Colleen McCullough



Yüklə 1,11 Mb.
səhifə6/24
tarix04.01.2019
ölçüsü1,11 Mb.
#90190
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   24

Se întoarse cu cutia, dar, în loc să se aşeze la locul său, merse de jur-împrejurul mesei oferind biscuiţi fiecăruia dintre ei. Observă că toţi luaseră câte patru, astfel că, atunci când ajunse în dreptul lui Matt, puse tot atâţia biscuiţi sub mâna destinsă a nevăzătorului. Mută apoi cana cu ceai mai aproape de Matt, în aşa fel încât acesta s-o poată localiza după căldura pe care o radia. După aceea se aşeză din nou, zâmbind, lângă sora Langtry. Zâmbetul lui sincer exprima un soi de încredere în sine care îi plăcu surorii Langtry; îşi spuse că nu avea nimic în comun cu Luce.

Ceilalţi bărbaţi păstrau tăcerea şi îi pândeau mohorâţi; dar ea nu observă, ocupată cum era să răspundă zâmbetului lui Michael, gândindu-se cât de reconfortant era să ai în preajmă un astfel de om, după atâtea orori prin care trecuse. Era ferm convinsă că nu se va folosi de ea aşa cum făceau ceilalţi, ca să contrabalanseze propriile lacune în plan afectiv.

Nugget scoase un geamăt profund şi se apucă cu mâinile de pântece, împingând ceaşca din faţa lui.

— O, dumnezeule, soră, iar începe! O, soră, cred că este diverticulita mea!

— Mare scofală! mormăi Neil morocănos, luând ceaiul lui Nugget şi vărsându-l în propria cană. Apoi îi luă şi biscuiţii şi îi împărţi în mod egal celorlalţi, de parcă ar fi împărţit cărţi de joc.

— Dar, soră, mi-e rău! scânci Nugget.

— Dacă n-ai sta toată ziua lungit pe pat să citeşti fel de fel de cărţi de medicină te-ai simţi mult mai bine, zise Benedict cu o strâmbătură. Nu e deloc sănătos. Aruncă o privire de jur-împrejurul mesei, ca şi când s-ar fi simţit profund jignit de ceva. Aerul de aici este nesănătos, adăugă el şi se ridică în picioare, îndreptându-se spre verandă.

Nugget începu din nou să geamă, mai tare de astă dată.

— Sărmanul Nugget! zise sora Langtry blând. Du-te la mine în birou şi aşteaptă-mă acolo, bine? Vin cât pot de repede. Dacă vrei, poţi să-ţi iei pulsul şi să-ţi numeri bătăile în vreme ce aştepţi, bine?

Se ridică anevoie în picioare, ţinându-şi abdomenul cu amândouă mâinile, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva conţinutul acestuia să se reverse afară. Aruncă o privire triumfătoare spre ceilalţi:

— Vedeţi? Sora ştie! Sora ştie că nu joc teatru. Cu siguranţă că este colita mea ulceroasă, simt eu! Şi se grăbi să iasă din salon.

— Sper că nu este grav, soră, zise Michael îngrijorat. Pare într-adevăr bolnav.

— O! mârâi Neil.

— N-are nimic, răspunse sora Langtry, aparent netulburată.

— Numai sufletul îi este bolnav, zise Matt pe neaşteptate. Sărmanului micuţ îi este dor de mămica lui. Se află aici pentru că acesta este singurul loc unde poate fi suportat. Şi noi îl suportăm de dragul surorii. Dacă ar fi avut puţină minte, oamenii ăştia l-ar fi trimis acasă la mămica încă de acum doi ani. În loc de asta, stă aici şi are dureri, dureri de cap, de gât, de stomac, de inimă. Şi putrezeşte la fel ca noi.

— Putrezeşte, da, aşa e, zise Neil ursuz.

În aer plutea furtuna; erau ca norii şi vântul de la această latitudine, se gândi sora Langtry, plimbându-şi privirea de la unul la altul. Oare ce o provocase de astă dată? Referirea la putregai?

— Ei, dar oricum o avem pe sora Langtry, aşa că nu poate fi chiar atât de rău, zise Michael împăciuitor.

Neil izbucni într-un râs zgomotos. Poate că furtuna trecuse.

— Bravo! zise el. Iată un suflet galant care a aterizat printre noi. Acum e rândul dumitale, soră! Respinge complimentul dacă poţi!

— De ce l-aş respinge? Mi se fac destul de puţine complimente.

Neil se lăsă pe spate, complet relaxat.

— Vai, ce minciună! spuse el blând. Doar ştii foarte bine că te copleşim cu complimente. Dar ai putea totuşi să ne spui de ce putrezeşti dumneata în Pavilionul X. Trebuie să fi făcut ceva.

— Da, aşa este. Am comis un păcat cumplit: îmi place Pavilionul X. Dacă nu mi-ar plăcea, ştiţi prea bine că nimic nu m-ar obliga să stau aici.

Matt se ridică dintr-o dată în picioare, ca şi când i s-ar fi părut insuportabil să mai stea la masă, se mişcă spre capătul ei, de parcă ar fi văzut ceva şi îşi puse uşor mâna pe umărul surorii Langtry.

— Sunt obosit, soră, aşa că am să vă spun noapte bună! Nu-i nostim? Am senzaţia că mâine dimineaţă, când mă voi trezi, o să-mi recapăt vederea.

Michael schiţă gestul de a se ridica pentru a-l ajuta să străbată bariera de paravane, însă braţul lui Neil îi bloca drumul.

— Nu este nevoie, ştie drumul.

Mai vrei ceai, Michael? întrebă sora Langtry.

Dădu din cap afirmativ şi, tocmai când se pregătea să spună ceva, paravanele scrâşniră. Luce se strecură înăuntru şi se aşeză lângă Neil, pe locul pe care stătuse Matt.

— Bau! Am sosit tocmai la timp ca să beau şi eu un ceai.

— Vorbeşti de lup… oftă Neil.

— Exact! În persoană, fu de acord Luce. Îşi încrucişă mâinile la ceafă şi se lăsă puţin pe spate, privindu-i pe toţi trei printre gene. Ce şuetă plăcută! După cum văd, au rămas numai armele grele, puşcoacele au dispărut. Nu e nevoie să te uiţi la ceas, soră, încă nu e zece. Îţi pare rău că nu am întârziat?

— Câtuşi de puţin, răspunse calm sora Langtry. Ştiam că vei veni la timp. Nu-mi amintesc să fi rămas vreodată după ora zece fără permisie, nici să fi încălcat în vreun fel regulamentul.

— Ei bine, nu fi aşa de tristă din cauza asta. Am impresia că nimic nu ţi-ar face mai multă plăcere decât să mă pârăşti colonelului Cureluşă.

— Nu mi-ar face absolut nici o plăcere, Luce. Tocmai ăsta e cusurul tău, prietene. Te străduieşti din răsputeri să-i faci pe oameni să te creadă rău. Îi sileşti pur şi simplu să-ţi dea dreptate numai ca să aibă parte de puţină linişte.

Luce oftă, se aplecă înainte şi-şi rezemă coatele pe masă, sprijinindu-şi bărbia în palme. Părul lui des şi ondulat, puţin cam prea lung faţă de tunsoarea reglementară, îi căzu peste o sprânceană. Ce trăsături perfecte are, se gândi sora Langtry reprimându-şi repulsia. Poate chiar prea perfecte. Îl suspecta că-şi vopseşte sprâncenele şi genele, ba chiar că se pensează, nu din cauza vreunei perversiuni sexuale, ci din pură vanitate. Ochii lui cu reflexe aurii erau aşezaţi foarte frumos sub arcada sprâncenelor prea negre pentru a fi naturale. Avea un nas subţire, drept, ca o spadă, cu nări care fremătau mândre. Pomeţii erau bine conturaţi, iar buzele desenate cu o precizie şi eleganţă proprii statuilor.

Nu e de mirare că m-a dat gata când l-am văzut prima dată… Dar acum nu mă mai atrage acest chip. Şi nici trupul lui splendid. Nu aşa cum mă atrage Neil. Sau Michael, ca să zic aşa. Ceva nu e în regulă cu Luce; nu e vorba de o slăbiciune, ci de altceva, ceva înnăscut şi tocmai de aceea iremediabil.

Îşi întoarse privirea spre Neil, care ar fi trecut drept un bărbat frumos dacă n-ar fi fost şi Luce de faţă. Avea cam aceleaşi trăsături ca şi Luce, însă coloritul chipului era mult mai puţin spectaculos. Majoritatea bărbaţilor arată mai bine când le apar unele riduri adânc săpate pe chip; dar la Luce, asemenea riduri îl făceau să semene cu o bestie. Şi apoi, Luce avea tendinţa de a se îngrăşa, ceea ce nu era cazul cu Neil. La Neil îi plăceau în mod deosebit ochii; ochi albaştri, blânzi, cu gene aurii moi pe care o femeie simte dorinţa să le mângâie cu degetul, mereu şi mereu.

Michael era cu totul altfel. Avea un chip de efigie romană. Mai mult caracter decât frumuseţe, mai multă putere decât autoindulgenţă. Un cezar. Era în el ceva aparte, ceva care părea să spună: „Am avut grijă de alţii şi de mine însumi multă vreme. Am trecut prin cer şi prin iad, dar am rămas întreg. Sunt stăpân pe mine”. Da, conchise ea, Michael era deosebit de atractiv.

Luce o pândea. Îi simţi privirea şi îşi întoarse ochii spre el, încercând să le imprime o expresie rece. Îl învinsese şi ştia acest lucru. Luce nu reuşise niciodată să înţeleagă de ce farmecul lui nu avusese nici un efect asupra ei, iar sora Langtry nu avea de gând să-l lămurească nici în legătură cu prima impresie pe care i-o făcuse, nici cu motivul înfrângerii lui.

În seara aceasta, garda lui era uşor coborâtă. Nu că ar fi fost vulnerabil, mai degrabă se complăcea în această postură.

— Astă seară m-am întâlnit cu o fată de la mine de acasă, anunţă Luce cu bărbia proptită în palme. Îşi aminteşte foarte bine de mine. Eu nu mi-am amintit de ea. S-a schimbat atât de mult. Lăsă să-i cadă mâinile, îşi luă un aer de fată timidă şi începu să vorbească cu voce de femeie, astfel că sora Langtry se simţi proiectată chiar în mijlocul scenei pe care o relata. „Mama lui ne spăla rufele, zise ea, şi eu trebuia să car coşul”. Zice: „Tatăl meu era director de bancă”. Aici, Luce îşi schimbă vocea, revenind la normal. Zic: „probabil că avusese o mulţime de prieteni în timpul recesiunii – o ipotecă aici, alta acolo. Numai că mama mea nu avea nimic de ipotecat”. „Eşti crud”, zice ea gata să izbucnească în plâns. „Deloc, zic eu, sunt numai sincer”. „Să nu mi-o iei în nume de rău”, zice ea şi deschide spre mine ochii ei mari, negri, umeziţi de lacrimi. „Cum aş putea să iau în nume de rău ceva unei fete atât de frumoase”, zic eu. Luce rânji subţire.

Sora Langtry adoptase acum poziţia lui de mai înainte, cu bărbia rezemată în mâini şi îl urmărea cu atenţie.

— Ce trist, Luce, zise ea cu blândeţe. Probabil că-i venea foarte greu să care coşul acela cu rufe.

Luce ridică din umeri şi încercă să-şi reia aerul zeflemitor.

— Ei, ce nu e greu pe lumea asta, nu-i aşa?

Ochii îi străluciră. Apoi continuă:

— Deşi, de fapt, să cari coşul cu rufe al directorului de bancă, al doctorului, al dentistului sau al mai ştiu eu cui nu este nici pe departe tot atât de trist ca lipsa pantofilor pentru a putea merge la şcoală. Amândoi urmam aceeaşi şcoală; mi-am amintit de ea când mi-a spus cine este. Am reţinut chiar şi ce fel de pantofi purta – erau nişte pantofi eleganţi ŕ la Shirley Templar, cu barete şi funde de mătase neagră. Surorile mele erau mult mai drăguţe ca ea, dar n-au avut niciodată asemenea pantofi.

— Oare nu te-ai gândit că, poate, cei cu pantofi te invidiau pentru libertatea de care te bucurai? întrebă sora Langtry împăciuitoare, încercând să spună ceva pentru a-l ajuta să-şi vadă copilăria într-o lumină mai plăcută. Îmi amintesc că mie mi se întâmpla cam întotdeauna aşa, pe când frecventam şcoala publică din localitate, înainte să fi crescut suficient ca să merg la internat. Aveam şi eu pantofi asemănători cu aceia ai fiicei directorului de bancă. Şi în fiecare zi mă uitam cu jind la câte un ştrengar care alerga prin curţile pline de pietriş cu picioarele goale fără să-i pese că l-ar putea durea. Atunci aş fi dorit tare mult să-mi pot arunca pantofii din picioare.

— Da, răspunse Luce zâmbind, aproape uitasem.

Se îndreptă, se întinse şi apoi o străpunse cu privirea:

— Dar iarna, dragă soră Langtry, bine educată, bine hrănită şi bine îmbrăcată, iarna, călcâiele şi vârfurile degetelor de la picioare îmi pocneau – cuvântul ţâşni ca un foc de armă – şi sângerauuuuu, cuvântul se târî anevoie din gura lui – de frig, de frig. Frig, soră Langtry. Ţi-a fost vreodată frig?

— Da, zise ea umilită, dar şi puţin furioasă văzându-se repezită în felul aceasta. În deşert mi-a fost frig. Mi-a fost foame şi sete. În junglă mi-a fost cald. Şi mi-era rău, atât de rău încât nu puteam suporta nici mâncarea, nici apa. Dar mi-am făcut datoria. Nu sunt o răsfăţată! Nici insensibilă la suferinţele tale din copilărie; dacă am greşit cu ceva, îţi cer scuze, dar am avut cele mai bune intenţii.

— Mă compătimeşti şi nu am nevoie de mila dumitale, strigă Luce îndurerat, simţind că o urăşte.

— Nici nu poate fi vorba de milă. Nu te compătimesc. De ce dumnezeu aş face-o? Nu contează de unde vii, important este încotro te îndrepţi.

Dar el renunţase între timp la supărare şi devenise din nou sarcastic, strălucitor.

— Oricum, în momentul în care războiul a pus laba pe mine purtam cei mai frumoşi pantofi din lume. Asta s-a întâmplat după ce m-am dus la Sydney şi m-am făcut actor. Laurence Olivier, la o parte!

— Care era numele tău de scenă, Luce?

— Lucius Sherringham. Îl pronunţă cu emfază. Până când mi-am dat seama că era prea lung pentru afişe. Atunci l-am schimbat în Lucis Ingham; era un nume bun pentru scenă şi merge şi la radio. Dar când am să ajung la Hollywood am să-l schimb în Lucius şi nu mai ştiu cum, ceva mai bombastic. Ceva aşa, ca Rhett sau Tony. Sau dacă o să am o mutră mai nostimă o să-mi spun pur şi simplu John.

— De ce nu Luce? E şi ăsta un nume destul de bun.

— Nu se potriveşte cu Ingham. Dar e o idee. Dacă rămâne Luce, Ingham trebuie să plece. Luce… Luce Diablo! Asta le-ar emoţiona pe fetiţe, nu-i aşa?

— Daggett nu merge?

— Daggett! Ce nume! Sună ca un behăit de oaie! Chipul i se schimonosi străbătut parcă de o amintire neplăcută. O, soră, eram aşa de bun! Dar şi prea tânăr. Nu avusesem suficient timp să mă afirm când Regele şi Patria m-au chemat la datorie. Şi când am să mă întorc o să fiu prea bătrân… Cine ştie ce şmecheraş cu tensiune arterială ridicată sau cu un tătic bogat care să-i facă rost de o dispensă stă acum pe scenă, în lumina reflectoarelor, în locul meu. Nu e drept!

— Dacă erai un actor bun, asta n-are importanţă, zise ea. O să te întorci de unde ai plecat. Oamenii vor vedea cât eşti de bun. De ce n-ai cerut să fii repartizat la una din unităţile artistice din cadrul armatei atunci când s-au format?

Luce o privi revoltat.

— Eu sunt actor serios, nu comediant de music-hall. Tipii care au făcut recrutările pentru aceste unităţi erau nişte saltimbanci de vodevil; nu doreau decât jongleri şi scamatori.

— Nu contează, Luce, o să ajungi oricum înapoi, în teatru. Ştiu că o să reuşeşti. Cine îşi doreşte ceva atât de mult cum îţi doreşti tu să devii un actor vestit nu se poate să nu reuşească.

Sora Langtry auzi un geamăt care venea de undeva, din apropiere. Se smulse fără entuziasm din discuţia cu Luce, care îi făcuse realmente plăcere şi îşi dădu seama că cel care gemea era Nugget. Se tânguia în capătul celălalt al coridorului şi fără îndoială că l-ar fi trezit pe Matt dacă nu intervenea urgent.

— Soră, mi-e aşa de rău! se văicărea el.

Ea se ridică în picioare, privind în jos, spre Luce, cu un regret sincer.

— Îmi pare nespus de rău, Luce, realmente regret, dar dacă nu mă duc acum, o să suferiţi toată noaptea.

Sora Langtry ajunsese deja la jumătatea drumului spre biroul ei, când Luce zise:

— Nu contează. Oricum, mie nu mi-e rău!

Chipul i se schimonosi din nou. Se simţea frustrat. Micul lui moment de relaxare şi de lumina îi fusese stricat de scâncetul unul copil care plângea după mămica. Şi mămica, aşa cum fac toate mămicile, se dusese imediat să-l liniştească pe bebeluş. Luce se uită la cana lui cu ceai, care se răcise între timp. Laptele formase un caimac subţire şi scârbos ce se întindea pe toată suprafaţa. Dezgustat, luă cana în mână şi o vărsă încet şi intenţionat pe masă.

Ceaiul, se răspândi în toate direcţiile. Neil sări în picioare, ferindu-şi pantalonii de şuvoiul principal. Michael se mişcă aproape la fel de repede în direcţia opusă. Luce rămase unde era, indiferent faţă de soarta hainelor sale, şi urmărea cu privirea curgerea domoală a lichidului care ajunsese la marginea mesei şi începuse să picure pe jos.

— Ia cârpa şi şterge, ticălos nenorocit! spuse Neil strângând din dinţi.

Luce privi în sus şi râse:

— Pune-mă să şterg!

Neil tremura de furie.

— Dacă n-aş fi superiorul tău în grad te-aş pune, ba te-aş băga şi cu nasul acolo.

Se răsuci pe călcâie şi găsi deschizătura dintre paravane mai mult din întâmplare.

— Nu mai spune! strigă Luce batjocoritor în urma lui. Du-te şi plânge-ţi amarul la pieptul lu' mămica.

Pumnii lui Luce se relaxară. Se întoarse încet cu faţa spre masă şi acolo îl descoperi pe Michael care ştergea mizeria cu o cârpă. Luce îl privi uluit.

— Dobitocule!

Michael nu reacţiona în nici un fel. Puse cana goală alături de celelalte vase pe scândură, apoi le luă pe toate şi le duse alături. Rămas singur la masă, Luce reuşi cu greu să-şi stăpânească plânsul.

CAPITOLUL IX.

De bună voie şi din proprie iniţiativă, sora Langtry lucra singură, fără nici o colegă de schimb. Când fusese înfiinţat Pavilionul X, sora şefă repartizase două surori aci. Cea de-a doua soră era o femeie firavă şi antipatică, cu un temperament total nepotrivit pentru Pavilionul X. Lucrase aici o lună, apoi fusese înlocuită de o fetişcană care îşi păstra intacte visele de şcolăriţă. Aceasta lucrase o săptămână, după care îşi ceruse transferul, nu pentru că i s-ar fi întâmplat ei ceva, dar fusese impresionată de violenţa manifestată de unul dintre pacienţi. Cea de-a treia soră era dură şi neînduplecată. Rezistase o săptămână şi jumătate, apoi fusese îndepărtată la cererea surorii Langtry. Cerându-şi scuze, sora şefă îi promisese că va trimite pe cineva potrivit imediat ce va putea. Dar nu mai trimisese pe nimeni fie că uitase, fie că nu putuse găsi o persoană convenabilă.

Sora Langtry prefera să se ocupe singură de Pavilionul X, deşi trebuia să plătească un tribut considerabil de somn şi energie, aşa că nu se agita prea mult ca să i se repartizeze încă o soră. Şi, pe de altă parte, ce ar fi putut să facă cu zilele libere într-un loc cum era Baza Cincisprezece? Nu avea unde să meargă. Întrucât nu se dădea în vânt după dans şi plajă – singurele distracţii pe care le putea oferi Baza Cincisprezece – prefera compania băieţilor ei. Prin urmare lucra singură, absolut singură – mai ales după cele trei experienţe anterioare – socotind că era preferabil pentru pacienţii ei să aibă de-a face cu o singură femeie, cu un singur set de dispoziţii şi ordine decât cu două. Pentru ea, totul era clar! Pe timp de război, când patria era în pericol, datoria ei era să dea tot ce are mai bun în ea, să-şi facă meseria cât putea mai bine.

Nu-i trecuse niciodată prin minte că, hotărându-se să se ocupe singură de Pavilionul X, îşi aroga drepturi depline asupra pacienţilor. Era bucuroasă că poate elibera în felul acesta o soră, pentru a se ocupa de pacienţii internaţi într-un alt sector al Bazei. Când i se dăduse un concediu de o lună, predase înlocuitoarei sale Pavilionul fără prea multe regrete; însă când se întorsese fusese nevoită să ia totul de la început.

În mod obişnuit, ziua ei începea în zori, puţin înainte de răsăritul soarelui; la această latitudine, durata zilelor de vară nu se deosebea prea mult de aceea din timpul iernii, ceea ce era foarte plăcut. Când răsărea soarele, se afla deja în pavilion, cu mult înaintea ordonanţei de la bucătărie care trebuia să servească ceaiul de dimineaţă. Asta, evident, în cazul în care apărea vreo ordonanţă. Dacă nu se ivea nimeni, făcea ea singură ceai şi pregătea pâinea cu unt, apoi îi trezea. Lua şi ea parte la acest mic dejun foarte matinal, apoi făcea ordine în camera de zi, în timp ce bărbaţii se duceau la baie să facă duş şi să se bărbierească. Dacă nici acum nu apărea ordonanţa, pregătea tot ea şi micul dejun propriu-zis. În jurul orei opt mânca împreună cu băieţii ei, după care începea programul zilnic; îi punea să-şi facă paturile, îi supraveghea pe cei mai înalţi, ca Neil sau Luce, în timp ce drapau artistic perdelele împotriva ţânţarilor. Aranjamentul perdelei împotriva ţânţarilor pe timpul zilei fusese inventat chiar de sora şefă şi se ştia că, dacă era mulţumită de drapajul acestora în timpul inspecţiilor, nu mai observa nimic altceva.

Într-un pavilion în care toţi pacienţii se puteau deplasa singuri, întreţinerea nu ridica nici un fel de probleme, astfel că nu era nevoie de serviciile unei ordonanţe. Făceau curăţenie singuri, supravegheaţi de ochiul atent şi meticulos al surorii Langtry. Lăsase ordonanţele să meargă unde era mai mare nevoie de ele.

Micile susceptibilităţi ale pacienţilor dispăruseră de mult. Neil, fiind singurul ofiţer, fusese cazat în vechea sală de tratamente, o încăpere de 3 m pe 4 m, lângă biroul surorii Langtry. Pacienţii din Pavilionul X nu aveau propriu-zis nevoie de tratamente obişnuite, iar Baza Cincisprezece nu dispunea de un psihiatru care să le aplice un tratament specific. În felul acesta, sala de tratament era întotdeauna liberă şi putea găzdui rarii pacienţi ofiţeri ai pavilionului. Când sora Langtry avea nevoie de un spaţiu pentru tratarea afecţiunilor minore, cum ar fi julituri, înţepături, arsuri, îşi folosea propriul birou. Crizele recurente de malarie sau alte febre tropicale specifice erau tratate la patul bolnavului, cazurile mai grave fiind transferate în alt pavilion, mai potrivit pentru tratarea afecţiunilor fizice.

În interiorul pavilionului nu existau toalete nici pentru pacienţi, nici pentru personaj. Din motive de igienă, pacienţii ambulanţi şi personalul foloseau nişte latrine adânci amenajate la anumite intervale în interiorul complexului; acestea erau dezinfectate o dată pe zi; periodic, la anumite intervale de timp, erau stropite cu petrol şi li se dădea foc, pentru a se preveni răspândirea infecţiilor. Pacienţii ambulanţi îşi rezolvau problemele de igienă personală în nişte construcţii de beton numite băi; baia Pavilionului X se afla în spatele acestuia, la vreo sută de metri. Cândva, fusese folosită de încă alte şase pavilioane. Acum însă era destinată exclusiv băieţilor din Pavilionul X, la fel ca şi latrinele învecinate, căci celelalte pavilioane fuseseră închise cu şase luni în urmă. Spălătoria din interiorul pavilionului se folosea foarte rar; aici se depozitau ploştile, borcanele pentru urină, lenjeria de pat, o cutie cu dezinfectant şi altele. Apa pentru băut era strânsă într-un rezervor aflat la înălţimea plafonului, astfel încât curgea prin acţiunea gravitaţiei la robinetele din camera de zi, spălătorie şi sala de tratamente.

După ce termina tot ce avea de făcut în salon, sora Langtry se retrăgea în biroul ei ca să rezolve hârtiile, să completeze fel de fel de formulare de lenjerie, internări şi externări etc. Dacă era rândul Pavilionului X să meargă la cumpărături, alegea unul din oameni şi se ducea la magazin – o clădire de tablă ţinută sub cheie de administratorul spitalului. Descoperise că cel mai priceput la asemenea treburi era Nugget; arăta foarte neînsemnat şi prăpădit, dar când se întorcea în pavilion, scotea din buzunar o mulţime de lucruri, de la batoane de ciocolată până la cutii de lapte praf, prăjituri, pudră de talc, tutun, ţigări şi chibrituri.

Vizitele şefilor – ale surorii şefe, ale colonelului Cureluşă sau ale celuilalt colonel cu chipiu roşu, superintendentul spitalului – aveau loc întotdeauna în partea a doua a dimineţii. Dar dacă era o zi liniştită, netulburată de nici un fel de vizite, aşa cum se întâmpla de cele mai multe ori, stătea pe verandă împreună cu băieţii şi discutau sau, pur şi simplu, le ţinea companie în tăcere.

După ce sosea masa de prânz pentru pacienţi – asta se întâmpla în jurul orei douăsprezece şi jumătate, în funcţie de bucătărie – pleca şi ea să mănânce în sala de mese a personalului. După-amiaza şi-o petrecea în linişte, de regulă în camera ei; citea câte o carte, mai cârpea ceva din lenjeria băieţilor şi, uneori, dacă era suficient de răcoare, aţipea puţin. Cam pe la ora patru se ducea în camera surorilor să bea o ceaşcă de ceai şi mai schimba o vorbă cu cine se întâmpla să fie acolo; acesta era, de fapt, singurul moment al zilei când avea o relaţie socială cu colegele, căci în timpul meselor erau întotdeauna grăbite şi preocupate.

La ora cinci se ducea la pavilion, ca să supravegheze masa de seară, apoi se întorcea în sala de mese a personalului, mânca şi, în jurul orei şapte, se îndrepta din nou spre Pavilionul X, unde petrecea partea cea mai plăcută a zilei: o mică şuetă şi o ţigară cu Neil în biroul ei, vizite scurte şi discuţii cu ceilalţi pacienţi dacă aceştia simţeau nevoia sau dacă ea considera că era necesar. După aceea îşi transcria notaţiile zilnice în foile de observaţie ale pacienţilor. Puţin după nouă mai făcea un ceai pe care îl beau împreună, în spatele paravanelor din salonul lor. La ora zece, pacienţii începeau să se pregătească de culcare, iar la ora zece şi jumătate părăsea pavilionul.

Evident, acum lucrurile se mai liniştiseră şi viaţa ei devenise mai uşoară. Dar în zilele de glorie ale Pavilionului X fusese adesea obligată să-şi petreacă mult mai mult timp aici, uneori rămânând până seara pentru a administra sedative înainte de culcare. Dacă avea vreun pacient mai violent, lăsa o soră sau o ordonanţă de serviciu pe timpul nopţii, dar cazurile grave nu rămâneau prea mult timp aici, dacă nu se observa o îmbunătăţire în comportamentul lor. Munca în Pavilionul X necesita spirit de echipă, dublat de un efort considerabil chiar din partea pacienţilor; nu se întâmplase niciodată să nu existe măcar un pacient pe care sora Langtry să se bazeze atunci când lipsea. Cu acest prilej descoperise că asemenea pacienţi aveau un rol mult mai important în însănătoşirea camarazilor lor decât personalul calificat.


Yüklə 1,11 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   24




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin