Clasicii literaturii universalb
Yüklə 5,67 Mb.
|
îşi dădea totuşi seama că întîrzie. Se înnoptase de-a binelea. Intrară pe un drumeag mărginaş. Drumul era îngrozitor. Brişcă dădea dintr-o groapă într-alta. Ii spuse surugiului : — Mergi tot aşa, la trap, şi-ţi dau un bacşiş bun. La un hop crucea se rupse.
Tăie o cracă dintr-un pom şi făcu altă cruce. Pierduseră încă douăzeci de minute, dar acum porniră în galop. Cîmpia era neagră. Neguri joase, negre şi peticite pluteau printre dealuri, destrămîndu-se ca fumul. Printre nori se vedeau lumini albicioase. Un vînt puternic, venind dinspre mare, isca în toate unghiurile zării un zgomot pătrunzător, ca un uruit de mobile urnite din loc. Tot ce se zărea stârnea groază. Cîte nu se înfioară sub adierea nesfîrşită a nopţii! Tremura de frig. Nu mîncase nimic din ajun. îşi aducea vag aminte de-o altă goană în noapte, pe cîmpia de lîngă Digne. Trecuseră opt ani de-atunci şi parcă a fost ieri. Se auzi sunînd ceasul la o turlă în depărtare. întrebă :
Se gîndi atunci pentru întîia dată — mirîndu-se cum de nu i-a trecut mai demult prin minte — că toată truda lui putea să fie de prisos, că nu ştia nici măcar ora procesului, că ar fi trebuit cel puţin să se informeze, că n-avea nici un rost s-o ia aşa, razna, fără să ştie dacă ceea ce făcea putea să fie de folos. Pe urmă, începu să facă tot felul de .socoteli în minte : de obicei şedinţele curţii cu juri încep la nouă dimineaţa ; dezbaterile nu pot dura prea mult; furtul merelor se va dovedi repede; totul se va mărgini la stabilirea identităţii; patru sau cinci martori, iar avocaţii nu vor avea mare lucru de spus ; o să ajungă, desigur, cînd totul se va fi sfîrşit. Surugiul dădu bice cailor. Trecuseră rîul şi Mont-Saint-Floy rămăsese în urma lor. Noaptea se făcea din ce în ce mai neagră. VI SORA SIMPLICE PUSA LA ÎNCERCARE Tocmai în acest răstimp, Fantine avu o mare bucurie. Avusese o noapte foarte rea. Tuşea îngrozitor, febra îi crescuse, visase tot timpul. Dimineaţa, la sosirea doctorului, aiura. Ingrijat, doctorul ceruse să i se dea de veste cum va veni domnul Madeleine. Toată dimineaţa a stat posacă, n-a scos aproape nici o vorbă, mototolindu-şi aşternutul şi îngăimînd în şoaptă tot felul de socoteli, cu care părea că măsoară anumite
299
 ■
distanţe. Ochii ei, înfundaţi în orbite, aţintiţi în gol, păreau aproape stinşi, dar, din cînd în cînd, se aprindeau şi străluceau ca stelele. Se pare că atunci cînd un anumit ceas se apropie, luminile cerului îi învăluie pe cei părăsiţi de lumina pământului. Ori de cîte ori sora S implice o întreba cum se simte, ea răspundea neschimbat: — Bine. Aş vrea să-l văd pe domnul Madeleine. Gu cîteva lumi mai-nainte, cînd Fantine îşi pierduse orice urmă de sfială, de ruşine şi de bucurie, ajunsese ca o umbră; iar acum părea că e propria ei stafie. Suferinţa fizică desăvîrşise opera suferinţei morale. Făptura asta, care n-avea decît douăzeci şi cinci de ani, avea fruntea brăzdată, obrajii ofiliţi, nasul subţiat, dinţii descărnaţi, faţa vînătă, gîtul scheletic, claviculele ieşite, braţele uscate, pielea părnîntie, iar printre şuviţele ei blonde creşteau fire de păr alb. O, cît de mult ne apropie boala de bătrîneţe! La amiază doctorul veni din nou, dădu cîteva sfaturi, întrebă daca domnul primar a dat pe la infirmerie şi clătină din cap. De obicei, domnul Madeleine venea pe la ora trei s-o vadă pe bolnavă. Punctualitatea fiind şi ea o dovadă de bunătate, el era totdeauna punctual. Pe la două şi jumătate, Fantine începu să se zbuciume. In douăzeci de minute o întrebase de zece ori pe călugăriţă :
La cea de-a treia bătaie, Fantine se ridică în capul oaselor, deşi pînă atunci abia putuse să se mişte. îşi împreună într-un fel de strînsoare convulsivă mîinile galbene şi slabe, şi călugăriţa o auzi scoţînd din piept unul din acele suspine adînci, care par că înlătură o povară. Pe urmă, Fantine se întoarse şi privi spre uşă. Dar nu intră nimeni; uşa nu se deschise. Stătu astfel un sfert de oră, cu ochii aţintiţi spre uşă, nemişcată, oprindu-şi parcă răsuflarea. Sora nu îndrăzni sâ-i spună nici o vorbă. Orologiul din turla bisericii sună ora trei şi un sfert. Fantine căzu din nou cu capul pe pernă. Nu spuse nimic şi începu să mototolească iarăşi aşternutul. Trecu o jumătate de ceas. Un ceas. Nu veni nimeni. Ori de cîte ori suna orologiul, Fantine se ridica şi se uita spre uşă, pe urmă cădea Ia loc. Ii ghiceai limpede gîndul, dar nu rostea nici un nume, nu se tînguia, nu învinuia pe nimeni. Numai că tuşea îngrozitor. Ceva întunecat parcă se lăsa asupră-i. Se făcuse pămîntie la faţă şi avea buzele vinete. Din cînd în cînd zîmbea. Bătu ora cinci. Sora o auzi atunci spunînd încet, cu glas stins: — De vreme ce mîine plec, rău face că nu vine! Sora Simplice era şi ea foarte mirată de întîrzierea domnului Madeleine. Intre acestea, Fantine se uita-n sus la pologul patului. Căuta parcă să-şi aducă aminte de ceva. începu deodată să cînte, cu glas stins, ca o adiere. Călugăriţa ascultă. Iată ce cînta Fantine : Pe uliţi bătrîne mergem la plimbare, Cumpărînd de-acolo (lucruri mici şi rare. Florile-s albastre, rozele-nfloresc, Florile-s albastre, drag mi-e să iubesc. Fecioara Măria, maica preacurată, A venit la mine în haină-nflorată Şi mi-a spus : — In vălul înadins {esut, Port cu mine pruncul ce mi l-ai cerut. Du-te-n tîrg 'îndată şi cumpără dar Pînză albă, >a\ă, ac şi degetar. Pe uliţi bătrîne mergem la plimbare, Cumpărînd de-acolo lucruri mici şi rare. 301 Âm făcut preasfînto, lîngâ sobă, eii, Leagăn plin de panglici pentru pruncul meu. De mi-ar da -acuma domnul chiar o stea, Mi-e mai drag copilul dat de mîna ta.
Florile-s albastre, rozei e-n fi oresc, Florile-s albastre, drag mi-e să iubesc. — Spală pînza. — Unde ? — într-un rîu, aproape Dar ia seama : dacă schimbi mai multe a Să nu rupi rochiţa cu pieptar uşor, De mine brodată toată numai flori.
Pe uliţi bătrîne mergem la plimbare, Cumpărînd de-acolo lucruri mici şi rare. Flarile-s albastre, rozele-nflorese, Florile-s albastre, drag mie să iubesc... Era un vechi eîntec de leagăn cu care o adormea altădată pe Cosette şi care nu-i mai venise în minte de aproape cinci ani, de cînd fetiţa nu mai era lîngă ea. Cînta cu glais atît de trist şi pe-o melodie atît de duioasă, încît era în stare să înduioşeze şi pe-o călugărită. Deprinsă cu suferinţa, sora simţi totuşi o lacrimă în colţul ochilor. Orologiul bătu ora şase. Fantine parcă nu mai auzea. Părea că nu-i mai pasă de ce se întîmplă în jurul ei. Sora Simplice trimise o servitoare să întrebe pe portăreasa fabricii dacă s-a întors domnul primar şi dacă mai trece azi pe la infirmerie. -Fata se întoarse peste cîteva minute. Fantine stătuse tot timpul nemişcată, urmîndu-şi firul gîndurilor. 302 Servitoarea îi spunea în şoaptă sorei Simplice că domnul primar plecase dis-de-dimineaţă, înainte de ora şase, într-o trăsurică trasă de un cal alb, cu tot frigul care se lăsase. Plecase singur, fără vizitiu, şi nu se ştia pe ce drum apucase. Unii spuneau că l-ar fi văzut luînd-o spre Arras; alţii că l-au întîlnit în drum spre Paris. La plecare, ca de obicei, fusese foarte liniştit şi-i spusese portăresei să nu-l aştepte Ia noapte. Pe cînd femeile vorbeau în şoaptă, cu spatele spre patul Fantinei, sora punînd întrebări, iar servitoarea făcînd tot felul de presupuneri, Fantine — cu vioiciunea înfrigurată a anumitor boli organice care îmbină mişcările obişnuite ale omului sănătos cu slăbiciunea îngrozitoare a ultimelor clipe — se aşezase în genunchi pe pat şi, cu pumnii încleştaţi în pernă, asculta, scoţînd capul printre perdele. Deodată începu să strige: — Vorbiţi despre domnul Madeleine ? Ce tot şoptiţi acolo ? Ge e cu el ? De ce nu mai vine ? Glasul ei era atît de răstit şi de răguşit, încît femeilor li se păru că e o voce bărbătească. Se întoarseră speriate. —■ Hai, răspundeţi odată ! strigă Fantine. Servitoarea îngăimă :
Fără să se clintească, Fantine continuă cu glas tare şi pe un ton în acelaşi timp poruncitor şi plin de suferinţă : — N-o să poată veni... De ce ? Voi ştiţi de ce n-o să vină. Şoptiţi între voi. Vreau să ştiu şi eu. Servitoarea îi spuse repede, la ureche, călugăriţei: — Răspundeţi-i că are de lucru la consiliul municipal.
facă să spună o minciună. Pe de altă parte, îşi dădea seama că, spunînd bolnavei adevărul, ar fi însemnat să-i dea o lovitură cumplită, ceea ce ar fi fost foarte grav pentru starea în care se afla Fantine. Roşeaţa din obrajii călugăriţei se risipi repede. Inălţînd spre Fantine ochii ei eenini şi trişti, U spuse : 303 ' — Domnul primar a plecat. Fantine sări în picioare. Ochii îi scînteiau. O bucurie neţărmurită îi lumină faţa brăzdată de suferinţă. — A plecat I strigă ea. S-a dus s-o aducă pe Cosette ! întinse braţele spre cer şi toată faţa i se lumină; buzele îi tremurau; se ruga în şoaptă. După ce sfîrşi rugăciunea, spuse : — Soră, uite, mă culc la loc; fac tot ce mi se cere;
Se culcă, o ajută pe călugăriţă să-i aşeze perna şi sărută cruciuliţa de argint de la gît, pe care i-o dăduse sora Simplice. — Copila mea — spuse sora — acum odihneşte-te şi
Fantine strînse în mîinile-i umede mîna sorei, care fu îngrijorată de această transpiraţie. — A plecat azi-dimineaţă la Paris. Dar nici n-are
304
ani E o domnişoară. Eu îi spun Cosette, dar o cheamă Euphrasie. Azi-dimineaţă mă uitam la praful de pe sobă şi mă gîndeam c-ara s-o revăd în curînd pe Cosette. Doamne, ce rău e să nu-ţi poţi vedea ani de zile copilul! Ar trebui să ne gîndim că viaţa nu e veşnică ! O, ce bine c-a plecat domnul primar! E într-adevăr atît de frig ? Şi-a luat cel puţin mantaua ? O să se întoarcă mîine; nu-i aşa ? O să fie zi de sărbătoare. Mîine dimineaţă, soră dragă, să-mi aduci aminte să-mi pun boneta cu dantelă... Montfermeil e un sat. Pe vremuri, am făcut drumul ăsta pe jos. A fost destul de departe pentru mine. Dar diligentele merg repede. Mîine o să fie aici împreună cu Cosette. Cît e de-aici pînă la Montfermeil ? Sora, care habar n-avea de distanţe, răspunse:
Cine-ar fi văzut-o cu un sfert de ceas mai înainte, n-ar mai fi înţeles nimic. Era acum îmbujorată la faţă şi vorbea cu multă însufleţire; chipul ei era numai zîmbet. Din cînd în cînd începea să rîdă, vorbindu-şi în şoaptă. Bucuria unei mame seamănă mult cu bucuria copilului. — Ei bine — spuse călugăriţa — acum eşti fericită; fii ascultătoare şi nu mai vorbi! Fantine puse capul pe pernă şi spuse încet: — Da ! culcă-te la loc şi fii cuminte; copilul o să fie
Pe urmă, fără să se mai clintească din loc, fără să întoarcă măcar capul, începu să se uite de jur împrejur cu ochi mari, cu un aer voios şi nu mai spuse nimic. Sora trăise perdelele, nădăjduind că o să aţipească. Intre şapte şi opt veni doctorul. Neauzind nici un zgomot şi crezînd că Fantine doarme, intră încet şi se apro-Pie de pat în vîrful picioarelor. Dădu perdelele la o parte 305 şi, la lumina lămpii, văzu ochii mari, liniştiţi, ai Fanţi-nei, privindu-l. II întrebă : — Domnule, o să-mi daţi voie s-o culc lîngă mine într-un pătuc, nu-i aşa ? Doctorul crezu că aiurează. Ea continuă : — Uitaţi-vă, e loc destul. Medicul o luă deoparte pe sora Simplice, care îi explică totul, spunîndu-i că domnul Madeleine plecase pentru o zi sau două şi că, neştiind unde s-a dus, a socotit că nu-i bine s-o neliniştească pe bolnavă, care-şi închipuie că domnul primar a plecat la Montfermeil; mai ales că putea să fie adevărat. Medicul aprobă. Se apropie din nou de patul Fantinei, care-i spuse : — Pentru că, ştiţi, dimineaţa cînd se va trezi, am să-i spun pi'îicuţei mele bună dimineaţa, iar noaptea, eu, care nu prea dorm, am s-o aud pe ea cum doarme. Răsuflarea ei uşoară şi călduţă o să-mi facă bine. — Dă-mi puţin mîna, zise doctorul. Ea întinse braţul şi începu să rîdă : — A, da ! aşa e! e drept! dumneavoastră nu ştiţi că m-am făcut bine. Ciosettc vine mîine... Medicul rămase uimit. Era în adevăr mai bine. Nu se mai înnăbuşea. Pulsul devenise normal. O viaţă nouă, venită din senin, o însufleţise dintr-o dată pe-această sărmană făptură istovită. — Domnule doctor — zise ea — v-a spus sora că
Medicul recomandă ca bolnava să stea liniştită şi să fie ferită de orice emoţii. Prescrise o infuzie de chinchina, iar în cazul cînd febra ar reveni peste noapte, să i se dea un calmant. La plecare, îi spuse sorei: — E mai bine. Dac-o avea norocul ca domnul primar
300
VII CALATORUL, O DATA AJUNS, ÎŞI IA MASURI DE PLECARE Era aproape opt seara cînd brişcă pe care am lăsat-o în drum intră pe poarta cea mare a hanului poştei din Arras. Omul pe care l-am urmărit pînă acum coborî, răspunse distrat oamenilor de la han, care se întreceau să-l primească bine, trimise înapoi calul luat cu împrumut şi duse el singur căluţul alb la grajd. Pe urmă, intră în sala de biliard care se afla la parter şi se aşeză la o masă. Ii trebuiseră paisprezece ceasuri pentru un drum pe care socotea c-o să-l facă în şase ore. Recunoştea singur că nu era vina lui; şi, gîndindu-se bine, nu-i părea rău că se întîmplase aşa. Intră hangiţa : — Domnul doreşte să se culce ? Domnul doreşte să ia
Făcu semn din cap că nu. — Calul e foarte obosit, spuse rîndaşul.
Hangiţa îl duse la birou. îşi arătă hîrtiile şi se interesă dacă poate să se întoarcă chiar în noaptea aceea la Montreuil-sur-mer cu poştalionul. Era tocmai liber locul de lîngă poştaş. II opri pentru el şi-l plăti. _ Domnule — îi spuse funcţionarul — să fiţi negreşit aici pentru plecare, la ora unu noaptea fix. Pe urmă ieşi şi porni prin oraş. Nu cunoştea Arrasul; străzile erau întunecoase; mergea la întîmplare. Părea că se încăpăţînează să nu întrebe nimic pe trecători. Trecu pîrăul Grinchon şi se 307
pomeni într-un labirint de uliţi înguste, unde se rătăci. Un om mergea pe drum cu un felinar în mînă. După ce stătu puţin la îndoială, se hotărî să intre în vorbă cu el, dar nu fără a privi mai întîi înaintea şi în urma lui, ca şi cum s-ar fi temut să nu audă cineva întrebarea pe care voia să i-o pună.
Totuşi, cînd ajunseră în piaţa principală, îi arătă patru ferestre mari luminate pe faţada întunecată a unei clădiri înalte. — Ia te uită ! Aţi sosit la vreme, domnule. Aveţi noroc. Vedeţi cele patru ferestre ? Acolo e curtea cu juri. E lumină. Prin urmare, nu s-a terminat. Să ştiţi că dezba terile s-au prelungit şi se ţine şedinţă de noapte. Vă inte resează cazul ? E vorba de vreo crimă ? Sînteţi martor ? I se răspunse :
Urmă indicaţia ce i se dăduse şi în cîteva minute ajunse într-o sală cu multă lume şi unde, din loc în loc, grupuri de avocaţi în robă vorbeau în şoaptă. Ţi se strînge inima ori de cîte ori vezi pîlcurile astea de oameni în haine negre vorbind tainic între ei, în pragul instanţelor de judecată. Rareori se întîmplă ca bunătatea «i mila să-i preocupe. Rezultatul acestor discuţii e de cele mai multe ori o condamnare ticluită mai dinainte. Toate orupurile astea îi apar celui ce trece visător pe aici ca nişte roiuri negre de spirite bîzîitoare, construind laolaltă tot felul de edificii întunecate. Sala asta mare, luminată de-o singură lampă, era o veche anticameră a episcopiei şi servea acum ca sală a paşilor pierduţi. O uşă cu două canaturi, închisă în momentul acesta, o despărţea de încăperea cea mare unde-şi ţinea şedinţele curtea cu juri. Era atît de întuneric, încît nu se sfii să se adreseze primului avocat care-i ieşi în cale :
Felul cum rostise aceste cuvinte îl făcu pe avocat să se întoarcă :
Domnul Madeleine întrebă din nou c-un glas atît de slab încît abia se auzea : — Identitatea a fost constatată ? ~ Ce identitate ? răspunse avocatul. Nu trebuia constatată nici o identitate. Cazul era foarte simplu. Femeia şi-a ucis copilul; infanticidul a fost dovedit; juraţii au înlăturat premeditarea; a fost condamnată pe viaţă. — A! e vorba de-o femeie! spuse el. _ — Bineînţeles. Femeia Limosin. Dumneavoastră despre cine vorbeaţi ? Despre nimeni. Dar, de vreme ce s-a terminat, cum se face că mai e lumină în sală ? 309
Avocatul se îndepărtă. In cele cîteva clipe cît stătuse de vorbă cu ei, domnul Madeleine încercase, amestecate laolaltă, toate emoţiile cu putin{ă. Cuvintele acestui om nepăsător îi străbătură pe rînd inima, cînd ca nişte ace de gheată, cînd ca nişte limbi de foc. După ce înţelese că n-a sosit prea tîrziu, respiră adînc, deşi n-ar fi putut spune dacă ceea ce simţea era mulţumire sau durere. Se apropie de mai multe grupuri şi trase cu urechea. Condica de termene fiind foarte încărcată, preşedintele fixase pentru aceeaşi zi două procese simple şi scurte. Se începuse cu infanticidul, iar acum venise rîndul ocnaşului, recidivistul, „calul nărăvaş". Omul furase nişte mere, dar faptul nu prea părea dovedit; se dovedise însă că mai fusese la ocnă, la Toulon, ceea ce îi agrava situaţia. Interogatoriul inculpatului fusese luat şi martorii fuseseră ascultaţi. Rămăseseră pledoariile apărării şi rechizitoriul ministerului public. N-o să se poată .termina înainte de miezul nopţii. Acuzatul va fi probabil condamnat; procurorul general era foarte dibaci şi nu prea lăsa să-i scape acuzaţii. Era un băiat de spirit care făcea versuri. Un aprod stătea în fata uşii care dădea în sala de şedinţe. Noul-venit îl întrebă :
316 __ Cum ? Nu se mai dă drumul la redeschiderea şedinţei ? Nu s-a suspendat şedinţa ? __ Şedinţa a început — spuse aprodul — dar nu se mai dă voie înăuntru.
Cum ? Nu mai e nici un loc ? — Nici unul. Uşa e încuiată. Nu mai poate intra nimeni. După o pauză, uşierul adăugă: Mai sînt totuşi cîteva locuri în spatele domnului preşedinte, dar domnul preşe dinte nu dă voie acolo decît funcţionarilor publici. Şi spunînd acestea, uşierul îi întoarse spatele. Domnul Madeleine plecă îngîndurat, străbătu sala de aşteptare şi coborî scara încet, şovăind parcă la fiecare treaptă. De bună seamă, se sfătuia cu el însuşi. Zbuciumul sufletesc care-l chinuia încă din ajun nu încetase, şi în fiecare clipă trecea printr-o nouă încercare. Cînd ajunse la capătul scării, se rezemă de balustradă şi-şi încrucişa braţele. Dintr-o dată se descheie la haină, luă portofelul, scoase din el un creion, rupse o foaie de hîrtie şi scrise repede pe ea, la lumina felinarului: D-l Madeleine, primarul oraşului Montreuil-sur-mer. Pe urmă, urcă din nou scara în grabă, îşi făcu loc prin mulţime, merse drept la aprod, îi dădu biletul şi-i spuse cu autoritate; — Du asta domnului preşedinte! Aprodul luă biletul, aruncă o privire asupra lui şi se supuse. VIII
INTRARE DE FAVOARE Fără să bănuiască, primarul din Montreuil-sur-mer se bucura de un fel de celebritate. De şapte ani de zile, de cînd faima calităţilor lui se răspîndise în toată regiunea buloneză, ea trecuse de mult marginile unui singur ţinut Ş' ajunsese pînă-n judeţele învecinate. In afară de servi- Yüklə 5,67 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
Domnule — zise surugiul — s-a rupt crucea; nu
Pentru celălalt proces, care a început de aproape