Conspiratia

Tench îi arătă degetele mari în sus. Herney n-o mai zărise nici dată pe Tench făcând un asemenea gest. A fost ultima imagine din mintea lui în vreme ce era împins către pupitru.

Pe covorul albastru din zona de presă a habisferei NASA, administra­torul Lawrence Ekstrom şedea la mijlocul mesei lungi de simpozioane, în­conjurat de oficialităţi şi oameni de ştiinţă NASA. Pe un monitor din faţa lor se transmitea în direct cuvântul de deschidere al preşedintelui. Restul angajaţilor de la NASA se găseau îngrămădiţi în jurul altor monitoare, fre­mătând de nerăbdare la vederea comandantului lor suprem care deschidea conferinţa de presă.

— Bună seara, rosti Herney, părând neobişnuit de rigid. Mă adresez acum conaţionalilor mei şi prietenilor noştri din întreaga lume...

Ekstrom privi spre imensa rocă înnegrită aşezată chiar în faţa lui. Ochii i se îndreptară spre un alt monitor de control, unde se văzu pe sine, înconjurat de personalul cel mai înalt autorizat, pe fundalul unui drapel american imens şi al siglei NASA. Luminile confereau scenei un aer de tablou neomodernist — cei doisprezece apostoli la cina cea de taină. Zach Herney transformase toată povestea într-un spectacol politic. "Herney n-a­vea de ales", îşi zise directorul administrativ. Se simţea ca un tele-evan­ghelist care îl vindea pe Dumnezeu maselor.

Peste aproximativ cinci minute, preşedintele avea să-i prezinte pe Ekstrom şi pe membrii personalului NASA. Apoi, prin intermediul unei spectaculoase legături prin satelit, NASA avea să se alăture preşedintelui în diseminarea veştilor către omenire. După un scurt rezumat al modului în care se efectuase descoperirea şi al însemnătăţii ei pentru ştiinţa spaţia­lă, şi după câteva bătăi pe spate în semn de felicitare, NASA şi preşedintele aveau să îi dea cuvântul celebrului om de ştiinţă Michael Tolland, al cărui documentar avea să ruleze timp de aproape cincisprezece minute. După aceea, cu entuziasmul şi credibilitatea ajunse la cotă maximă, Ekstrom şi preşedintele îşi vor lua la revedere, promiţând noi informaţii în zilele urmă­toare prin intermediul conferinţelor de presă NASA.

În timp ce stătea şi îşi aştepta rândul, Ekstrom începu să se simtă tot mai ruşinat. Ştia că se va întâmpla aşa. Se aşteptase la asta.

Avea să spună minciuni... neadevăruri certificate.

În mod ciudat însă minciunile lui păreau lipsite de importanţă acum. Ekstrom avea o greutate şi mai mare pe suflet.

În haosul din studioul de producţie a canalului ABC, Gabrielle Ashe stătea umăr lângă umăr alături de zeci de străini, toate gâturile fiind în­tinse spre şirul de monitoare suspendate de tavan. Un fâşâit se auzi în încăpere în momentul clipei mult aşteptate. Gabrielle închise ochii, ru­gându-se ca atunci când îi va deschide să nu aibă în faţa ochilor imaginile propriului trup gol.

Atmosfera din biroul senatorului Sexton era încărcata de emoţie. Toţi oaspeţii se ridicaseră în picioare, cu ochii lipiţi de televizorul cu ecran lat.

Zach Herney stătea în faţa întregii lumi şi, incredibil, salutul trimis de el fusese unul stângaci. Omul părea, pe moment, nesigur.

"Pare tulburat, îşi spuse Sexton. Deşi el nu pare niciodată tulburat."

— Uitaţi-vă la el, îi şopti cineva. Probabil că are veşti proaste.

"Să fie staţia spaţială?" se întrebă Sexton.

Herney privi drept spre cameră şi inspiră profund:

— Prieteni, mă întreb de mai multe zile cum e cel mai bine să fac acest anunţ...

"Cinci cuvinte simple, îl îndemnă Sexton de la distanţă. Am dat-o în bară."

Herney vorbi câteva clipe despre marele păcat comis prin implicarea agenţiei spaţiale în campania electorală şi despre faptul că, aşa stând lu­crurile, el personal simţise nevoia de a prefaţa un astfel de anunţ major cu exprimarea unor scuze publice.

— Aş fi preferat orice alt moment din istorie ca să fac acest anunţ, zise el. Tensiunea politică tinde să transforme visătorii în necredincioşi, şi totuşi, în calitatea mea de preşedinte, nu am de ales decât vă împărtăşesc ceea ce am aflat şi eu recent.

Zâmbi.

— Se pare că magia cosmosului nu ţine cont de programarea oameni­lor... nici măcar de programul unui preşedinte.

Toţi cei din biroul lui Sexton tresăriră la unison. "Ce???"

— Cu două săptămâni în urmă, reluă Herney, noul sistem de sateliţi de scanare a densităţii de pe orbita polară a trecut peste gheţarul Milne din insula Ellesmere, o bucată îndepărtată de pământ situată deasupra paralelei optzeci, în nordul Oceanului Arctic.

Sexton şi ceilalţi schimbară priviri nedumerite:

— Satelitul NASA, continuă Herney, a detectat o rocă imensă de mare densitate, îngropată la şaizeci de metri sub gheaţă.

Zâmbi pentru prima dată, regăsindu-şi siguranţa de sine:

— După primirea datelor, NASA a bănuit imediat că sateliţii au desco­perit un meteorit.

— Un meteorit? izbucni Sexton, ridicându-se în picioare. Astea sunt veşti?

— NASA a trimis o echipă pe gheţar ca să ia mostre de rocă. În acel moment NASA a făcut...

Pauză.

— Ca să fiu sincer, a făcut descoperirea ştiinţifică a secolului.

Sexton făcu un pas spre televizor. "Nu..." Oaspeţii lui se agitară neli­niştiţi.

— Doamnelor şi domnilor, anunţă Herney, acum câteva ore, NASA a extras afară din gheaţa Arcticii un meteorit de opt tone care conţine...

Preşedintele se opri din nou, pentru sporirea efectului:

— Un meteorit care conţine fosile ale unei forme de viaţă. Cu zecile. O dovadă de netăgăduit a existenţei vieţii extraterestre.

Ca la comandă, o imagine strălucit luminată apăru pe ecranul din spatele preşedintelui — o fosilă perfect vizibilă a unei creaturi enorme, asemănătoare unei insecte, încastrate într-o rocă înnegrită.

În biroul lui Sexton, şase oameni săriră în sus, cu ochii măriţi de groază. Sexton încremenise locului.

— Prieteni, continuă preşedintele, fosila din spatele meu are o vechi­me de 190 de milioane de ani. A fost descoperită într-un fragment al unui meteorit numit Jungersol, care a lovit Arctica cu aproape trei sute de ani în urmă. Noul sistem de sateliţi NASA a descoperit acest fragment de me­teorit îngropat într-un gheţar. NASA şi această administraţie au avut ex­trem de multă grijă în ultimele două săptămâni să confirme fiecare aspect al monumentalei descoperiri înainte ca publicul larg să afle despre ea. În următoarea jumătate de oră veţi auzi depoziţii din partea mai multor speci­alişti de la NASA şi oameni de ştiinţă civili şi veţi viziona un scurt docu­mentar pregătit de un chip pe care sunt sigur că îl veţi recunoaşte. Înainte de a continua însă, trebuie să urez bun venit în direct, prin intermediul sa­te­litului de deasupra Cercului Arctic, omului ale cărui conducere, viziune şi muncă dedicată au făcut posibil acest moment istoric. Este o mare o­noare pentru mine să vi-l prezint pe directorul administrativ NASA, Law­rence Ekstrom.

Herney se întoarse spre ecran la fix.

Imaginea meteoritului se dizolvă în mod dramatic într-o privelişte a unui grup de experţi NASA aşezaţi la o masă lungă, iar în capăt se vedea silueta masivă a lui Lawrence Ekstrom.

— Mulţumesc, domnule preşedinte.

Ekstrom se ridică având un aer ţeapăn şi mândru şi privi drept spre cameră:

— Sunt extrem de mândru să împărtăşesc cu dumneavoastră cele mai glorioase clipe ale NASA de până acum.

Ekstrom vorbi cu înflăcărare despre NASA şi despre descoperire. Emanând din toţi porii patriotism şi triumf, el introduse fără a comite vreo greşeală documentarul realizat de o celebritate a ştiinţei civile — Michael Tolland.

După ce urmări imaginile, senatorul Sexton căzu în genunchi în faţa televizorului, strângând rama argintie a acestuia. "Nu! Doamne, nu!"

69
Marjorie Tench se rupse, lividă la faţă, de mulţimea încântată din Sala de briefing şi porni în goană înapoi spre biroul ei din aripa de vest. N-avea chef de sărbătoare. Telefonul primit de la Rachel Sexton avusese darul de a o şoca.

Extrem de iritant.

Tench trânti uşa camerei, se duse la birou şi formă interiorul centra­listei de la Casa Albă.

— William Pickering. NRO.

Îşi aprinse o ţigară şi începu să se plimbe prin cameră aşteptând ca să i se facă legătura cu Pickering. În mod normal, Pickering ar fi fost la acea oră de mult plecat de la birou, însă cu toată agitaţia legată de confe­rinţa de presă de la Casa Albă, Tench bănuia că Pickering rămăsese la bi­rou toată seara, cu privirea lipită de ecranul televizorului, întrebându-se ce naiba se putea petrece în lume fără ca directorul NRO să afle dinainte.

Tench se blestema că nu avusese încredere în propriile instincte a­tunci când preşedintele o informase că vrea să o trimită pe Rachel Sexton în Arctica. Îşi exprimase îngrijorarea, spunând că este un risc inutil. Însă preşedintele ştiuse să fie foarte convingător, argumentând că personalul Casei Albe devenise tot mai cinic în ultimele săptămâni şi putea ridica semne de întrebare în legătură cu descoperirea NASA dacă vestea le venea din interior. Aşa cum promisese Herney, certificarea efectuată de Rachel Sexton le îndepărtase bănuielile, prevenise orice discuţie în interior şi îi determinase pe toţi angajaţii să se comporte ca un singur individ. Tench trebuia să admită că mutarea fusese una genială. Şi totuşi, Rachel Sexton îşi schimbase atitudinea.

"Nemernica m-a sunat pe o linie nesecurizată."

Era clar că Rachel Sexton voia să distrugă credibilitatea acestei desco­periri, şi singura mângâiere a lui Tench era că preşedintele reuşise să ob­ţină dinainte mărturia lui Rachel pe bandă video. "Slavă Domnului." Cel puţin lui Herney îi trecuse prin cap să obţină acea asigurare. Tench înce­pea să se teamă că vor avea nevoie de ea.

Pe moment însă, Tench încerca să agite apele în alte direcţii. Rachel Sexton era o femeie inteligentă, şi dacă într-adevăr avea de gând să se ia de Casa Albă şi de NASA, atunci avea nevoie de aliaţi puternici. Iar prima alegere pe care ar fi făcut-o ar fi fost William Pickering. Tench cunoştea deja sentimentele lui Pickering faţă de NASA. Trebuia să ajungă la el îna­intea lui Rachel.

— Domnişoara Tench? rosti vocea de la celălalt capăt al firului. Aici e William Pickering. Cărui fapt datorez această onoare?

Tench auzea televizorul pe fundal — comentariul NASA. Îşi dădu sea­ma din tonul lui că încă nu-şi revenise din şocul conferinţei de presă.

— Aveţi câteva clipe libere, domnule director?

— Mă aşteptam să fiţi ocupată cu sărbătorirea. E o noapte mare pen­tru dumneavoastră. Se pare că NASA şi preşedintele au revenit în ring.

Tench auzea uluiala din vocea lui, cuplată cu o nuanţă de dispreţ — ultimul provenind, fără îndoială, din legendara neplăcere a individului de a afla veştile laolaltă cu restul lumii.

— Îmi cer scuze, rosti Tench, încercând să construiască o punte de legătură, că NASA şi Casa Albă au fost forţate să nu vă ţină la curent cu aceste informaţii.

— Sunteţi conştientă, replică Pickering, că NRO a detectat activitate NASA în zonă cu câteva săptămâni în urmă şi a pornit o anchetă.

Tench se încruntă. "E ofticat."

— Da, ştiu. Şi totuşi...

— NASA ne-a asigurat că nu se întâmplă nimic. Au spus că desfăşoa­ră nişte exerciţii în condiţii extreme de mediu. Testarea echipamentului şi genul ăsta de exerciţii.

Pickering făcu o pauză:

— Iar noi am crezut acea minciună.

— Haideţi să nu o numim minciună, ripostă Tench. Mai degrabă o de­viere de la adevăr făcută din necesitate. Dacă luăm în consideraţie impor-tanţa descoperirii, cred că înţelegeţi de ce NASA a trebuit să fie atât de dis­cretă în această privinţă.

— Poate doar în ceea ce priveşte marele public.

Joaca de-a ofensatul nu intra în repertoriul unor oameni ca William Pickering_ţ iar Tench simţi că mai mult de atât nu se putea realiza.

— Am doar un minut la dispoziţie, reluă ea, încercând să îşi recâştige poziţia dominantă, dar mi-am zis că e mai bine să vă sun şi să vă averti­zez.

— Să mă avertizaţi?

Pickering păru surprins.

— A decis Zach Herney să numească un nou director NRO, neprie­te­nos cu NASA?

— Bineînţeles că nu. Preşedintele înţelege că multe dintre criticile pe care dumneavoastră le-aţi făcut la adresa NASA izvorăsc din raţiuni de securitate şi el caută din răsputeri să pună capăt unor astfel de probleme. De fapt, vă sun în legătură cu una dintre angajatele dumneavoastră.

Făcu o pauză:

— Rachel Sexton. Aţi primit vreo veste de la ea în seara asta?

— Nu. Am trimis-o azi-dimineaţă la Casa Albă, la cererea preşedin­telui. E clar că aţi ţinut-o ocupată. Nu s-a întors încă la birou.

Ce uşurare pentru Tench să afle că ajunsese prima la Pickering! Trase cu sete din ţigară şi continuă cât putea de calmă:

— Bănuiesc că veţi primi în curând un telefon din partea domnişoarei Sexton!

— Foarte bine. Chiar aşteptam unul. Trebuie să vă spun că atunci când a început conferinţa de presă a preşedintelui m-am temut ca nu cumva Zach Herney să nu o fi convins pe domnişoara Sexton să participe şi ea. Mă bucur să constat că a rezistat tentaţiei.

— Zach Herney este un om decent, îi răspunse Tench, lucru care nu se poate spune şi despre Rachel Sexton.

Se aşternu o lungă tăcere.

— Sper că am auzit eu greşit.

Tench oftă:

— Nu, domnule, mă tem că aţi auzit bine! Prefer să nu intru în detalii la telefon, dar se pare că Rachel Sexton a decis să submineze credibilitatea anunţului făcut de NASA. Habar n-am de ce, dar după ce după-amiază a revăzut şi certificat datele NASA, acum şi-a schimbat radical poziţia şi a­runcă acuzaţii dintre cele mai incredibile de trădare şi fraudă împotriva agenţiei spaţiale.

— Mă iertaţi? ripostă Pickering, pe un ton mai ridicat.

— E stânjenitor, ştiu. Urăsc să fiu eu cea care vă pune la curent cu acest lucru, dar domnişoara Sexton m-a contactat cu două minute înainte de conferinţă şi mi-a pus în vedere să anulez tot evenimentul.

— Pe ce temei?

— Ca să fiu cinstită, pe un temei absurd. Pretinde că a descoperit gre­şeli majore în informaţiile pe care le are preşedintele.

Tăcerea care urmă o îngrijoră pe Tench.

— Greşeli? rosti directorul într-un târziu.

— E ridicol, domnule, după două săptămâni în care au avut loc nenu­mărate experimente NASA şi...

— Îmi vine foarte greu să cred că cineva precum Rachel Sexton poate cere amânarea conferinţei de presă a preşedintelui fără să aibă un motiv al naibii de bun.

Pickering părea tulburat:

— Poate că ar fi trebuit să o ascultaţi.

— Oh, vă rog! izbucni Tench, tuşind. Aţi urmărit şi dumneavoastră conferinţa de presă. Informaţiile despre meteorit au fost confirmate şi re­confirmate de nenumăraţi specialişti. Inclusiv de unii civili. Nu vi se pare ciudat că Rachel Sexton, fata singurului om pe care acest anunţ preziden­ţial îl loveşte serios, îşi schimbă brusc poziţia?

— Da, mi se pare ciudat, domnişoară Tench, dar pentru că se întâm­plă să ştiu foarte bine relaţiile extrem de încordate dintre domnişoara Sex­ton şi tatăl ei. Nu îmi pot imagina de ce, după ani de zile în serviciul preşe­dintelui, Rachel Sexton ar decide, dintr-odată, să schimbe taberele şi să susţină nişte minciuni în sprijinul tatălui ei.

— Poate din ambiţie? Zău că nu ştiu. Poate oportunitatea de a se trezi în calitate de primă fiică a...

Tench lăsă cuvintele să se piardă în aer.

Tonul lui Pickering deveni brusc unul dur:

— Mergeţi pe o gheaţă foarte subţire, domnişoară Tench. Foarte, foarte subţire.

Tench se strâmbă. La ce naiba se aşteptase? În fond, acuza un mem­bru important din echipa lui Pickering de trădare împotriva preşedintelui. Omul era normal să ia poziţie.

— Daţi-mi-o la telefon, ceru Pickering. Aş vrea să discut eu însumi cu domnişoara Sexton.

— Mă tem că e imposibil, îi răspunse Tench. Nu se află la Casa Albă.

— Dar unde e?

— Preşedintele a trimis-o pe gheţarul Milne azi-dimineaţă ca să exa­mineze personal datele. Nu s-a întors încă.

Pickering păru cuprins de spaimă:

— N-am fost informat că...

— Nu am timp de orgolii rănite, domnule director! V-am sunat din simplă curtoazie. Am vrut să vă avertizez că Rachel Sexton a decis să îşi urmeze propriile interese în privinţa anunţului din seara asta. Îşi va căuta aliaţi. În caz că vă contactează, ar fi bine să ştiţi că administraţia de la Casa Albă este în posesia unei benzi pe care am înregistrat-o mai devreme şi în care ea certifică datele despre meteorit în faţa preşedintelui, a cabine­tului său şi a întregului personal administrativ. Dacă acum, din cine ştie ce motive personale, Rachel Sexton încearcă să păteze bunul renume al lui Zach Herney sau al NASA, vă jur că administraţia va avea grijă ca ea să cadă şi să se lovească rău de tot.

Tench aşteptă o clipă, pentru a se asigura că fusese bine înţeleasă:

— Mă aştept să-mi răspundeţi la fel, informându-mă de îndată ce Rachel Sexton vă va contacta. Atacul ei este îndreptat împotriva preşedin­telui, iar Casa Albă intenţionează să o reţină pentru anchetă înainte ca ea să ne provoace nişte prejudicii majore. Aştept telefonul dumneavoastră, domnule director! Asta-i tot! Noapte bună!

Marjorie Tench închise, ferm convinsă că lui William Pickering nu i se mai vorbise niciodată pe un asemenea ton. Cel puţin, acum aflase cât de serioasă era ea.

*
Aflat la ultimul etaj al clădirii NRO, William Pickering stătea în drep­tul ferestrei şi privea în gol noaptea care se lăsase peste statul Virginia. Telefonul lui Marjorie Tench îl tulburase profund. Îşi muşca buzele încer­când să asambleze piesele enigmei în minte.

— Domnule director? rosti secretara, ciocănind uşor în uşă. Aveţi un nou apel.

— Nu acum, rosti Pickering, absent.

— E Rachel Sexton.

Pickering se răsuci pe călcâie. Tench avusese gura aurită.

— Bine. Dă-mi-o imediat.

— De fapt, domnule, este o transmisie codată AV. Vreţi să vorbiţi din sala de conferinţe?

"O transmisie codată?"

— De unde sună?

Secretara îi spuse.

Pickering făcu ochii mari. Uluit, porni în fugă de-a lungul holului că-tre sala de conferinţe. Acesta era un lucru care nu trebuia tratat oricum.

70
"Camera moartă" din submarinul Charlotte, proiectată după o struc­tură similară a Laboratoarelor Bell, era, în termeni obişnuiţi, ceea se nu­meşte o încăpere fără ecou. În fapt, era un spaţiu perfect absorbant din punct de vedere acustic, fără suprafeţe paralele sau reflectoare, care ab­sorbea sunetele cu o eficienţă de 99,4%. Datorită naturii conductoare a metalului şi a apei, conversaţiile la bordul submarinelor erau întotdeauna vulnerabile la interceptarea de la mică distanţă sau prin microfoane para­zite postate pe chila navei. Încăperea era, în realitate, un loc minuscul din interiorul submarinului din care nu scăpa nici un sunet în exterior. Toate conversaţiile dinăuntru erau sută la sută sigure.

Camera semăna cu un dulap mai mare. Pereţii, tavanul şi podeaua erau complet acoperite cu spirale din spumă, orientate înspre interior, din toate direcţiile. Îi amintea lui Rachel de o peşteră înghesuită, submarină, unde stalagmitele crescuseră în voie, ieşind din toate suprafeţele posibile. Mai neplăcută era aparenta absenţă a unei podele.

Aceasta era, de fapt, constituită dintr-o reţea deasă de sârme, întinsă orizontal de-a latul camerei, ca o plasă de pescuit, creându-le celor care se găseau în ea ciudata senzaţie că erau suspendaţi la mijlocul înălţimii pere­telui. Spaţiile reţelei erau umplute cu cauciuc şi rigidizate. Privind în jos către bizara podea, Rachel avu senzaţia că traversează un pod de frânghii suspendat peste un peisaj ciudat. La un metru mai jos, o pădure de ace din spumă se ridica ameninţător.

Imediat după ce intrase, Rachel sesizase lipsa de consistenţă a aeru­lui, de parcă acolo fusese scoasă fiecare particulă de energie. În urechi, parcă i se înfundaseră câlţi de bumbac. Doar respiraţia i se auzea, şi asta rezonând în interiorul capului. Scosese un sunet cu voce tare. Ca şi cum ar fi vorbit stând cu capul într-o pernă. Pereţii absorbeau orice reverbera­ţie. Singurele vibraţii perceptibile erau cele din capul ei.

Căpitanul plecase, închizând uşa etanşată în urma lui. Rachel Corky şi Tolland se găseau acum în interiorul încăperii, la o masă mică, în formă de U, aşezată pe piloni lungi de metal ce coborau prin reţeaua de cauciuc şi sârme. De masă fuseseră ataşate mai multe microfoane, căşti şi o conso­lă video cu o cameră minusculă plantată în vârf. Părea un minisimpozion al Naţiunilor Unite.

Ca o persoană care lucra în cadrul comunităţii informative americane, naţiunea cea mai avansată din lume în fabricarea microfoanelor dure cu laser, a căştilor parabolice submarine şi a altor dispozitive de ascultat, hipersensibile, Rachel era perfect conştientă că în lume existau foarte puţi­ne locuri unde o conversaţie se putea purta în siguranţă absolută. Camera moartă părea a fi unul dintre aceste locuri. Microfoanele şi căştile de pe masă permiteau "apelul în conferinţă" de tip persoană-la-persoană, în ca­drul căruia interlocutorii puteau discuta liber, ştiind că vibraţiile vocilor nu aveau cum să iasă din încăpere. După ce erau captate de microfoane, vocile erau criptate înainte de a-şi începe lunga lor călătorie prin atmosfe­ră.

— Verificare de control.

Vocea se auzi pe neaşteptate în căştile lor, făcându-i pe toţi trei să tresară.

— Mă auziţi, domnişoară Sexton?

Rachel se aplecă spre microfon:

— Da. Mulţumesc.

"Oricine ai fi tu."

— Directorul Pickering vă aşteaptă pe linie. A acceptat transmisia AV. Acum eu o să închid. Veţi primi fluxurile de date în câteva momente.

Rachel auzi cum linia căzu. Urmară mai multe păcănituri pricinuite de electricitatea statică, apoi o serie rapidă de păcănituri şi bip-uri în căşti. Ecranul video se trezi la viaţă cu o limpezime uimitoare, astfel încât Rachel îl zări pe directorul Pickering în sala de conferinţe

NRO. Era singur. Directorul îşi ridică brusc capul şi o privi pe Rachel drept în ochi.

Aceasta se simţi ciudat de uşurată când îl văzu.

— Domnişoară Sexton, rosti el, cu o expresie de perplexitate şi tulbu­rare întipărită pe chip. Ce Dumnezeu se petrece?

— Meteoritul, domnule, îi răspunse Rachel. Cred că s-ar putea să avem o problemă gravă.

71
Rachel Sexton îi prezentă pe Corky Marlinson şi pe Michael Tolland lui Pickering. După aceea, preluă discuţia şi îl puse pe şeful ei la curent, în mod succint, cu incredibilul lanţ de evenimente care s-a petrecut în acea zi.

Directorul NRO asculta nemişcat.

Rachel îi povesti despre planctonul bioluminiscent din puţul de ex­tracţie, despre călătoria lor pe platforma de gheaţă şi despre descoperirea unui puţ de inserţie sub meteorit, apoi despre atacul brusc îndreptat îm­potriva lor de către o echipă de soldaţi despre care ea bănuia că aparţine trupelor speciale.

William Pickering era recunoscut pentru capacitatea lui de a asculta informaţii tulburătoare fără să clipească. Cu toate astea, privirea îi deve­nea tot mai şocată, pe măsură ce Rachel îşi continua relatarea. Aceasta citi în ochii lui mai întâi neîncrederea, apoi furia când îi povesti despre asasi­narea lui Norah Mangor şi despre fuga lor la mustaţă din faţa morţii. Deşi ar fi vrut să dea frâu liber suspiciunilor legate de implicarea directorului administrativ al NASA, Rachel îl cunoştea suficient de bine pe Pickering ca să nu arate cu degetul în vreo direcţie, fără să aibă dovezi. Îi oferi directo­rului doar faptele clare. După ce Rachel termină, Pickering rămase tăcut mai multe secunde.

— Domnişoară Sexton, rosti el în cele din urmă, cu toţii...

Îşi mută privirea de la unul la celălalt.

— Dacă este adevărat ceea ce spui, şi nu-mi pot imagina de ce aţi minţi toţi trei în această privinţă, atunci aveţi mare noroc că mai sunteţi încă în viaţă.

Toţi trei dădură din cap. Preşedintele apelase la patru oameni de şti­inţă civili... şi acum doi dintre ei erau morţi.