CăLĂtorie în jurul satului natal dansul cocoşului

111pentru orice privitor ocazional. Probabil că nu iese de-cît o foarte stupidă grimasă de lover valah, pe care dacă ai vedea-o în vreo oglindă ai urî-o spontan. Repeţi fi­gura şi cu Monique, şi cu Mireille. Ultima e totuşi 'ceva mai reţinută. Probabil că a realizat ridicolul primelor două. „Casanova" — îţi şopteşte în timp ce-ţi înfige unghiile în palmă. Aşa e sigură că o vei ţine niinte cel puţin vreo două zile, pînă-ţi trece durerea. „Au revoir"-ul celorlalţi membri ai grupului nu e decît o defilare de feţe neidentificate şi un zîmbet alb. Cei mai mulţi sînt oameni în vîrstă, doar vreo trei sau patru cupluri sub 40 de ani cu copii răsfăţaţi la care trebuie să se râţoiască ritmic. Unul dintre aceşti capi de familie, garajist la Bordeaux, vrea să-ţi mulţumească substanţial; îţi stre­coară în palmă o bancnotă de o sută de franci, îl refuzi sec, transformîndu-ţi zîmbetul în rînjet si înfigîndu-i bancnota în buzunarul de la piept. Omul te priveşte uluit. „Bon voyage — îi spui — ă la prochaine fois !" Apoi ridici mîinile şi faci sernne de adio celor care au trecut în sala grănicerilor. Cele trei fete sînt chiar lîngă uşă şi se calcă reciproc pe espadrile. De la ghişeul O.N.T.-uliii cineva îţi face semne să vii la telefon dar nu eşti sigur că e TOrba de tine. Intri mai întîi în toaleta de la par­ter, apoi urci scările spre restaurant unde s-au strîns mai toţi ghizii. Emil, Genoveva, Radu, Rodica, Costache» Bebe, Gigi, Doru, neamţul Helmuth, pensionara Georgette căreia i. se spune şi Maman. Te aşezi singur la o masă, deschizi valiza, îi faci semn chelnerului Gică să-ţi aducă o cafea. Cineva tocmai a spus un banc la masa ghizilor si toţi izbucnesc în hohote. Rodica îşi dă capul pe spate şi te descoperă. A, uite-l pe Marcel, zice ea. Te-a che­mat la telefon adineauri, ai fost ? — te întreabă Emil încă rîzînd, Tonul lui este al unui farsor care ar vrea să te facă să traversezi tot holul aeroportului degeaba. Aiu­rea ! —: îi spui. Da, da, am auzit eu ! — întăreşte Ma­man, dar nici pe ea nu-ţi vine s-o crezi. Lăsaţi-vă de poante, e prea de dimineaţă ! — le zici. De-azi dimi­neaţă te tot caută dispecerul Popescu ! — spune Bebe,, dar si pe el îl umflă rîsul. Ori bancul a fost prea bun, ori chiar vor să-ţi joace o festă. „Dragă, spune afectat neamţul Helmuth, mai bine nu te duci. Am auzit că vor să-ţi schimbe grupul de june franţuzoaice cu altul. Nu~

112

mai maratoniste finlandeze de vîrstă a treia." Toţi rîd acum. E clar că nu e decît o glumă proastă. Finlandezii de care ştiu ei ceva urmează să vină abia peste o sap-tămînă. Sînt oameni care au fost în '53 la Festival si acum vor să revadă Bucureştiul. Asta a fost şi motivul pentru care aseară ai fost dus de Simionescu de la Do­cumentare tocmai la Arhiva de Filme de la Jilava, între cina grupului tău de la Manuc si miezul nopţii ai avut onoarea să revezi Bucureştiul de acum treizeci de ani, avioanele micuţe aterizînd pe Băneasa, vasul Transilva­nia intrînd în portul Constanţa cu oaspeţii din ţările Orientului Apropiat, Gara de Nord unde soseau europenii dintre Urali şi Atlantic etc., etc. Chiar dacă noaptea pe­trecută Ia hotel Modern a fost veselă si fără griji, filmul ăla de aseară ţi-a plăcut si ţi-a făcut teamă în acelaşi timp. Londra. Pe cheiul Tamisei un tînăr răspîndeşte zia­rul Festivalului. Stockholm. Şi aici a sosit minunata veste. Praga. Betonistul cutare si-a depăşit norma ca să poată pleca la Festival fără griji. Crescătoarea Vera îşi ia rămas bun de la păsările ei. O veste minunată a adus ciobanul mongol fiicei lui : şi ea va pleca la Bucureşti. Varşovia, Berlin, Viena. Tineretul din Paris vinde ba­ticuri cu emblema Festivalului. La Bucureşti, pe şantie­rul stadionului 23 August, răsună cîntecele brigadierilor. Tinerii chinezi repetă Dansul fluturilor. Coreea. Pe aici a trecut războiul. Un tînăr erou al armatei populare îşi ia rămas bun de la cei din sat. Albania — ţara vuitu­rilor de munte. Şi aici tineretul se pregăteşte să plece la Festival. Viena. Se încrucişează trenurile. Pe vagoane scrie cu cretă Bucureşti. Pe Băneasa aterizează Emil Zatopek. La sala Floreasca se înalţă drapelele tuturor celor 111 ţări care si-au anunţat participarea.

Chelnerul Gică îţi pune în faţă ceaşca de cafea. Din megafoanele aeroportului se aude mai întîi bing-bang-ul, apoi un anunţ cu sosirea cursei Lufthansa care-i face pe Helmuth şi pe Genoveva să se ridice de la masă. După bing-bang-ul de închidere, se mai aude un hîrîit, apoi un alt anunţ. „Ghidul Marcel Rădulescu este rugat să telefoneze de urgenţă la Dispecerat." Te ridici de la masă. în timp ce cobori scara, te hotărăşti să nu suni. Dacă într-adevăr finlandezii sosesc mai devreme, n-au

1.13decît, aşa cum le-ai sugerat încă de la început, să le dea un alt ghid, un om mai în vîrstă care a fost şi el la Fes­tival şi nu mai are nevoie de documentare. In fond, tu te-ai născut patru ani mai tîrziu, nici nu ştii cum arăta Bucurestiul pe care l-au văzut ei atunci. Te opreşti în faţa ghiseului de presă şi începi să răsfoieşti Flacăra. De fapt, eşti nerăbdător să auzi anunţul cu sosirea lui Air France.

La 9 august, pe stadionul 23 August, are loc deschi­derea oficială. Albania, Argentina, Australia, Austria (cu 1600 de delegaţi), Bulgaria, Birmania, Ceylon, Cehoslo­vacia, Franţa (3000 de tineri), Finlanda. Ce conversaţie să ai cu oamenii ăştia de vîrstă mamei tale ? R.D.G. şi Germania Occidentală (delegaţie comună ; 1800 de oa­meni), Anglia, Sudan, Nigeria, Guadelupa, Coasta de aur, Ungaria, India, Indonezia, Italia (600 de muncitori, 300 de studenţi), Grecia şi Cipru, Coreea, Mexic, Mongolia, Polonia, U.R.S.S. (16 republici), S.U.A., un grup unit de francezi şi vietnamezi. Tovarăşul Hu Yao Bang, condu­cătorul delegaţiei chineze, anunţă că în Coreea e armis­tiţiu. Urale. Discursul lui Petru Groza, al lui Jacques Denis, înălţarea steagului, porumbeii, imnul FMTD. Ce poţi să înţelegi din tinereţea acestor oameni ?

Urci scările să-ţi bei totuşi cafeaua şi s-o plăteşti. Ceilalţi ghizi s-au mai împrăştiat şi ei cu treburile lor. N-are nimeni grija telefonului pe care te prefaci că ai uitat să-l dai. Cînd, în sfîrşit, auzi că a sosit şi Air France, răsufli uşurat. O mică neînţelegere şi un banal act de indisciplină te-au scăpat de un grup care ţi se pare si greu, şi plictisitor.

Vocea Iui Babeş, şeful ghizilor, tună din nou în re­ceptor : „Popescule, nici acu' nu l-ai găsit p-ăla ?" „Nu, zici tu, am înnebunit căutîndu-l. Acasă nu e, la aero­port nu e..." „Ia o maşină si fugi la Otopeni." „Am în­ţeles !" „Ai înţeles pa dracu. Iei cu tine şi un ghid care să-l înlocuiască la francezii ăia cu care trebuia să plece «l spre Poiană." „Păi, aşa mă gîndisem şi eu, dar..." „Nici

114

un dar. Dă-i drumul !" Frumoasă dimineaţă de dumi­nică, îţi zici tu. Niciodată n-ai parte de ture uşoare.

A

Grupul pe care tocmai l-ai scos din vamă şi l-ai dus pe estacadă, la autocar, arată minunat. Sînt cel puţin trei Nadine, două Monique si o mulţime de Mireillc. Nici o babă „enquiquineuse", nici un moş cu mutră de vege­tarian pus pe reclamaţii. Radu, Costache şi Bebe, caro aşteaptă americanii de la „Ambasadorii prieteniei", au tot fluierat admirativ şi şi-au dat coate cît ai defilat prin faţa lor cu ei : cu ele, mai bine zis. Grupul pare descins dintr-un matriarhat al adolescenţei. Şoferul Dobre pune valizele în cutie si, cum prinde un moment liber, îşi freacă mîinile mulţumit. Aşa da, e o plăcere să mun­ceşti.

Iei microfonul şi după „bienvenu"-ul de rigoare, faci apelul pe vouchere. Soleil 4 vents. O.K. Dobre porneşte „motoarele". Pîrvu de la agenţie bate cu pumnii în gea­mul holului si-ţi face semn cu mîna în jurul urechii. Ştii şi tu că vrea să te cheme la telefon, să vorbeşti cu dis­pecerul, dar te faci că înţelegi altfel. Ridici mîna în semn de salut, îi zîmbeşti chiar. Dă-i drumu' o dată —• îi sufli lui Dobre. Pîrvu se-nfurie şi aleargă spre uşile de sticlă care, automate fiind, au ritmul lor imperturba­bil. Fiatul si-a dat drumul încet, la vale, ca pe un tobo­gan cu apă de mare. îl vezi pe Pîrvu ţîşnind dintre uşi şi alergînd după maşină. Deschizi geamul si-i mai faci un semn de adio cu mîna. Cînd o să-i treacă furia o să înţeleagă de ce n-ai vrut să înţelegi, doar nu-i prost.

Aşadar, 237.500 kilometres carres, 22 millions habi-tants, Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră, origine daco-ro-maine, langue latine, republique socialiste depuis 65 etc,, etc. Bucurestiul îl vom vizita la întoarcerea din circuit. Deocamdată mai avem două ore şi jumătate pînă să ne aşezăm la dejun la Capra Neagră în Poiana Braşov. La monnaie naţionale c'est le LEU, au pluriel LEI.

Şi deodată simţi un licăr agasant în ochi. Nu e oglinda retrovizoare. Vezi negru din cauza Daciei de culoare roşie care vă. depăşeşte clacsonînd înainte de Româneşti si face semn autocarului să oprească.

115Hai, îi zici lui Rădulescu, de cum deschide portiera autocarului, ai făcut destul pe nebunu'. Zice că nu în­ţelege. Păi, sigur. Dar la Otopeni ce-ai făcut, ai stat tot timpul în WC de nu te-a găsit ăla de la agenţie ? L-am trimis de treij'de ori să te caute. Iţi face cu ochiul. „Ai milă, nea Popescu, nu vezi din ce sîn al lui Avram mă smulgi ?" Arunci o privire pe la ferestrele autocarului. Mda, parc-ar fi echipa de rezervă a lui Coco Chanell. ,,N-am ce-ţi face, dom' Marcel, îi zici, te aşteaptă sefu' la Băneasa şi spumegă ca un taur. Dar lasă că te-nlo-euiesc cu Mariana Suciu. Le învaţă asta să cînte balada lui Pintea Viteazu' si să danseze Căluşul ca să-şi con­sume energia." îl laşi să se urce din nou în autocar si să o prezinte pe sportiva lui colegă, să-şi exprime regre­tul că nu va continua el circuitul, în multe priviri citeşti legenda scurtelor speranţe îndelung spulberate. Hai, bă-trîne, lasă bezelele, că nu mai ajută la nimic. Scoate-ţi valiza din maşină, nu te face că o uiţi.

Mda, n-a ţinut. Şi-l si vezi pe Babeş urlînd la tine. „Nea Popescu, dar de ce s-a-ndrăgostit aşa de mine, domne ? N-avea el alt ghid pentru ăştia ? Pe Mariana de ce n-a trimis-o cu ei ?" „Cică-i grup special, neică, si tu te-ai documentat!" „Dar erau anunţaţi abia pentru duminica viitoare..." — încerci tu ultima rezistenţă a fi­rului de păr rupt de mult. Dispecerul nici nu se mai obo­seşte să-ţi răspundă. Face doar un gest de plictiseală cu mîna.

Imnul FMTD, harta specială a Bucureştiului, ghidul Festivalului cu fraze tip numerotate, vorbitul cu mîinile, chitariştii din faţa Ateneului, japonezii cu dansul um­brelelor, Marcel Marceau mimând că trage de o funie fără sfîrşit, corul tineretului albanez, estrada din faţa restaurantului Cina pe care evaluează formaţia de dansuri din R.S.S. Moldovenească, cazacioc pe străzi, periniţa în faţa palatului cu un sărut între un turban şi o maramă, expoziţia documentară a Festivalului, macheta Universi­tăţii Lomonosov, pavilionul Africii de Sud, expoziţia de pictură, pictorul Mîlnikov, „Pe ogoarele paşnice", minu-

116

nat titlu de tablou, locomotive, combine, batoze, fîntîna Mioriţa si corul coreean, pe stadioane 27 de întîlniri exa­gerat de amicale între echipele de fotbal, un gondolier cîntînd pe Herăstrău dintr-o barcă pe care scrie Vasile Roaită, ziua profesiunilor, schimbul de experienţă între strungarii români si strungarii francezi, grupul de tineri catolici care se fotografiază în faţa catedralei Sf. losif, Chaussoanele fără acoperiş care defilează pe bulevardul 6 Martie, lumea aruncînd flori în ele. Recapitulezi in gînd toată această lume entuziastă si săracă, plîngînd de bucu­rie şi cîntînd de necazuri proaspete, încă sîngermcfj. Dacă vrea, tovarăşul Babeş te va asculta şi-i vei do­vedi că ai învăţat lecţia. Dar, practic, habar n-ai în ce fel trebuie să te porţi cu acest grup atît de „special". Au fost si ei atunci şi s-au fugărit pe aleile parcuhu Stalin cu tineri din Africa. Ei si ? Tu ce să le spui acum despre tinereţea lor ? Să le-o cauţi printre căsuţele de la Muzeul Satului ?

Eşti condus direct în biroul comandantului aeropor­tului Băneasa. Babeş şi comandantul tocmai au terminat de băut al treilea rînd de cafele. Fumul în biroul are consistenţa norilor cumulonimbus. Nu-ţi dai seama daca şeful e negru de furie sau doar albăstrui. ,,Cum te nu­meşti ?" — te întreabă el, deşi ştie foarte bine cum te cheamă. Marcel Rădulescu. Urmează a doua întrebare, ritualică la el : „Eşti rudă cu tovarăşul Rădulescu." ,.E fratele meu." „Aha" — închide el prima parte a con­versaţiei. Este singurul lui fel de a glumi cu subalternii. Pînă şi pe cei care se numesc Popescu îi întreabă dacă sînt rude cu tovarăşul Popescu. Orice nume de persoană îi aminteşte de altă persoană cu acelaşi nume. Dacă vrei să-l enervezi trebuie să-i ceri să precizeze ceva în legătură cu respectiva persoană. Nimeni însă nu-l mai contrariază. Cei mai mulţi răspund scurt : E tata. Unele femei spun : Da, e chiar soţul meu. Cei care se cred plini de imaginaţie inventează : E văr de-al doilea cu o mă­tuşă a tatălui meu etc. Numai grecul Philadelphos, care ştie că e singurul purtător al acestui nume în Bucureşti, i-a răspuns o dată aşa : Tovarăşul Philadelphos la care vă referiţi este fiul meu. S-a născut acum trei zile. Ba-

117beş a fost mulţumit cu explicaţia. Nu-l enervează decît întrebările care încep cu care.

Iţi întinde un plic cu telexuri, diagrame, rezervări şi un cec fără limită de sumă, nou-nouţ. Apoi îşi drege vocea şi te informează robotronic.

Schimbări de ultim moment. Grupul special soseşte peste cinci ore pe aeroportul Kogălniceanu. Ai un bilet la cursa regulată de Constanţa care pleacă de pe Băneasa peste trei ore. Comandantul se ridică şi-ţi înmînează bi­letul. Mulţumeşti politicos. Cei 35 de festivalisti vor executa programul în ordine inversă faţă de cum fusese prevăzut iniţial. Deci Constanţa, Delta, Nordul Moldovei, o etapă Piatra Neamţ — Braşov cu cină la Cerbul Car­patin şi, prin Valea Prahovei, la Bucureşti. „Pot să dau o fugă pînă acasă ?" — întrebi. Nu. întrebările la urmă. Vrei să fii dat afară ? „Nu" — răspunzi tu, deşi ţi se pare şi asta o soluţie. Tonul lui devine din nou sever şi rece. Este un grup de maximă importanţă. Firma de tu­rism care-l trimite este nouă şi cu mari perspective. De reuşita acestui prim grup depind continuarea contrac­tului, realizările în valută etc., etc. A înţeles, el, Babeş, că te-ai documentat serios pentru grupul de care vorbiţi. „Da, am văzut un film" — spui tu. Şi ? — zice el. „In­teresant !" Cuum ? — izbucneşte. Nici măcar nu te-aj uitat în program. Filmul le va fi proiectat şi lor la IRRCS. Tu trebuia să faci mult mai mult. Ai în calcu­lul economic şi bani pentru o masă festivă comună la Pădurea Băneasa, cu program folcloric. „Comună ! ?" — te miri tu. Acum chiar spumegă de furie. Da, comună, 35 de finlandezi si 35 de români care au participat la Festival. Pe ăştia trebuia să-i cauţi tu şi să-i inviţi tele­fonic ! Dispecerul Popescu nu mai suportă tensiunea şi-şi caută de lucru în afara biroului comandantului, în ciuda aparenţelor, omul nu rezistă la mai mult de 220 de volţi, I-ai găsit, ai lista cu ei, numerele de telefoane ? — vrea să ştie Babeş. „Bine, dar eu ştiam că grupul vine dumi­nica viitoare..." — bîlbîi tu. Daa ? — strigă el. Şi ţi-ai luat un grup de suedeze să pleci cu ele la munte ? Vo­iai să-i găseşti pe festivaliştii români în discotecile de la Poiana ? „Franţuzoaice !" — precizezi, obraznic. Ce franţuzoaice ? — se nedumereşte bietul Babeş. „Grupul

118

cu care plecasem spre Poiana." Aha, zice. Scoate apoi_r calm, o carte de vizită din buzunar. Ai acolo telefonul lui de acasă. Telefonezi în fiecare seară, de pe traseu, cîţi români ai reuşit să inviţi la dineul de la Pădurea Băneasa. Eşti liber. Ieşi buimac. Apoi bagi capul pe uşă si întrebi : „Nu vă supăraţi, dumneavoastră aţi partici­pat la Festival ?" Blocaj. Apoi Babeş. Mda. Ai găsit deja doi festivalisti, dar pe noi consideră-ne rezerve. Caută-i pe ceilalţi. Spui la revedere. Te opreşte cu un gest. Cum ţi-e numele ? Rădulescu. Rudă cuu... ? Aprobi din cap. închizi uşa. De fapt, realizezi abia acum, ritualul lui ţine să amintească tuturor că pot fi rude cu oricine, dacă nu-şi fac datoria, el, Babeş, nu glumeşte.

Auzi, în sfîrşit, telefonul şi nu soneria de la intrare sunînd. E trecut de douăspe. Sari din pat uitînd si visul nu tocmai plăcut cu care te îngînai, si supărarea, si to­tul. E Marcel. „Sorina, porneşte Trabantul şi vino re­pede la Băneasa să mă iei !" „Ce s-a-ntîmplat ?" „Vino, iţi spun cu, pa !"

*

Suni întîi acasă şi nu-ţi răspunde nimeni. Apoi for­mezi, într-o doară, şi numărul de la cabinet al mamei. Vocea secretarei Codruţa îţi răspunde imediat. „Iar lu­craţi, mă, duminica ?" •— o întrebi, îţi recunoaşte vocea şi rîde ca gîdilată. „Hi-hi-hi, avem nişte acţiuni cu sec­toarele. Tovarăşa tocmai se pregătea să plece." Apoi, cu o voce respectuoasă, probabil către mama : „E Mar­cel !'' „Mamă, îi spui, nu-i aşa că şi tu ai fost la Fes­tivalul din '53 ? Sărut mîna." Şi ea, o ghiceşti cur/i îşi reţine zîmbetul si se străduieşte să folosească vocea ofi­cială : „De asta nu mai dai pe acasă nici cînd ai nevoie de cămăşi curate ? Ce te apucă acum cu Festivalul ?" „Tovarăşul Babeş m-a prins că n-am ascultat în copi­lărie decît basme cu feţi-frumosi şi cu zîne. El ştie că n-am avut o mamă conştiincioasă şi că nu mi-a povestit nimic despre acest eveniment, aşa că mă pune să-mi com­pletez cultura din colecţiile ziarelor, dar asta pînă la ora cinci după amiază." „Marcel, mamă, zice ea, dar nu înţeleg nimic. De ce nu te trezeşti întîi, după chef, îna-

119inte de a vorbi cu maică-ta ?" „Ce chef, dragă, ridici tu vocea, nu ţi-am spus că am un grup cu festivalişti d-ăştia de vîrsta ta şi trebuia să mă pregătesc ? Tu, în loc să mă ajuţi..." Pînă la urmă realizezi că n-ai timp s-o vezi între două şedinţe cu propagandiştii de Crucea Roşie şi un spectacol de teatru, că, în fond, nu poţi afla mare lucru de la ea şi că, de ce nu, s-ar putea ca subiectul s-o si deranjeze personal. Ghiceşti asta dintr-un anume accent al vocii ei de mamă. Te gîndeşti că nu toate amin­tirile pot fi răscolite uşor în faţa copiilor, închizi tele­fonul abia după ce o rogi să te ierte si după ce îi spui pe ce traseu te vei mişca în săptămîna care începe.

îl găseşti foarte ciudat în clipa în care îl iei do la aeroportul Băneasa. Preocupat, nervos si totuşi arătînd foarte bine. Spune că tocmai s-a bărbierit la toaleta aero­portului si te roagă să-l duci repede pînă acasă, a uitat nişte documente importante. Să-l aduci după aceea îna­poi, să nu piardă avionul de Constanţa. „Da, domnule, îi zici, tariful taximetrelor a rămas neschimbat în ulti­mii ani. Cinci lei pornirea şi şase lei de fiecare kilo­metru." „Şi la Trabant ?" — te întreabă. „Păi se pare că numai astea au mai rămas. Unul normal, care aă te fi adus aseară de la hotel Modern pînă la mine văd că n-ai găsit." S-a supărat, îl simţi după cum tace. Pe la Arcul de Triumf are o tresărire cînd vede un taxi gol. E gata să-ţi spună să opreşti, dar se abţine la timp. Şi-a dat seama că e o măgărie prea mare, te întrebi, sau pur şi simplu nu vrea să rişte ?

Acasă descuie uşile în grabă, îţi răspunde afirmativ cînd îl întrebi dacă vrea să-i faci o cafea si te lasă în bucătărie, îl auzi răscolind prin nişte şifoniere vechi în dormitorul maică-sii. Ce dracu' l-a apucat, nu docu­mente de serviciu caută el acolo !

Ceva ca un tremur nervos te apucă în timp ce scoto­ceşti în sertarele de sub oglinda şifonierului. E singurul obiect din această casă, îţi spui, care a existat şi în vre­mea ale cărei urme le cauţi. In sertar, mai mult cîrpe

120

demodate, dar si cîteva cutii de bomboane în care speri să fie poze şi scrisori. Este sau nu sacrilegiu să umbli în astfel de locuri ? Desfaci mai întîi funda roz de mă­tase a uneia dintre cutii. Tu şi losif, în curtea voastră din comuna Mogoşoaia, jucîndu-vă cu dinele gazdei, tuşa Mărita, voi doi mereu, el făcînd pe doctorul şi tu pe voinicul, călare pe băţ, o poză cu tata, mama si cei doi copii lîngă tufele de dracilă din fundul grădinii, losif încruntat, tu cu funde, ca fetele, pantaloni bufanţi, iarna, la Predeal, cloar cu mama, apoi alta unde tata e în uni­formă, probabil cu puţină vreme înainte de moarte, răsfoieşti, răsfoieşti, îţi dai seama că asta este o cutie în care au fost alese doar poze de familie. Desfaci alta. Aici sînt acte. Alta. Bijuterii fără valoare si demodate. Probabil cu valoare simbolică. Sorina intră cu ceştile de cafea. „Ce cauţi ?" — te întreabă. „Nimic — îi răspunzi. Du cafelele dincolo, vin si eu imediat."

Terasa C.C.A., cadouri, machete de strunguri care pot servi ca scrumiere sau ca presse-papier-uri, harta lumii expusă în mai toate locurile unde se desfăşoară conver­saţii „manuale"', adică prin semne si cu dicţionarul de buzunar al Festivalului, cu frazele lui numerotate, îi pui întrebarea 18 şi el alege răspunsul 84. Deci răspuns ne­gativ. Arenele Libertăţii, ghirlande de flori artificiale, [auri de hîrtie aurită, grup de tcxtiliste în schimb de experienţă, parada tineretului român în Piaţa Aviatorilor, dansul ceştilor executat de un ansamblu mongol, Ziua fetelor şi defilarea nocturnă, foc de tabără în parc, Ziua popoarelor coloniale. Carnaval, luminile reflectoarelor măturînd cerul ca în filmele de război, nu de carnaval, corul reunit sovieto-chinez. în sfîrşit, nimereşti o cutie cu fotografii ce par mai vechi de 1953. O iei cu tine în sufragerie. Sorina te priveşte uşor intrigată, dar nu ai chef încă să-i explici. O întrebi dacă ştie care piaţă din Bucureşti s-a numit 28 Martie şi zice că nu ştie. E cam plictisită de mofturile tale. Soarbe din cafea şi răsfoieşte un „Match" de-al mamei. Răstorni cutia cu poze pe masă si-ţi dai seama, abia acum, că toate au data scrisă pe spate. Ideal. Le iei la rînd, cu atenţie. Mama în ro­chie de culoare deschisă cu picăţele sau cu picouri, o întrebi pe Sorina cum e corect şi o faci să devină cu-

121rioasă. Pieptănătura inconfundabilă a momentului, pe care mama o mai încearcă uneori şi azi. Pe măsură ce înaintezi, îţi dai seama că nu datoria faţă de serviciu sau dorinţa de a-i fi pe plac lui Babeş te determină în primul rînd. Pe spatele unei poze, mîna mamei a scris şi numele fetelor din imagine, dar numai numele mici. în altele recunoşti treptele dispensarului din Mogoşoaia unde mama era asistentă. E mereu singură şi are mereu braţele pline de flori. Privirea îţi este atrasă de marginile cadrului, de obiecte care se află întîmplător pe acolo, încerci să le recunoşti sau doar să le bănui.

„Nu poţi, totuşi, să-mi spui şi mie ce se întîmpîă ?^ki — întreabă Sorina cînd tocmai găseşti un pachet întreg de poze, legat separat cu un şnur şi pe care vezi că scrie cu creionul 1953. Te calmezi. Iţi aprinzi o ţigară şi guşti din cafea. Ii explici în amănunt co fel de grup trebuie să preiei după amiază de la Kogălniceanu si-i spui şi că ar putea să te ajute pentru convocarea cinci festive de sîmbătă, la Pădurea Băneasa. La început face nazuri, zice că treburile tale de serviciu ar trebui să ti Io rezolvi sin­gur şi să nu-ţi cheltui timpul cu nimicuri. O întrebi la ce nimicuri se referă si zice că-si închipuie că turista în camera căreia ai rămas probabil peste noapte nu e ceva serios. „Asta numesc nimicuri !" — adaugă, şi-ţi emită privirile. Oftezi, te ridici de pe scaun, apoi desfaci pa­chetul cu fotografii din 1953 si începi să Ic aşterni imn lingă cealaltă pe covor. Se aşază şi ea lingă tine, pe jos, pe covor. Te mîngîie pe păr, te-a iertat ! Adu scrumiera, îi spui.

Ceva te irită în continuare. Ai vrea si n-ai vrea ca ea să vadă aceste poze. Mai bine zis, ai vrea să le vrzi întîi tu şi să le alegi pe cele care n-ar trebui văzute de nimeni. Te simţi de parcă mama s-ar dezbrăca după o perdea semitransparentă şi tu n-ai avea posibilitatea să tragi oblonul dinspre stradă. Asta mai ales cînd una din­tre fotografii o arată pe mama, tînără şi proaspătă, nu putea să aibă mult peste douăzeci de ani atunci, spri-jinindu-se de braţul unui bărbat care nu e tata, undeva în parcul Herăstrău, în planul îndepărtat al imaginii se zăreşte Casa Scînteii. întorci aproape imediat cartonul pe partea cealaltă. „Cu Liviu în parcul Stalin" — a scris

122

o mină tremurată, cu cerneală violetă. Anul e adăugat cu creionul.

Termini de citit materialul de trei pagini şi te aşezi la locul tău, pe scaunul din mijlocul mesei de prezidiu. Urmează să asculţi mai multe referate privitoare la edu­caţia sanitară în sector. Ţi-e cald. Eşti în acelaşi timp şi foarte surprinsă de efectul puternic al unor amintiri pe rare le credeai de multă vrr-mc îngropate. Vara în care Liviu a dispărut sau a fost obligat să dispară, cunoştinţa cu căpitanul Rădulescu. Un ghem de fapte mici din care s-a derulat apoi întreg firul vieţii tale. Un ghem în care atunci se amestecau spaime, curiozităţi, plăceri, speranţe, disperări, foamea, nevoia de certitudine si faptul că erai atît de tînără. Rezolvarea vieţii tale, rezultatele pe care toată lumea le-ar numi succese se datoresc numai fap­tului că multe întrebări de atunci au fost lăsate deoparte, ascunse sub o ceaţă groasă. Ai încetat să te întrebi şi ai cî.ştigat. Iar acum, o întrebare pusă întîmplător de fiul cel mic, al tău şi al căpitanului Rădulescu, spulberă ceaţa aia si lasă să cadă asupra numeroaselor tale succese o lumină crudă care le subţiază, în doar cîţiva ani, fără să-ţi dai seama aproape, ca-ntr-o somnolenţă, l-ai uitat pe Liviu, l-ai aşteptat pe Rădulescu să tot apară din mi­siune la două-trei săptămîni, i-ai făcut un copil, apoi pe al doilea, ai fost înscrisă la facultate continuîndu-ţi munca de asistentă medicală la Mogoşoaia printre conce­diile de maternitate şi excursiile de studii la Moscova. Pe urmă Rădulescu a căzut la datorie. L-ai plîns şi ţi-ai luat soarta în mîini. Erai puternică pentru că ci aşa te învăţase să fii. Te-ai mutat la Bucureşti pentru că losif era deja la scoală, iar Marcel trebuia s-o înceapă si el. Văduvă tînără şi cu studii, o tovarăşă de nădejde, aju­toare si funcţii de răspundere, un drum drept si sigur, fără ocoluri inutile şi fără amintiri, pînă aici, în acest prezidiu unde îţi faci datoria şi te laşi zgîndărită de o întrebare prostească a mezinului. Ce să fie asta, tovarăşa Rădulescu ?