Contribuţia traducătorilor

Ocrotitori speciali

Asemenea concepţii nu erau nici pe departe accesibile tuturor credincioşilor. Pentru cei mai mulţi dintre ei, în ultimele veacuri ale Evului Mediu, sfinţii constituiau figuri familiare şi miloase de care se simţeau ataşaţi printr-o legătură de tip afectiv, deseori bazată pe

SFÎNTUL

311

apartenenţa reală sau presupusă la aceeaşi comunitate profesională, etnică sau politică. într-adevăr, din primele secole ale creştinismului, ideea unui patronaj special, exercitat de slujitorii lui Dumnezeu asupra locului unde se găseau moaştele lor, s-a bucurat de un mare succes. Nu mult după aceea, fiecare cetate episcopală - în primul rînd Roma cu Petru şi Pavel - îşi avea un sanctus proprius, paznic recunoscut al zidurilor şi locuitorilor săi. După martiri, episcopii au jucat foarte des acest rol: apărător al oraşului şi ocrotitor al săracilor, şeful Bisericii locale devenea în mod cu totul firesc intercesorul privilegiat, după moartea sa, prin intermediul moaştelor.

Din secolul al XlII-lea, aspiraţia la patronaj s-a amplificat şi s-a extins la comunităţile profane: cel mai neînsemnat oraş, cea mai modestă confrerie vor de-acum încolo să aibă un sfînt patron propriu. Această stare de spirit s-a manifestat cu o deosebită vigoare în regiuni ca Italia comunală sau Germania de Sud, unde particularismul local şi patriotismul citadin erau foarte dezvoltate, dar revendicarea nu a fost mai puţin aprigă în ţările periferice ale creştinătăţii, mult mai puţin înzestrate cu sfinţi şi relicve decît celelalte. Astfel, autorul Vieţii sfîntului Nicolae (f 1391), episcop de Linkoping, în Suedia, scria în mod semnificativ, în 1414:

Deşi nu putem celebra sărbătoarea tuturor sfinţilor, se cuvine ca fiecare regiune şi chiar fiecare oraş sau parohie să venereze cu onoruri aparte propriul patron. [...] Franţa îi închină un cult lui Denis, Anglia lui Thomas, Suedia lui Siegfried. Şi noi, în dioceza noastră de la Linkoping, trebuie să-l venerăm pe părintele nostru Nicolae şi să ne înmulţim strădaniile pentru a-l canoniza.

Căutarea dezlănţuită a patronajului sfinţilor de către indivizi şi grupări a dus atunci la dezvoltarea a două forme diferite de devo­ţiune : cultul civic şi cultul dinastic. Primul se întîlneşte mai ales în regiunile în care oraşele se bucurau de o reală autonomie politică; al doilea, în ţările de tradiţie monarhică, unde coeziunea naţională era deja puternică. Exemplul sfîntului Sebald, patronul oraşului Niirnberg, lămureşte bine natura şi formele religiei civice : este vorba de un eremit de origine necunoscută care a trăit în regiune la mijlocul secolului al Xl-lea, în epoca întemeierii oraşului de către împăratul Henric al III-lea. La moarte, trupul i-a fost depus într-o capelă mică din noul burg şi apoi transferat într-o biserică unde negustorii şi Meşteşugarii veneau să-l venereze. Pe atunci, el nu beneficia de nici un cult: Niirnberg nu era o cetate episcopală şi celebra doar sărbă­torile religioase ale diocezei de Bamberg, pe teritoriul căreia se găsea. Dar în secolul al XlII-lea, după cum a arătat foarte bine A. Borst, Sebald a ieşit din umbră şi a început să întruchipeze libertatea şi dezvoltarea oraşului, căruia Frederic al II-lea i-a recunoscut privi­legiile în 1219. Autorităţile comunale au construit în cinstea lui o biserică mare, sfinţită în 1273. Sărbătoarea sfîntului Sebald, pe

312

OMUL MEDIEVAL

19 august, va fi de-acum celebrată în fiecare an şi va beneficia de o indulgenţă începînd din 1256. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi: nu era vorba de o devoţiune populară, ci de o religiozitate politică, legată de patriciatul urban care vedea în Sebald apărătorul măreţiei şi al independenţei cetăţii. Acest lucru îl ilustrează primele slujbe ritmice în latină compuse în onoarea lui, pe la 1280, de clerici în folosul municipalităţii: cel mai mare miracol atribuit omului lui Dumnezeu este dezvoltarea Niirnberg-ului care, dintr-un simplu tîrguşor în momentul morţii sale, a devenit graţie lui unul dintre oraşele cele mai puternice şi mai bogate din lumea germanică. Texte ulterioare au făcut din Sebald un nobil care îşi părăsise rude şi castele pentru a trăi sărac şi ascuns, apoi fiul unui rege din Danemarca venit să moară acolo incognito. în realitate, abia după 1350, cînd meşteşu­garii au avut acces la conducerea cetăţii, sfîntul Sebald a devenit cu adevărat popular. într-adevăr - fapt deja verificat şi la Milano în secolele al Xl-lea şi al XH-lea cu privire la cultul sfîntului Ambrozie -, noile clase, acolo unde înfruntau vechile pături cîrmui-toare, se aşezau cu plăcere sub stindardul sfîntului patron local, aşa încît să-şi manifeste voinţa de a apăra adevăratele interese ale oraşului şi să-şi ascundă noutatea revendicărilor sub mantaua unui apel la intercesorii tradiţionali. Astfel, importantul avînt pe care cultul sfîntului Sebald l-a cunoscut la sfîrşitul secolului al XlV-lea a slujit la legitimarea năzuinţelor claselor în ascensiune de a face ca un număr sporit de cetăţeni să aibă acces la afacerile publice. Biserica închinată lui a fost mărită, iar statui şi vitralii au început să-l reprezinte, deşi pînă atunci fusese lipsit de iconografie. Viaţa lui a fost tradusă în germană; prenumele Sebald a devenit extrem de frecvent la Niimberg şi, finalmente, efigia i-a fost gravată pe monedele oraşului la începutul secolului al XV-lea. Acestui cult nu-i mai lipsea decît recunoaşterea clerului, care îl ignorase pînă atunci şi refuza, după cît se pare, să-i acorde un cult liturgic efectiv. Dar în 1425, magistratul din Niirnberg a obţinut de la papa Martin al V-lea canonizarea eroului, care a atins astfel plenitudinea onorurilor. Totuşi, este vorba aici de o reuşită excepţională: colectivităţile italiene, unde cultele civice vizau adeseori persoane apropiate în timp, ca preaferi­citul Enrico de Bolzano (| 1315) la Treviso, au încercat în mai multe rînduri să obţină de la Biserica romană canonizarea noilor lor sfinţi patroni. Aceasta a refuzat aproape întotdeauna, ceea ce nu i-a împiedicat să-i venereze în mod public ca pe ocrotitorii lor consa­craţi, într-atît de puternică era convingerea cîrmuitorilor că, prin intervenţia lor, prosperitatea cetăţii va fi asigurată, iar concordia dintre cetăţeni menţinută.

O atitudine similară regăsim în ţările unde predomina cultul dinastic, închinat unor sfinţi sau sfinte al căror destin postum era legat în vreun fel de cel al familiei regale. într-adevăr, pe măsură ce

SFÎNTUL

313

se dezvolta o conştiinţă naţională puternică, ancorată în sentimentul monarhic, patronul familiei regale a avut tendinţa de a deveni patronul întregii naţiuni. Din secolul al XHI-lea, sfîntul Denis, ale cărui rămăşiţe erau venerate în abaţia din apropierea Parisului - întot­deauna ocrotită de Capeţieni -, a devenit simbolul Franţei şi, în mod curios, Ludovic cel Sfînt nu l-a înlocuit în acest rol. Exacerbînd rivalităţile între state, Războiul de o sută de ani a accelerat procesul: Anglia s-a recunoscut în sfîntul Gheorghe, Burgundia în sfîntul Andrei, după cum Veneţia se identificase de multă vreme cu sfîntul Marco şi leul său. Am putea înmulţi exemplele: să-l cităm doar pe cel al Scandinaviei, unde conştiinţa naţională norvegiană s-a constituit în jurul cultului sfîntului Olav şi unde monarhia suedeză a reuşit să facă populară figura sfîntului Eric, un suveran din secolul al XH-lea, ucis mişeleşte de rivalul său, dar ale cărui virtuţi creştine nu erau evidente, ceea ce explică apriga ostilitate manifestată faţă de el de către sfînta Brigitte. Astfel, sfinţii devin un fel de divinităţi eponime ale naţiunii.

Putem judeca în moduri foarte diverse proliferarea cultelor civice şi dinastice caracteristică pentru sfîrşitul Evului Mediu. Chiar la timpul respectiv, unele minţi strălucite au văzut în aceasta semnul unui declin al universalismului creştin. Aşa se face că, de la sfîrşitul secolului al XlV-lea, umanistul florentin Franco Sacchetti a denunţat provincialismul îngust ce domina pe vremea sa alegerea noilor inter-cesori şi se temea, după propriile-i cuvinte, „ca nu cumva toţi sfinţii aceştia noi să-l facă să-şi piardă credinţa în cei vechi". în acelaşi spirit, cîţiva teologi preocupaţi de reformă - ca germanul Heinrich Langenstein şi francezul Jean Gerson - au încercat în zadar să determine adoptarea de către conciliul de la Konstanz (1415) a unei discipline restrictive în domeniu, în vreme ce Nicholas de Clemenges redacta un Trăite contre l'introduction de fetes nouvelles (Tratat împotriva introducerii de noi sărbători), al cărui titlu vorbeşte de la sine. Toţi au denunţat pervertirea contemporanilor lor, care se înde­părtau de marile figuri de sfinţi ai Bisericii - evanghelişti, apostoli, martiri din primele veacuri - spre a se risipi în devoţiuni mărunte, faţă de sfinţi uneori îndoielnici.

Cu trecerea timpului, criticile — nelipsite de fundament - aveau să fie totuşi nuanţate. Cu siguranţă, la sfîrşitul Evului Mediu, cultul sfinţilor se integrase atît de profund în viaţa socială, încît devenise unul dintre elementele sale esenţiale, cu riscul de a se banaliza. Dar oare nu tocmai îmbinarea inextricabilă de sacru şi profan, politic Şi religios în cadrul religiei confraterne şi civice i-a permis să se menţină şi să se dezvolte de-a lungul mai multor veacuri în Italia, Franţa, precum şi în Peninsula Iberică ? în schimb, în nordul Alpilor, Unde cultul păstrase în general forme mai liturgice şi tradiţionale, Reforma protestantă - acolo unde s-a impus - nu a întîmpinat nici o greutate în a tăia dintr-o trăsătură de condei un ansamblu de

314

OMUL MEDIEVAL

SFÎNTUL

315

credinţe şi practici în care, în secolul al XVI-lea, burghezia urbană nu a vrut să vadă decît nişte superstiţii întreţinute de clerici pentru a-şi menţine stăpînirea asupra maselor.

Indiferent de aprecierea făcută în ultimă instanţă asupra locului şi funcţiei sfinţilor în societatea medievală, nu vom uita că - după excelenta formulă folosită de Robert Herz în legătură cu pelerinajul alpestru al sfîntului Besse în Valle d'Aosta - prin intermediul cultului consacrat lor de-a lungul secolelor s-a exprimat „credinţa că acest popor necunoscut avea în sine şi în idealul său voinţa de a dăinui şi de a depăşi slăbiciunile trecătoare sau duşmănia oamenilor şi a lucrurilor". Şi dacă unii sfinţi din Evul Mediu au continuat - cîteodată pînă în zilele noastre - să fie veneraţi sau invocaţi, acest lucru se datorează faptului că generaţiile următoare au recunoscut că prede­cesorii lor au pus în devoţiune ceea ce era mai bun în ei înşişi şi au exprimat astfel concepţiile succesive asupra desăvîrşirii omeneşti.

Referinţe bibliografice

Beissel, St., Die Verehrung der Heiligen und ihrer Reliquien in