Colecţie coordonată de Tereza Culianu-Petrescu

73

ouă fierte. Au urmat salate şi ciorbă¹, supă de vită, apoi morun şi sarmale, precum şi multe sticle de vin din sticle cu dop de metal. Prinşi în petrecere şi băutură, comesenii n-au observat că afară începuse să ningă abundent. După ce au devorat aproape tot ce era în meniu, au mai cerut ţuică şi vin, iar la ora unsprezece au mai comandat mîncare. Afară ningea din ce în ce mai puternic. Cînd au terminat, după ora unu noaptea, la ieşire au fost întîmpinaţi de viscolul care ridicase neaua pînă la acoperişul maşinilor. Oraşul se odihnea tihnit sub armistiţiul instalat de zăpadă.

Studenţii au început să arunce bulgări de zăpadă spre profesori şi s-a încins o bătălie în toată regula. Cineva şi-a încercat glasul într-o colindă şi curînd toţi cîntau cît îi ţineau puterile în timp ce-şi făceau vînt să alunece pe mijlocul bulevardului pustiu. S-au oprit în faţa. Ministerului de Externe, cu braţele petrecute pe după umeri. Roşu la faţă şi cu lacrimile curgîndu-i pe obraz din cauza frigului, profesorul Ion Coja a început să cînte cu voce tunătoare vechiul imn naţionalist dinainte de războaie, „Deşteaptă-te, române", pe atunci interzis. I-a îndemnat şi pe ceilalţi să i se alăture, arătînd şi înspre gardianul înarmat cu mitralieră care stătea ghemuit în chioşc, ca şi cum zăpada albă şi cîntecul i-ar fi putut aduna pe toţi împreună, studenţi, profesori, poliţişti - contestatari, conformişti şi turnători, împă-cîndu-i într-un rarisim moment „hierofanic" :

Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte în care te-adînciră barbarii de tirani barbarii de tirani.

Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă, la care să se închine şi cruzii tăi duşmani şi cruzii tăi duşmani².

Dintre ei toţi, cel mai precaut părea Nene. Ceilalţi rîdeau de tăcerea lui, tachinîndu-1 zgomotos. în cele din urmă începu şi el să cînte cuvintele în latină, uitîndu-se peste umăr la gărzile militare care le urmăreau mişcările.

O luară voiniceşte pe bulevardul Ana Ipătescu, spre palatul lui Ceauşescu, cîntînd din ce în ce mai tare. Strada era complet pustie, nu se auzea nici un zgomot, nu era nici o mişcare. Felinarele aruncau

1. în româneşte în text (n. tr.).

1- în româneşte în text (n. tr.).

2- în româneşte în text (n. tr.).

74

EROS, MAGIE ŞI ASASINAREA PROFESORULUI CULIANU

stele de lumină pe zăpada viscolită, iar artera în mod obişnuit foarte aglomerată se deschidea larg să-i primească. Peste mulţi ani aveau să-şi amintească, fiecare aflat în alt colţ al lumii, de acel moment de euforie.

Apoi, un alt miracol: Culianu găsi în cutia poştală o scrisoare din Statele Unite. De la Divinity School, Universitatea din Chicago. Era mult mai importantă decît orice bursă. Mircea Eliade îi răspun­dea cu o epistolă entuziastă şi încurajatoare.

„Personaje sumbre, foarte inteligente"

în acea noapte de Crăciun, Culianu era neliniştit deoarece fusese abordat deja de Securitate. Mulţi alţi studenţi fuseseră arestaţi, interogaţi şi bătuţi, ca o „strîngere a şurubului" vizînd tineretul, în urma marilor mişcări din mai '68, din Occident. încă din toamna lui 1969, Culianu se distingea ferm ca unul dintre cei mai buni studenţi ai Facultăţii de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale, speciali-zîndu-se în limba şi literatura italiană. într-o zi, o secretară a facultăţii îi spuse că un ofiţer de Securitate dorea să-i vorbească.

Cu toate că 1969 era un răstimp mult mai relaxat decît anii de început ai comunismului, dominaţi de violenţă brută, precum şi -avea să se dovedească - decît anii următori, de îngrozitoare pri­vaţiuni, poliţia secretă era o instituţie atotputernică ale cărei activităţi

- atît cele reale, cît şi cele exagerate de mitologia populară -distrugeau viaţa multor oameni nevinovaţi. Brutalitatea României comuniste, în mare măsură ignorată de Occident la acea vreme, a fost pe drept cuvînt comparată cu cea din Anglia cărţii lui Orwell, 1984. Copiii celor bănuiţi de nesupunere erau bătuţi pe stradă, prizonierii politici erau torturaţi şi siliţi să-i tortureze la rîndul lor pe ^alţii, iar oamenii de rînd erau subjugaţi de „o cenzură totală, precum §i un control absolut al vieţii de toate zilele de către poliţia secretă", după cum spunea profesorul Matei Călinescu de la Universitatea din Bloomington, Indiana. în acelaşi timp, regimul încerca să-i coopteze pe intelectuali pentru elaborarea unei retorici pseudo-

- naţionaliste de sprijinire a guvernului. Nu era de mirare că tînărul Culianu a fost remarcat: în acea perioadă Securitatea se străduia să

76

EROS, MAGIE ŞI ASASINAREA PROFESORULUI CULIANU

recruteze talente de vîrf din toate domeniile. Iar el tocmai îşi făurea un nume.

Convocarea îi evocă brusc terori obscure ale copilăriei. întîlnirea cu agentul avu loc într-o sală de clasă pustie. Bărbatul se prezentă drept Căpitanul Ureche, de la Consiliul de Securitate a statului. Era scund, cu un început de chelie, şi purta un costum bleumarin, care nu era ieftin, dar nici scump. Discutară aproximativ douăzeci de minute fără să atingă vreo problemă importantă. Ureche stabili o întîlnire pentru cîteva zile mai încolo, în faţa unui bloc de locuinţe din centru, lîngă strada Lipscani.

După ce se întîlniră, Ureche îl purtă de-a lungul mai multor străzi. „Am ocolit mult înainte de a ajunge la locul cu pricina", scria mai tîrziu Culianu, „am trecut pe multe alei. Voia să mă impresioneze cu toate aceste ocoluri, ca să mă facă să cred că întîlnirile noastre clandestine erau de o importanţă deosebită." într-un apartament, Ureche 1-a invitat să se aşeze şi a început să-i pună întrebări mai precise despre ceea ce publicase şi despre prietenii săi. Culianu îi dădea „răspunsuri extrem de vagi". Căpitanul îl îndemna să vorbească mai mult, să fie „mai deschis", sugerîndu-i că dacă va colabora, cariera sa profesională se va împlini.

Cîteva zile mai tîrziu, Căpitanul Ureche îl convocă pe prietenul lui Culianu, Victor Ivanovici, cel mai bun student de la secţia de hispanistică. încă de la primele replici fuseseră ferm preveniţi să nu discute cu nimeni despre întîlnirile lor - dar bineînţeles că prietenii şi-au povestit unul altuia totul, încercînd să găsească o modalitate de a scăpa de hărţuială. „Nu ne va lăsa în pace", spunea Victor. „Dacă refuzăm, va fi şi mai rău."

Istoria poliţiei secrete din România data desigur dinaintea instalării comunismului, încă de la poliţia secretă regală care îl hărţuise pe Mircea Eliade pentru presupusa lui apartenenţă la extrema dreaptă în anii douăzeci şi treizeci, şi de la mai vechea poliţie a domnitorilor străini din secolul anterior. Versiunea comunistă, Secu­ritatea, îşi începuse activitatea în 1944, cînd Uniunea Sovietică, simţind apropierea victoriei, a început să recruteze agenţi dintr prizonierii de război români. Oficial înfiinţată în 1948, Securitatea a format eşaloane „pline de agenţi sovietici care deveniseră generali

TINEREŢEA: 1950-1972

77

români"¹. Poliţia secretă mai recruta şi dintre foştii membri ai Gărzii de Fier aflaţi în exil în Austria, şi au fost mii de cazuri în care aceştia s-au arătat bucuroşi să participe la terorizarea unei populaţii pe care încercaseră s-o înregimenteze cu o generaţie în urmă.

„Se pare că represiunea din România a fost cea mai cumplită din toate ţările satelit ale Uniunii Sovietice...", scria istoricul Vlad Georgescu, iar Securitatea s-a dovedit o unealtă din cale afară de înrăită şi supusă Imperiului Sovietic. La începuturile activităţii sale îi sprijinea pe comuniştii încă nerodaţi la putere utilizînd teroarea fizică pînă şi împotriva membrilor de partid. Zeci de mii de pri­zonieri politici au murit la muncă forţată la canalul Dunăre-Marea Neagră. între 1956 şi 1959 teroarea a bîntuit din nou ca replică la revoltele din Ungaria şi Polonia, ajungîndu-se la aruncarea în închi­soare a unui uriaş număr, estimat a fi de „mai multe sute de mii", de presupuşi autori de crime politice, dintre care mulţi au murit în condiţii greu de imaginat.

Pe la sfîrşitul anilor şaizeci, metodele Securităţii au devenit mai sofisticate, focalizîndu-se asupra controlului psihologic al unei populaţii rurale pe care Ceauşescu a mutat-o la fabricile din oraşe. Dar întrucît clasa mijlocie era ca şi absentă, cei care reprezentau ameninţarea cea mai vizibilă pentru stat erau intelectualii şi scriitorii în special. O asemenea ameninţare cerea elaborarea unei noi tactici.

Noua tactică a constat în primul rînd din supraveghere şi manipu­lare. Pasiunea lui Ceauşescu pentru microfoane şi informatori se baza iniţial pe eficienţa acestora în discreditarea principalilor săi rivali. La începutul anilor şaptezeci, Securitatea supraveghea majori­tatea convorbirilor telefonice din ţară şi pe toate cele internaţionale, deschidea corespondenţa venită din străinătate şi utiliza mijloace audio-video pentru a monitoriza oficialităţile guvernamentale. Soţia lui Ceauşescu degusta înregistrările video cu agenţi şi agente care seduceau diplomaţi, paznici de ambasade şi inamici politici.

Contribuţia specială a Securităţii la represiune a fost transfor­marea unei pasiuni naţionale pentru fabulaţie în nesfîrşite şi josnice serii de zvonuri şi campanii de dezinformare. Disidenţa nu era tratată ca atare pentru că se pretindea că toată lumea e fericită sub Ceauşescu. în schimb, disidenţii erau aduşi în faţa tribunalelor

• ■ Vlad Georgescu, The Romanians, Colombus, Ohio State University Press, 1991, p. 237.

78

EROS, MAGIE ŞI ASASINAREA PROFESORULUI CULIANU

pentru culpe de viol, homosexualitate, deţinere de droguri sau alte inventate delicte nepolitice. Poliţia secretă „avea predilecţie pentru mijloace indirecte, misterioase de convingere", scria Matei Călinescu, citind „cazuri ale unor copii de vîrstă şcolară ai disidenţilor, care au fost bătuţi crunt pe stradă." în anii din urmă, Securitatea a utilizat în mod discret radiaţiile pentru a-i îmbolnăvi pe scriitorii pe care îi reţinuse. în ultimă instanţă, şi dacă nu erai supravegheat, îţi era teamă că eşti. Conform spuselor fostului şef al Securităţii, Ion Pacepa, „scopul principal al politicii interne a lui Ceauşescu era monitorizarea gîndurilor întregii populaţii". în acest mod, regimul se specializa fără s-o ştie în legăturile psihologice cercetate de magicienii Renaşterii, atît de iubiţi de Culianu.

în ciuda avertismentelor, studenţii şi-au continuat activitatea debordantă şi farsele, şi au înfiinţat chiar un „Institut" de studiu al unei materii nerecomandate la facultate - semiotica, sau limbajul semnelor. La şcoală au întîlnit un italian, pe nume Mario, fiul unui prosper director de firmă, care circula prin Europa răsăriteană dezamăgit de, dar şi făcînd propagandă mişcării anarhiste. Mario le-a devenit prieten apropiat, şi se vedea cu o fată din cercul lor. îi invita la plimbări cu maşina prin ţară, iar pe capota maşinii lui închiriate flutura drapelul anarhiştilor italieni. Aceste întîmplări s-au soldat cu o convocare în biroul decanului. „A fost totul foarte oficial", povestea Victor. „Cînd am ajuns acolo, decanul plecase. în scaunul său şedea Ureche."

Vorbind separat cu fiecare dintre studenţi, Ureche le-a dat numere de telefon diferite la care să i se raporteze despre activităţile prie­tenilor, mai ales ale celor care îşi exprimau intenţia de a părăsi România, sau care criticau guvernul. „Deoarece nu doream să-1 contrazic sau să-1 provoc", scria mai tîrziu Culianu, „peste cîteva luni l-am sunat o dată, ca să îi spun că... nu aveam nimic să-i spun."

Cu fiecare întîlnire pericolul creştea. Dacă refuzai o propunere puteai fi exmatriculat. în acea vreme, un prieten îi spuse lui Ivanovici că dacă va intra în partidul comunist, Ureche va fi silit să-1 lase în pace. Studenţii au citit despre o nouă lege care spunea că membrii de partid nu pot fi interogaţi de către Securitate decît cu acordul secretarului de partid. Era o ispită puternică. Mulţi dintre prietenii

TINEREŢEA: 1950-1972

79

lor intrau în partid în acea perioadă. Era uşor să devii membru. Ceauşescu îşi afişase de curînd, în august 1968, independenţa faţă de sovietici, iar unii dintre profesorii lor cei mai iubiţi îi îndemnau să încerce să schimbe sistemul din interior. Desigur, erau destui care nu intrau. Acest gest presupunea un pact cu diavolul care distrusese generaţia părinţilor lor.

Cîntărind avantajele, chinuiţi de îndoieli, fiind perfect conştienţi de implicaţiile unui asemenea act, atît Ivanovici cît şi Culianu au acceptat să se înscrie în partidul comunist în ianuarie 1970.

Asistau o dată pe lună la şedinţele de partid. La şedinţe, în băncile din fund ale amfiteatrului, Culianu „studia sanscrită dintr-un dicţionar uriaş". A luat cuvîntul o singură dată, în apărarea unei fete ameninţate cu exmatricularea pentru că nu declarase că părinţii ei fuseseră moşieri înainte de al doilea război mondial. „Am fost doar o prezenţă fizică în partidul comunist", scria el în declaraţia făcută autorităţilor americane în 1991, către Serviciul de Imigrare şi Naturalizare, „şi nu am adus nici un fel de contribuţie la acesta." în aparenţă aidoma lui Faust, despre care atît de mult va scrie mai tîrziu, Culianu putea lăsa impresia că-i gata să-şi sacrifice idealurile pentru a reuşi.

Dar planul avea doza sa de risc. în primăvara lui 1970, Ureche şi-a făcut din nou apariţia şi 1-a convocat pe Culianu pentru a treia oară. Culianu i-a replicat imediat că acum era membru de partid şi Ureche avea nevoie de aprobarea secretarului de partid ca să-1 interogheze. Ureche nu s-a lăsat convins. „S-a înfuriat şi a replicat că asta nu avea nici o importanţă. (...) Mi-a spus să-1 aştept peste cîteva zile, seara, în clădirea administraţiei universităţii. (...) A descuiat uşa biroului «de personal», unde erau păstrate dosarele individuale ale membrilor facultăţii şi ale studenţilor. ... Angajaţii biroului de cadre erau controlaţi de poliţia secretă deoarece acest serviciu hotăra care vor fi viitoarele slujbe ale studenţilor absolvenţi."

Din nou Ureche a încercat să-1 convingă pe Culianu să devină informator. De data asta Culianu a refuzat răspicat, spunînd că înţelegea „bunele intenţii" ale căpitanului, dar era prea ocupat cu studiul. Ureche 1-a îndemnat să se mai gîndească.

80

EROS, MAGIE ŞI ASASINAREA PROFESORULUI CULIANU

înfricoşat, Culianu s-a adresat profesorului său, Cicerone Poghirc. Director general în Ministerul Educaţiei, Poghirc a aranjat ca stu­dentul său favorit să fie şi angajat ca bibliotecar la Asociaţia de Orientalistică, pe care Poghirc de asemenea o conducea. Spunea că împreună vor putea realiza primul dicţionar sanscrit-român.

Peste cîteva zile, Culianu a primit un telefon de la o secretară a universităţii care îi spunea că nu va mai fi contactat de Securitate. „Apropo", a adăugat aceasta, „ai făcut o mare greşeală."

începînd cu toamna lui 1970, cariera aflată la început a lui Culianu s-a prăbuşit. O revistă literară care îi publicase povestirile şi recenziile încă din 1967 i-a refuzat toate ofertele. în iulie 1971, după ce îi acceptase o carte de povestiri fantastice şi o prezentase în catalogul de viitoare apariţii, Editura Erriinescu i-a respins-o fără a da nici o explicaţie. Culianu s-a înscris pentru o bursă finanţată de Ministerul italian al Afacerilor Externe. în iulie 1971, cînd aflase că se plasase primul între candidaţii selecţionaţi pentru studii la Siena, era în al nouălea cer. Le-a scris bucuros surorii şi mamei sale că în vara aceea nu va merge la Văratec. Va fi plecat în Italia!

Pentru a se putea bucura de acea ofertă însă, avea nevoie de o viză de ieşire. Timp de trei săptămîni la rînd a mers zilnic la Ministerul Educaţiei, plasat într-o clădire plăcută situată pe o stră­duţă din centru, aproape de casa mătuşii lui. De fiecare dată i se răspundea că nu este „nici un răspuns şi nu s-a întîmplat nimic" în privinţa cererii sale. în fiecare zi se trezea cu o nelinişte amestecată cu speranţă. încercă chiar să folosească unele din talismanele lui Marsilio Ficino pentru a îndupleca soarta. Priviţi, spunea el, lumea se oferă să plătească pentru ca eu să vin acolo! în Italia, locul de naştere al artei renascentiste pe care el o studiase ani de-a rîndul! în fiecare dimineaţă se întreba dacă nu va avea, în sfîrşit, noroc. Săptămînile treceau. Nici un răspuns. Nu a fost respins. Pur şi simplu nu exista „un răspuns". în august, programul de la Siena a început fără el. A primit răspunsul doar pe la mijlocul lunii, era un formular: „cu regrete", Ministerul îl anunţa că îi refuzase cererea.

Acest refuz nu era doar respingerea unui drept pe care cetăţenii tuturor ţărilor libere îl socotesc firesc, sau doar ratarea unei şanse unice pe care şi-o cîştigase împotriva sorţii, a profesorilor slab

TINEREŢEA: 1950-1972

81

pregătiţi şi a condiţiilor de lumea a treia în care învăţase. Ceea ce îl durea era modul arbitrar şi josnic deliberat în care fusese insultat triumful voinţei sale. Fusese chiar dispus să-şi împărtăşească prestigiul cu un regim odios. Devenise membru de partid în ciuda persecuţiei la care fusese supusă familia lui de către comunişti. „Pur şi simplu te făceau să clachezi nervos", spunea Vladimir Tismăneanu, profesor asociat de ştiinţe politice la Universitatea din Maryland, despre propria sa experienţă. „Nu poţi funcţiona din cauza totalei absur­dităţi a refuzului, şi a acelei senzaţii că te scufunzi şi viaţa nu îţi mai oferă nici o şansă."

Mai tîrziu în cursul acelei veri, Culianu a plecat la Văratec. M-au refuzat, i-a spus lui Tess. Descurajat, a început să recitească Ficciones de Borges, volumul său favorit de povestiri „poliţiste". Printre personajele importante de-acolo sînt evrei din Buenos Aires, apărători ai unei vieţi a minţii, împotriva terorii distructive şi iraţionale a istoriei. Culianu se refugia în scrierile unui autor care utiliza aluzii la concepte filozofice, de fizică, arheologie şi istorie literară pro­venite din culturile spaniolă, engleză, franceză şi germană. Pentru un visător ambiţios şi introvertit, textele scriitorului orb care se specializase în universurile multiple erau extrem de revigorante.

împreună cu prietenii săi de la universitate, Culianu analizase de nenumărate ori complexa povestire „Moartea şi busola", a cărei acţiune are loc într-un Buenos Aires bîntuit de spaimele caracte­ristice totalitarismului anilor patruzeci. Povestirea are ca erou un detectiv ingenios, Erik Lonnrot, care este de acord ca înainte de a se retrage din activitate să mai rezolve un caz. Investigaţia îl fascinează tot mai mult pe măsură ce înţelege că omorurile urmează un model esoteric, talmudic. Pătrunzînd logica asasinului, detectivul are brusc revelaţia că el însuşi va fi ultima victimă a unui sofisticat plan de răzbunare în care celelalte crime au fost doar momeala pregătită Pentru el. în confruntarea finală, ucigaşul care ţine arma îndreptată ^spre Lonnrot îi spune acestuia că amîndoi au fost prinşi în capcană de logica inexorabilă a trecutului. „Am simţit că lumea este un labirint", observă ucigaşul, „din care era imposibil să ies."

Culianu a scris un lung eseu despre simbolistica povestirii: „în universul lui Borges, sarcina principală a artei este evadarea de sub

82 EROS, MAGIE ŞI ASASINAREA PROFESORULUI CULIANU

tirania unui sistem mental unic pentru a putea intra în cît mai multe altele care, comparate, vor oferi adevărata libertate de percepţie a lumii."

Mai scrisese unul: despre poemul El Desdichado al lui Nerval.

Paradisul visat

Umbrele realităţii în lumea mentală sînt mai aproape de realitate decît sînt umbrele vieţii în lumea de jos.

Giordano Bruno, Umbre (De umbris idearum)

în iunie 1971, Nicolae Ceauşescu se întorcea dintr-o vizită oficială în China şi Coreea de Nord, fascinat de cultul personalităţii practicat în aceste ţări. Perioada de relativă libertate din ţară a luat sfîrşit o dată cu instaurarea propriei lui „revoluţii culturale", realizată după modelul chinezesc care instaurase teroarea împotriva artiştilor şi scriitorilor. Supravegherea intelectualilor s-a intensificat. Domeniul de cercetare al lui Culianu, istoria religiilor, a devenit şi mai tabu.

încă din copilărie, mama îi sugerase lui Ioan că are un „destin special". Iată că acum cînd tocmai stabilise legătura cu idolul său, Mircea Eliade, se părea că nu va mai putea ieşi din această ţară uitată de Dumnezeu. El se izola treptat de familie, începînd să plănuiască pasul irevocabil al existenţei sale. S-a retras din nou în lumile ficţionale labirintice, de data aceasta din scrierile lui Eliade, încercînd să afle dacă povestirile sale fantastice favorite, care tratau dispariţii misterioase, „Secretul doctorului Honigberger" şi „Nopţi la Serampore", se bazează pe realitate, aşa cum bănuia el. Culianu î§i petrecu toamna la Braşov şi Iaşi, locuri unde se desfăşoară parţial acţiunea celor două povestiri, cercetînd documente de arhive paro­hiale pentru a afla modelele reale ale personajelor. Poate simţea că m curînd va pierde definitiv ocazia de a face o asemenea cercetare.

Dintre cele două povestiri, cea scrisă în 1938, „Secretul docto­rului Honigberger", este cea mai remarcabilă. în ea se narează Povestea unui tînăr din Bucureşti care studiază filozofia indiană şi la

84

EROS, MAGIE ŞI ASASINAREA PROFESORULUI CULIANU

un moment dat este chemat într-o frumoasă casă dintr-un cartier elegant. Stăpîna casei îi spune că mistica indiană era şi pasiunea soţului său, care încercase să reconstituie şi biografia doctorului Honigberger, celebru indianist sas din secolul al XlX-lea. Doctorul Honigberger dispăruse în mod inexplicabil şi la fel se întîmplase şi ] cu soţul doamnei Zerlendi. Ea îi cere naratorului să caute printre documentele lăsate de soţul său ca să afle dacă nu poate afla ceva referitor la soarta lor, precum şi la descoperirile lor secrete.

Femeia îl face să creadă că Zerlendi a murit în urmă cu douăzeci şi patru de ani, dar naratorul află de la fiica ei, nu mai puţin stranie, că tatăl ar fi dispărut recent. După ce îşi petrece lungi după-amieze în bogata bibliotecă a lui Zerlendi, naratorul este prins în păien­jenişul relatărilor complexe despre mutaţii temporale şi schimbări perceptive. învăluită într-un nor de fum, fiica doctorului îl averti­zează asupra primejdiei iminente: toţi cei care l-au precedat în această căutare au avut un sfîrşit tragic.

Scrierea are toate calităţile unei povestiri de succes, dar remarcabil la ea este reuşita unui experiment în care Eliade a utilizat clişeele literaturii gotice pentru a explora mistere indiene reale cum sînt levitaţia şi omniscienţa. Culianu bănuia că Eliade a folosit personaje istorice reale şi experienţe personale pentru „a sugera mai mult, şi a o face cu mai multă precizie decît ar fi fost posibil într-o descriere strict ştiinţifică". Arhivele Naţionale din Braşov nu i-au confirmat decît ceea ce ştia: un doctor Honigberger existase şi trăise la mijlocul secolului al XlX-lea în Braşov. El avusese şi un „asistent moldovean nenorocos" care a dispărut pe la 1867.

După cum nota mai tîrziu şi biograful lui Eliade, Mac Linscott Ricketts, din povestire reiese că Eliade îşi utilizase experienţele personale. De exemplu, naratorul trăieşte sentimentul de omniscienţă pe care numai meditaţia hindusă intensă îl poate produce: „Se asemăna întrucîtva senzaţia aceasta cu viziunea pe care o poate avea un om privindu-şi din colţul unei odăi întreaga casă; nu vede prin ziduri, şi totuşi vede tot ce ştie că se află într-o odaie învecinată, sau în toată casa, fără ca să aibă senzaţia că privirile lui au trecut prin ziduri"¹. Dacă este confruntată cu însemnările de explorări mistice ale lui Eliade, povestirea pare să oscileze între realitate şi ficţiune. Aşa cum tînăr-ul erou al ficţiunii este atras de jurnalele doctorului

1. Mircea Eliade, La Ţigănci şi alte povestiri, EPL, 1969, p. 282 (n. tr.).

u;-V.. ■.■ > TINEREŢEA: 1950-1972 - - ■■. ■■.,./, 85

într-o capcană pe care doctorul pare să o fi prevăzut, tot aşa şi cititorul se pierde în labirintul poveştii, urmărind un personaj care citeşte jurnalul altcuiva.

Culianu nu a mai găsit la Braşov şi Iaşi alte urme lăsate de existenţa personajelor reale. A ajuns la concluzia că mentorul său urmase o venerabilă tradiţie conform căreia poveştile frumoase sînt mai interesante decît cele adevărate. Dar mai mult decît atît, Eliade părea să considere că ficţiunea, aidoma practicii yoga, este o disci­plină care te poate conduce spre iluminare. Jucăuş, el a parodiat misterele cosmosului pe care îl cerceta. Peste ani, Culianu îşi va întări bănuielile că povestirile şi studiile erudite ale mentorului său revelă ambiguităţi de percepţie şi mai profunde. în plus, spre sfîrşitul vieţii, Eliade „părea a vedea lumea ca pe o maşinărie mult mai complexă şi mai înşelătoare ca pînă atunci. De-a lungul întregii sale vieţi el se confruntase cu iluzoriul în toate ipostazele sale, iar acum privea în urmă la monumentala sa operă ca la o uriaşă operaţiune hermeneutică ce-şi crease propriul adevăr." Este un lucru pe care şi Culianu a încercat să-1 facă mai tîrziu în scrierile sale fantastice.

în 1972, Culianu spune că ar fi învăţat pe de rost versuri sanscrite din Samkhyakarika, în timp ce studia şi scrierile misticilor evrei care îi inspiraseră pe cîţiva din filozofii renascentişti de care se ocupa. Erau activităţi care-1 pasionau şi-1 făceau să uite, dar pro­blema cu care trebuia să se confrunte nu mai suporta amînare. Cînd vacanţa se sfîrşi, se întoarse la iarna sumbră din Bucureşti şi la chestiunile care trebuiau rezolvate.

în iarna lui 1972, în mare secret, Culianu s-a înscris pentru bursa oferită de Ministerul de Externe italian. Nu a spus nimănui, nici măcar surorii sau prietenilor săi apropiaţi.

în primăvară îşi predă teza de licenţă, care avea titlul „Marsilio Ficino şi platonismul în Renaştere". Comparabilă ca dimensiune cu o disertaţie de doctorat sau cu o monografie, teza era remarcabilă şi pentru că tema ei nu se număra printre subiectele ce se predau în România. De asemenea, aducea aminte de teza de licenţă a lui Eliade, scrisă în urmă cu patruzeci şi patru de ani: „Filozofia italiană de la Marsilio Ficino la Giordano Bruno". Mai tînărul savant nu citise textul mentorului său. „Cu siguranţă că I.P. Culianu avea

86 EROS, MAGIE ŞI ASASINAREA PROFESORULUI CULIANU

cunoştinţă de această lucrare şi probabil că a şi căutat-o, dar nu a găsit-o, pentru că peste cîţiva ani va scrie că « s-a pierdut »"', nota Andrei Oişteanu, antropolog al culturii. Culianu nu ştia că manu­scrisul exista în arhivele Universităţii, înregistrat la vechea Facultate de Litere şi Filozofie.

A absolvit Facultatea de Limbi Romanice în iunie 1972, cu cea mai mare notă, 9,89; teza i-a fost condusă de Nina Facon, unul dintre puţinii intelectuali evrei rămaşi la universitate şi care făcuse studii la Paris. Susţinut de profesorul său Cicerone Poghirc şi de alţi profesori, tînărul spera într-un post şi într-o bursă de doctorat în cadrul Catedrei de italiană, care i-ar fi oferit ocazia să-şi continue studiile „clandestine" asupra istoriei magiei. însă cînd sosi perioada „repartiţiei", pentru numirea asistenţilor doctoranzi, Cicerone Poghirc era plecat din ţară. Dosarul cu recomandările pentru catedră se volatilizase. In loc de ceea ce sperase, lui Culianu i s-a „dat" o slujbă de profesor într-o şcoală dintr-un sat mic din nord - se pare că asta era pedeapsa pentru că nu colaborase cu Securitatea.

în ciuda tuturor împrejurărilor, cîştigă ceva mult mai important: bursa oferită de guvernul italian, de data aceasta la Perugia. La început, nu spuse nimic nimănui. în timp ce prietenii îşi continuau jocurile intelectuale, a căror vreme de altfel avea să se termine o dată cu studenţia, el era în căutarea soluţiei care putea să-1 scoată din ţară, a documentului care îl împiedicase să plece cu un an în urmă - viza de ieşire. Dar cum s-o obţină ?

Pentru că fusese respins o dată, Culianu se îndreptă spre mai marii universităţii spre a le cere sprijinul. Din nou fu supus la tortura întocmirii actelor pentru bursă. Acum miza era mai mare nu numai pentru că fusese refuzat o dată, ci şi pentru că simţea că aceasta ar putea fi ultima lui şansă.

Securitatea nu renunţase la el. Un colonel îl contactase pe profe­sorul lui, Ion Coja, pentru a cere informaţii despre activitatea grupului Atlantida. Era în special interesat de Ioan Culianu.

De astă dată, Culianu solicită viza de ieşire prin intermediul unui savant arabist care îi scrise şi o recomandare favorabilă. în calitate

1. Andrei Oişteanu, Prefaţă la Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, ed. cit., p. 9.

TINEREŢEA: 1950-1972