Chemarea la slujire

— Domnule major, este un detinut in celula grav bolnav, cu temperatura foarte ridicata, moare aici intre noi, daca nu i se da asistenta medicala de urgenta. Eu sunt medic de profesie, stiu ce spun!

Parca ar fi vorbit la un perete, care n-are urechi de auzit. Asa au trecut doua zile la rand, dupa ce mai batu odata la usa, totfara raspuns.

In a treia zi dimineata, intra in celula o comisie venita de la Bucuresti, Impreuna cu comandantul inchisorii. Comisia era de la Directia Superioara a Penitenciarelor, venita sa vada, probabil, in ce stare fizica se afla inaptii adusi de la colonia Gradina. Toti detinutii au coborat intre paturi, pe randuri de cate cinci. Unul dintre cei veniti intreba:

— Dar cu ala ce este, de nu se scoala din pat?

Medicul banatean ii raspunse ca de trei zile el raporteaza situatia mea gardienilor, dar nici unul nu a dat raspuns sesizarii lui. El a mai spus ca este medic cu experienta si stie ca daca nu mi se da atentie imediat, s-ar putea sa fie prea tarziu... Seful comisiei ordona sa i se aduca un termometru. L-a verificat si mi 1-a pus sub brat. Temperatura era de 39.3° Celsius. Tinand cont ca era dimineata, in mod sigur temperatura spre seara trebuia sa fi fost peste 40 de grade. Cei din comisie erau in haine civile, asa ca nu puteam sa le stim gradele. I-a ordonat indata medicului penitenciarului Gherla sa mi se administreze o fiola. de 3.000.000 de unitati de penicilina uleioasa de urgenta. In vreo trei zile m-am facut mai bine, prilej de multumiri catre Tatal meu ceresc, care Si-a intins mana Sa ocrotitoare inca o data si m-a izbavit. Sa fi fost si in cazul acesta ce scrie apostolul Pavel fratilor din Corint: "Suntem incoltiti in toate chipurile, dar nu la stramtoare; in grea cumpana, dar nu deznadajduiti; prigoniti, dar nu

parasiti; trantiti jos,

dar nu omorati. Purtam

deauna cu noi, in trupul nostru, omorarea Donmului Isus, pentru ca Si viata lui Isus sa se arate in trupul nostru.

Caci noi, cei vii, totdeauna suntem dati la moarte din pricina lui Isus, pentru ca si viata lui Isus sa se arate in trupul nostru

muritor" (2 Corinteni 4:8-11).

Abia ma facusem ceva mai bine, cand dupa vreo trei zile, intr-o noapte, se deschide usa la celula unde ma aflam si mi se striga numele de catre un gardian, care imi spune:

— imbraca-te si vino cu mine!

M-a scos din celularul mare si am traversat curtea insprepoarta. Acolo erau niste birouri de ancheta, dar pe mine nu m-a dus la nici o usa de intrare in vreun birou, ci la un zid exterior, in fata unei gauri taiata intr-un perete foarte gros de piatra de munte, la nivelul forma de semicerc. Sa fi tot avut inaltimea la punctul maxim de la baza in jur de 30-35 cm, iar latimea la baza de vreo 50 cm. Mi-a ordonat sa trec prin gaura aceea din zid, dincolo.

M-am aplecat jos pe burta si ca un caine, taras, cu anevoie m-am strecurat dincolo. Acolo era un birou cu o masa si doua scaune, si in fata mea statea asezat un barbat intr-o tinuta impecabila, imbracat in haine civile, barbierit si parfumat, care ma pofteste sa iau loc pe scaunul din fata lui. L-am recunoscut indata pe maiorul de securitate Mihai David, din Arad, dar cu care nu avusesem pana acum nici o stare de vorba. Era din acelasi cartier unde locuia si familia mea. Prin contrast cu tinuta mea de haine vargate, murdare si cu miros de mucegai de celula, el parea venit din alta lume. Cred ca intentia lui era chiar asta, sa ma faca sa simt ce am pierdut, atunci cand pentru Domnul nieu Isus Hristos am fost gata sa sacrific totul, familie, sotie, copii, parinti si chiar viata, pe cand aveam doar 33 de ani... Sigur, el venise cu un scop anume.

Mai stiu si asta, ca unii din detinuti, printre care si eu, am fost in atentia si urmarirea speciala a securitatii. Ei erau tot timpul informati cu privire la regimul ce ni se aplica si in unele cazuri chiar sugerau sa fim batuti, pusi in locuri de risc, pentru lichidare. Nu la intamplare venise el acum, cand eram o epava, trecut prin atatea suferinte, si abia mai supravietuiam. Credea ca acum este momentul favorabil pentru a-mi oferi posibilitatea eliberarii mele, dar pe un pret de compromis pe care eu nu eram cu nici un chip gata sa il accept. Totusi, el a incercat marea cu degetul. Or fi avut ei multe succese cu asemenea metode fata de altii, credeau ca si cu mine vor avea reusita de data aceasta.

Mi-a pus cateva intrebari introductive, de tatonare, sa vada, cred, starea mea de spirit. In timpul acesta avea in mana o fotografie tip carte postala a sotiei mele cu copilasii, printre care in prim plan era Casiana, pe care o vazusem in fotografia mica la Luciu-Giurgeni, primita in primul pachet. Atunci mi s-au permis doar doua-trei secunde sa o privesc. Sigur, el sonda dorul meu de libertate, de

familie, cand 1-am intrebat si eu ce poate sa-mi spuna de familia mea, la care el nu s-a grabit sa-mi raspunda, dar nici eu nu am insistat. L-am mai intrebat daca fotografia pe care o are in mana este a familiei mele si daca as putea sa o vad si eu. El a raspuns, desigur, as putea sa-i vad chiar in realitate, daca as fi gata sa accept sa stam de vorba in privinta aceasta. Cum despre asta nu putea sa fie nici cea mai slaba sansa, atunci nici el nu mi-a aratat fotografia.

A scos din buzunar niste hartii, dintre care una era cu niste intrebari formulate mai dinainte, cu privire la preaiubitul frate Alecu Panaitescu din Ploiesti, pe care il vizitasem cu cateva zile inainte de arestarea mea. Fratele Alecu ne vizitase la Arad, la adunarea din strada Oituz 27, (care functiona cu autorizatie de la Cultul Crestinilor dupa Evanghelie, semnata chiar de dumnealui), cat si prin familiile noastre, iar eu 1-am introdus la cele mai mari adunari baptiste din Arad, unde a vestit Cuvantul lui Dumnezeu cu mult har si competenta. Maiorul David voia sa stie ce bani a primit de la adunarea din Arad. L-am asigurat, desi nu eu am fost cel cu casieria, ca pentru orice suma primita a lasat chitanta legala. Dupa ce a vazut ca nu reuseste in nici un fel sa aiba vreun succes, s-a retras si un caraleu a venit sa ma ia iu celula. Introducerea mea in biroul de ancheta pe acea gaura in zid, in miez de noapte, isi avea rostul ei in planurile lor de a ma frange, asa ca au folosit acest fel umilitor, dar a fost in zadar! Si pentru asta se cuvine sa folosesc mai complet textul din Psalmul 40:16b: "Cei

ce iubesc mantuirea Ta sa zica fara incetare: Marit sa fie Domnul!"

Cateva zile mai tarziu, pe cand nu ma simteam inca bine, avand temperatura si dureri de cap, mi-era greu sa stau cu capul in sus. Cu nici un chip nu ni se dadea voie sa stam culcati in pat in cursul zilei, ci numai de la stingere la desteptare. Cel mult puteam sa sedem pe marginea patului de jos, dar pozitia era foarte incomoda, din pricina patului suprapus trebuind sa stam cu captil plecat. Si fiindca nu mai puteam rezista sezand asa, m-am inclinat cu capul doar si 1-am pus pe perna. Dar nu trecura multe minute, si gardianul de serviciu, care supraveghea prin vizeta celula, m-a vazut cu capul inclinat pe perna. A deschis ferastruica prin care ni se introduceau gamelele cu mancare si a strigat la mine:

— Ia, ma, tu ala care dormi cu capul pe perna, vino-ncoa! Mi-a luat numele si condamnarea si apoi a inchis ferestruica.

Peste doua saptamani, sunt strigat pe nume de un alt gardian si mi-a comunicat ca sunt pedepsit cu cinci zile de izolare, pentru ca am dormit in pat la ore nepermise. M-a luat si m-a dus intr-o celula de izolare, de la parterul celularului mare. Din alte celule au mai fost adusi doi-trei detinuti pedepsiti cu izolare pentru diferite motive, te miri ce...

Celula era de jur imprejur cu peretii de beton. Era iarna in toi si era frig. La fel si pe jos, era numai ciment, rece ca gheata, fara incalzire de vreun fel. Incolo nu era nici un fel de mobilier in afara de o tineta pentru nevoi. Regimul de la izolare era crunt, de la ora 5 dimineata, cand se dadea "desteptarea", pana la ora 10 seara, cel pedepsit trebuind vrand-nevrand sa stea in picioare, ori sa marsaluiasca prin celula. In primele doua zile nu se dadea nici un fel de mancare. Doar dimineata o jumatate de canita de apa sarata. In

a treia s-a dat mancare obisnuita de regim de celula la norma 24, care prevedea o bucatica de paine de 100 grame si doua bucati de turtoi sau mamaliga. Mancarea era lipsita de calorii, ca si de proteine si grasimi, atat de necesare, mai ales in zilele de iarna. Ziva a patra si a cincea tratamentul era la fel ca in primele doua zile, doar canita cu apa sarata pe jumatate. Deci, in timp de cinci zile a 24 de ore, care inseamna in total 120 de ore, am primit doar mancarea din ziva a treia. Astfel, 17 ore pe zi trebuia stat numai in picioare, caci cine ar fi rezistat, sezand pe ciment? In plus, era o umezeala permanenta pe jos.

Am incercat sa ma las pe vine, proptit cu spatele de perete. Dar cat credeti ca am putut sta asa? Doar trei-patru minute, iar cand sa ma scol din aceasta pozitie era un chin de moarte, picioarele fiindu-mi deja amortite si intepenite de-a binelea. Solutia cea mai buna era sa ma plimb sau sa stau in picioare. Dar cat timp in fiecare zi? Era o imensitate, o tortura pe care o simteam pana in maduva oaselor si a sufletului. Batjocoritor, se spunea ca la izolare ai timp de gandire si meditatie... dar frigul era ucigator!!

Fiindca aveam si eu timp de meditare din abundenta, m-am gandit ca aceasta pedeapsa probabil am primit-o la recomandarea

maiorului de securitate Mihai David, venit tocmai de la Arad pentru o ancheta din care nu s-a ales cu nimic. Si nu era putin sa faca un drum de vreo 900 km dus-Intors si sa nu poata raporta vreun succes superiorilor lui la reintoarcerea in Arad... Atunci m-a cuprins o bucurie cereasca. Se merita sa sufar orice, pana la moarte, pentru cauza Evangheliei Domnului Isus Hristos si pentru ca nu am acceptat compromisul si tradarea. A fost o raza de lumina sfanta, venita chiar de la tronul lui Dumnezeu, in celula izolarii mele si in tainita spiritului meu. Motivatia aceasta mi-a dat aripi de zbor spre Inaltimi si jos sa fac pasi solizi in credinta pe urmele Domnului Isus Hristos. Mi-am adus aminte de cartea iubitului frate Richard Wurmbrand pe care o citisem prin anii 1950,

"Avraam, tatal tuturor celor credin-ciosi".

Un capitol din carte se incheia cu aceste cuvinte: "Pasi solizi pe pamant se fac numai prin CREDINTA"! Marit sa fie Domnul!

Ma

simteam pe drumul cel bun, ma adeverea in aceasta Insusi Duhul Sfant, asa cum scrie Pavel in Romani 8:16-18: "Insus

Duhul adevereste impreuna cu duhul nostru ca suntem copii ai lui Dumnezeu. daca suntem copii, suntem Si mostenitori: mostenitori ai lui Dumnezeu Si impreuna mostenitori cu Hristos, daca suferim cu adevarat impreuna cu El, ca sa fim Si proslaviti impreuna cu El. Eu socotesc ca suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi cu slava viitoare, care are sa fie descoperita fat a de noi."

Seara la ora 10, ora stingerii, a venit un caraleu si ne-a aruncat fiecaruia cate o saltea si o patura. Asa aveau sa urmeze la rand cinci nopti de chin si de frig, pe o saltea mizera, cu o patura la fel. In ziva a sasea dimineata ne-am intors fiecare la celula de bastina. I-am multumit Domnului pentru puterea pe care mi-a dat-o sa rezist acestor torturi si mi-a ingaduit sa trec si prin acest fel de suferinte, de dragul Lui si al fratilor cu care am fost partas la ele, cum scrie apostolul Ioan: "Eu,

Ioan, fratele vostru, care sunt partas cu voi la necaz, la imparatie la rabdarea in Isus Hristos, ma afiam in ostrovul care se cheama Patmos, din pricina Cuvantului lui Dumnezeu din pricina marturiei lui Isus Hristos"

(Apocalipsa 1:9).

Dupa cateva zile, noi miscari la Gherla, schimbari programatede celule, care nu erau la Intamplare. De comandantul politic al , inchisorii apartinea si biroul special "K", cu ofiteri de Securitate. Acestia recrutau si organizau reteaua de informatori cu care lucrau printre detinutii din celule si de la locurile de munca. Cu ocazia schimbarilor de celule, erau varati acesti informatori, cu scopul de a culege informatii de la cei nou veniti, asa ca nu stiai niciodata pe cine 1-a pus langa tine, ca sa te descoase si apoi sa aiba ce raporta. Informatorii erau scosi din cand in cand la anchete, si atunci li se ofereau ceva gustari, chiar ciocolata si un pat bun de odihna. De fiecare data li se promitea ca daca fac cu succes lucrarea incredintata, li se va da drumul mai repede din inchisoare. Unul dintre ei, care a castigat incredere in mine, mi-a spus aceste lucruri. Era un barbat mai in varsta si il chema Scanteie. Adeseori insa se intampla ca aveau nevoie de ei, iar promisiunile erau uitate... Minciuna era la ordinea zilei in comunism.

In noua celula unde am fost mutati, aveam sa intalnesc ca detinut pe distinsul poet si literat Omescu, fiul farmacistului Omescu din Arad. Era de aceeasi varsta cu mine, dar nu ne-am cunoscut personal inainte, fiind la licee diferite. Dupa cate imi aduc aminte locuia si a fost arestat la Iasi. intalnirea aceasta a fost de bun augur pentru mine si pentru altii din celula. Era un om luminat, foarte comunicativ si cu o cultura aleasa. Datorita acestui lucru, s-a angajat intre noi si un dialog cu privire la credinta noastra comuna crestina. E1 era un apologet al ortodoxiei, iar eu eram pe pozitia de evanghelist, din randul asa cunoscutilor neoprotestanti.

Discutiile noastre dupa masa de seara au devenit foarte antrenante, asa ca participau si ascultau in jurul nostru o mare parte dintre detinutii din celula. M-am tot mirat cum de am fost lasati multe seri la rand, fara sa se fi sesizat cei din Administratie. De fapt, incepuse oarecum un climat mai bland, daca se poate spune asa. Fostul comandant Goiciu, om foarte rau, crud, despre care se spuneau lucruri sumbre, a fost schimbat si in anul 1962 venise comandant maiorul Alexandrescu, care a introdus un nou program de lucru, intr-un climat mai uman aplicat detinutilor, prin asa-zisa reeducare, cu ziare, filme, carti si chiar programe de teatru, despre care voi mai vorbi.

Mesele intinse ale discutiilor cu domnul Omescu au fost foarte

 

placute, pe chestiuni de religie, viata crestina, pe alocuri si cu nuante de filosofie, iar pentru mine, dupa ani grei in coloniile de munca au fost binefacatoare, invioratoare. In dialogul nostru, care se tinea

in

jurul patului meu, se ajungea uneori la puncte mai critice, la care aveam avantajul cunoasterii mai temeinice a Cuvantului lui Dumnezeu, in fata caruia trebuia inclinat steagul oricarei discutii contradictorii. Nu am ajuns niciodata la un impas care sa nu poata fi depasit cu bunavointa, si pentru asta I-am dat slava Domnului.

Ambianta de calm si destindere creata intre noii detinuti avea insa sa fie intrerupta curand de vrajmasul nostru comun, Satan. Intr-o zi, ma trezesc atacat violent de un detinut pe care nu il cunosteam si cu care nu schimbasem niciodata nici o vorba. A debitat injurii grave la adresa mea si chiar amenintari grosolane, totul din senin, fara sa fi fost o cauza de neintelegeri intre noi. Mi-am adus atunci aminte de ce spune Solomon: "Nu

raspunde nebunului dupa nebunia lui, ca sa nu semeni si tu cu el"

(Proverbele 26:4). in celula, unde eram vreo cincizeci de detinuti, s-a facut o liniste mare. Toti parca asteptau din partea mea sa dau un raspuns pe masura unei astfel de provocari oribile. Am ales insa calea Cuvantului lui Dumnezeu din Proverbe si am stat mut, nu de frica, ci dintr-o calauzire a Duhului. Ochii celorlalti erau indreptati asupra mea si dupa un timp greu de tacere, a izbucnit intr-un raspuns cu voce de tunet, domnul Basmagian:

— Nu ti-e rusine, nemernicule, sa te ridici cu asemenea vorbe asupra domnului Iovin? Vezi ca nu cumva sa-mi infig degetele

in

beregata ta, ca nu vei scapa cu viata, nemernicule! Dupa o tacere oarecare, in care agresorul meu nu a indraznit sa raspunda o vorba, ceilalti au impartasit unii altora comentariile lor...

Cine era acest domn Basmagian? Era cunoscutul impresar al renumitului artist de teatru "Tanase", care, curand dupa al doilea razboi mondial, pe scena Teatrului din Bucuresti a spus neuitata zicala ramasa celebra: "A fost rau cu der, die, das, da-i mai rau cu davai ceas!" (Aluzie sarcastica la adresa soldatilor sovietici, fara sa-i crute nici pe nemti). Basmagian, un barbat inalt, bine facut, cult, armean de natie, era si comic, ca maestrul lui, Tanase. Ii facusem un anumit bine cu mai multe zile inainte de acest incident. Adeseorise amuza prin celula si ne inveselea si pe noi cu un anume epitaf, scris pe mormantul unui detinut pe care il chema Brad Ilie, probabil conceput de el ca autor: "Aici odihneste Brad Ilie: n-a fost Brad, a fost Ilie; nici n-a fost, ci a vrut sa fie; si-a murit de diarie, la Gherla-n puscarie, tarana usoara sa-i fie!"

Agresorul meu era in bune legaturi cu un preot ortodox de la paturile de vis-a-vis, care probabil l-a intaratat pe acest mirean razbunator, din pricina biruintei Evangheliei. Omescu ma invitase la patul lui, sa aud expunerea lui in limba germana a operei: "Cantecul Nibelungilor".

****

Dupa o oarecare refacere fizica, pe la sfarsitul lunii februarie 1962, am fost scos la munca la fabrica de mobila de pe langa Mchisoarea Gherla. Partea buna a acestui lucru a fost aceea ca, dupa multa vreme, am sperat sa pot sa reiau legatura cu familia prin primirea unei carti postale de la locul de munca. M-am bucurat

si de faptul ca am sa intalnesc cunoscuti si o sa fac cunostinte noi, de dorit cu credinciosi pe care inca nu ii intalnisem. Astfel, am fost repartizat detasamentului de oameni care lucrau in fabrica. Acestia primeau si jumatate de litru de lapte in fiecare zi ca antidot la gazele emanate de politurul cu care se lucra la lustruirea mobilei. Antidotul de lapte insemna ca lucrul din fabrica putea sa fie daunator sanatatii, si

asta era o problema delicata pentru mine.

Ce m-a surprins cand am inceput lucrul la fabrica a fost calitatea de exceptie a mobilei finisate si destinata pentru export. Aceasta era confectionata din lemn exotic adus din tari africane, foarte scump, ca: palisandru, trandafir si mahon, despre care invatasem pe cand eram la scoala. Munca la care am fost repartizat a fost incarcarea pieselor de lemn cu politur prin lustruire in miscari circulare cu mana a unei mingi de panza imbibata cu politur. Aceasta operatie

se facea la mana apoi la a doua si in final la a treia, la sfarsitul

careia te vedeai in piesele de lemn terminate ca oglinda. Erau altii, apoi, care se ocupau cu asamblarea si finisarea mobilei. Imi placea ca meserie, dar gazele emanate nu imi faceau bine, dar ce

 

puteam sa. fac? Doar sa ma incredintez cu totul in mana Celui Atotputernic, care m-a izbavit pana acum din atatea situatii ce pareau fara iesire.

Chiar in zilele acelea, un subofiter de la grefa m-a cautat sa semnez de luarea la cunostinta a unei vesti extraordinar de buna, si anume: reducerea condamnarii mele de la 20 de ani de munca silnica la 6 ani inchisoare corectionala. Aceasta reducere s-a facut ca urmare a unui recurs in supraveghere initiat de guvernul Republicii Socialiste Romane. Prin socializarea industriei si a agriculturii, s-a trecut de la R.P.R. la R.S.R., o etapa importanta in dezvoltarea societatii comuniste. Asadar mai aveam de executat doar doi ani si jumatate in loc de saisprezece si jumatate.

Datorita acestei mari schimbari survenite cu privire la anii de detentie, am fost scos de la fabrica de mobila si repartizat la muncile exterioare dupa numai doua saptamani lucrate la mobila. Domnul a purtat de grija, pentru care I-am adus inchinare cu multumire. In urma reducerii pedepselor, aveau oarecum garantia ca nu vom risca o evadare. Odata repartizati la muncile exterioare, cu iesire in orasul Gherla, de obicei eram folositi la descarcari de vagoane cu porumb necesar la prepararea mamaligii pentru detinuti. intr-o asemenea situatie am lucrat la gara. Unii descarcau vagoanele cu porumb venit in vrac, pe care il puneam in saci mari, depusi apoi la o magazie a garii. Aici veneau camioanele care trebuiau incarcate cu sacii plini, care cantareau in jur de 60-70 kg. fiecare. Cate doi detinuti de camion, trebuia sa apucam sacul deodata de la ambele capete si sa-1 ridicam sus in camion. Munca aceasta pentru mine a fost enorm de grea, nefiind antrenat, dar mai ales in urma bolilor si a distrofiei. Marturisesc ca mi-a fost atat de greu, ca am plans

langa saci, caci nu mai puteam. Aveam 36 de ani Degetele de la maini le simteam distruse, nu mai puteam apuca sacul. imi era rusine de slabiciunea mea si ma rugam Domnului sa pot face munca pana la capat. Nu stiu cum s-a sfarsit ziva aceea, dar in memorie mi-a ramas pentru totdeauna ca o zi neagra a vietii mele. Nu stiam inca in acele clipe ca o sa vina altele si mai grele si mai periculoase.

Cateva zile mai tarziu am fost dusi din nou la gara, pentru descarcarea a patru-cinci vagoane mari de carbuni ousoare. Amfost repartizati pentru acest scop opt detinuti. Ni s-au dat niste lopeti mari, cu care trebuia sa descarcam vagoanele. Era o zi frumoasa de primavara cu soare, dar si cu un vant care batea destul de puternic. Noi nu aveam experienta la o astfel de munca, nu stiam riscurile ce le comporta, fara sa ni se dea niste ochelari de protectie. Praful rezultat din manuirea coxului, luat de vantul puternic, ne-a patruns in ochi. Pana am lucrat in gara inca nu ne-am dat seama, dar ajunsi si intrati in celula, au inceput niste usturimi de ochi insuportabile. Praful antrenat de pleoapele in miscare a zgariat corneea si imprejurimile ei, asa ca toti cei opt oameni am stat cateva zile in celula, fara tratament, cu exceptia a ceea ce noi am putut sa facem, adica sa punem comprese cu apa, cu propriile noastre batiste.

Am mai fost scosi intr-o zi in parcul orasului, de unde am incarcat camioane cu piatra de munte, bolovani mari, unii de zeci de kilograme. Sigur, nu ni s-au dat manusi de protectie pentru o asemenea munca, asa ca m-am ales cu rani dureroase la maini, dar cui sa ma plang? Multumesc Domnului meu, care m-a intarit, m-a ajutat sa sufar totul pentru E1 si mi-a turnat har clipa de clipa!

Cand nu aveam de prestat munci exterioare, eram folositi la munci de constructie in incinta Asa am lucrat la construirea din beton a unui rezervor urias de pastrat pacura, la o extremitate a curtii. Am carat betonul cu targile pana s-a terminat acest rezervor care avea jumatate din inaltime sub nivelul pamantului. In jurul bazinului pana la temelie era sapat un sant cu largimea de 40 cm, si cu inaltimea pana la suprafata solului de vreo 2 metri. Partea finala a lucrarii care ne-a fost incredintata a fost aceea de a face izolarea bazinului, prin vopsirea lui cu un amestec de motorina cu bitum. Totul a mers relativ bine, cand am lucrat de la nivelul solului spre acoperis. Cand am coborat in santul din jur si am lucrat multe ore la vopsitul lui pana la baza, ceva straniu s-a intamplat cu mine si nu stiam ce. Nu ne-a instruit nimeni cu privire la protectia muncii in asemenea conditii, caci viata unui detinut nu avea nici o valoarea in ochii comunistilor, desi prin conferinte si lozinci ziceau mereu ca "Omul este cel mai pretios capital!" Eram gata sa cad in nesimtire. Cand am iesit din sant, eram ametit bine de tot. Suferisem o intoxicatie cu gazele emanate de amestecul cu care vopseam bazinul.

Deoarece prin santul din jur nu patrundeau curenti de aer, ele s-au putut imprastia la fel de usor ca si atunci cand lucram la nivelu I pamantului. Am avut nevoie de un repaus mai lung, pana mi-am revenit cat de cat la normal. Asa ne pandea la orice pas nenorocirea din partea vrajmasilor nostri.