Colleen McCullough

Colonelul se ridică brusc în picioare, cu faţa stacojie de mânie:

— Încetează, soră! Eşti impertinentă!

— Sunt impertinentă? Îmi cer iertare, domnule, zise ea revenind la calmul care o caracteriza.

Cu mâna pe clanţa uşii, colonelul Donaldson îi aruncă o ultimă privire şi spuse:

— Mâine dimineaţă la ora zece să vină la mine la cabinet. Şi nu uita să-l conduci chiar dumneata.

Ochii îi străluceau de furie şi căuta rapid în minte ceva care s-o jignească, s-o rănească, să poată străpunge acea faţadă impenetrabilă.

— Mi se pare ciudat că sergentul Wilson, un soldat atât de capabil, răsplătit cu atâtea decoraţii, nu a reuşit timp de şase ani să înainteze în grad.

Sora Langtry zâmbi dulce:

— Ce să facem, domnule, nu putem fi toţi şefi, cineva trebuie să facă şi munca murdară.

CAPITOLUL VII.

După ce plecă colonelul, sora Langtry se aşeză la birou şi rămase nemişcată, simţind o uşoară ameţeală din cauza enervării; o sprânceană şi buza de sus îi tremurau uşor, iar respiraţia îi era accelerată. Ce prostie, să se ambaleze aşa! Nu era bine deloc, nu avea nici un rost, nu făcea decât să-i arate ce simţea pentru el, când, de fapt, ar fi preferat ca el să nu ştie. Şi unde era acea faimoasă stăpânire de sine care-i asigura întotdeauna victoria în confruntările cu colonelul Cureluşă? Era o pierdere de timp să vorbeşti cu omul acesta despre Pavilionul X şi victimele lui. Nu-şi amintea să mai fi fost vreodată atât de furioasă pe el. Sigur că totul pornea de la povestea aceea patetică. Dacă ar mai fi întârziat puţin, ar fi avut suficient răgaz să-şi stăpânească emoţiile şi nu s-ar fi pierdut cu firea. Dar venise la numai câteva secunde după ce terminase de citit hârtiile lui Michael.

Indiferent cine o fi fost medicul care redactase cazul lui Michael, era incontestabil un om talentat la scris. Citind relatarea lui, personajele implicate în ea prindeau viaţă. Chiar şi Michael, pe care îl cunoscuse deja. Scurta întâlnire din coridor îi dăduse prilejul să facă numeroase speculaţii, dar niciuna nu egala povestea adevărată. Cât de dureros pentru sărmanul băiat şi cât de nedrept! Cât de nefericit trebuie să fie! Fără să-şi dea seama ce face, se lăsase antrenată emoţional în povestea pe care o citea; fusese atât de impresionată de pierderea pe care o suferise Michael prin moartea prietenului său, încât simţise un nod în gât şi o durere în piept. Şi în acel moment intrase colonelul Cureluşă.

Pavilionul X începe să-şi pună amprenta asupra mea, îşi zise ea. În ultimele minute am comis toate greşelile enumerate în manualul pentru surori medicale, începând cu implicarea afectivă şi terminând cu insubordonarea faţă de superiori.

Chipul lui Michael îi stăruia în memorie. Se descurca de minune, făcea faţă oricărei situaţii, acceptase chiar şi ideea de a fi internat în Pavilionul X. De regulă, se necăjea pentru suferinţa pacienţilor ei, dar iată că acum era tulburată din cauza unui pacient care în mod clar nu avea nevoie de ajutorul ei. Una din principalele ei strategii de apărare, care o ferea de orice implicare personală în relaţiile cu pacienţii, era aceea de a-i considera nişte fiinţe fragile, bolnave, ceea ce anula sau, cel puţin, estompa condiţia lor de bărbaţi. Nu că i-ar fi fost frică de bărbaţi sau s-ar fi temut să aibă relaţii cu un bărbat. Însă, pentru a-şi face cu adevărat datoria, sora trebuia să rămână independentă din punct de vedere sentimental. Înarmată nu împotriva sentimentelor şi emoţiilor; înarmată împotriva relaţiei fireşti bărbat-femeie. Era destul de rău când se întâmpla aşa ceva între o soră şi un pacient obişnuit, dar în cazul unui pacient cu tulburări mentale ar fi fost de-a dreptul catastrofal. În privinţa lui Neil reflectase foarte mult şi încă nu era sigură că făcuse bine lăsându-l să spere că vor continua să se vadă după ce se vor întoarce acasă. Se consola cu gândul că Neil se vindecase aproape complet, iar războiul se terminase, existenţa Pavilionului X fiind o problemă de câteva săptămâni. Pe de altă parte, se putea controla suficient de bine pentru a se gândi la el ca la o fiinţă fragilă, neajutorată, nefericită atunci când era cazul.

Sunt şi eu om, la urma urmelor, îşi zicea ea. N-am uitat nici o clipă lucrul acesta, nici o clipă! Şi este atât de greu!

Oftă, se întinse şi-i alungă din minte şi pe Neil, şi pe Michael! Era prea devreme să se arate în pavilion. Respiraţia şi culoarea feţei nu-i reveniseră încă la normal. Şi creionul – oare unde a zburat creionul cu care aruncase în colonel? Cât de obtuz putea să fie omul acesta! Nici nu-şi dădea seama ce explozie era să provoace cu ultima lui remarcă referitoare la faptul că Michael nu avansase în grad. Unde trăise omul acesta în ultimii şase ani? Sora Langtry nu cunoştea situaţia din celelalte armate, dar, după ce îngrijise australieni timp de şase ani, înţelesese foarte bine că, cel puţin la ea în ţară, se formase un soi special de bărbaţi – dotaţi cu multă inteligenţă, cu calităţi de comandant şi cu alte însuşiri proprii unui bun ofiţer, dar care în mod constant refuzau să promoveze mai sus de gradul de sergent. Era probabil ceva în legătură cu conştiinţa de clasă, dar nu în accepţia negativă a cuvântului. Ca şi când ar fi fost mulţumiţi cu ceea ce obţinuseră şi cu locul unde se aflau şi nu vedeau nici un rost în dobândirea unui grad superior. Şi experienţa ei cu soldaţii îi spunea fără greş că Michael Wilson aparţinea acestui grup de bărbaţi.

Oare colonelul nu aflase nimic despre oamenii de felul lui Michael? Oare el singur nu înţelesese nimic? După cât se părea, nu. Colonelul Cureluşă, prostul! Ce prostie să se înfurie în halul ăla! Mai curând s-ar fi cuvenit să-i fie milă de el. Baza Cincisprezece era tare departe de strada Macquarie, iar el era departe de a fi un ramolit. Arăta destul de bine şi sub uniforma lui impecabilă era şi el un bărbat cu aceleaşi nevoi şi dorinţe ca oricare altul. Umbla vorba că are o legătură amoroasă cu sora Heather Connolly de la Blocul operator. De fapt, majoritatea medicilor simţeau nevoia să flirteze cu cineva şi cu cine altcineva erau s-o facă dacă nu cu surorile? Să-i fie de bine.

Creionul era sub celălalt capăt al mesei. Se băgă dedesubt ca să-l scoată, îl puse la locul lui şi se aşeză din nou pe scaun. Oare despre ce vorbea sora Heather Connolly cu el când erau împreună? Probabil că nu vorbeau. Totuşi, nu-ţi petreci tot timpul cu un amant numai făcând dragoste. Pe timp de pace, Wallace Donaldson fusese neurolog specializat în câteva boli ale coloanei vertebrale cu nume imposibil de pronunţat. Poate că vorbeau despre ele; poate le părea rău că aici lipseau acele boli stranii, singurul tratament care se aplica în afecţiunile coloanei vertebrale fiind extragerea gloanţelor. Poate că discutau despre soţia lui, care întreţinea viu focul sacru al căminului familial la Vauciuse sau la Bellevue Hill. Bărbaţii aveau tendinţa să le vorbească amantelor despre soţiile lor, ca şi când ar fi vorbit despre meritele unui prieten cu alt prieten, regretând că nu le pot face cunoştinţă. Bărbaţii erau întotdeauna ferm convinşi că amantele şi soţiile ar putea fi prietene foarte bune, bineînţeles dacă şi convenţiile sociale ar accepta acest lucru. Şi era oarecum logic. Dacă n-ar fi fost aşa, ar fi însemnat că nu se pricep la femei.

Şi bărbatul cu care avusese ea de-a face procedase astfel, îşi aminti ea cu neplăcere. Tot timpul îi vorbea despre nevastă-sa, era foarte trist că nu putea să le facă cunoştinţă, fiind convins că s-ar fi plăcut una pe alta. După primele trei propoziţii în care o descrisese pe nevastă-sa, Honour Langtry fusese sigură că ar fi detestat-o. Dar avea prea mult bun simţ ca s-o spună.

Ce multă vreme trecuse de atunci! Era medic specialist la primul spital din Sydney unde lucrase. Specialitatea lui o constituiau bolile de piele. O specialitate mai nouă pe atunci. Era înalt, brunet, prezentabil; avea în jur de 35 de ani. Căsătorit, bineînţeles. Dacă nu reuşeşti să pui mâna pe un doctor cât timp mai este încă intern, nu mai pui niciodată. Şi ea nu stârnise niciodată interesul internilor, care preferau fetele mai frumoase, mai vioaie, cu mai puţină minte. Însă pe la 30-35 de ani începeau să regrete alegerea făcută la 20 de ani.

Honour Langtry fusese o tânără foarte serioasă, şefă a promoţiei de surori; tocmai de aceea se făceau diverse speculaţii în legătură cu faptul că se limitase la profesia de soră, în loc să urmeze medicina, chiar dacă facultatea aceasta era considerată grea pentru o femeie. Se trăgea dintr-o familie de fermieri înstăriţi şi învăţase la una din cele mai bune şcoli de fete din Sydney ca internă. Adevărul este că optase pentru această meserie fiindcă dorea să fie soră medicală, fără a înţelege prea bine la început de ce, dar simţind cumva că profesia aceasta îi oferea exact ceea ce căuta ea – apropierea faţă de oameni. Întrucât profesia de soră medicală era considerată o ocupaţie feminină demnă de tot respectul, părinţii ei se simţiră de-a dreptul uşuraţi şi încântaţi când că refuză oferta lor de a se înscrie la medicină.

Ca stagiară, nu purtase ochelari şi nici nu făcuse pe deşteapta. Atât la internat, cât şi acasă avusese o viaţă socială activă, fără a se ataşa emoţional de cineva anume. În timpul celor patru ani cât urmase şcoala de surori făcuse cam acelaşi lucru – mergea la dans şi nu sprijinea niciodată pereţii, mergea cu băieţii la câte o cafea sau la cinematograf. Dar nu avusese niciodată intenţia de a se lăsa antrenată în mod serios într-o asemenea relaţie. Profesia o fascina mai mult.

După absolvirea şcolii fusese repartizată la o clinică pentru femei unde îl cunoscuse pe specialistul în boli de piele, numit şi el tot de curând. Se plăcuseră chiar de la început, el fiind impresionat de felul ei de a fi. În ce-o priveşte îi trebui ceva mai multă vreme ca să-şi dea seama că îl atrăgea mai ales ca femeie. În momentul în care deveni conştientă de acest lucru era prea târziu: se îndrăgostise deja de el.

El închiriase un apartament care aparţinea unui prieten avocat, necăsătorit, şi se afla într-un bloc înalt, la capătul străzii Elisabeta, şi o invită să se întâlnească cu el acolo. Ea fusese de acord, pe deplin conştientă de dimensiunile aventurii în care se lăsa angrenată. Cu o sinceritate care o uimise şi pe care o considera admirabilă, el îi spusese adevărul: nu avea nici o perspectivă să divorţeze vreodată de soţie ca s-o ia pe ea de nevastă, dar o dorea nebuneşte.

Întemeiată sub semnul cinstei, relaţia lor se destramă după aproximativ douăsprezece luni în aceeaşi atmosferă de sinceritate. Se întâlneau ori de câte ori putea inventa el câte o scuză, ceea ce nu era chiar aşa de uşor. Specialiştii în boli de piele nu au urgenţe, aşa cum au chirurgii sau obstetricienii. După cum spunea el cu umor, cine a mai auzit ca un dermatolog să fie smuls din pat la ora trei dimineaţa ca să trateze un caz de acnee? Nici ei nu-i era uşor să-şi facă timp, pentru că nu putea să se învoiască oricând. Cât durase relaţia lor reuşiseră să se întâlnească cel mai des o dată pe săptămână, uneori însă la intervale de trei sau patru săptămâni.

Honour Langtry se simţea măgulită în mai mare măsură în postura de amantă decât în aceea de soţie. Soţie însemna ceva domestic, sigur, în timp ce amantele erau întotdeauna învăluite într-o aură de mister. Realitatea se dovedi însă cu mult mai crudă. Se întâlneau pe furiş şi aveau prea puţin timp la dispoziţie. Era deprimant să constate că trebuiau să-şi consume cea mai mare parte a timpului făcând dragoste, în loc să-l dedice unei alte forme de comunicare, în plan spiritual. Nu că nu i-ar fi plăcut să facă dragoste sau ar fi considerat acest lucru sub demnitatea ei. Învăţă repede de la el, era destul de inteligentă ca să se adapteze la noua situaţie în aşa fel încât relaţia să fie agreabilă pentru ambele părţi, dar nu reuşea să ajungă până la sufletul lui, fiindcă nu aveau niciodată suficient timp.

Şi, într-o bună zi, el se plictisi de ea. I-o spuse franc, fără a încerca să se scuze în vreun fel. Se împăcă liniştită cu această concediere, în spiritul aceloraşi bune maniere, îşi puse pălăria şi mănuşile şi ieşi pentru totdeauna din viaţa lui.

O duruse; o duruse foarte tare. Şi durerea cea mai mare era cauzată de faptul că nu-şi dădea prea bine seama de ce se întâmplase aşa. De ce începuse şi de ce se terminase. În momentele ei de optimism îşi spunea că o terminase cu ea pentru că simţise că o iubeşte prea mult ca să se împace cu caracterul efemer al legăturii lor. În momentele de sinceritate se vedea nevoită să recunoască faptul că adevăratul motiv era o combinaţie de plictiseală şi inerţie, căci relaţia lor începuse să devină îngrozitor de cenuşie. Şi ştia că mai există un motiv: atitudinea ei faţă de el. Era vorba de resentimentul pe care şi-l ascundea din ce în ce mai greu la gândul că, pentru el, reprezenta ceva mai mult decât oricare altă femeie în pat. Ca să-l păstreze numai pentru ea ar fi trebuit să-i consacre tot timpul şi toată energia numai lui, aşa cum făcea probabil soţia lui.

Ei bine, considera că această acrobaţie tipic feminină era inutilă, nu merita osteneala. Avea altceva mai bun de făcut cu viaţa ei, decât să şi-o dedice unui bărbat egoist. Deşi se părea că marea majoritate a femeilor doreau să trăiască în felul acesta, Honour Langtry nu era dispusă să-l accepte. Nu-i displăceau bărbaţii – pur şi simplu considera că ar fi fost o mare greşeală să se mărite cu vreunul din ei.

Continuase, aşadar, să-şi exercite meseria, descoperind în ea o plăcere pe care n-o găsise în dragoste. Îşi adora meseria. Îi plăcea ritmul acesta alert, schimbarea permanentă şi inevitabilă a personajelor din viaţa ei, problemele adevărate şi concrete pe care viaţa din clinică i le punea zi de zi, fără întrerupere. Prietenii ei – şi erau destui – se uitau unii la alţii şi dădeau din cap. Sărmana Honour, era atacată de morbul meseriei, nu mai încăpea nici o îndoială.

Ar fi urmat probabil şi alte poveşti sentimentale, care, de bună seamă, i-ar fi modificat părerea asupra căsătoriei, dar intervenise războiul. Avea douăzeci şi cinci de ani şi fusese printre primele surori medicale care se oferiseră să plece voluntar pe front. Din momentul în care intrase în armată nu mai avusese nici un pic de timp să se gândească la ea însăşi. Lucrase în mai multe puncte de prim-ajutor din Africa de Nord, Noua Guinee şi Islanda, ceea ce o făcuse să uite total ce însemna viaţa normală. O, ce viaţă fusese aceea! Atât de trepidantă, de năucitoare, de fascinantă, încât ştia cu siguranţă că nimic din ce avea să urmeze nu se va putea compara cu ea.

Şi totuşi, aceşti ani îşi ceruseră drepturile! Din punct de vedere fizic supravieţuise, ba chiar mai bine decât mulţi alţii pentru că era robustă şi inteligentă. Mental, supravieţuise mai bine decât majoritatea oamenilor, iar atunci când în viaţa ei apăruse Baza Cincisprezece o salutase cu un oftat de uşurare. Se pusese problema să fie trimisă înapoi, în Australia, dar ea se opusese din răsputeri şi cu succes, simţind că experienţa şi vigoarea sa vor fi mai folositoare aici, într-un loc cum era Baza Cincisprezece, decât acasă, la Sydney sau Melbourne.

Când tensiunea începuse să scadă, acum şase luni, avusese răgazul să se gândească la proiectele sale de viitor. Şi îşi pusese problema dacă munca de soră într-un spital civil va mai fi de natură să o satisfacă. Îşi dădu seama că se gândeşte şi la un aspect mult mai intim, incompatibil cu munca de soră.

Dacă n-ar fi fost Luce Daggett, probabil că n-ar fi răspuns sentimentelor lui Neil Parkinson. Când fusese internat Luce, Neil se afla într-una din cele mai proaste stări. Pentru ea nu era decât un pacient. Dar Luce îi făcuse ceva, nu-şi dădea prea bine seama ce anume. Când năvălise în Pavilionul X cu alura aceea de stăpân pe el însuşi şi pe situaţie îi tăiase respiraţia. Timp de două zile se simţise fascinată, atrasă de el; o făcuse să se simtă cum nu se mai simţise de ani de zile. Se simţea femeie, dorită, iubită. Dar Luce, consecvent cu sine însuşi, distrusese toate sentimentele ei. Descoperind că ceea ce luase drept aur nu era decât plumb lustruit, fusese gata să renunţe la cariera ei de soră, ceea ce ar fi fost o reacţie disproporţionată. Atât de mult o impresionase pe atunci. Din fericire, Luce nu-şi dăduse niciodată seama de efectul pe care îl avusese asupra ei. Era una din puţinele ocazii în care Luce nu profitase de avantajul pe care şi-l crease. Dar Pavilionul X reprezenta ceva nou pentru el, toate chipurile care îl înconjurau aici erau noi, astfel că amână relaţia cu sora Langtry. Când îşi concentră toată puterea farmecelor lui asupra ei era deja prea târziu: îl respinsese ferm, fără să se sinchisească de fragilitatea sentimentelor lui.

Şi totuşi, această mică abatere de conduită marcase începutul unei schimbări. Poate era conştiinţa faptului că războiul fusese câştigat şi se apropia, oricum, de sfârşit, iar viaţa bizară pe care o dusese atâta timp avea şi ea să se încheie. Poate că Luce jucase rolul unui Făt-Frumos care o trezise pe Honour Langtry dintr-un somn autoimpus. Dar de atunci începuse, în mod inconştient, să dea o nouă turnură gândurilor, îndepărtându-se câteodată de la datorie în sensul strict al cuvântului.

Prin urmare, atunci când Neil Parkinson îşi revenise din criza de depresiune şi îşi manifestase interesul pentru ea, sora Langtry remarcase, la rândul său, farmecul lui personal. Neil îi plăcuse foarte mult chiar de la început şi acum simţea că începe să-l iubească. Nu dădea dovadă de egoism, o admira şi o iubea. Era o adevărată încântare să se gândească la viaţa alături de el după terminarea războiului.

Robită însă simţului disciplinei, nu-şi permisese niciodată să se poarte cu Neil altfel, să se uite prea insistent la gura sau la mâinile lui, să-şi imagineze ce-ar simţi dacă s-ar lăsa sărutată sau ar face dragoste cu el. Nu putea; dacă s-ar fi gândit la aşa ceva, automat, ar fi trecut la fapte. Şi în incinta Bazei Cincisprezece ar fi fost un adevărat dezastru. Nu era un loc în care să pui bazele unei relaţii ce urma să dureze tot restul vieţii. Ştia că şi el simte la fel. Şi era destul de nostim să faci această echilibristică emoţională, să mergi ca pe sârmă, făcându-te că nu bagi în seamă dorinţele, patimile, nevoile, pretinzând că nu vezi pasiunea din ochii lui…

Tresări, se uită la ceas, văzu că era nouă şi un sfert. Dacă nu se ducea imediat în salon îşi vor închipui că nu mai vine.

CAPITOLUL VIII.

În timp ce se îndrepta, prin micul coridor, spre salon, sora Langtry nu bănuia că echilibrul fragil al Pavilionului X începuse deja să se clatine.

Din spatele paravanelor aranjate vizavi de patul lui Michael se auzea un murmur liniştit de conversaţie; se strecură printre două din ele şi pătrunse în „sufragerie”. Neil şedea pe o bancă, la capătul dinspre scaun; alături de el se afla Matt. Benedict şi Nugget şedeau pe cealaltă bancă, dar lăsaseră liberă porţiunea imediat învecinată cu scaunul ei. Îşi ocupă locul obişnuit în capul mesei şi îi privi pe cei patru bărbaţi.

— Unde este Michael? întrebă ea, simţindu-se cuprinsă de un început de panică – „proasto, îşi spuse imediat, parcă nu ai şti că nu este bolnav mental şi nu-l paşte nici un fel de pericol de acest fel”. Totuşi, războiul nu se încheiase încă, iar Pavilionul X continua să existe. Altădată nu şi-ar fi permis să lase un pacient nou venit atâta timp nesupravegheat. Oare Michael le va aduce ghinion? Mai întâi lăsase hârtiile lui nesupravegheate pe masă, acum iată că-l pierduse din ochi chiar şi pe el.

Probabil că pălise – toţi cei patru bărbaţi o priveau curioşi, ceea ce însemna că şi în voce i se simţea îngrijorarea; altfel, Matt nu ar fi avut cum să-şi dea seama.

— Mike este în camera de zi şi face ceai, zise Neil, scoţându-şi tabachera şi oferind bărbaţilor câte o ţigară.

Ştia că Neil nu va comite indiscreţia de a-i oferi şi ei o ţigară în afara celor patru pereţi ai biroului ei.

— Se pare că noului nostru coleg îi place să se facă util, continuă el, aprinzând toate ţigările cu bricheta sa. Mai întâi a strâns vasele murdare şi l-a ajutat pe soldat să le spele, acum face ceai.

Sora îşi simţea gura uscată, dar nu încercă în nici un fel să-şi umezească buzele.

— Şi Luce? Unde este? întrebă ea.

Matt râse liniştit.

— Dă târcoale pe afară ca un motan în călduri.

— Şi sper să rămână afară toată noaptea, zise Benedict, cu buzele strânse.

— Sper că nu, altfel o încurcă, replică sora Langtry, şi îndrăzni să înghită nodul care îi stătea în gât.

Michael aduse ceaiul într-un ceainic vechi care cunoscuse şi zile mai bune; în locurile unde sărise smalţul apăruseră pete de rugină şi purta numeroase urme de lovituri. Îl puse jos în faţa surorii Langtry, apoi se întoarse în sufragerie ca să ia o bucată de scândură care îndeplinea rolul de tavă. Pe ea se aflau şase căni smălţuite, o singură linguriţă îndoită, o cutie veche de lapte praf plină cu zahăr şi o căniţă ponosită de tinichea în care era lapte condensat. Pe scândură se mai găsea o ceaşcă frumoasă de porţelan cu farfurioara ei, ambele pictate de mână şi aurite; alături de ele era o linguriţă de argint.

O amuză să observe că Michael se aşezase faţă în faţă cu Neil, pe locul rămas liber în apropierea ei, ca şi când nici nu i-ar fi trecut prin cap că acela era locul lui Luce. O, Doamne! Era foarte bine ca Luce să-şi dea seama că nu va fi chiar atât de uşor să-l pună la punct pe noul pacient. Dar de ce ar trebui să se simtă Michael intimidat sau timorat de Luce? El nu suferea de niciuna din anxietăţile pe care le manifestau de regulă pacienţii nou veniţi în Pavilionul X. Fără îndoială că în ochii lui, Luce era mai degrabă ridicol decât înspăimântător. Şi în acest caz, se gândi, dacă, aşa cum se pare, îl iau pe Michael drept standard al normalităţii, înseamnă că şi eu sunt puţin atinsă, căci şi pe mine mă stinghereşte Luce. M-am simţit întotdeauna stânjenită în faţa lui din momentul în care am ieşit din starea de uluială iniţială pentru ca să descopăr că este un fel de imbecil moral, un psihopat. Mi-e teamă de el, pentru că a reuşit să mă păcălească; aproape că mă îndrăgostisem de el. Mă bucuram foarte tare, crezându-l normal. Aşa cum mă bucur acum de faptul că Michael este normal. Oare mă înşel din nou? Îl judec greşit şi pe Michael?

— Îmi închipui că cele şase căni sunt pentru noi, iar ceaşca şi farfurioara de porţelan pentru dumneata, soră, zise Michael uitându-se la ea. Sora Langtry zâmbi.

— Într-adevăr, sunt ale mele. Cadou de ziua mea de naştere.

— Când e ziua dumitale de naştere? întrebă el imediat.

— În noiembrie.

— Atunci înseamnă că vei fi acasă ca să-ţi serbezi următoarea zi de naştere. Câţi ani ai?

Neil pufni ameninţător, la fel şi Matt; Nugget se mulţumi să privească speriat, Benedict nu manifestă nici un fel de interes. Sora Langtry părea mai curând surprinsă cu garda coborâtă, decât ofensată, dar Neil interveni primul, înainte ca ea să poată răspunde.

— Nu te priveşte pe tine câţi ani are ea! zise el.

Michael clipi:

— De ce vorbeşti în locul ei? Nu pare aşa de bătrână încât să vrea să-şi ascundă vârsta.

— Pentru noi este sora Langtry, zise Matt cu vocea tremurând de indignare.

— Ce vârstă ai, soră Langtry? întrebă Michael nu pentru a-i sfida pe ceilalţi, ci pentru că era de părere că sunt mult prea sensibili, iar el dorea să-şi manifeste independenţa.

— Voi împlini treizeci şi unu, spuse ea simplu.

— Şi nu eşti căsătorită? Nici văduvă?

— Nu, sunt o fată bătrână.

El râse, scutură din cap şi zise:

— O, nu, nu arăţi deloc a fată bătrână.

Atmosfera începea să se încarce. Erau foarte iritaţi de îndrăzneala lui şi de faptul că ea o tolera.

— În biroul meu este o cutie cu biscuiţi. Se oferă cineva s-o aducă? întrebă ea.

Michael se ridică imediat.

— Dacă îmi spui unde sunt, mă duc imediat, soră.

— Caută pe raftul de sub cărţi. Este o cutie de glucoză, dar pe eticheta de pe capac scrie Biscuiţi. Cum preferi ceaiul?

— Tare, simplu, două linguriţe de zahăr. Mulţumesc.

Cât timp lipsi din încăpere domni o tăcere absolută. Sora Langtry turna ceaiul în linişte, în vreme ce bărbaţii scoteau rotocoale de fum de ţigări, ca nişte răbufniri de furie.