Contribuţia traducătorilor

Ajutoare pentru Biserică şi pilde pentru credincioşi

în momentul în care creştinătatea occidentală a conştientizat faptul că sfinţii nu erau doar făcători de miracole sau moaşte formînd averea unui sanctuar sau altul ci, după expresia sfîntului Toma, „templele şi mijlocitorii Sfîntului Duh", cinstirile şi cultul închinate lor au căpătat o altă semnificaţie, care nu le-a eliminat pe cele precedente, ci li s-a adăugat. Unul dintre textele cele mai remarcabile

SFÎNTUL

309

""

în această privinţă este bula de canonizare a sfîntului Dominic, din 1234. într-adevăr, papa Grigore al IX-lea trece aici în revistă diferi­tele categorii de slujitori ai lui Dumnezeu care s-au succedat de la începuturile creştinismului. El începe prin a evoca pe martiri, „cei ce au dat Bisericii, infinit sporite, copii din toate naţiile de pe faţa pămîntului". Dar cum, după aceea, „trufia a venit imediat după apariţia mulţimii şi răutatea libertăţii", Dumnezeu i-a adus atunci la viaţă pe sfîntul Benedict şi fiii săi, a căror trupă a „restabilit, prin fericita societate bazată pe o coabitare plină de har, binele vieţii comune, pierdut din vedere din cauza mulţimii prea mari". Totuşi, cu timpul, monahismului benedictin primitiv secătuindu-i puterea, Dumnezeu, „ca pentru a-şi reface oastea obosită", a trimis apoi ordinele de la Cîteaux şi Fiore, care au reîntronat în toată puritatea sa proslăvirea divină. Dar acest lucru nu a fost de ajuns pentru a stăvili înaintarea răului, aşa că „la ceasul al unsprezecelea, cînd ziua se îngînă cu noaptea [...], Dumnezeu a trezit duhul sfîntului Dominic şi i-a dat forţa şi privilegiul divinei predicări. La vederea sa, toată secta ereticilor începu să tremure, în vreme ce Biserica credincioşilor tresări de bucurie". în ciuda unei anumite emfaze specifice acestui gen de documente pontificale, textul conţine afirmaţii foarte impor­tante despre rolul sfinţilor în viaţa Bisericii. Să reţinem mai întîi că pentru acest papă, care i-a cunoscut personal pe sfîntul Francisc şi pe sfîntul Dominic, principala manifestare a sfinţeniei celui din urmă constă în crearea unei mişcări religioase. în ochii săi, ordinul fraţilor predicatori reprezintă însăşi milostenia sfîntului Dominic realizată în timp şi spaţiu. De aceea, el pune accentul nu atît pe calităţile personale ale sfîntului Benedict, ale sfîntului Bernard sau ale sfîntului Dominic, cît pe fecunditatea şi repercusiunile istorice ale acţiunii lor.

Conştiinţa valorii ecleziastice a sfinţeniei exista deja în Antichi­tatea creştină, dar din perspectiva unei anumite Biserici particulare, căreia un martir sau un episcop îi devenea, după moarte, ocrotitor recunoscut. Din secolul al XlII-lea, Biserica universală, condusă de Vicarul lui Hristos, îşi rezervă dreptul de a canoniza. Pentru ea, apariţia de noi sfinţi în sînul său constituia o mare mîngîiere, la o vreme cînd mulţi afirmau că a dat greş în misiunea ei şi preferau să urmeze învăţăturile „desăvîrşiţilor" cathari sau ale predicatorilor valdezi. De aceea, papalitatea s-a străduit să răspîndească în întregul Occident cultul noilor martiri ca sfîntul Thomas Becket (t 1170), arhiepiscop de Canterbury, asasinat în catedrala sa de zbirii regelui Henric al II-lea, şi inchizitorul dominican sfîntul Petru Martirul, ucis în apropiere de Milano în 1252 în exerciţiul funcţiunii, precum Şi cultul sfîntului Francisc din Assisi (t 1226), pe care biograful său Ţommaso da Celano nu ezită să-l califice drept „noul evanghelist", într-adevăr, numeroşi creştini - atît clerici, cît şi laici - au văzut în viaţa celui din urmă venirea „vremurilor noi", expresie ce desemna deopotrivă prezentul cel mai actual şi săvîrşirea istoriei lumii. Căci,

310

OMUL MEDIEVAL
în concepţia contemporanilor, Săracul din Assisi, la fel ca sfîntul Dominic de altminteri, a apărut nu ca un simplu sprijin al instituţiilor bisericeşti, ci ca un reformator şi chiar mai mult: înnoitorul stră­vechii sfinţenii creştine care, preluînd mesajul evanghelic, inaugura o nouă şi ultimă etapă în istoria mîntuirii. De altfel, în interiorul ordinului fraţilor minoriţi, unii nu au ezitat să-l considere drept al doilea Hristos (alter Christus) pe stigmatizatul din La Verna.

în general, sfinţii sînt percepuţi ca indivizi a căror venire „la momentul potrivit" a jucat un rol providenţial pentru Biserică; nu întîmplător iconografia medievală s-a complăcut ulterior în a ilustra tema viziunii papei Inocenţiu al III-lea, care zăreşte în vis un călugăr (după caz sfîntul Francisc sau sfîntul Dominic) ţinînd cu propriile forţe basilica din Lateran ameninţată cu ruina. Hagiografia a suportat şi ea consecinţele noii concepţii asupra sfinţeniei, deşi cu întîrziere şi încetineală. De acum încolo, în curentele sale cele mai „moderne", ea urmăreşte să ilustreze ideea că fiecare sfînt are o misiune istorică constînd în a surprinde şi a domina anumite nevoi ale timpului său din punctul de vedere al veşniciei şi prin experienţa lui hristică. Aceasta este, de pildă, semnificaţia ultimă a sărăciei franciscane care, în faţa avariţiei şi trufiei noii lumii - cea de la oraş şi a economiei negustoreşti -, reafirmă întîietatea darului şi a renunţării, în noua hagiografie care se dezvoltă începînd din secolul al XlII-lea -al cărei prototip este oferit de Viaţa beghinei mistice Mărie d'Oignies (t 1213), operă a lui Jacques de Vitry, ca şi de primele biografii ale sfîntului Francisc -, accentul este pus mai degrabă pe viaţa slujito­rilor lui Dumnezeu decît pe miracolele lor. Ideea că ei sînt fiinţe imitabile are treptat cîştig de cauză asupra admiraţiei uşor terifiate ce marcase pînă atunci relaţiile dintre credincioşi şi ocrotitorii lor cereşti cărora le cereau implorator intervenţia. Punînd astfel de texte la dispoziţia clericilor şi, prin intermediul lor, a credincioşilor, bio­grafii îşi propun să le ofere mijloacele de a accede la sfinţenie, conformîndu-se pe cît posibil acestor modele. în acelaşi spirit, foştii însoţitori ai sfîntului Francisc, aflînd că instanţele diriguitoare din ordinul fraţilor minoriţi voiau să comande redactarea unei culegeri despre minunile atribuite întemeietorului după moartea sa, au scris în 1245 capitulului general din Greccio spre a se opune proiectului, fără a ezita să afirme că „miracolele nu constituie sfinţenia, ci o manifestă". Strădanie remarcabilă - chiar dacă nu a avut consecinţe imediate - de a scoate sfinţii din sfera magismului şi de a-i reaşeza în inima vieţii Bisericii şi a oamenilor.