufletul. La biserica parohială există o placă, aidoma unui prichici de cămin, preamărindu-i virtuţile şi deplângându-i pierderea. Totdeauna şi-a onorat poliţele, niciodată n-a risipit nici măcar o leţcaie.

Văduva şi singura executoare a averii acestui om nobil era un amestec de viclenie şi nerozie, de libertinism şi caracter josnic. Crescută aşa cum fusese, nu cunoştea un chip mai plăcut de a locui decât într-o pensiune şi neavând nimic de făcut, nimic în ce să spere, îşi închipuia, fireşte, că trebuie să fi fost foarte bolnavă – impresie încurajată cu deosebită tărie de medicul ei, doctorul Wosky şi de către slujnica sa Agnes – amândoi îi ţineau isonul în toate extravaganţele, din motive, desigur, bine întemeiate.

De când cu nenorocirea descrisă în capitolul precedent, doamna Tibbs era circumspectă cu doamnele tinere care intrau în pensiune. Locatarii ei de acum erau toţi oameni aşezaţi şi profită de prilejul mesei de prânz ca să le anunţe sosirea multaşteptatei doamne Bloss. Domnii au primit vestea cu o indiferenţă stoică, iar doamna Tibbs se puse cu toată energia pe pregătiri pentru primirea bolnavei. Duşumeaua la etajul doi a fost frecată, spălată cu cârpa, până ce umezeala pătrunse în tavanul salonului. Cearşafurile albe, curate, perdelele, feţele de masă, sticlele de apă, limpezi precum cristalul, cănile albastre şi mobila de mahon, totul contribuia la splendoarea apartamentului, şi la sporirea confortului. Un soi de tigaie acoperită, plină cu cărbuni încinşi pentru încălzit patul, era tot timpul folosită, iar focul se făcea zilnic în odăile acelea.

Bunurile doamnei Bloss au fost aduse treptat-treptat. Mai întâi sosi un coş mare de nuiele cu sticle de bere neagră şi o umbrelă, apoi un şir întreg de cufere, apoi o pereche de saboţi şi o cutie pentru pălării, apoi un fotoliu cu o pernă pneumatică, o sumedenie de pachete dubioase ca aspect şi – „cele din urmă, dar nu şi cele mai puţin importante” – doamna Bloss şi Agnes, ultima într-o rochie vişinie din jerse de lână merinos, ciorapi de file şi sandale – ca o Colombină travestită.

Instalarea ducelui de Wellington în funcţiunea de cancelar al Universităţii de la Oxford a fost nimic, ca zarvă şi trebăluială, faţă de instalarea doamnei Bloss în noua sa locuinţă. E adevărat că nu s-a găsit cu această ocazie un doctor de drept civil savant care să ţină un discurs clasic, noroc însă că se aflau la faţa locului o droaie de babe; ele au vorbit deopotrivă de mult cu acest prilej şi s-au înţeles destul de bine. Cucoana cu ciozvârta de berbec era atât de obosită din pricina trambalărilor îneât n-a mai coborât din cameră decât a doua zi dimineaţa; astfel, o ciozvârtă de berbec, murături, un bulin, o garafă de bere neagră şi alte leacuri au fost aduse sus spre consumare.

— Ce zici, cucoană? întrebă curioasa Agnes pe stăpână ei, după vreo trei ore de la mutare; ce zici, cucoană? propităreasa-i măritată!

Măritată! se miră doamna Bloss, luând bulinul şi o înghiţitură de bere… măritată! Emposibel!

— Zău, aşa-i, cucoană! adăugă Colombina… şi bărbat-su stă tot timpu'… hi, hi, hi, în bucătărie.

În bucătărie!

Da, cucoană… şi… hi, hi, hi, servitoarea zice că nu se duce niciodată în salon decât duminicile, şi că madam Tibbs îl pune să facă pantofii domnilor, şi că şterge şi geamurile, câteodată… zice că-ntr-o duminică în zori când se afla pe balconul din faţă şi ştergea geamurile de la salon a strigat la un domn de peste drum, care locuise aici odată…, Ah! dom'le Calton, ce mai faci?” Aici fata începu să râdă, iar doamna Bloss nu înţelegea de ce râde cu atâta poftă.

— Ce spui, grozav!

— Da, şi auziţi, scrvitoarele-i dă când şi când gin îndoit cu apă; atunci se pune pe plâns şi zice că o urăşte pe nevastă-sa şi pe persoanele în pensiune, şi că ar vrea să le gâdile…

Să-i gâdile pe cei din pensiune! exclamă doamna Bloss, serios alarmată.

Nu cucoană, nu pe cei din pensiune, pe servitoare.

Aa… asta ar mai lipsi! rosti doamna Bloss, cu satisfacţie.

A vrut să mă pupo, chiar acum, pe scara de la bucătărie, spuse Agnes indignată, da' i-am arătat eu… lu tîrâie-brâu ăsta.

Vestea era însă prea adevărată. Un lanţ întreg de umilinţe şi lipsă de consideraţie! Zilele petrecute în bucătărie, iar nopţile în patul pliant au strivit complet spiritul firav pe care sărmanul voluntar l-ar fi avut cândva. N-avea pe nimeni căruia să-şi fi putut destăinui neajunsurile, în afară de servitori, ajunşi de nevoie nişte confidenţi aproape aleşi de el. Straniu şi nu mai puţin adevărat, totuşi, este faptul că micile metehne deprinse, foarte probabil, în timpul carierei lui do militar, păreau să se adâncească pe măsură ce confortul se micşora.

A doua zi fiind duminică, gustarea dc dimineaţă se lua la zece, în salonul din faţă. Ora obişnuită era nouă, dar în zilele de sărbătoare, lumea lua totdeauna gustarea de dimineaţă, un ceas mai târziu. Tibbs se puse şi el la haine de duminică – frac negru, cu pantaloni berci şi strimţi, jiletcă albă, foarte largă, ciorapi albi, cravată şi cizme Bliicher 12 – şi urcă în salonul menţionat. Nimeni nu mai apăruse, aşa că se amuza bând lapte din oală cu linguriţa.

Se auziră nişte papuci coborând scara. Tibbs o zbughi la un scaun. In odaie intră un bărbat sever la înfăţişare, de vreo cincizeci de ani, cu foarte puţin păr pe cap, în mână cu un ziar de duminică.

— Bună dimineaţa, domnule Evenson, spuse Tibbs foarte umil, cu o mişcare a capului aproape de plecăciune.

A, dumneata eşti, domnule Tibbs? rosti omul în papuci şi aşezându-se pe un scaun se cufundă în lectura ziarului, fără să mai scoată o vorbă.

Nu ştiţi, domnul Wisbottlc o fi fost azi în oraş? întrebă domnul Tibbs numai ca să spună ceva.

Cred că da, răspunse domnul cel grav. I>a cinci dimineaţa, în odaia vecină cu a mea el fluiera „Sprintena chitară”.

Tare-i mai place să fluiere, rosti Tibbs smiorcăind puţin din nas.

Da… mie însă nu… a fost replica laconică.

Domnul John Evenson îşi câştigase independenţa prin veniturile strânse de la câteva case, proprietatea lui, din diferite mahalale. Era un tip morocănos şi acru. Radical înfocat, avea obiceiul să ia parte la sumedenie de întruniri publice, cu unicul scop de a găsi nod în papură la tot ce se propunea. Domnul Wisbottle, pe de altă parte, era un conservator scorţos. Funcţionar la departamentul lemnului şi silviculturii, considera îndeletnicirea sa ceva aristocratic; cunoştea numele protipendadei pe de rost şi ţi-ar fi putut înşira, din minte, unde trăia fiecare din personajele simandicoase. Ii plăcea să se ospăteze bine şi avea un croitor pe cinste. Domnul Evenson privea toate aceste atribute cu un dispreţ suveran şi, în consecinţă, amândoi erau în continuă dispută, în mare parte spre instruirea celorlalţi din casă. S-ar mai putea adăuga că, în afară de predilecţia pentru fluierat, domnul Wisbottle avea o părere admirabilă despre vocea lui.

În afară de domnul aflat în salonul din spate, pensiunea mai avea doi locatari: domnul Alfred Tomkins şi domnul Frederick O'Bleary. Domnul Tomkins, funcţionar la un depozit de vinuri şi amator de pictură, avea un ochi minunat pentru pitoresc. Domnul O'Bleary era irlandez, importat de puţină vreme, într-o stare de perfectă sălbăticie. Venise în Anglia ca să fie spiţer, funcţionar de stat, actor, reporter, sau orice altceva, numai bani să-i aducă – nu avea nici o preferinţă. Era în termeni buni cu doi membri ai clubului irlandei – şi făcea rost de timbre pentru toată casa. Avea convingerea că deosebitele sale calităţi intrinsece trebuiau să-i pregătească un viitor strălucit. Purta nădragi din postav cu pătrăţele negre şi când mergea pe stradă se uita totdeauna pe sub pălăriile femeilor. Apucăturile şi înfăţişarea lui ţi-1 evocau pe Orson 13.

Uite-1 şi pe domnul Wisbottle, zise Tibbs; domnul Wisbottle îşi făcuse apariţia, în papuci albaştri şi halat eu motive orientale, fluierând „Di piacer”. Bună dimineaţa, domnule, adăugă Tibbs. Era aproape singurul lucru pe care-1 adresa vreodată cuiva.

Bună, Tibbs! răspunse cu superioritate amatorul de artă şi se duse spre fereastră, fluierând mai tare ca oricând.

Drăguţă arie! exclamă Evenson, strâmbând din nas, fără să ridice ochii de pe ziar.

Mă bucur că-ţi place, rosti Wisbottle, grozav de măgulit.

Nu crezi c-ar suna mai frumos dac-ai fluiera puţin mai tare? întrebă mucalitul.

Nu, nu cred! răspunse Wisbottle, fără să priceapă.

Uite ce-aş vrea să-ţi spun, Wisbottle, rosti Evenson, izbucnind de mânia care mocnea de ore… altă dată când ai de gând să mai fluieri „Sprintena chitară11, la cinci dimineaţa, am să te deranjez s-o cânţi cu capu-afară pe fereastră. Dacă nu, s-ar putea să-mi sară muştarul… şi atunci…

Intrarea doamnei Tibbs (cu cheile într-un coşuleţ) curmă cearta, înlăturând concluziile.

Doamna Tibbs se scuză de a fi coborât aşa târziu; sună clopoţelul şi James veni cu ceainicul, primind ordin să aducă o cantitate nelimitată de pâine prăjită şi slănină. Tibbs se aşeză la capătul mesei şi începu să înfulece la salată de năsturei ca un bimpaşa. Apărură şi domnii O'Bleary şi Alfred Tomkins. Schimbară urări de bună dimineaţa. Ceaiul era gata.

Doamne sfinte! exclamă Tomkins care privea afară pe fereastră. Ia uite… Wisbottle… te rog, vino… iute.

Domnul Wisbottle se sculă de la masă – toţi ridicară ochii.

Vezi… rosti expertul în artă, indicând lui Wisbottle locul cel mai potrivit… puţin mai încoace… colo… vezi ce splendid cade lumina pe partea stingă a hogeacului acela dărâmat de la numărul 48?

Vai de mine! Văd… zise Wisbottle, pe un ton plin de admiraţie.

— In viaţa mea n-am văzut ceva profilându-se atât de frumos pe cerul senin! strigă Alfred. Toţi (în afară de Evenson) împărtăşeau aceleaşi sentimente; domnul Tomkins avea un dar deosebit de a descoperi frumuseţi pe care nimeni altul nu le-ar fi putut desluşi – merita acest hatâr, fireşte.

Mă uitam deseori la un horn de la College Green, din Dublin, care e de un efect mult mai mare, spuse patriotul O'Bleary, care niciodată n-ar fi îngăduit ca Irlanda să se afle mai prejos.

Afirmaţia a fost primită cu vădită neîncredere, pentru că domnul Tomkins declară că nu există alt hogeac în tot Regatul Unit, dărâmat sau nedărâmat, mai pitoresc decât cel de la numărul 48.

Uşa încăperii se deschise deodată larg şi apăru Agnes, care o poftea înăuntru pe doamna Bloss, înveşmântată într-o rochie din muslin, culoarea muşcatei, şi etalând un ceas de aur de dimensiuni uriaşe care atârna de un lanţ – şi un splendid set de inele cu pietre enorme. Se produse o forfotă generală pentru a i se oferi un scaun; avură loc prezentările de rigoare. Domnul John Evenson înclină uşor din cap, domnul Frederick O'Bleary, domnul Alfred Tomkins şi domnul Wisbottle se prosternau ca nişte mandarini într-o băcănie; Tibbs îşi freca mâinile şi îi dădu ocolul de câteva ori. A fost observat închizând un ochi, iar pe celălalt îl învârti asemenea acelor unui ceasornic – ceea ce putea fi considerat că făcea cu ochiul, iar obiectivul, s-a aflat apoi, fusese Agnes. N-aş vrea să vorbesc însă cu păcat şi nici să semăn vrajbă.

Doamna Tibbs se interesă pe un ton scăzut de sănătatea doamnei Bloss. Doamna Bloss cu un dispreţ suprem pentru amintirea lui Lindley Murray răspunse diferitelor întrebări într-un chip cât se poate de satisfăcător. Urmă o pauză în timpul căreia cele ale gurii dispăreau cu o iuţeală înspăimântătoare.

Lindley Murray (1745-1826), autor al unei Gramatici a limbii engleze.

gf' – Trebuie să ii fost plăcut impresionat, domnule O'Bleary, de apariţia doamnelor, ieri, când s-au mutat în salon? întrebă doamna Tibbs, nădăjduind să însăileze o conversaţie.

Da, răspunse Orson, cu gura plină de pâine prăjită.

Cred că niciodată n-ai mai văzut aşa ceva, inter veni Wisbottle.

Nu… în afară de recepţia viceregelui Irlandei, replică O'Bleary.

Sunt pe potriva recepţiilor de la curtea noastră?

— Oo, infinit superioare!

Zău! nu ştiu, spuse aristocratul Wisbottle, marchiza-văduvă de Publiceash era coa mai somptuos îmbrăcată, la fel şi baronul Slappenbachenhausen.

Cu ce ocazie? întrebă Evenson.

— La sosirea lui în Anglia.

Aşa mi-am închipuit şi cu, mormăi radicalul, la plecare niciodată nu-i mai vezi. Ştiu ci ce fac.

Numai dacă nu fixează cu cineva niscai randivu, X'osti doamna Bloss, cu o voce slabă, intrând în vorbă.

Da… zise Wisbottle, ocolind subiectul, splendidă privelişte.

Niciodată nu te-ai gândit, reluă radicalul, care nu putea sta de loc liniştit, nu te-ai gândit niciodată că dumneata plăteşti pentru asemenea preţioase podoabe ale societăţii?

Desigur, m-am gândit, zise Wisbottle, care credea că răspunsul lui îl punea în încurcătură, da, m-am gândit şi plătesc cu plăcere.

Ei da, eu m-am gândit, spuse John Evenson, da' eu n-am chef să plătesc. Şi de cc-aş plăti? De ce-aş plăti, mă rog? continuă politicianul, punând jos ziarul şi lovind cu dosul manii în masă. Există două principii mari… cererea…

Dragă, o ceaşcă de ceai, te rog, îi întrerupse Tibbs.

Şi oferta…

Pot să vă deranjez să-i oferiţi acest ceai domnului Tibbs? spuse doamna Tibbs, întrerupând discuţia şi, fără a-şi da seama, ilustrând-o.

Firul cuvântării oratorului a fost rupt. îşi bău ceaiul şi i'idică din nou ziarul.

Dacă are să fie frumos, zise domnul Alfred Tomkins, adresându-se comesenilor, în general, mă duc azi cu trăsura la Richmond, şi mă întorc cu vaporul. Sunt câteva jocuri de umbră şi lumină splendide pe Tamisa; contrastul dintre albastrul cerului şi apa galbenă este adesea de o frumuseţe neasemuită. Domnul Wisbottle fredona, Revarsă-te, o fluviu sclipitor11.

În Irlanda avem nişte vapoare splendide, rosti O'Bleary.

Bineînţeles, interveni doamna Bloss, încântată că s-a ivit un subiect la care putea să participe.

Sunt nemaipomenit înzestrate, spuse O'Bleary.

Nemaipomenit, într-adevăr, îi ţinu isonul doamna Bloss. Când trăia domnul Bloss era silit să meargă uneori în Irlanda după treburi. Mă duceam cu el şi zău, chipul în care erau înzestrate cabinele, m-a lăsat paf.

Tibbs, care asculta dialogul, părea speriat, dând semne că ar fi vrut să pună o întrebare, dar a fost oprit de privirea nevesti-si. Domnul Wisbottle pufni în râs spunând că domnul Tomkins făcuse un calambur, iar domnul Tomkins începu şi el să râdă spunând că nici vorbă de aşa ceva.

Restul mesei se desfăşură cum se întâmplă de obicei la gustarea de dimineaţă. Conversaţia tărăgăna, oamenii se jucau cu linguriţele. Domnii priveau afară pe fereastră, umblau de colo-colo prin cameră, şi, când ajungeau în dreptul uşii, îşi luau tălpăşiţa unul câte unul. Tibbs se retrase în salonaşul de dindos, la porunca nevesti-si, ca să verifice nota săptămânală a zarzavagiului – până la urmă doamna Tibbs şi doamna Bloss rămaseră singure împreună.

Vai de mine şi de mine! exclamă ultima, mă simt din cale-afară de slăbită, nu ştiu ce să mă fac. (Aşa e: a, fireşte, fiindcă mâncase în dimineaţa aceea doar două kilograme de solide.) Apropo! adăugă doamna Bloss, nu l-am văzut încă pe domnul zi-i pe nume!

— Domnul Gobler?

Da.

Oo! exclamă doamna Tibbs, ăsta e un personaj foarte misterios. I se duce regulat masa sus şi uneori nu coboară din cameră cu săptămânile.

N-am auzit până acum vorbindu-se nici o iotă despre el, se plânse doamna Bloss.

t – O să auziţi, cred, în noaptea asta, în general duminica seara se văicăreşte de nu mai poate.