Colin Falconer

— Nu mă atinge!

— Ţipă ea. N-o s-o fac! Nu! Dacă îndrăzneşti să mă atingi, ţi-o muşc! Wagil se îmbrăcă şi se aşeză trist pe pat. Hamdah se retrăsese întrun colţ, cu braţele în jurul genunchilor, suspinând cu faţa ascunsă-n palme.

Lumânarea clipi şi se stinse.

A doua zi de dimineaţă, la ora zece, Zayyad Hass'an parcurse mândru cei douăzeci de paşi care separau casa lui de coliba unde fiul său mai mare îşi petrecuse noaptea nunţii. Avea prins de curea vechiul pistol Parabellum, pe care-l va folosi să anunţe oamenilor din sat şi oaspeţilor de la nuntă încununarea cu succes a petrecerilor. Avea cinci gloanţe în pistol. Spera că vor fi de ajuns.

Sătenii îl priviră de la o distanţă respectuoasă pe Zayyad ciocănind la uşă. Wagil se uită afară. Zayyad observă alarmat că era tras la faţă şi avea cearcăne negre sub ochi.

— Ei bine?

— Zise Zayyad.

— Ei bine?

— Zise Wagil.

— S-a făcut?

Wagil arăta ca un animal încolţit. Ezită. Dacă spunea da, Zayyad îi va cere cearşaful ca dovadă.

— Ceva nu este în ordine – şopti Wagil.

— Nu i-ai străpuns membrana onoarei?

— Nu m-a lăsat să mă apropii de ea – şuieră Wagil. M-am gândit că nu este întreagă la minte.

Zayyad înghiţi în sec. De necrezut.

— Poate că tu nu eşti întreg în pantaloni!

— Să ştii că nu glumesc! Cred că a înnebunit!

— Toate femeile sunt nebune. Allah le-a creat doar ca să facă copii şi să coacă pâine. Aşa că ce contează?!

— Te rog, yaba, n-ai putea să tragi oricum cu pistolul? Doar nu vrei să mă faci de ruşine?

— Tu m-ai făcut de ruşine!

— Pufni Zayyad.

Zicând acestea, se răsuci pe călcâie şi plecă. Simţea toate privirile aţintite asupra lui şi şoaptele îl şfichiuiau ca loviturile unui bici.

Rishou îl aştepta în pragul casei.

— Tată?

— Băiatul ăsta n-ar fi în stare să iasă dintr-un bordel!

— Izbucni el şi intră înăuntru.

Kibuţul Kfar Herzl.

Dacă Paradisul este aşa, se gândea Rishou, aş vrea să mor mâine.

Nori albi ca îngerii traversau cerul nopţii, în timp ce frunzele murmurau în briza caldă. Stătea întins pe spate cu pielea goală, pe pământul tare, cu Sarah peste el. Peste el! Oare cum îl convinsese să facă asta?

— Se întrebă el.

Stătea călare pe el, cu degetele încleştate într-ale lui. Va aştepta până când respiraţia lui va reveni la normal, iar apoi îşi va undui şoldurile, făcându-l să geamă de plăcere, rotindu-se înnebunitor. Pe urmă, va rămâne din nou nemişcată, ignorând rugăminţile lui disperate să continue.

— Îmi place poziţia asta – murmură ea. Cum te simţi să fii stăpânit de o femeie?

— Eşti o tigroaică – zise el pe un ton răguşit.

— Ai prefera să stau supusă, ca arăboaicele voastre?

Îşi umezi buzele şi vârful limbii. I se uscase gura ca-n miezul zilei. Ştia că nu mai putea să reziste. Fiecare mişcare îl făcea să tresară ca o marionetă pe sârmă.

Fata îşi desprinse degetele şi îşi scoase cămaşa. Îi luă mâinile şi i le puse pe sânii ei.

— Nu aşa de dur – şopti ea. Mai blând. Aşa. Aşa.

Îl lăsă s-o mângâie, învăţându-l cum s-o facă. Un adevărat miracol, se gândi Rishou. Această evreică este religia mea. Mă supun ei în întregime. Ce se întâmplă?

— Rishou.

— Murmură ea.

— Mă înnebuneşti.

Îşi umezi palmele cu salivă şi le trecu peste sfârcuri.

— Ce-o să ne facem, Rishou?

— Nu ştiu.

— Mă gândesc tot timpul la tine.

Simţi cum se încordează.

— Te văd toată ziua în livadă şi mă scoţi din minţi.

Fata se mişcă din nou şi Rishou o auzi suspinând. Îi duse mâna la gură, să-i astupe plânsul, şi ea îl muşcă de palmă.

— Te rog, Sarah.

Se mişcă iarăşi până când ajunseră amândoi la culmea plăcerii.

Sarah, se aplecă şi-l sărută.

— Hapzibah – murmură ea.

— Ce înseamnă asta?

— Ţi-am mai spus, este intraductibil.

Îşi trecu degetele prin părul ei negru, mătăsos şi închise ochii. I se întâmpla ceva care-l înspăimânta. De fiecare dată când venea aici lăsa în urmă o parte din Rab'allah.

Îi era frică şi acum. Văzuse câţiva felahi săraci care fumaseră prea mult haşiş. Acum n-o mai făceau să se calmeze ca ceilalţi. Devenise un obicei fără de care nu mai puteau trăi. Nu mai erau buni de nimic şi familiile lor mureau de foame. Acelaşi lucru păţise şi el cu această fată.

Dar care să fie remediul? N-aveau cum să se căsătorească. Fiecare minut petrecut împreună era furat.

Îi simţi sânul pe obrazul lui, şi-l sărută dulce şi fierbinte. Oh, Allah, ce să fac?

— La ce te gândeşti?

— Că te visez. Că eşti un fel de spiriduş care m-a vrăjit.

— Poate că sunt.

— Atunci nu mă lăsa să mă trezesc.

— Este chiar atât de greu să accepţi? Că o fată reprezintă mai mult decât dreptul de proprietate asupra ei? Ideea aceasta te înspăimântă chiar aşa de mult?

Da, mă înspăimântă, se gândi el.

— Oare toate evreicele sunt ca tine?

— Ai vrea să le încerci pe toate?

— Îl necăji ea. Ai vrea să transformi kibuţul în haremul tău? Cred că tatălui meu nu i-ar conveni deloc!

— Eşti o tentaţie mult prea mare pentru bărbaţi. De fapt, toate sunteţi!

— Nu-i adevărat. Însă pe voi, arabii, vă obsedează sexul. În kibuţ, femeia este egala bărbatului.

Rishou nu mai auzise în viaţa lui o noţiune atât de absurdă.

— Şi cum este posibil aşa ceva?

— Sunt o sabra20. Ştiu să mânuiesc puşca şi cuţitul, să conduc tractorul şi să lucrez ogorul. Ce poate face în plus un bărbat?

— Dar cine găteşte şi are grijă de copii?

— În timpul zilei sunt îngrijiţi de femei voluntare. Cât despre mâncare, gătim cu rândul la bucătărie, inclusiv bărbaţii.

— Este anormal.

— Da, atât de anormal încât te strecori noaptea aici să guşti din spiritul pe care l-aţi stors din femeile voastre. Nu-i adevărat, Rishou?

Mda, se gândi el, posibil. Dar nu putea recunoaşte asta de faţă cu ea şi, pentru că nu ştia ce să-i răspundă, se înfuriase. Se ridică şi îşi căută lucrurile.

— Ai nevoie de o bătaie bună – şuieră el.

— Ţi-aş rupe braţul dacă ai face-o!

— N-o să mai vin aici.

— Ba o să vii!

— Râse ea.

Însă râsul i se opri în gât.

O împuşcătură răsună în noapte.

Rishou auzi şuieratul glonţului înainte să se înfigă în trunchiul copacului, deasupra capului său, împrăştiind bucăţi de scoarţă. Sarah se aruncă la pământ, rostogolindu-se instinctiv în spatele unui pom. O adevărată sabra, se gândi Rishou, în timp ce-şi căuta hainele în praf.

Probabil că-i zărise garda. Sarah strigă ceva în ebraică. Se întoarse şi o văzu ridicându-se goală, apărândul cu propriul ei trup.

— Sarah!

— Strigă el.

— Fugi! Fugi!

Alergă în beznă. Până să ajungă la gard, începu să sune alarma. Ştia că era ultima oară când mai venea pe furiş la Kfar Herzl. Îşi trase abbayah-ul şi se strecură prin sârma ghimpată, rănindu-şi mâna şi obrazul în grabă.

Rab'allah.

Wagil se aşeză pe marginea patului, luptându-se cu mândria sa. Hidosul coşmar continua de trei zile. Hamdah nu se dezlipise din colţul unde se refugiase din prima noapte. Nici măcar nu-i vorbea.

Noaptea trecută, înfuriat, o trântise în pat, intenţionând să obţină prin forţă ceea ce nu reuşise prin vorbe bune, rugăminţi şi ameninţări. Hamdah îl şocase, nu numai prin forţa ei, dar şi prin înverşunare. Nu-şi imaginase că o femeie putea fi atât de rea. Era solidă şi musculoasă pentru anii ei şi se folosea foarte bine de unghii, genunchi şi picioare, în timp ce se lupta cu el. După zece minute, el fu cel care se retrase cu faţa zgâriată şi membrul amorţit.

Dar trebuia să facă ceva. Ştia că tatăl său va bate la uşă din moment în moment şi-i va cere dovada bărbăţiei sale. Nu îndrăznea să-l dezamăgească din nou.

Tremurând, ieşi din colibă şi luă un cuţit ascuţit.

Sătenii stăteau tăcuţi, în timp ce Zayyad Hass'an ieşi din casă şi se îndreptă a treia oară spre coliba lui Wagil şi a miresei sale. În timpul nopţii se auziseră plânsete şi strigăte ciudate, care primiseră diverse interpretări.

Rishou aştepta, ţinând calul lui Zayyad de dârlogi, cu o expresie pierdută.

Zayyad bătu la uşă. Se deschise aproape instantaneu. Wagil apăru în prag, zâmbind triumfător.

— Ai făcut-o?

— Întrebă Zayyad încordat.

Wagil puse cearşaful în braţele lui Zayyad. Zayyad îl scutură şi examină uşurat urmele proaspete de sânge.

— De şase ori – zise Wagil.

Zayyad se arătă suspicios.

— Nu am decât cinci gloanţe.

— Atunci va trebui să mai iei unul de la cineva.

— Este dimineaţa celei de-a treia zile. Cinci gloanţe sunt de ajuns.

Scoase pistolul de la brâu şi trase de cinci ori în aer. Apoi, se sui pe Al Tareq şi galopă prin sat fâlfâind cearşaful însângerat, semn că membrana de onoare a lui Hamdah fusese străpunsă de fiul său.

Wagil se rezemă de uşă, răsuflând uşurat. Îşi examină rana de la degetul mare, unde se tăiase cu cuţitul. Rana era adâncă şi probabil că va coace, dar umilinţa se terminase, în sfârşit.

În timp ce Zayyad călărea pe Al Tareq, trase deodată de hăţuri şi restul sătenilor care-l urmau se opriră în drum. Li se stinseseră uralele pe buze. Se uitau la figura singuratică care înainta printre măslini.

Wagil îl recunoscu când se apropie. Era Yaakov Landauer, muktarul din Kfar Herzl. Ce-l făcuse, oare, să vină chiar atunci, singur şi neanunţat?

În alte împrejurări, Yaakov Landauer ar fi putut trece drept un învăţat; coama bogată de păr era albă, mulţumită celor cinci ani petrecuţi în închisorile ruseşti, ca deţinut politic. Dar acum, pielea albă de european se bronzase fiindcă stătea tot timpul la soare, iar ochii albaştri sclipitori reflectau duritatea implantată de paznicii din temniţă şi de arşiţa deşertului palestinian.

În cafenea, se aplecă spre Zayyad, deşi era înconjurat de arabi duşmănoşi.

— Cineva a pătruns în kibuţul nostru noaptea trecută şi mi-a violat fiica.

Lui Zayyad i se zbârli părul în cap. Viol! Aşa se trezeau oamenii cu beregăţile tăiate şi începeau conflictele.

Se strădui să-şi păstreze calmul.

— Eşti sigur?

— Doar ne cunoaştem de mult, Abu Wagil – zise Yaakov, numindu-l pe Zayyad cu titlul onorific de „Tatăl lui Wagil”.

— Ştii prea bine că n-aş fi venit aici să arunc eu praf în ochi. Unul din oamenii tăi a rupt sârma ghimpată. Vreau să ştiu care.

— O să-ţi spun adevărul – zise Zayyad. Nu ştiu.

Mă rog, ştia cine n-ar fi putut să fie. De exemplu Wagil. El nu era în stare să-şi dezvirgineze nevasta, darămite pe fata lui Yaakov.

Rishou stătea la dreapta lui Zayyad.

— Ţi-a spus că a fost violată?

— Zise el deodată.

Zayyad îşi dădu seama că se lăsase o linişte mormântală. Yaakov îl privi pe Rishou plin de ură. Allah, ajută-mă, se gândi Zayyad! Îl bănuieşte pe Rishou!

— Vrem ca ticălosul să fie adus în faţa justiţiei – spuse Yaakov.

— Ţi-a spus că a fost violată?

— Insistă Rishou.

Yaakov nu-i răspunse.

Zayyad îl întrebă.

— Fiica ta l-a recunoscut cumva?

— Era întuneric.

— Normal, doar era noapte – zise Rishou.

Fie ca Allah să-i astupe gura!

— Îşi spuse Zayyad. De ce ţine neapărat să se facă de râs?

— Eşti convins că a fost cineva de aici din sat?

— Zise Zayyad, încercând să pară cât mai inventiv.

— Cine altul?

— Poate un beduin.

— N-a fost nici un beduin!

— Fata ta a fost cumva rănită în timpului atacului?

— Îl întrebă Rishou.

Yaakov nu-i răspunse. Zayyad se gândi că ar fi spus dacă ar fi fost. Deci, existau două posibilităţi: fie nu fusese rănită şi violatorul fugise înainte să-şi ducă intenţiile la capăt; fie nu fusese viol.

Se uită ia Rishou nedumerit.

— Ce s-a întâmplat cu faţa ta?

— Îl întrebă Yaakov pe Rishou!

— Am căzut de pe cal.

Zayyad nu remarcase zgârieturile de pe faţa fiului său; avusese alte griji în dimineaţa aceea. Avea într-adevăr răni proaspete pe obraji şi pe încheieturile mâinilor.

— Seamănă cu urmele lăsate de sârma ghimpată – zise Yaakov.

Se întoarse din nou spre Zayyad.

— Te întreb încă o dată, Abu Wagil, ne ajuţi să-l găsim pe cel vinovat de acest act de laşitate şi să-l predăm justiţiei?

Zayyad se gândi. Dacă spunea nu, echivala cu o declaraţie de ostilităţi între kibuţ şi sat. Dacă spunea da însemna să se supună evreilor de faţă cu tot satul. Dacă o făcea, şi-ar fi pierdut respectul oamenilor săi.

Era bine să ai prieteni. Dar era şi mai bine în ochii lui Allah să bagi o armă în nasul cuiva. Înţelegea situaţia în care se afla Yaakov; nu avea nimic personal cu omul acesta. Dar cum să procedeze?

Însă, înainte să apuce să-i răspundă, Rishou se aplecă şi-i spuse:

— Sunt curios să aflu ceva. Ce înseamnă Hapzibah?

Cuvântul ebraic avu un efect uimitor. Yaakov se făcu roşu la faţă şi sări în picioare.

— De aici înainte, kibuţul nostru va fi păzit zi şi noapte de patrule înarmate. Cine va pătrunde pe proprietatea noastră va fi împuşcat pe loc!

Ieşi din cafenea, croindu-şi drum printre sătenii duşmănoşi.

Zayyad îşi mângâie barba.

— Ce cuvânt ai pomenit?

Rishou ridică din umeri.

— Hapzibah. Este în ebraică. L-ai mai auzit până acum?

— Orice arab bătrân ştie ce înseamnă – murmură Zayyad. Doar nu mi-am petrecut tinereţea regulând măgari.

Rishou se uită mirat la tatăl său.

— Atunci spune-mi şi mie.

— Înseamnă „te iubesc”. Dar de unde îl ştii, pentru numele lui Allah?

Al-Naqb.

Şeicul Daoud al-Khatab al-Husseini aştepta să-i întâmpine în pragul vastei sale locuinţe cu şaisprezece camere, orientată cu faţa spre satul al-Naqb. Era îmbrăcat simplu, dar judicios, în haine negre şi turban cu o panglică albă, care-i arăta poziţia sa de qadi, judecător islamic. Barba lui era pieptănată cu grijă, acoperită de fire aspre încărunţite.

Zayyad venise aici după ce meditase îndelung. Ştia că va forma o alianţă potenţial primejdioasă. Şeicul Daoud era văr de departe al Marelui Muftiu din Ierusalim şi, de asemenea, membru al Înaltului Comitet Arab – un grup de effendi şi clerici care se agitau să primească puteri din partea englezilor. Vehiculau noţiunea absurdă de a uni într-o singură naţiune toate comunităţile arabe de la vest de Iordan.

Din punctul de vedere al lui Zayyad, puţina minte care o avusese vreodată şeicul Daoud îi ieşise prin urechi ca nisipul pe sub uşă, dar, cu toate acestea, rămăsese un om important. Ca muktar al aşezării al-Naqb, imam respectat şi confident al Marelui Muftiu, reprezenta un prieten formidabil. Din alt punct de vedere, orice alianţă cu el ar fi ca şi când ai invita un şacal în şopronul tău. În vremuri obişnuite, Zayyad n-ar fi făcut asemenea pas drastic. Dar acestea nu erau vremuri obişnuite. Poate că nu vor mai fi niciodată.

Era foarte important să-i găsească o soţie potrivită lui Rishou. Dacă tânărul continua să folosească kibuţul ca pe haremul său personal, vor începe represiunile şi nu voia ca fiul său favorit să fie adus acasă învelit într-un cearşaf.

Era, de asemenea, evident că vor ieşi neînţelegeri cu evreii şi hotărâse deja că nu dorea să-i amestece pe cei din Rab'allah. Se temea mai mult de Muftiu decât de evrei. Deci, o alianţă cu şeicul Daoud, în lumina ultimelor evenimente, era o tactică prudentă.

Zayyad şi Rishou descălecară şi Daoud veni să-i întâmpine.

— Ahlan wa-sahlan – zise el. Fie ca drumul către cortul meu să treacă printr-o vale lină.

— Allah să te binecuvânteze şi pe tine!

— Îi răspunse Zayyad.

— Şeicule Zayyad, este o onoare să păşeşti în casa mea. Te rog, intră.

— Îţi mulţumesc, şeic Daoud – zise Zayyad. Eu sunt cel onorat.

Daoud îl conduse înăuntru. Casa era construită din calcar, în formă de pătrat, cu două etaje. Fură poftiţi în majlis. Camera era mobilată în stil spartan. Într-un colţ stătea un coran luminat, un vas de cristal şi cărţi religioase, înşirate pe rafturi prinse de un perete. Nu existau tablouri, deoarece coranul interzice reprezentarea vieţii în imagini.

Divanul era compus din mai multe perne de stambă, umplute cu bumbac. Locul de onoare al lui Daoud era o mică pernă de mătase, vizavi de fereastră, unde adia briza. Podeaua era acoperită cu covoare groase, iar în mijlocul camerei trona o tavă de alamă cu prăjituri de miere şi alte dulciuri.

Zayyad şi Daoud se aşezară şi timp de o jumătate de oră schimbară politeţuri, interesându-se de sănătatea şi bunăstarea familiilor fiecăruia – soţii, copii şi rude îndepărtate. Sorbiră ceai dulce de mentă şi mestecară halva, alune în crustă de zahăr şi prăjituri de susan. Conversaţia fu punctată de ţăcănitul continuu de tespi – mătăniile de rugăciune.

Rishou rămase solemn şi tăcut, aşa cum era obiceiul.

În cele din urmă, Zayyad spuse:

— Şeicule Daoud, eşti unul din conducătorii comunităţii noastre, un stâlp de înţelepciune, slăvit de întreaga Palestină ca un pios şi un învăţat.

— Eşti prea bun să vorbeşti aşa, Allah singur ştie că tu însuţi eşti considerat unul din stâlpii pe care se sprijină Islamul aici în Iudeea. Curajul şi virtutea ta sunt pomenite în fiecare oraş unde există o moschee.

— Îţi mulţumesc pentru cuvintele tale. Fiul meu, Rishou, este, de asemenea, un băiat bun, binecuvântat fie Allah în marea lui înţelepciune. Nu bea şi nu caută legături amoroase cu păstorii, iar reputaţia lui aici în Ierusalim este parfumată ca guma arabică. Într-o zi, s-ar putea să fie chiar muktarul Rab'allah-ului. Nu-i lipseşte decât o mireasă ca viaţa sa să fie pe deplin împlinită. M-am gândit mult la această problemă importantă şi acum am venit să te rugăm cu cel mai mare respect să ne-o dai de nevastă pe fiica ta Khadija. Sigur, îi mulţumim lui Allah că a dat dovadă de atâta înţelepciune când ne-a îndemnat să fim onoraţi de înrudirea cu tine.

— Onoarea este, bineînţeles, de partea noastră.

— Este frumos să vorbeşti aşa.

Daoud îşi duse mâna la inimă şi, pentru o clipă, Rishou crezu că îl lovise apoplexia.

— Ah, Khadija mea!

— Virtutea ei este renumită în întreaga Palestină.

— Este într-adevăr giuvaerul inimii mele. Puritatea ei este o alinare pentru Allah însuşi. Îmi va sfâşia inima să mă despart de ea.

Şacalul are de gând să obţină o mică avere de la mine!

— Se gândi Zayyad.

— Întreg Islamul preţuieşte marea ei bunătate!

— Zise el.

— Voi fi cinstit cu tine – continuă Daoud, coborându-şi vocea.

— Mulţi i-au cerut mâna până acum. M-au insultat destui prăpădiţi cu ofertele lor ruşinoase. Oare un bărbat trebuie să ofere o tinichea când primeşte în schimb o piatră preţioasă?

Zayyad nu-i răspunse la această întrebare mai mult retorică.

— Este o comoară nepreţuită, o minune a lui Dumnezeu, un dar al lui Allah. Ştie să împletească şi coşuri!

— Slăvit să fie Allah! Mohamed însuşi se bucură de ea!

— Sigur şi noi am auzit de Rishou şi de admirabilele sale calităţi – zise Daoud. Cât priveşte căsătoria, poate că aş fi dispus la ea pentru modesta sumă de o sută cincizeci de lire sterline.

Zayyad îi mulţumi lui Allah că stătea jos. Altfel ar fi leşinat mai mult ca sigur. În schimb, îşi trecu degetele prin păr, contemplându-l tăcut şi zâmbitor.

Peste două ore căzură la învoială asupra preţului. Nu fusese uşor. Cei doi bărbaţi se trăseseră de bărbi, îl invocaseră pe Allah şi chiar plânseseră puţin. La un moment dat, Rishou fusese convins că vor scoate pumnalele. Dar, în cele din urmă, preţul miresei fu stabilit fără vărsare de sânge; o sută de lire palestiniene, un record local, plus câte zece lire pentru fiecare din unchii fetei.

Mai este o problemă – zise Daoud.

Zayyad îşi strânse braţele în jurul lui.

— Şi anume?

— Khadija mea are un văr din partea mamei, Izzat Ib'n Moussa, care i-a cerut mâna înaintea ta. L-am refuzat, dar ar putea să ne facă necazuri, bineînţeles. Ar putea să întrerupă nunta, să oblige mireasa să descalece şi să se sinucidă de faţă cu toţi, ba, chiar mai rău, să-l provoace la luptă pe rivalul său.

— O să aranjez să fie recompensat pentru această mare pierdere.

Daoud încuviinţă din cap.

— Atunci o să vorbesc cu băiatul – zise el. Dar acum, hai să-i mulţumim lui Allah că ne-a binecuvântat cu o alianţă atât de fericită.

Şi să-l întrebăm de unde o să iau banii să plătesc pentru toate astea – se gândi Zayyad.

După ce Zayyad şi Rishou plecară, Daoud trimise un mesager la casa tatălui lui Izzat, chemându-l pe băiat dinaintea sa.

— Tocmai am primit nişte veşti bune – îi spuse Daoud. Şeicul Zayyad m-a onorat cerând mâna fiicei mele, Khadija, pentru fiul lui, Rishou.

Izzat îl privi insolent.

— Şeicul Zayyad nu este un om generos, după cum ştie toată Palestina. A trebuit să mă târguiesc cu el ca să obţin o compensaţie pentru tine. Sper că o să-mi fii recunoscător!

Izzat mormăi ceva neinteligibil.

— Ei bine?

— Mi-o promiseseşi mie!

Şeicul Daoud se stăpâni cu greutate. Izzat ăsta era o creatură oribilă. Cele două jumătăţi ale feţei erau asimetrice, de parcă Allah le-ar fi unit într-un moment de neatenţie. Se uita şasiu şi smocurile de barbă îi accentuau înfăţişarea deplorabilă.

— Şeicul Zayyad este muktarul Rab'allahului. În afară de faptul că este un om influent, satul pe care-l stăpâneşte va avea o importanţă strategică deosebită pentru orice conflict armat împotriva stăpânilor englezi. O alianţă între familiile noastre este mai mult decât potrivită. Propria-ţi durere este insignifiantă prin comparaţie.

Lacrimi de ciudă umeziră ochii lui Izzat.

— Dar mi-ai promis.

— Am promis că o să mă gândesc. Atâta tot. Şi acum, ascultă-mă. Am reuşit să extrag de la Zayyad monumentala sumă de cincisprezece lire, drept compensaţie pentru tine. Vei accepta banii recunoscător şi nu vei face necazuri la nuntă. Ai înţeles?

Izzat nu-şi ridică privirile din podea. Sărută formal mâna şeicului Daoud şi ieşi din cameră. Ca un câine bolnav, se gândi Daoud mânios. Cum era posibil ca asemenea specimen să fie înrudit cu mine? Necunoscute sunt căile lui Allah!

Kibuţul Kfar Herzl.

Strânsul recoltei de mere se terminase aproape. Din cauza malariei, durase mai mult anul acesta. Când Yaakov se întoarse de la Rab'allah hotărâse să nu mai folosească mână de lucru arabă.

Locuitorii kibuţului se aşezară la umbra copacilor să mănânce prânzul. Sarah nu se atinse de porţia ei de pâine, măsline şi brânză.

— Nu ţi-e foame?

— O întrebă Asher.

Sarah ridică din umeri.

— Trebuie să mănânci.

— N-am poftă.

Asher sfărâmă pământul în pumn. Era atât de frumoasă. O iubea şi voia s-o protejeze. Gândul că arabul acela împuţit o atinsese. Hapzibah!

— Eşti aşa de săptămâni în şir. Nu vrei să-mi spui ce s-a întâmplat?

— Nu vreau.

Asher luă o piatră şi o aruncă în noroi.

— Presupun că ai aflat noutăţile?

— Care noutăţi?

— Fiul muktarului se însoară. Băiatul care a lucrat aici, în livadă cu noi. Cel care se uita insistent la tine.

Sarah nu reacţionă în nici un fel.

— Şi ce-i cu asta?

Asher îşi coborî vocea.

— El a fost, nu-i aşa?

— Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă în pace!

Sarah sări în picioare şi se îndepărtă. Nu voia să-i vadă lacrimile fierbinţi din ochi. Bineînţeles că auzise de căsătoria lui Rishou. Deşi tatăl ei interzisese schimbul de forţă de muncă şi produse între Kibuţ şi Rab'allah, oamenilor le plăcea să bârfească şi veştile se transmiteau întotdeauna.

Deci Rishou şi-a luat până la urmă o micuţă arăboaică ascultătoare!

De ce o durea atât de mult? Fusese o aventură, atâta tot. Ştiuse asta de la început. Fusese o aventură exotică, stupidă, nebunească, irezistibilă şi ştia că o să se sfârşească la fel de repede cum începuse.

Atunci de ce se simţea aşa de distrusă? De ce nu putea să se uite în livadă fără să se gândească la el? De ce slăbise, de ce nu putea să închidă ochii noaptea fără să-i vadă privirile lui întunecate, surâzătoare şi zâmbetul arogant?