Căile teologiei ruse

Ispoved] au fost scrise în 1879 şi 1880, dar ele au fost interzise în Rusia şi au putut fi publicate numai în Geneva în 1884.

423 Se face referire la notele lui Benjamin Franklin „Reguli de conducere,” în care el s-a privit pe sine ca fiind ascendent pe scara virtuţilor.

424 A se vedea D. Ovsianiko Kliuchevski, Istoria inteligenţei ruseşti (Moscova, 1907).

425 Între noile lucrări ale lui Tolstoi, cea mai importantă este cartea lui B. M. Eikhenbaum, Lev Tolstoi, 2 volume (1928.-1931), deşi acoperă numai anii 1850 şi 1860. A se mai vedea Molodoi Tolstoi (1922). [Nota autorului]. A traducere a lui Molodoie Tolstoi (1922) a fost efectuată de Gary Kern şi publicată în Ann Arbor, Michigan în 1972: Tânărul Tolstoi.

426 Pavel V. Annekov (1813-1887) a fost autorul unor pomeniri valoroase din anii 1830 şi 1840. A se vedea o Decadă extraordinară, editată de Arthur P. Mandel şi tradusă de Irwin R. Tiunik (Ann Arbor, Michigan, Tipografia Universităţii din Michigan, 1968).

427 Stendhal (Henri Beyle, 1783-1842) a fost primul autor francez al unei nuvele psihologice. Descrierea lui a Bătăliei de la Waterloo din La charteruse de parme (1839) i-a oferit lui Tolstoi o înţelegere mai bună a ceea ce însemnă războiul. Xavier de Maistre (1763-1852) a fost un nuvelist francez şi frate în celebra reacţionară franceză a lui Joseph de Maistre. Rodolphe Toepffer (1799-1830) a fost un pictor şi autor francez. Proudhon (capitolul VI, nota 199) s-a întâlnit cu Tolstoi la Bruxel în 1861, anul în care a apărut Război şi pace. Isaia Berlin argumentează împotriva a tot ceea ce este specific prudonistic din Război şi pace. A se vedea Vulpea şi ariciul (New York, 1971), pp. 59-60 pp.

428 Apropierea lui Tolstoi de Rousseau a fost remarcată în acele vremuri de Apolon Grigorev în articolul „Otzhivaiuşchiia v literature iavleniia,” Epokha (iulie, 1864), p. 7: „nu ne-ar fi surprins dacă Lev Tolstoi a adus în lume ceva din felul lui Emile a lui Rousseau sau chiar şi lucrarea lui Contractul social.” [Nota autorului; din bibliografie].

429 Angelus Silesius (1624-1677) a fost un pseudonim pentru Johann Scheffler, poetul polonez romano catolic. Cântecele lui religioase ale unicităţii sufletului cu Dumnezeu sunt cântate de romano catolici şi protestanţi.

430Diferitele curente antecedente în nihilismul rus sunt trasate în lucrarea lui Daniel R. Bower, Antrenamentul nihiliştilor. Educaţie şi radicalism în Rusia ţaristă (Ithaca: Universitatea din Cornell, 1975).

431 A se vedea nota 182 din această secţiune. Ieremia Bentham (1748-1832) a fost un utilitarian englez şi un lider al radicalilor filosofic. James Mill (1773-1836), un filosof scoţian, istoric şi economist, şi-a crescut fiul său, John Stewart Mill (1806-1873), în duhul benthamit al radicalismului filosofic. John Mill, filosofi de bază din secolul al XIX-lea, este considerat ca şi cel mai efectiv vorbitor al punctelor de vedere a viziunii asupra omului şi a societăţii.

432 Afanasie A. Fet (1820-1892) a fost un poet rus din secolul al XIX-lea. Teodor Tiutchev (1803-1873) a fost un poet liric al iubirii şi al naturii. Dintre cele 300 d poeme ale sale, probabil Siletium (1833) este cel mai bun dintre cititori.

433 Valentin Alexandrovici Serov (1865-1911) a fost un artist remarcabil şi un pictor de portrete. Este cunoscut pentru portretele familiei imperiale ale ţarului Alexandru III. Petru Ilici Chaikovski (1840-1893), celebru compozitor de simfonii (şase la număr) şi balete este binecunoscut pentru Lacul lebedelor (1876) şi Spărgătorul de nuci (1892). Alexander P. Borodin (1833-1887) a fost un compozito şi om de ştiinţă şi unul dintre cei mai celebrii cinci compozitori dimpreună cu Musorski, Cui, Rimski Korsakov (1844-1908), a cărui infuenţă asupra instrumentelor şi programului muzical a fost mare în Rusia şi peste graniţe.

434 Despre Soloviov a se vedea mai jos, acest capitol secţiunea 11, despre Leontiev a se vedea mia jos acest capitol secţiunea zece; despre Apolon Grigorev, a se vedea mai jos acest capitol, nota 2; despre Feodorv, a se vedea mai jos acest capitol secţiunea 12.

435 Raznochistny au fost fii de clerici, oficiali minori sau quasi-profesionali care au avut roluri decisive în inteligenţă. A se vedea C. Becker, „Raznochistny: Dezvoltare în concept şi cuvinte,” Revizuirea slavă şi cea este est europeană şi acea americano slavă, 18 (1959), pp. 63-74.

436 George Henry Lewes (1817-1878), soţul nuvelistului George Eliot, a fost un jurnalist englez, om de ştiinţă şi filosof. Lucrarea sa Istoria biografică a filosofiei, 4 volume, (Londra, 1845-1846) a voit să înlocuiască metafizica cu „pozitivismul ştiinţific.”

437 Nicolae Mihailovski (1842-1904) a fost unul dintre liderii mişcării populiste din anii 1870. Pentru un studiu recent despre el a se vedea James Billington, Mihailovski şi populismul rus (Oxford, 1958).

438 Termenul de „jurnale groase” se referă la „Etika nigilizma” Simon Frank L. Frank (1877-1950) a fost un filosof care a predat la Universitatea din Moscova cu mult înainte de a fi exilat se guvernul sovietic în 1922. Eventual el s-a stabilit în Londra.

439 Se face referinţă la lucrarea lui Simon L. Frank ”Etika nigiliszma” în Vekhi (1909) şi retipărită în Filosofia i zhizn (1910). Simon Frank (1877-1950) a fost un filosof care a predat la Universitatea din Moscova cu mult înainte de a fi exilat de Guvernul sovietic în 1922. Eventual el s-a aşezat în Londra.

440 Contemporanul [Sovremmenik] a devenit sub ediţia generală a lui N.A. Nekrason, principalul forum de scrisori a mişcării ieşirii la popor din anii 1860. Despre P.D. Iurkevici (1827-1874) a se vedea mai sus, nota 41. Petru Lavrov (1823-1900), un membru al dinastiei a fost unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai populismului revoluţionar. Despre el s-a făcut un studiu recent de Filip Pomper, Lavrov şi mişcarea revoluţionară (Chicago, 1972).

441 Victor Ipatevici Askochenski (1820-1879), un absolvent de la Academia din Kiev şi mai apoi profesor de patrologie acolo şi întemeietorul jurnalului Domaşnaia beseda. El a scris critic cu privire la stadiul contemporan al afacerilor bisericeşti şi a dus o polemică aprinsă cu Teodor Bukharev, care este discutată mai pe larg în următorul capitol, secţia 3. Nicolae G. Chernişevschi (1828.1889), fiu de preot, a fost un lider rus radical. Experienţa sa religioasă este discutată în următoarea secţie a acestui capitol.

442Serghei Rachinski, a fost un admirator al slavofililor, a demisionat ca şi profesor de botanică la Moscova în 1868 cu scopul de a promova educaţia între ţărani. Viziunile sale erau practice şi religioase, combinând studiul slavonei bisericeşti şi al Bibliei cu lecturile, scrierea, aritmetica şi instrucţia agriculturală. El a întemeiat o şcoală de sat cu aceste linii în Tatevo. O parte din tratatul lui Rachinski de pedagogie, Absit omen a fost inclus de Podedonostev în a cincea ediţie a cărţii sale Soborul de la moscova (1901).

443 Moskovski sbornik, a fost tipărit în 1896, tradus în engleză deja prin 1898 de Robert Grozier Long, sub titlul de Reflecţiile unui om de stat. A fost tipărit cu o prefaţă de Murray Polner la Tipografia Universităţii din Michigan (1965).

444 Heinrich Wilhelm Thiersch (1817-1885), un profesor de teologie germană, s-a convertit la irvingism. Un om de ştiinţă şi de adâncă evlavie, el a trăit în sărăcie şi izolare. Traducerile lui Pobedonostev au ajutat la finanţarea şcolilor de orfani pe care le-a întemeiat în 1865. Frederick Le Play (1806-1882), un sociolog şi economist francez, a studiat relaţiile din familie şi din cadrul muncii în legătură cu mediul social. Cărţile lui, inclusiv cea intitulată Constituţia esenţială a umanităţii (1881), tradusă de Pobedonostev în 1897, a fost cât se poate de influentă între sociologi.

445 Toma Carlyle (1795-1881), istoricul romantic englez şi interpretator al gândirii romantice germane, care a încercat să portretizeze realitatea duhovnicească a unei lumi materiale iminente. Pentru el, materialul a fost o simplă zgură sau îmbrăcarea cu duhovnicescul şi în acest sens al a reflectat crezurile romanticilor generaţiei sale. Lucrările lui, cum ar fi cele Despre eroi, Cultul eroului şi istoria eroică (1841) şi Trecutul şi prezentul (1843) au atacat teoria laissez faire şi guvernul de tip parlamentar. Ralph Waldo Emerson (1803-1882), un poet şi un eseist american, a devenit prieten cu Carlyle în 1832 şi sub influenţa acestuia (la fel ca şi cea a lui Colerige şi Wordsworth), a devenit principalul vorbitor al transcendentalismului, exprimând o credinţă liberă în unitatea tainică a naturii. Pobedonostev a tradus eseul lui „Munci şi zile” pentru un volum desemnat ca să ridice bani pentru foametea din 1873. William Gladstone (1809-1898), om de stat şi lider al Partidului liberal a fost şi el un om profund credincios şi din câte se pare crezurile lui au găsit cea mai bun expresie în politică. Pobedonostev a tradus Piatra impregnabilă a Sfintelor Scripturi. Herbert Spencer (1820-1903) s fost un filosof rus care dimpreună cu Charles Darwin şi Toma Huxley a fost responsabil pentru acceptarea populară a teoriei evoluţiniste. Scrierile lui au ajutat ca sociologia să fie stabilită ca şi o disciplină şi Pobedonostev a tradus principala sa lucrarea Studiul sociologiei. Paul Carus (1852-1919) a fost un filosof american şi un student în religie compară care a fost născut şi crescut în Germania. În astfel de lucrări cum ar fi Sufletul omului Carus a căutat să stabilească studiul religios pe baze ştiinţifice. Toate traducerile lui Pobedonostev au avut omisiuni deliberate şi nemenţionate. A se vede cartea lui Robert F. Byrnes, Pobedonostev: viaţa şi gândurile lui (Bloomington, Tipografia universităţii din Indiana, 1968), pp. 289-290.

446 Mulţi dintre adepţii puritani ai lui Oliver Cromwel („Domnul protector,” 1599-1658) în războiul civil englez au avut părut tăiat şi au fost numiţi decisiv „capelele rotunde” din cauza contrastului cu perucă purtate de susţinătorii regelui Charles I, numiţi „cavaleri.”

447 Erastianismul este doctrina prin care statul lor este considerat cea mai înaltă autoritate în probleme bisericeşti, chiar şi în cele cu o natură ecclesială strictă. Termenul derivă din cel al lui Toma Erastus (1524-1583), un medic elveţian şi teolog care a autorizat tratatul popular care nega puterea bisericească de a excomunica şi susţinea că numai statul ar trebui să aibă putere de a excomunica şi pedepsii criminalii. În timpul acestor dezbateri despre relaţia Stat Biserică în Anglia secolului al XVII-lea, cei care favorizat controlul statului au fost calificaţi ca „erastiani” şi termenul, deşi nu era prea potrivit, a dobândit o folosinţă istorică.

448 A se vedea mai sus.

449 Serghei Liapidevski (1820-1898), mitropolit de Moscova din 1895 până în 1898, a publicat un jurnal religios Kormchi [Rudder] întemeiat în 1888.

450 Ioanichie (Rudnev, 1822-1900) a fost numit membrul Sinodului şi mitropolit al Moscovei numai după trei ani (1882) şi mai înainte de această muncă el a lucrat mai multă vreme cu educaţia ecclesială. El a slujit în Moscova până în 1891 şi a fost transferat în scaunul Kievului. Despre Leontie (Lebedniţev), a se vedea mai jos, nota 66. Arhiepiscopul Sava de Tver este cel mai bine pomenit pentru editarea şi publicarea lucrărilor mitropolitului Filaret (Drozdov) şi el a lăsat nişte memorii interesante, Kronica moei zhizni, în zece volume (Serghei Posad, 1897-1911).

451 Isidor Nicolski (1799-1892) a fost mitropolit de Sank Petersburg din 1860 până în 1892. Platon Malikovski (mort în 1754) a fost arhiepiscop de Moscova din 1755 până în 1812. Ionafan Rudnev (1819-1906) a fost arhiepiscop de Zaroslavl din 1877 până în 1903.

452 A se vedea capitolul VII, nota 24.

453 Pravoslavnoe obozrenie şi Chtenia moskovskago obşchestva liubiteli dukhovnago prosvescheniia au fost publicate încă din anii 1860. al treila jurnal menţionat aici, Pribablenia k tvoreniiam sviatykh ottswev v russkom perevode, a avut existenţă încă din 1843 şi a fost revizuit în 1892 de mitropolitul Antonie Khrapovinski ca şi Bogoslovski vestnik [Mesagerul teologic].

454 A se vedea capitolul VII, nota 24.

455 Arbuştii Treimi [Triţie listiki] au fost publicate din 1884 până în 1917. Arhimandritul Nicon a fost un binecunoscut reformator monahal. El a avut un rol major în discuţiile despre monahism la congresul misionar ţinut în 1908 şi la Sinodul din 1914 al cererea patriarhului Constantinopolului, trimis la muntele Athos pentru a disciplina pe monahii care au fost excomunicaţi din cauză că au susţinut doctrine eretice.

456 A se vedea Smolici, op. cit.

457 Bratskoe slovo [Cuvântul fratern] a fost un jurnal religios publicat de N. I. Subboten şi Edinovereţ Din 1875 până în 1917.

458 Povestirea legendei călătoriei Sfântului Andrei în teritoriile ruseşti, care îşi are originile în scrierile istoricului bisericesc Eusebiu de Cezarea şi cumva mărturisirea idealizată a convertirii la creştinism a lui Vladimir sunt conţinute în Prima cronică sau Povestea de peste ani. O povestire despre cum Andrei a câştigat o importanţă specială în tradiţia rusească, căci a oferit Bisericii ruseşti temeliile şi justificarea pentru o poziţie proeminentă în lumea ortodoxiei şi a găsit multă devoţiune în acest sfânt şi în planurile crucii cu trei braţe.

459 „Ţerkov nauchenyia opredeleniia ţerkvi i apostoskoe uchenie o nei, akak o tele Khristovom.” Akvilov a susţinut plin de succes dizertaţia lui despre, dar a fost obligat să o rescrie sub numele de „navozavetnoe uchenie o ţerkvi.” Opyt dogmatiko ekzegtiskago izsledobania” [Doctrina Noului Testament despre Biserică: un experiment în cercetarea dogmatico exegetică,” 1896]. A fost confirmată de Sinod în 1899.

460 Despre Katanski a se vedea mai sus.

461 A se vedea Kartaşev, op. cit.; Smolici, op. cit.; şi J. Chaix Ruy, E. Renan (Paris, 1956).

462 Referinţa lui Matei 18:12: „ce gândeşti tu? Dacă un om are o sută de oi şi una pleacă departe, nu v-a lăsa el oare pe cele nouăzecişinouă pe dealurile şi să meargă după unele?”

463 A se vedea capitolul VI, nota 187.

464 În cuvintele clei de a şaptea scrisoare a lui Saltykov Scherdin Pestria pisma (1886), p. 185 a fost unul dintre cei mai buni sartirişti ai secolului al XIX-lea. Multe din istorii tratează cu o lipsă orificială de management şi scrierile lui au început să atragă atenţia mai întâi în epoca Marilor Reforme. În 1868 el a devenit coeditor cu Nekrasov la Note dintr-o ţară părintească şi scrierile lui din 1870 şi 1880 au fost direcţionate ca şi o contradicţie inerentă în reforme purtate de guvernul reformist. Pentru a evita repercusiuni de la cenzori el a dezvoltat un limbaj special scris numit Esopic.

465 A se vedea Florovski, „Premoniţiile istorice ale lui Tiutchev” în Colecţia lucrărilor lui Georges Florovski, grupate sub titlul de Teologie şi literatură.

466 Despre Societatea Psihologică din Moscova, a se vedea capitolul VI, nota 276. Raportul lui Soloviov a fost ţinut ca şi o conferinţă în octombrie 1891 şi a criticat Biserica istorică ca fiind indiferentă faţă de societate. Un autor recent a descris eseul ca şi „primul manifest creştin modern din Rusia.” A se vedea Donald W. Treadgold, Occidentul în Rusia şi China, vol. I, Rusia 1472-1917 (Cambridge: Tipografia Universităţii din Cambdridge, 1973), p. 211.

467 A se vedea capitolul VI, nota 276.

468 Arsenie Krapoviţchi (1863-1936) a fost Arhiepiscop de Chrakovia din 1914 până în 1917. El a susţinut monahismule educat şi el a crezut că aceasta ar fi trebuit să conducă Biserica în toate domeniile. El a apreciat colaborarea dintre Biserică şi Stat. El a apreciat colaborarea Bisericii cu Statul care a fost adusă prin puterea ecclesială ca fiind supremă. Khrapovisţchi a nădăjduit să vadă instituţia patriarhului ca având o autoritate deplină asupra Bisericii.

469 Arsenie Brianstev (mort în 1893), a fost un absolvent al Academiei din Kiev, a devenit episcop de Lagoda, vicar al mitropolitului din Sank Petersburg. Transferat la Riga în 1888, el a muncit ca să îmbunătăţească alte munci liturgice şi pastorale ale clericilor lui. în 1893 Arsenie a fost ridicat la rangul de arhiepiscop şi trimis la Kazan, unde a încercat să facă munca pastorală efectivă între vechii credincioşi şi musulmani.

470 Antonie Vadkovski a aparţinut clericilor căsătoriţi dar după moartea soţiei lui din 1879 el şi-a luat voturile monahale şi a devenit arhimandrit în 1883. sosirea lui la Sank Petersburg în 1885 marchează începutul unei cariere strălucite ca şi administrator bisericesc. Devenind Arhiepiscop în nou creata episcopie a Finlandei în 1892, el a slujit ca şi un membru permanent al Sinodului şi a devenit binecunoscut Europei Occidentale din cauza lucrărilor lui de la capul comitetului format pentru a discuta vechea problemă catolică. A fost numit mitropolit de Sank Petersburg în 1898.

471 A se vedea eseul lui Antonie Khrapovisţchi Despre monahismul educat. Nota autorului.

472 Mihail I. Karinschi (1840-1817) a fost un absolvent la Academia din Moscova care a fost trimis peste graniţă ca să îşi realizeze educaţia în 1869. Subsecvent el a predat câţiva ani la Academia din Sank Petersburg. Lucrarea sa Clasificarea interferenţelor este privită ca fiind cea mai bună şi după cum sugerează titlul este o lucrare de logică. Heraclit (540-475 după Hristos), cunoscut ca şi „filosoful care plânge,” a fost un grec din Efes şi unul dintre primii metafiziceni.

473 A se vedea notele de sus şi de jos.

474 Catehismul ortodox creştin a fost publicat în emigraţie la Sremski Karlovici în 1924.

475 Cât se poate de caracteristice în orientarea lui Antonie sunt eseurile lui direcţionate împotriva lui Vladimir Soloviov (colecţionate în volumul trei din (ele sunt colecţionate în volumul trei din Polonie sobranie soschinenii [Kazan, 1909], ediţia a doua, vol. 4. Kiev, 1917]. „Un scriitor care prin tăria cercetărilor filosofice şi apologetice se luptă împotriva duşmanilor lui Hristos, se întristează din câte se pare de adevărul care lipsit de ajutor se frânge atât de încet şi imperceptibil. Fără îndoială nu ar trebui să vedem credinţa lui Hristos pângărită de înalta societate şi călcată sub picioare de un tineret nihilist depravat. În loc, ca şi gânditor, cu scopul ca prin munca viaţii duhovniceşti şi a ştiinţei astfel de daruri să poată fi dobândit prin harul lui Dumnezeu, în faţa căruia duşmanii lui Hristos au cădea jos, ar începe să gândească despre construirea unui stat social şi ecclesial care prin puterea Bisericii ar putea subjuga sau ofensa Biserica şi puterea atribuită ei care astfel ar putea opera fără interferenţă şi şi-ar putea cucerii duşmanii ei.” (vol. II, p. 8). Antonie îi apostrofează pe Soloviov pentru încrederea lui în stat şi nu pentru că el căuta independenţă şi libertate. „Autorul nu a voit să în considerare că numite forme ale vieţii sociale, în esenţa lor, nu pot intra în Biserică, fiindcă existenţa lor ar depinde de o viaţă după în conformitate cu apucăturile omului vechi, viaţă care astfel ar rămâne şi ea neeliberată faţă de păcat.” Aşa stau lucrurile cu statul unde se aplică forţa fizică, măsurile pedepsirii şi ale răscumpărării. Biserica nu ar trebui să fie scoasă din joc din cauza instituţiilor statului îndatoririle pe care Dumnezeu i le-a lăsat. Ar înceta să mia fie o Biserică, ar înceta să fie o unire a conştiinţei umane. (III, p. 12). Antonie nu menţine că Biserica are „datorii sociale” ci pur şi simplu că ea are ceva rezoluţii în ruta ei specială şi independentă. A se vedea celebrul său eseu: „Cum se leagă slujba bunăstării sociale de interesele faţă de mântuirea sufletului?”] Sochineniia, vol, II, publicată mai întâi în Bogoslovki vestink (iunie, 1892). [Nota autorului, din biografie].

476 A se vedea Kartaşev, op. cit.

477 Probleme cu privire la persoana şi natura lui Iisus Hristos au fost subiectul unei controverse generale în Biserică în timpul Sinodului Ecumenic cinci, ţinut în 451, care a fost oprima mare încercare de a rezolva controversa şi care a produs celebra definiţie care l-a mărturisit pe Hristos ca fiind de o persoană şi de două naturi: dumnezeiască şi umană. Decizia de la Calcedon, a fost respinsă de câteva Biserici naţionale din est şi de împăraţii bizantini care au încercat să impună soluţii care erau mai mult diplomatice decât monoteiste sau despre voinţa din Hristos. Acestea au fost respinse de Biserică de Sinodul Ecumenic Cinci ţinut în Constantinopol în 680 şi 681, care au reafirmat Calcedonul şi a mărturisit prezenţa a două voinţe în Hristos: dumnezeiască şi umană. A se vedea volumul VIII, Colecţia lucrărilor lui Georges Florovski, Părinţii bizantini din secolele cinci opt.

478 A se vedea Kartaşev, op. cit. şi bibliografia.

479 Paul I. Svetlov a scris Chto chitat po bobosloviiu? [Ce să citim din teologie?] (Kiev, 1907). Această carte este o descriere a literaturii apologetice în limba rusă şi în cele vestice.

480 În acest sens Antonie era următoarele lucruri de spus cu privire la acest subiect: „mântuirea este renaştere, renaşterea suferinţă: suferinţa pentru omul natural este subiectul revulsiei, dar atunci când omul Dumnezeu a suferit, suferinţa nu a mai fost pentru credincioşi un act de convulsie, cu unul de cult.” (Polnoe sobranie sochinenii, III, p. 124). Aceasta se înţelege faţă de sacrificiul Vechiului Testament. Cf. introducerii eseului lui Svetlov la nepotrivirile teologiei occidentale. A se mai vedea eseurile din Misionarskoe obozrenie, de exemplu, în 1898. [Nota autorului, din bibliografie].

481 Serghei Stragorodski a fost rectorul Academiei din Sank Petersburg şi ofiţerul de prezidiu al întâlnirilor Religioase şi Filosofice din 1901-1903. El a jucat un rol critic în soarta Ortodoxiei ruseşti după 1917, deţinând poziţia de