Colecţia remember

1965

Abatele (ulterior cardinalul) Danielou: creştinismul nu trebuie să îmbrace neapărat formele greco-latine. Creştinismul nu e numai mediteranean, e universal, aparţine oricui în lume şi se cuvine să ne obişnuim cu ideea că se va putea înfăţişa sub aspecte diferite de cele pe care le cunoaşte bazinul lui mare nostrum.

Hristos nu e legat de nici una din formele noastre, oricît de frumoase ori de venerabile. Au fost şi vor fi alte ceremonii, alte decoruri, alte obiceiuri. S-ar putea să vie lucruri {Kommende Dingen) cu totul diferite -şi nu sade bine să ne speriem. Credinţa, dogmele, biserica sunt nemuritoare şi inalterabile, dar culorile, melodiile, veşmintele, graiurile, gesturile se schimbă; au fost şi vor fi alte bucurii, alte moduri de a sărbători, de a îndura; Crucea doar e pe veci. De ce ne-am mira? De ce ne-am teme de altceva..-'Nu suntem oare mădularele unei biserici căreia i s-a făgăduit un cer nou şi un pămînt nou?

- Pînă şi martiriul - nu numai modul de închinare - poate avea stilurile lui, diverse.

Omul poate merge la moarte şi se poate justifica pe căi proprii, egal valabile.

Sub Henric al VlII-lea, John Fisher nu stă mult pe gînduri; stilul lui e al rapidităţii, pricepe situaţia din primele clipe, grăieşte, şi alege calea directă înspre eşafod.

Thomas Moore, în schimb, vrea să trăiască. Din toată inima, dar nu cu orice preţ. (întocmai ca şi Socrate, aşa rezumă Bury atitudinea ilus­trului acuzat: viaţa, da, însă numai cum o înţelegea el.) Pînă în ultima clipă Moore caută o soluţie - cinstită, care să nu contravină convingerilor sale - pentru a putea să rămînă în viaţă. Nu se grăbeşte să se pronunţe; va citi actul a cărui aprobare i se cere cînd îi va fi supus şi se va pronunţa atunci. Deoarece ştie - şi se ştie - că nu va accepta orice, aşteptarea lui nu are caracter infamant. Ceea ce s-a şi dovedit cînd a refuzat să depună jurămîntul care i s-a părut că nu-l poate depune şi s-a dus să moară, cu sînge rece şi calm deplin.

Nici Domnul n-a căutatmoartea. A aşteptat-o, dar n-a forţatlucnirite-Mîntuitorul, prin urmare, nu aprobă setea de moarte, nerăbdarea, sinuciderea camuflată. Aş zice că, dimpotrivă, curajul creştinesc

presupune dragostea de viaţă, dacă a trăi nu înseamnă a te ruşina de El şi de tine însuţi. Viaţa e darul lui Dumnezeu, păstrarea ei cît mai mult se impune. Nu însă cu orice preţ: în orice clipă, fără grabă şi fără şovăială, trebuie să fim gata s-o dăm pentru ce ne depăşeşte, pentru acel lucru fără de care nu am supravieţui noi, ci cadavrul nostru viu, turcita noastră umbră. Numai astfel, pierzînd-o, îi dăm vieţii o valoare. Paradoxul acesta -cel mai ameţitor - l-a formulat învingătorul însuşi expressis verbis: cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa pentru Mine o va găsi. (A se lua aminte că pentru Mine înseamnă şi pentru cei mai mici ca El care sunt în suferinţă şi nedreptate ori pentru o idee care se poate prevala de a fi conformă cu voia Lui.)

- Supărarea mea pe lordul Halifax, ministrul de externe al guvernului Neville Chamberlain, şi a teoriei sale pseudo-creştine ( Who am I to j'udgeP¹¹⁰), care implică totala cedare în faţa puterilor răului, îşi găseşte conformarea (strălucită) în observaţiile lui Sainte-Beuve despre Malesherbes: „Un om politic mare şi adevărat nu trebuie să fie bun aşa cum e un particular, ci trebuie să acţioneze şi să cîrmuiască în interesul oamenilor buni şi cumsecade; iată care-i este morala; dar pentru aceasta trebuie să creadă că există răul şi răii, s-o creadă tare şi să se ferească neîncetat de ei".

- Gherla, camera 87 (după o conversaţie cu părintele LP.)

Să nu crezi în Dumnezeu, treacă meargă. Nu oricine are destulă minte ca să-l conceapă ori destul suflet ca să-i cunoască dragostea. Dar să nu crezi în diavol! Asta-i de neînţeles! Pe diavol, slavă Domnului, avem îndeajuns material aperceptiv ca să-l putem simţi mereu în jurul nostru, mereu la pîndă, foindu-se, forfotind, fîţîindu-se - waiting, ca Mr. Micawber tor someting to turn up, poate pică ceva - la dispoziţia noastră oricînd, folosind orice prilej, gata la orice chemare, chelner atent, cerşetor neobosit, mulţumindu-se cu oricît. Să nu se uite că principala lui tactică -ştiută de Thomas Mann şi Dostoievski şi toţi cei ce l-au studiat de aproape -constă în a pretinde că nu există. Luther, cînd azvîrlea călimara după el, făcea lucrul cel mai firesc - şi mai cuminte - din viaţa lui.

- Carp în ziua de 12 Februarie 1901, la senat.

E pusă la vot încrederea în guvern. Se vede limpede că votul va fi negativ dacă membrii guvernului nu votează şi ei, conform obiceiului. Carp interzice miniştrilor să voteze.

Guvernul cade.

376

377

Un domn. (De altfel, nesentimental: guvernului cu două feţe care declară că-şi pune capul la dispoziţia preşedintelui consiliului, îi răspunde sec: „N-am ce face cu el.")

- Ştiu şi eu că Hristos ne-a cerut să fim buni, milostivi şi curaţi, dar prin toată purtarea Sa ne-a îndemnat să avem şi ţinută. Ţinuta nu e apanajul exclusiv al aristocraţilor de sînge ori al discipolilor lui Nietzsche, Malraux, Montherlant; e şi o trăsătură esenţial creştină şi întru nimic nu ne cere Domnul şi Dumnezeul nostru mai puţin decît cere codul cavalerismului să fim bravi şi nobili.

Spectacolul Englezului care se îmbracă în smoking pentru cină, deşi e singur sau pierdut într-un fund de colonie, nu e ridicol pentru că gestul lui minor dă viaţă ideii pe care a formulat-o Saint-Exupery şi a reluat-o J. P. Sartre (îngrozit că s-ar putea să nu se poarte bine, dacă va fi torturat) în memorabilele cuvinte: „Voi fi propriul meu martor." (Care constituie şi textul cel mai potrivit pentru un torturat singur în celula sa.)

Gentlemanul se fereşte să comită mîrşăvii pentru că se vede pe sine însuşi din afară şi îi este neplăcut să fie spectatorul unei scene dezolante.

Alte implicaţii:

indiferenţă faţă de păreri şi trăncăneli, prejudecăţi şi stereotipii, dar detaşat respect datinilor şi obiceiurilor;

purtare faţă de oameni nu cum ar merita, ci în conformitate cu gradul de distincţie (Manole spunea onorabilitate) la care rîvneşte (sfat categoric al lui Polonius pentru Laertes);

înţelegerea faptului că prin ţinută nu înlocuieşti eroismul, dar cel puţin te apropii de el - e, oricum, the next best solution (înlocuitorul cel mai bun), voinţa de nobleţe fiind, spune Eugenio d'Ors, prin ea însăşi înnobilatoare.

1963

Ţinuta în veacul nostru, veacul închisorilor şi lagărelor, nu mai e o problemă teoretică. Era foarte puţin probabil ca cineva să-l pălmuiască pe cardinalul-principe de Rohan cînd întrebării „ce veţi face dacă veţi fi pălmuit?" i-a răspuns cu vestita vorbă de duh: „ştiu ce ar trebui să fac, dar nu ştiu ce voi face". Dar e foarte probabil ca un European, începînd cu a treia decadă a secolului al XX-lea, să fie ridicat de acasă sau de pe stradă, închis, pălmuit, torturat, făcut de batjocură. Acestuia, întrebarea cum te vei purta i s-a pus stringent şi imediat. Una este să ai un număr de bacili Koch în corp şi alta să fii bolnav de tuberculoză. E drept că şi orice
gentilom putea fi provocat la duel la orice colţ de stradă pentru un scuipat sau o căutătură. Dar gentilomii alcătuiau o categorie restrînsă, de nu profesională, educată şi pregătită în vederea unor asemenea posibilităţi. Antrenată. Copilăria şi tinereţea lor se desfăşura sub semnul creării reflexului instinctiv: insultei i se răspunde cu provocarea la duel. Altfel e pentru ţărani, funcţionarii, profesorii, preoţii, liber profesioniştii care umplu camerele de închisoare prin care trec. Pentru ei, pînă mai deunăzi, schingiuirea, bătaia, decorul celulei erau necunoscute, negîndite. Iată de ce problema ţinutei ni se pune cu toată prospeţimea şi acuitatea - grăbită, brutală - a tot ceea ce tine de rubrica existenţială.

Sibiu, 1970

Val. Gl. mă duce pe motocicleta lui cu ataş la Răşinari.

Splendoarea satului acestuia românesc întreg construit din piatră, ca acelea săseşti, cu aceleaşi porţi uriaşe, acelaşi aspect de putere, belşug şi înstărire. Septembrie 14, ziua Crucii. Mergem la biserică, apoi la mormîntul lui Şaguna şi la casa lui Goga. Sunt fotografiat în faţa casei lui Goga; sărut zidul casei. Nu-s ridicol? şi melodramatic? Oi fi, dar, covîrşit de frumuseţea locului şi de dragoste fac ce-mi vine a face, nu-mi pasă de ce s-ar putea spune. Măcar atât drept avem pe acest pămînt, să nu ne sinchisim, cînd suntem fericiţi, de părerea celorlalţi.

Apoi, de la Răşinari, o întindem pe Valea Stezii pînă la Curmătură.

O fotografie o trimit la Paris, Monicăi L. şi lui Virgil I., or rîde oare şi ei?

Septembrie, 1940

Englezii dau un examen greu şi-l trec foarte cu bine.

Ploi de bombe cad peste Londra, şi ei se plimbă pe străzi şi pe acoperişuri şi după ce s-a dat alarma. Nu le pasă. Preoţii fac slujbe în bisericile năruite. Regele şi regina n-au părăsit capitala şi nu se bagă nici ei în adăpost.

Curajul ca însuşire comună. Ca lucru de la sine înţeles. îndărătnicia în faţa primejdiei. Calmul ca virtute. Aristocraţie.

- Poezia înfrîngerii, respectul pentru moarte şi cei ce mor transfiguraţi prin resemnare şi simţămîntul datoriei împlinite. Japonezii, samuraii. Mioriţa. (Care e şi retragere în natură: poate că păstorul nu ia nici o măsură de apărare fiindcă, scîrbit de invidia şi josnicia celorlalţi,

378

379

preferă recontopirea în natură vieţii alături de doi netrebnici.) Cazul Codreanu: înfrîngerea şi moartea tragică îl trec în măreţie, îl scot din lume şi din vremelnic. Biruitor, desigur că ar fi ieşit maculat din contactul cu politica şi angajarea în realitate.

- Malraux:

Cine e cavaler? „Oricine moare pentru ceea ce a ales."

- Eforie Nord

întîlnirea cu Ştefan Teodorescu, acum profesor la universitatea din Freiburg:

Ceea ce caracterizează poporul român este amenitatea.

De fapt îl repetă pe Alexandru Isaevici¹¹¹: bunăvoinţa între oameni este singurul lucru important, nimic altceva nu contează. Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni. Dacă există bunăvoinţă ori amenitate, restul nu contează.

- Iar Malraux: „Jertfa singură poate privi tortura drept în ochi, iar Dumnezeul lui Hristos nu ar fi Dumnezeu fără de răstignire."

- Valery: „La urma urmei, nimeni, înaintea creştinismului, nu spusese că Dumnezeu este dragoste."

Septembrie 1970

Dr-ul Corneliu Ax. ne vorbeşte entuziast despre biserica-cetate de la Biertani. Suntem într-o excursie, el, soţia (născută Mareş, e Fiica inginerului Nicolae Mareş, mort la Sighet), Paul C. şi eu.

De la Sighişoara ne abatem acolo. Şi-ntr-adevăr locul depăşeşte entuziasta descriere a fostului meu coleg de şcoală.

Ne conduce o săsoaică între două vîrste, foarte amabilă, ne dă o mulţime de amănunte. Biserica a fost catolică, a devenit luterană şi oarecare timp a fost sediu episcopal. Călăuza, doamna Anna Philp, ne arată capela rezervată de reformaţi celor rămaşi catolici; amănunt înduioşător şi nobil.

E şi o zi măreaţă de toamnă caldă, cu cer senin, cu aer imobil, scăldată-n dulceaţă şi inefabil. Biserica e pe o înălţime. Printre creneluri comuna se vede pustie; pe uliţe nu trece un singur om. Liniştea e desăvîrşită. Miroase puternic a fin cosit îmbătător. Pe vechile ziduri cenuşii se caţără grape de frunze roşii (un roşu cu nenumărate nuanţe). Am, o

clipă, impresia că sunt cu adevărat în rai, la propriu, că pe drumul de la şoseaua naţională pînă aici (un drum prost) am avut un accident, că am murit şi că am intrat în paradis. O clipă, dar nespus de lungă şi de convingătoare Fericirea e totală, iluzia e aproape absolută.

N-am murit, nu suntem în cer, dar locul e dintre cele mai frumoase ce se pot închipui şi vrăjile trecutului şi ale lui septembrie îl fac şi mai irezistibil.

Deodată încep a bate clopotele, trase de doamna Philp la ore fixe. întreaga boltă, de-un albastru preacurat, răsună.

Herr, mach unsfreiⁿ²l scriu eu la sfîrşit în registrul de însemnări al vizitatorilor.

- Scuze, domnilor profesori M. Ralea, G. Călinescu şi Tudor Vianu, li se pot găsi multe şi cu piatra e greu să arunci. Ţinută, oricum, nu se poate spune că vor fi avut. Talent, maeştrilor T. Arghezi şi M. Sadoveanu nu li se poate contesta. De ţinută însă n-au dat dovadă.

Dar n-au fost oameni politici, publici! N-au fost, asta chiar spun şi eu, că n-au fost. Dar ar fi putut să fie, spun, şi mă refer la o frumoasă vorbă a lui Mirabeau: „Orice om curajos devine un om public în zilele de urgie."

- Două trăsături de caracter ale cardinalului de Retz:

Nu putea înţelege cum de era cu totul lipsit de mărinimie şi suflet un om atît de inteligent ca Mazzarini şi cum de nu putea da crezare nimănui (deoarece pe toţi îi bănuia asemenea sieşi).

Se străduia să ţină minte numai răul pe care i-l făcuseră Ana de Aus­tria şi cardinalul, iar binele pe care i-l făcuseră să-l uite.

Jilava, sfîrşit de noiembrie

Rafale de ploaie şi vînt. Urlete. Se aude cum totul, afară, geme. Jilava şi-a îmbrăcat veşmîntul ei spectral de lăcaş sinistru şi solemn. Pe coridor răsună ecouri prelungi. Smulse din ţîţîni (ori din cîrlige), scîndurile ferestrei se prăbuşesc dezvăluind o noapte cedată strigoilor. Putem deosebi silueta gardianului care controlează gratiile plimbînd peste ele, ca pe coardele unei harfe eoliene, un drug de fier: se emit sunete grave Şi lugubre.

închisoarea s-ar părea că e toată Vasul fantomă ori corabia zguduită de valuri în actul întîi din Furtuna ori casa împresurată de viscol la Răscruce de vînturi.

380

381

Toată această sinistră măreţie (zidurile îşi descoperă abia acum grosimea, celulele adîncimea iar coridoarele nesfîrşirea) îmi poartă -neaşteptat - gîndul spre cavalerul japonez care solicită să fie iniţiat în secta zen şi pe care maestrul îl primeşte izbindu-l cu pumnul în faţă. Solicitantul ştie să primească: el, neînfricatul, surîde şi tace.

Mai creştineşte nici că se putea.

Nirvana nu cumva o fi nu neantul, ci demnitatea ontologică? Dar iarăşi nu încape îndoială că inferioritatea asiatismului în raport cu doctrina creştină provine din două cauze: ignorarea Satanei şi neputinţa de a percepe simţul tragic al existenţei.

Gherla, camera preoţilor; Bucureşti, 1965

Iar „limitele" puterii lui Dumnezeu.

A fi atotputernic înseamnă a dispune de libertatea să faci orice, binele sau răul. în acest înţeles Dumnezeu nu e atotputernic pentru că nu face răul. Dar nu-l face nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea să-l facă.

Ceea ce a exprimat Montesquieu prin spusa lui Uzbek: „Deşi Dumnezeu e atotputernic, el nu-şi poate călca făgăduinţa şi nici nu poate înşela pe oameni.

Benjamin Constant în Cursul de drept constituţional socoteşte pe Dumnezeu limitat pentru că nu poate interveni în treburile omeneşti decît pentru a sancţiona dreptatea. (Motiv pentru care nu trebuie să-i ispitim, cerîndu-i lucruri pe care ştiam că nu le poate aproba.)

Dumnezeu nu-i place lui Andre Gide tocmai pentru că nu e straniu, cinic, gratuit, pentru că nu rîde; zeii antici îi sunt simpatici deoarece nu cunoşteau limite morale şi-şi băteau joc de muritori.

J. Chevalier: Dumnezeu e chezaşul ordinei şi al moralei - putere nelimitată, dar putere morală.

A. N. Whitehead: Singura limită care i se impune lui Dumnezeu este aceea care decurge din bunătatea sa... Nu-i adevărat că Dumnezeu este din orice punct de vedere infinit. Dacă ar fi aşa, ar fi deopotrivă de bun şi de rău... E ceva hotărît, şi ca atare e mărginit.

E. Burger: Nu infinitul este mai adînc decît Persoana, ci Persoana e mai adîncă decît infinitul.

Noi ştim că Dumnezeu adevărat nu e cel al panteiştilor, totul, orice-ul şi nedefinitul; e Dumnezeul ordinii şi bunătăţii, dragostei şi dreptăţii-

Anatema este cine spune că Dumnezeu are o putere limitată, dar greşit ar fi să înţelegem că poate acţiona după capriciu - ca zeii vechi.

Discutăm astfel în celulă despre atributele şi puterile lui Dumnezeu şi uităm că trăim vremi ale dictaturii etatiste. Voltaire văzuse cum aveau

să stea lucrurile {Despre necesitatea de a crede într-o fiinţă suprema): „Ferească-ne însă Dumnezeu de un tiran mînios şi barbar care necrezînd în Dumnezeu şi-ar fi sie însuşi Dumnezeu."

Are dreptate Paul Dim. cînd ia apărarea lui Voltaire contra vulgului.

- Fericirea, zeii le-o invidiau muritorilor. Oamenii, în antichitate, se fereau să se considere fericiţi şi cu atît mai mult nu îndrăzneau s-o spună de teama de a nu stîrni mînia zeilor şi a fi prigoniţi.

Cu Dumnezeu e altfel: nu numai că nu ne pizmuieşte fericirea, dar ne şi îndeamnă neîncetat să fim fericiţi, ne promite fericirea, ne-o prepară.

Avea, aşadar, dreptate Saint-Just să spună că fericirea e o idee nouă, modernă. Cît priveşte jertfa, Dumnezeul creştinilor e de asemeni înnoitor: e exclusivist şi monopolist, şi-o rezervă toată pentru El.

1971

Monseniorul Helder Camarra, arhiepiscopul oraşului Recife (zis şi Pernambuco), cleric „roşu.

Lui i se aplică Matei 24, 23-24:

„Atunci, de vă va zice cineva: iată, Messia este aici sau dincolo să nu-l credeţi.

Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă."

Mai cred despre înaltul prelat cu floare roşie la butonieră că se face vinovat de păcatul acela despre a cărui existenţă sunt perfect convins: păcatul de prostie.

- Kipling. Liceele englezeşti. Principiile de educaţie: dormitoare neîncălzite, băi reci, bătăi de dimineaţa pînă seara, suferinţe, umilinţe nedreptate. Mai ales nedreptate. Ca să-i pregătească pentru viaţă? Desigur. Dar şi pentru Dumnezeu. Să înveţe că Duhul suflă unde şi cînd vrea, că suntem pe acest pămînt în surghiun şi printre scîrbe, şi printre oameni care nu ne iubesc, pe care nu-i interesăm şi care nu sunt dispuşi să ne asculte, să ne laude, să ne alinte...

27 Noiembrie 1950

La birou, discutîndu-se puritatea unei expresii (sunt translator), tovarăşa Riana, şefa secţiei, ne-a recomandat să ascultăm glasul poporului.

382

383

în tramvaiul 25, spre seară, aud glasul poporului. Taxatoarea, lăţoasă, bătînd întreagă (păr, faţă, îmbrăcăminte) în bej, strigă cît o ţine gura vorbind cu o babă şi un soldat. Baba sade pe bancă, cu un pachet enorm în poală. Soldatul, slab şi foarte tînăr, se apleacă să răspundă în şoapte. Susţin tustrei existenţa lui Dumnezeu sau în orice caz a unei puteri superioare. Prind numai glasul taxatoarei:

Mi-a spus că de ce mă închin. Dar tu nu te închini, fa? Auzi, că de ce mă închin...

Ce urmează se pierde într-un uruit, apoi aud iar:

putere... ţine apa... zice că e natura. Mi-a venit să-i dau cu ceva în cap.

Intervine baba, dar n-o aud. Şi nici pe soldat nu-l aud.

Dar lăţoasa continuă:

Trebuie să existe. Ce-i tot dai cu natura, fa? Fără puterea lui s-ar naşte copii? Te făcea mă-ta pe tine?

Acum toată lumea ascultă. Se lasă în cuprinsul vagonului, întreruptă numai de zgomotul asurzitor produs de părţile metalice ale mijlocului de transport în comun, o tăcere atentă, al cărei caracter desigur nu poate fi decît dialectic şi materialist.

Taxatoarea, după ce rupe nişte bilete, dă să continue, dar sunt grăbit şi obligat să cobor. îl invidiez pe Leon Daudet care povesteşte cum, prins de farmecul sintaxei folosite în conversaţiile populare, urmărea adesea pe străzile Parisului, pînă departe, grupuri sau perechi vorbind pitoresc şi miezos.

- Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani (bucată la fel de importantă pentru sufletul românesc şi puterea sa transfiguratorie ca şi Luceafărul, Legenda Meşterului Manole şi Mioriţa):

„Simţi că prietenul nostru a început să se transfigureze, că are Spiritul universal în el. Dar procesul de transfigurare nu e terminat. Pentru că, vedeţi, nu izbuteşte să exprime misterele. Şi atunci, la ce e bună limba universală, limba aceasta americană, dacă nu poate exprima misterele?'

- Erezie este a spune ca Zola: dacă te iartă Hristos nu te va ierta Dumnezeu Tatăl.

Dar erezie este şi a spune ca teologii morţii lui Dumnezeu: Dumnezeu a murit, numai Hristos este.

Căci Hristos tot la Tatăl ne duce; numai El este poarta, El este singurul Mijlocitor, dar în final tot la Tatăl ajunge, ajungem.

Textele, mai ales în Evanghelia Sf. Ioan, sunt numeroase şi concludente (5, 43; 6, 38; 7, 16 şi 29; 8; 16. 28; 17, 8): „Eu am venit în numele Tatălui Meu ..."; „Pentru că M-am coborît din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine..."; „învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis..."; „Căci de la El sunt şi El M-a trimis pe Mine..."; „Pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl, care M-a trimis pe Mine..."; „Veţi cunoaşte că de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl aşa Vorbesc..."; „Eu vorbesc ceea ce am văzutla Tatăl Meu..."

Textul esenţial este însă la 10, 9: „Eu sunt aşa; de va intra cineva prin Mine se va mîntui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla".

De ce spune Domnul „şi va ieşi"? Pentru a ne arăta că nu poate fi izolat de Tatăl şi de Duhul Sfînt. La Sf. Treime ajungem numai prin Hristos, dar la Sf. Treime suntem chemaţi să ajungem la sfîrşit.

Teologii care se opresc la Hristos, se fac aşadar vinovaţi de erezie, ei pierd din vedere existenţa Treimii pe care vor s-o despartă cu toate că ştiu prea bine că e una şi nedespărţită.

1934

Conversaţie cu Manole (e şi Anetta prezentă; zîmbeşte şi ascultă): cum putem ieşi dintr-o dilemă inextricabilă?

Mi-l citează pe Keyserling (deşi nu-l suferă): „Supravieţuitorii au fost aceia care au ştiut şi au vrut să-şi asume un risc în plus."

E străvechea şi profund echitabila lege a beneficiului legat de risc: numai investind în plus, riscînd, eşti îndreptăţit a cîştiga. Prudenţii pierd. Există legi în toate domeniile. Domeniul dilemelor tragice şi le are pe ale lui. Principala e legea „riscul în plus", un fel de lege a plus valorii, a caprei în odaie, a voitului adaos, a ieşirii printr-un act de nebunie (singura soluţie după La Rochefoucauld pentru unele situaţii).

Anetta, ducîndu-se la o şedinţă literară, a citit în pauză un afiş: Bufet pentru publicul consumator, i s-a părut însă în prima clipă că stă scris: pentru publicul conservator. îi povesteşte lui Manole confuzia ei. Manole rîde cu poftă. Anetta se înclină uşor: se simte gratificată.

- Esteticienilor puri să le dea de gîndit aforismul lui Vauvenargues: „Ca să ai gust trebuie să ai suflet."

- Jules Romains (Le vin blanc de la Villette): Dacă n-ar fi Dumnezeu, le-ar reveni drepţilor onorabila sarcină de a-l înlocui.

384

385

1965

Cu Al. Pal.: Hristos a venit în primul rînd ca să ne scandalizeze; să aducă foc şi dezbinare; să laude pe Măria care stă degeaba şi s-o certe pe Marta care nu-şi vede capul de atîta muncă; să se ferească de neîntinaţii farisei şi să caute dinadins tovărăşia hoţilor şi a tîrfelor; să nu piardă nici un prilej de a călca sfinţenia Sîmbetei; să ne scuture, zgîlţîie, ameţească, scoată din fâţîni, din prejudecăţile cele mai onorabile şi ancestrale, din raţionamentele cele mai impecabile, din obiceiurile cele mai sancţionate de obşte, din adîncurile noastre cele mai stratificate; să ne ardă cu sabia înroşită în foc. Pentru ca să ne poată trezi la ceva nou. La ceva cu totul nou, neaşteptat şi nebănuit: la libertate şi milă. Scoţîndu-ne de sub lege şi din păcat, nu la o biată moralistă de virtute ne cheamă, ci la deplina libertate, la condiţia de onoare. Şi totodată, cum zice Fericitul Augustin, răpindu-ne îngrijorării căreia îi cedase Marta, ne duce la Bucurie. („Marta trebăluia, iar Măria benchetuia.")

De la condiţia de sclav trecem la aceea de om liber. De la trudă şi agitaţie la linişte şi la ospăţ.

La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă şi ceremonie, ci la neînfricata asumare a calităţii de om înzestrat cu duh divin. Noblesse oblige. Frica n-are ce căuta în domeniul spiritului, nici meschinăria. Frica nu poate fi un atribut al spiritului liber.

- Nici idealismul nu e o chezăşie, dacă ideea nu e subordonată lui Dumnezeu.

Drieu La Rochelle: „Ideea e ahtiată de sînge."

Ideea poate fi tot atît de însetată de sînge ca şi zeii revoluţiei franceze din titlul cărţii lui Anatole France.

Nici cele mai înalte şi nobile idei nu fac excepţie, dimpotrivă. Numai Fiul, după trup, al celui ce a spus „Izbăveşte-mă de vărsarea de sînge, Dumnezeule, Dumnezeul mîntuirii mele" îi poate feri şi pe intelectuali şi pe idealişti de logica ispită a folosirii oricăror mijloace pentru realizarea scopului (măreţ, desigur) şi de atracţia sîngelui menit să compenseze uscata lor viaţă şi bicisnicul lor trup.

1945

Filmul sovietic Trenul pleacă spre răsărit Dans, cîntec, umor. Pentru cine a crezut în revoluţia socială (şi mă gîndesc la Bellu Z., la Siren Rab., la Germania D., la Tr. în primul rînd), o singură soluţie: sinuciderea.
Atîţia ani de închisoare, ocnă, exil şi deportare în Siberia, atîtea suferinţe, jertfe şi nădejdi (principesa Alexandrina Kolontay: să ne culcăm devreme, tovarăşi, mîine începe o lume nouă) pentru a se ajunge unde? La formele cele mai abjecte ale operetei americane, la treptele cele mai de jos ale amuzamentului mic-burghez, la banalităţile cele mai sfîşietoare ale repertoriului revuistic. Mult sub nivelul spectacolelor de la „Mama": Titi Mihăilescu şi Violetta Ionescu (aceştia lipsiţi, sărmanii de ei, de orice veleităţi mondial înnoitoare).

Comunismul poate socializa toate bogăţiile, poate întemniţa pe oricine, ucide pe cine pofteşte, dar îi stau în faţă - dîrze, indestructibile -trăiniciile: nevoia de iarmaroc, clişeele, internaţionala vulgarităţii, a Calului bălan,

Pierre Gaxotte strigase şi el, comentînd reclamele pentru împrumutul de stat cu dobîndă şi pentru loteriile de stat: păi, le ştiam! Aici ne aduceţi? Păzea, oameni buni!

La toate mă aşteptam: la orice, dar nu la apoteoza spectacolelor de antract ale cinematografelor de cartier. Bietul nostru Iulian: sus fustele, jos pantalonii.

Nu era, zău, nevoie de G.P.U., N.K.W.D., de K.G.B. ori de Materialism şi Empiriocriticism.

- Hristos nu se arată idealist în grăirile sale. Lucrurilor le spune pe nume: curvă, curvie... Niciodată nu edulcorează, nu îndulceşte şi nu recurge la perifraze, la eufemisme. Adevărul în toată asprimea şi virulenţa lui. Ca pe masa de operaţie, ca la picioarele eşafodului. Nici un văl, nici o iluzie, nici o cocoloşire. Pentru că numai avînd realitatea crudă în faţă ne putem cutremura şi o putem părăsi, transfigurînd-o.

- Spovedania este un exemplu de limbaj precis. Penitentul: Nu prea am spus adevărul. Duhovnicul: Vrei să spui că ai minţit? Penitentul: Nu m-am purtat prea corect. Duhovnicul: Adică ai furat?

Etc.

- Pentru creştin totul se petrece ca şi cum vorbele, gîndurile şi faptele s-ar imprima pe o trainică şi perenă peliculă. Impulsurile electrice exprimă orice fel de energie iar materia e supusă principiului unităţii. Pelicula, aşadar, va fi probabil una. Pe ea se înregistrează filmul prin a cărui derulare, la sfîrşit, tot ce a fost acoperit, ascuns, tăinuit, va ajunge cunoscut, va veni la arătare, va ieşi la iveală, va fi descoperit şi dat pe faţă; filmul care-l va face pe Satana să hohotească de rîs dacă îndurarea

386

387

Domnului nu-i va rezerva surpriza de a desfăşura o bobină de pe care căinţa şi iertarea vor fi şters totul.

Dacă-i aşa, ar fi de mirare ca orice comportament, oricît de neînsemnat, să nu ne angajeze în întregime, ca orice exemplu, oricît de mărunt - în fundul celulei, în beciul poliţiei şi sub becul orbitor al camerei de anchetă - să nu aibă o valoare absolută.

BUGHI MAMBO RAG

Preda, Radu şiStroie... Clothos, Athropos şiLachesis... Mă trimisese Vaida în Portugalia să studiez constituţia lui Salazar... Se numeşte artimon... Se numeşte ax cardanic... Se numeşte dendrită... Se traduce prin condiţionalul trecut...

- Că arta, spre deosebire de ce crede şiNego, nu e lucru diavolesc o dovedeşte constatarea că şi ea, aidoma credinţei, e bazată pe libertate şi nu are valoare decît dacă e un produs al libertăţii artistului şi propune ascultătorului sau cititorului un caz de libertate. Teatrul, în special, nu poate trăi decît alimentat de libertate; construit în lumina determinismului, pe epicul obiectiv (Brecht) ori pe fatalităţi fiziologice, e mort. Fatalităţile fiziologice (frigiditatea, sterilitatea, impotenţa, inversiunea) - întocmai ca bolile cronice - stîrnesc compasiunea, dar nu interesul artistic. Un match care ia sfîrşitpentru că unuia din concurenţi i s-a făcut rău nu e pasionant; o şedinţă a unui parlament totalitar, unde se ştie dinainte cum se va vota (în unanimitate), poate fi o ceremonie, dar nu va avea niciodată caracter dramatic. Secretul oricărei drame e absoluta libertate a persoanei. Suspansul cel mai captivant provine din libertatea discreţionară a individului - forma sa culminantă fiind desigur concretizată în piesa pe care o jucăm cu sufletul nostru.

- Vai de noi dacă nu s-ar afla în Evanghelie parabola judecătorului nedrept. Ea ne pune la dispoziţie soluţia - grea, greoaie, disperată - a

stăruinţii.

Şi că nu avem de a face cu un judecător nedrept şi nici măcar cu unul drept, ci cu un boier mărinimos ne-o arată altă parabolă, a lucrătorilor tocmiţi la vie. Atenţie însă: suntem ispitiţi a prefera să renunţăm la plată decît să primească şi cel tocmit în ceasul al unsprezecelea cît primim noi.

- Ne revoltă, ca şi pe fiul cel mare din parabola fiului risipitor, nedreptatea lui Dumnezeu faţă de cei drepţi. Pentru fiul cel cuminte

388

niciodată n-a tăiat tatăl un viţel gras; prietenilor lui nu le-a făcut ospăţ şi nu le-a dat prilej să bea şi să joace. Toate cele bune numai pentru risipitor.

Drepţii, protestând, dovedesc lectura neatentă a textului. E adevărat că pentru ei n-a fost nici viţel, nici ospăţ, nici joc, nici inel în deget... A fost şi este altceva, ceva menţionat la versetul 31 al capitolului 15 din Luca: toate ale mele sunt ale tale.

Au prin urmare şi drepţii ceva, de care nu se pot văicări că-i puţin lucru: toate ale Tatălui.

Părintele Paulin Lecca (de la Cozia) împarte lumea în patru categorii:

Cea a fiului risipitor care nu se mai întoarce la Tatăl. Sunt şi dintr-aceştia, rămîn printre roşcove şi porci.

Cea a fiului risipitor care se întoarce şi intră la ospăţul împărătesc.

Cea - foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă - a fiului bun, care e drept şi cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu toate că e drept nu intră la cină!

Cea - vai, rară - a fiului drept care nu e numai cuminte ci e şi înflăcărat şi ia parte la cina împărătească. Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ion Evanghelistul. Ei reprezintă idealul.

(Cf. teoria Nemo-Balotă despre Doktor Faustus.)

- „Cîntecul omului"

în Vechiul Testament omul îşi manifestă supremaţia faţă de restul creaţiunii şi facultatea de a se înălţa, răspunzînd - odată cu Moisi, patriarhii, drepţii şi proorocii - atunci cînd e chemat de Dumnezeu cu vorbele: „Iată-mă, Doamne!"

Prezent, drepţi, gata la ordine, oricînd disponibil şi dispus, neşovăitor, prompt. Se împlineşte, înduhovniceşte şi îndumnezeieşte îndeplinind voia creatorului.

In Noul Testament treapta cea mai ridicată pe care o poate atinge creatura este indicată de Domnul prin cele spuse lui Toma Necredinciosul: Fericiţi cei ce au văzut şi au crezut; dar mai fericiţi cei ce au crezut fără să vadă.

A crede fără dovezi palpabile şi fără înscrisuri. Fără zapisuri şi 'Spisoace. Surete şi izvoade. Lucrul cel mai puţin neguţătoresc ce poate fi- Cel mai nobil. Să ai încredere. Să nu te îndoieşti. Să primeşti adevărul -întocmai ca emoţia artistică a lui N. Schoffer - fără să mai treacă pe calea °colită a raţiunii cortexului. A crede pe cuvînt, cuvîntul Domnului Hristos ^Care El însuşi nu-i decît Cuvîntul.

389