Coperta de doina dumitrescu viziunea grafică radu șteflea editura anastasia mulțumește doamnei juliana schmemann pentru sprijinul acordat

131

Alexandre Schmemann

mărturisește că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, acestea nu sînt "minuni" enigmatice și inexplicabile, ci sînt culme și împlinire a amintirii despre Mîntuitor și mîntuire, sînt recunoașterea în care amintirea lui Dumnezeu despre om se împlinește prin amintirea omului de Dumnezeu.

Mîntuirea constă în aceea că întru Hristos - Dumnezeu adevărat și Om adevărat - se întronează și se restabilește amintirea ca putere de viață făcătoare, căci omul, aducîndu-și aminte, nu mai trăiește experiența căderii, a muririi și a morții, ci biruința acestei căderi prin "Viața care este viață". Hristos însuși este întruparea și darul amintirii de Dumnezeu făcut oamenilor în toată plinătatea lui, ca fiind iubirea îndreptată către fiecare om și către întreaga omenire, către lume și întreaga făptură. De aceea El și este Mîntuitor, pentru că El "își aduce aminte" de toți și prin această amintire primește viața tuturor pentru a fi viața Lui, iar viața Lui o dă tuturor pentru a fi viața lor. Hristos fiind întruparea amintirii lui Dumnezeu, este totodată descoperirea și împlinirea amintirii desă- vîrșite a omului de Dumnezeu, căci în această amintire a iubirii, autodăruirii și comuniunii cu Tatăl este întreaga Lui viață, este omenitatea Lui desăvîrșită.

Amintirea lui Hristos de noi, care se realizează în noi prin amintirea noastră de Hristos, alcătuiește esența credinței noastre și în ea, Viața cea nouă care ni se dăruiește. Din primele zile ale creștinismului, a crede în Hristos însemna să ții minte și să-ți aduci aminte de El. Nu numai să "cunoști" despre El și despre învățătura Lui, ci să cunoști că El este Viu și Prezent în mijlocul celor care-L iubesc pe El. Dintru început, credința creștinilor era amintire și aducere aminte. însă amintirea a fost restabilită în esența ei de viață făcătoare, căci spre deosebire de amintirea naturii căzute, care "învie iluzoriu trecutul", amintirea cea nouă este recunoașterea plină de bucurie a Celui înviat, a Celui viu, ca Unul ce este de față și prezent, și nu numai că-L recunoaște, dar se și întîlnește și trăiește viu comuniunea cu El. Credința îndreptată spre "trecut" - asupra vieții, morții și învierii din zilele lui Pilat din Pont a Omului Iisus-înrădăcinată în acest "trecut", recunoaște permanent că Acela de Care își aduce aminte este viu, "și este și va fi" în mijlocul nostru. Credința nu ar fi putut recunoaște, dacă

132

Euharistia — Taina Aducerii

nu ar fi fost aducere aminte și nu ar fi putut fi aducere aminte, dacă nu ar fi fost cunoașterea Celui de Care ne amintim. Noi n-am trăit "în zilele Trupului Lui", în timpul lui Pilat din Pont și nu putem să ținem minte și să ne aducem aminte de ceea ce s-a petrecut

atunci. Noi cunoaștem cele petrecute nu numai din textele ajunse pînă la noi, ci le cunoaștem prin adevărata amintire și aducere aminte de El, care, în fond, reprezintă credința și viața noastrâ Și aducerea aminte este posibilă, pentru că Cel de Care ne amintim este viu, și tot ceea ce a săvîrșit El "pentru noi și pentru a noastră mîntuire" ne-a dăruit cu viața și moartea Sa, cu învierea și proslăvirea Sa, și ne dăruiește veșnic, făcîndu-ne veșnic pe noi părtași la aceasta. De aceea, noi nu ne aducem aminte de "trecut", ci de El însuși, și această aducere aminte devine intrarea noastră îri biruința Lui asupra timpului - asupra scindării timpului în "trecut", "prezent" și "viitor" - este intrarea noastră nu într-o veșnicie abstractă și imobilă, ci în "viața care este Viață", în care totul este viu, în care totul trăiește prin amintirea de viață făcătoare a lui Dumnezeu, și toate - "fie lumea, fie viața, fie moartea, fie cele de față, fie cele viitoare" - toate sînt ale noastre, căci noi "sîntem ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu" (1 Cor. 22-23). Aceasta este esența acelei aduceri aminte care, după cum am mai spus, alcătuiește baza vieții Bisericii care se realizează, în primul rînd, în slujirea ei divină. Slujirea divină este intrarea Bisericii într-un timp nou, a unei făpturi noi, transformată de Hristos în viață și dar al vieții, salvată de la scindarea în "trecut", "prezent" și "viitor", care se adună prin amintirea lui Hristos. Prin slujirea divină, Biserica - Trupul lui Hristos - trăiește cu viața Lui, cu amintirea Lui, iar nouă ne rămîne ca din nou și iarăși din nou să ne aducem aminte, ceea ce înseamnă să înțelegem și să recunoaștem "cele ce s-au săvîrșit" pentru noi, în noi și cu noi, cele date nouă - crearea lumii, mîntuirea ei de către Hristos și venirea Lui întru slavă; însă întru Hristos, împărăția lui Dumnezeu este deja descoperită și dăruită. A ne aduce aminte înseamnă, cu alte cuvinte, că trecutul și viitorul - ca unele care trăiesc în noi - ne sînt date nouă, transformă' viața noastră și o fac viață în Dumnezeu.

133

XV

Numai în lumina celor spuse mai sus, putem înțelege sensul acelei pomeniri care este parcă o expresie cuvîntătoare a intrării celei mari, a aducerii la Prestol a Darurilor euharistice. în această pomenire, noi includem pe cei pomeniți în amintirea de viață făcătoare a lui Hristos: amintirea lui Dumnezeu despre om, amintirea omului de Dumnezeu, acea amintire dublă care și este viața cea veșnică. Noi ne dăruim unul pe altul - întru Hristos - lui Dumnezeu și, prin această dăruire, confirmăm că cel pomenit și cel ce se dăruiește este viu, căci este în amintirea lui Dumnezeu. Pomenirea este unită cu aducerea și ambele alcătuiesc un întreg, fiind împlinirea lor cuvîntătoare, pentru că Hristos S-a adus pe Sine "pentru toți și pentru toate", pentru că El în Sine ne-a adus și ne-a predat pe toți lui Dumnezeu, ne-a unit pe toți în amintirea Sa. Aducerea aminte de Hristos este intrarea în iubirea Lui care ne-a făcut pe noi frați și apropiați în slujirea Lui. Viața și prezența Lui în noi și în "mijlocul" nostru se adeverește numai prin iubirea noastră față de altul și față de toți; pe Cel trimis,

Dumnezeu îl include în viața noastră, ceea ce înseamnă, în primul rînd, în amintirea unuia față de altul și în pomenirea făcută de unul pentru altul întru Hristos. De aceea, aducînd la Prestol jertfa Lui, noi împlinim amintirea unuia de altui, ne recunoaștem unul pe altul că sîntem vii întru Hristos și că întru El sîntem uniți unul cu altul.

Nu este deosebire între cei vii și cei morți în această pomenire, căci "Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii" (Mt. XXII, 32). în aceasta și constă întreaga bucurie și putere a pomenirii, căci - incluzînd pe cei pomeniți în amintirea lui Dumnezeu cea de viață făcătoare - această pomenire șterge limita dintre cei

vii și cei morți, înțelegîndu-i și văzîndu-i pe toți ca fiind vii în Dumnezeu. De aceea, în Biserica primară ar fi fost imposibil de conceput o slujire separată a "Liturghiei pentru cei morți" (și încă în veșminte negre!). Ar fi fost de neconceput, fiindcă la fiecare Liturghie, prin includerea tuturor în amintirea lui Dumnezeu, se să- vîrșește tocmai unirea tuturor - atît a celor vii cît și a celor morți - în 'Viața care este Viață". în acest sens, fiecare Liturghie "pentru 134

Euharistia — Taina Aducerii

cei morți", prin fiecare amintire și iubire a lui Hristos date nouă, triumfă asupra morții, triumfă asupra despărțirii și uitării. "Despărțire nu va fi, o, prieteni...".

Astfel, pomenindu-ne pe noi înșine, unul pe altul și întreaga noastră viață, ne dăruim lui Dumnezeu și prin această pomenire se împlinește aducerea noastră. Astfel, noi aducem pe Hristos și Hristos ne aduce pe noi, iar această aducere o face posibilă și împlinește pomenirea noastră.

Capitolul șapte

Taina Unității

Imbrătișati-vă unul pe altul cu sărutare sfîntă...

1. 
   Cor. XVI, 20 I
   

în ritualul actual al Liturghiei, vozglasul "Să ne iubim unul pe altul!" ocupă un timp atît de scurt, încît noi nu avem posibilitatea să-l pătrundem, să-l auzim nu numai cu auzul extern dar și cu cel interior. Pentru noi acum, este doar unul dintre vozglasurile care premerg Simbolul Credinței. La început nu a fost așa. Cunoaștem din manuscrisele liturgice ale Bisericii primare că, după acest vozglas, se săvîrșea într-adevăr sărutarea păcii la care participa întreaga Biserică, întreaga adunare. "Cînd vine vremea de a da și primi reciproc pacea, spune Sfîntul Ioan Gură de Aur, noi ne sărutăm unul cu altul. Clericii îmbrățișează pe episcopi, mireni - bărbați pe bărbați și femei pe femei...". Pînă acum, acest ritual s-a păstrat în practica liturgică a nestorienilor, a copților, a armenilor, care nu s-au supus influențelor bizantine de mai tîrziu. Ele reflectă mai mult forma primară a sfintei lucrări euharistice. Și nu numai a lucrării euharistice, căci sărutarea păcii alcătuia o parte de seamă și de neînlăturat a slujirii divine. După botez, episcopul săruta pe cel miruit cu cuvintele: "Domnul să fie cu tine". La hirotonia noului 137

Alexandre Schmetnann

episcop, întreaga adunare - clerici și mireni - saluta pe episcop cu "sărutarea sfîntă", după ce el prezida prima aducere euharistică.

Din istorie, vedem că acest moment al Liturghiei a suferit o schimbare esențială și anume: din acțiune, și încă dintr-o acțiune generală, s-a transformat în vozglas (ecfonis). în legătură cu această schimbare, s-a modificat parțial și conținutul chemării. Vozglasul actual "să ne iubim unul pe altul..." este chemarea la o anumită stare, în timp ce în vechime el reprezenta chemarea la o acțiune: "îmbrâțișați-vă unul pe altul...". După mărturia unor manuscrise, acțiunea aceasta se săvîrrșea chiar fără vozglas: după enunțarea păcii, urma indicarea acțiunii de sărutare care se săvîrșea. în acest fel, este evident - cum se întîmplă adeseori în istoria slujirii divine - că vozglasul a rezultat din acțiune și după aceea a fost treptat sau, mai bine zis, a fost îngustat, fiind redus numai la altar unde și astăzi se săvîrșește între preoți conslujitori și diaconi.

La prima vedere, înlocuirea treptată a acțiunii obștești prin ecfonis, cu toate amănuntele de ritual, nu ar prezenta un interes deosebit. Parcă nu ar cere o lămurire nici ecfonisul, întrucît toți știu că iubirea este principala poruncă creștină și, de aceea, amintirea ei este bine să aibă loc înaintea celei mai însemnate lucrări

sfinte bisericești. în acest caz, nu ar fi tot una dacă amintirea se face fie la chemarea iubirii, fie prin simbolul iubirii? (în sărutarea păcii, comentatorii văd desigur încă un "simbol"). T rebuie să presupunem că dispariția acțiunii a fost legată de numărul în creștere a celor prezenți, de apariția adunărilor numeroase în locașuri mărețe, unde nu se cunoșteau unii pe alții și unde cultul acesta - din punctul nostru de vedere - ar fi fost doar o simplă formalitate.

Toate acestea sînt numai "la prima vedere", pînă cînd vom adînci adevăratul sens liturgic al acestor cuvinte și acțiuni, pînă ce vom adînci sensul îmbinării cuvintelor "iubire creștină". într-adevăr, noi nu ne-am obișnuit cu această îmbinare de cuvinte, am auzit de atîtea ori predici despre iubire și chemări la iubire, încît ne este greu să pătrundem noutatea lor permanentă. Această noutate ne-o arată însuși Hristos: "Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul" (Io. XIII, 34). Lumea cunoștea și pînă la Hristos iubirea, valoarea și înălțimea iubirii; oare nu în Testamentul Vechi aflăm cele două porunci: despre iubirea față de

138

Euharistia — Taina Unității

Dumnezeu (Deut. VI, 5) și iubirea față de aproape (Lev. XIX, 18), care cuprind, după cum a spus Iisus, toată Legea și proorocii?

(Mt. XXII, 40). Atunci în ce constă noutatea acestei porunci, nouă numai în momentul rostirii ei de către Mîntuitorul, ci pentru toate timpurile, pentru toți oamenii, noutate care niciodată nu încetează să fie nouă?

Pentru ca să răspundem la această întrebare, este suficient să amintim caracteristica de bază a iubirii creștine, așa cum este arătată în Evanghelie: "Să iubiți pe vrăjmașii voștri". Cuvintele acestea cuprind o chemare nemaiauzită, de a iubi pe aceia pe care de fapt nu-l iubim. De aceea, aceste cuvinte nu încetează să ne cutremure, să ne sperie și mai ales să ne judece, atîta vreme cît încă nu am devenit surzi cu totul față de Evanghelie. Porunca aceasta fiind nemaiauzită nouă, noi o înlocuim de cele mai multe ori cu o interpretare a noastră umană, vicleană. Pentru o conștiință curată este evident că deja de veacuri, nu numai unii creștini, dar și Biserici întregi afirmă că iubirea creștină trebuie să fie îndreptată spre ce este al său; a iubi ceea ce este natural și vădit: pe cei apropiați și înrudiți, poporul său, țara sa, a iubi toți și pe toate - ceea ce de fapt iubim și fără Hristos și fără Evanghelie. De exemplu, noi observăm în Ortodoxie chiar că naționalismul-în- frumusețat și justificat religios - a devenit de mult o adevărată erezie care mutilează conștiința bisericii, care a dezbinat fără nădejde Răsăritul ortodox și face ca toată vorbăria noastră despre adevărul universal al ortodoxiei să fie o minciună fățarnica. Noi am uitat că despre această iubire - numai "naturală" - se spun în Evanghelie alte cuvinte, nu mai puțin stranii și înfricoșătoare: "Cine iubește pe tată sau pe mamă sau pe fiu sau pe fiică mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine" (Mt. X, 37) și "Cine vine la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mama sa și pe femeia sa și copiii și frații... acela nu poate fi ucenicul Meu" (Le. XIV, 26). Dacă a veni la Hristos înseamnă împlinirea poruncilor Lui, atunci este vădit că iubirea creștină este, nu numai un simplu efort, o "încoronare" și o sanctificare religioasă a iubirii naturale, ci se deosebește radical de această iubire și este chiar contrară ei. Iubirea creștină este cu adevărat iubirea nouă, de care, natura noastră căzută și lumea

139

Alexandre Schmemann

noastră căzută, nu sînt capabile și de aceea nu este posibilă în această lume.

Dar atunci cum să împlinim această poruncă? Cum să iubim pe cei care nu-i iubim? Taina oricărei iubiri nu este oare tocmai că ea nu poate fi niciodată numai rodul voinței, al autoeducării, al exercițiului și chiar al ascezei? Exersînd voința și autoeducarea, se poate ajunge la "bunăvoință", răbdare, egalitate față de oameni, dar nu la iubirea de care Sfîntul Isaac Șirul a spus că "miluiește chiar și pe diavoli". Dar atunci ce poate însemna această poruncă imposibilă a iubirii?

Se poate da numai un singur răspuns: da, porunca aceasta ar fi fost cu adevărat imposibil de înfăptuit și chiar monstruoasă, dacă creștinismul s-ar reduce numai la porunca de iubire. Creștinismul însă este, nu numai poruncă, dar și revelație și dar al iubirii. Tocmai de aceea, iubirea este și poruncită, fiindcă - pînă la a fi poruncă - ea ne este descoperită și dăruită.

Numai "Dumnezeu este Iubire". Numai Dumnezeu iubește cu acea iubire despre care se vorbește în Evanghelie. Și numai în întrupare, în unirea lui Dumnezeu cu omul, adică înIisusHristos,

Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, Iubirea însăși a lui Dumnezeu sau, mai bine zis, însuși Dumnezeu Iubirea s-a descoperit și s-a dăruit oamenilor. Această noutate cutremurătoare a iubirii creștine constă în faptul că în Noul Testament, omul este chemat să iubească cu Iubire dumnezeiască - care a devenit iubire divino- umană - cu iubirea lui Hristos. Noutatea creștinismului nu este în poruncă, ci în faptul că a devenit posibilă împlinirea poruncii. în unire cu Hristos, noi primim iubirea Lui și putem să iubim cu ea și să creștem în ea. "Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfînt Cel dăruit nouă" (Rom. V, 5); Hristos ne-a poruncit nouă să rămînem în El și în iubirea Lui: "Rămîneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămîne în viță, tot așa nici voi dacă nu rămîneți în Mine... Cine rămine în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic... Rămîneți în iubirea Mea" (Io. XV, 4-5, 9).

A rămîne în Hristos înseamnă a fi și a trăi în Biserică. Biserica este Viața lui Hristos comunicată și dăruită oamenilor; Biserica trăiește cu iubirea lui Hristos și rămîne în iubirea Lui. Iubirea lui 140

Euharistia — Taina Unității

Hristos este începutul, conținutul și scopul vieții Bisericii; prin esența sa, iubirea este unicul criteriu al Bisericii, căci toate celelalte sînt cuprinse în ea: "întru aceasta vor cunoaște toți că sînteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi" (Io. XIII, 35). Iubirea este esența sfințeniei Bisericii, căci ea "s-a turnat în inimile noastre de către Duhul Sfînt"; este esența unității Bisericii care "se zidește pe sine în iubire" (Efes. IV, 16), și este esența aposto- licității și a sobornicității, căci Biserica este totdeauna și pretutindeni aceeași unire apostolică unică, "unire legată prin iubire". De aceea, "dacă aș grăi eu în limbile omenești și ale îngerilor, dacă am darul proorociei și cunosc toate tainele și am toată cunoașterea și întreaga credință încît să mut și munții, dar nu am dragoste, atunci sînt nimic. Și dacă eu aș împărți toată averea mea și aș da trupul meu să fie ars, iar iubire nu am, nimic nu-mi folosește"

(1 Cor. XIII, l-3). Iubirea este unicul "criteriu" în Biserică - al unității, sfințeniei, apostolicității și sobornicității - care îi dă întreaga ei valoare și eficacitate.

Biserica este comuniunea iubirii sau, după expresia lui Homia- cov, este "iubirea ca organism", nu numai în sensul că mădularele ei sînt unite prin iubire, dar, în primul rînd, că prin această iubire a unuia față de altul, însăși viața Bisericii descoperă lumii pe Hristos și iubirea Lui, mârturjsește despre El și iubește și mîntuiește lumea cu iubirea lui Hristos. Destinația Bisericii este de a descoperi în lumea căzută că mîntuirea ei este lumea renăscută de Hristos. în lumea căzută domnește dezbinarea, separarea tuturor de toți, pe care iubirea "naturală", a unora față de alții, nu o biruie, și care triumfă și se împlinește în ultima "separare", în moarte... Esența Bisericii, însă, este descoperirea și prezența în lume a iubirii ca viață și a vieții ca iubire. împlinindu-se pe sine în iubire, Biserica mărturisește despre această iubire în lume, o aduce în lume și cu ea "vindecă făptura" care este supusă legii, dezbinării și morții. în Biserică, fiecare primește în mod tainic puterea "de a iubi cu iubirea lui Hristos" (Fii. I, 8) și de a fi martorul și purtătorul acestei iubiri în lume.

Astfel, adunarea în Biserică este înainte de toate Taina iubirii. Noi mergem la biserică pentru iubire, pentru iubirea cea nouă a lui Hristos însuși, care ni se dăruiește în unitatea noastră. Noi

141

Alexandre Schmemann

intrăm în biserică pentru ca această iubire dumnezeiască "să se reverse din nou în inimile noastre", pentru ca din nou și iarăși din nou "să ne îmbrăcăm în iubire" (Col. III, 14), pentru ca, alcătuind Trupul lui Hristos, să putem rămîne în iubirea lui Hristos și să arătăm iubirea Lui în lume. De aceea este atît de dureros că trăirea Bisericii din timpurile noastre este contrară trăirii din Biserica primară, căci Biserica de astăzi are o evlavie limitată la individ - prin care noi ne separăm în mod egoist de adunare și chiar stînd în biserică, continuăm să-i simțim pe unii "aproape" și pe alții "departe" de noi, adunarea continuă să fie o masă impersonală "care nu are contingența" cu noi și cu rugăciunile noastre și ne împiedică la "concentrarea spirituală". Adeseori, oameni cu o stare de spirit parcă "duhovnicească" și de "rugăciune" protestează deschis, ară- tînd lipsa lor de iubire față de adunările cu mulți oameni, care îi împiedică să se roage și caută locașuri mai puțin aglomerate și întunecate, unghere izolate, spre a se separa de "gloată"... într-ade- văr, o astfel de "autoadîncire" individuală nu este posibilă în adunarea Bisericii. Nu acesta este scopul adunării și al participării noastre la adunare. Despre rugăciunea individuală, nu se spune oare în evanghelie: "Cînd te rogi, intră în cămara ta și închizînd ușa, roagă-te..." (Mt. VI, 6). Aceasta nu înseamnă oare că adunarea în Biserică are un alt scop, care este cuprins în însăși cuvîntul "adunare"? Prin adunare se împlinește Biserica, în care participînd la Hristos și la iubirea Lui, alcătuim "noi cei mulți, un singur Trup...".

Atunci, sărutarea păcii ni se descoperă în toată valoarea ei.

Am mai spus că sărutarea aceasta alcătuia o parte de neînlăturat din adunarea bisericească a primelor zile ale Bisericii. Pentru primii creștini, aceasta nu era numai un simbol al iubirii sau o amintire legată de ea, ci era o lucrare sfîntă a iubirii, era semnul și ritualul văzut, în care și prin care - în chip nevăzut dar real - se săvîrșea revărsarea iubirii lui Dumnezeu în inimile credincioșilor, era îmbrăcarea fiecăruia și a tuturor laolaltă în Iubirea lui Hristos. în timpurile noastre, noțiunea de Biserică fiind limitată mai mult la individ și privită egocentric, acest ritual apare ca o simplă "formă" deșartă. Eu nu cunosc pe omul care stă alături de mine în locaș, eu nu pot nici să-l iubesc și nici să nu-l iubesc, căci el îmi este

142

Euharistia — Taina Unității

"străin", deci este un nimeni pentru mine. Iar noi, care ne temem atît de mult de formalism, sîntem totuși "sincer" limitați în individualismul și egocentrismul nostru și uităm principalul. Uităm că, în chemarea "să ne iubim unul pe altul cu sărutare sfîntă" este vorba - nu despre iubirea noastră personală, naturală, umană, cu care într-adevăr nu putem iubi pe cel "străin" pînă nu va deveni "ceva" sau "cineva" pentru noi - ci este vorba de iubirea lui Hristos. Iubirea lui Hristos este minunea veșnică, aceea care transformă și pe cel străin (iar fiecare străin, în adîncul lui, este dușman) în frate, indiferent dacă el are vreo legătură cu mine sau cu viața mea, căci destinația Bisericii constă în a birui înfricoșătoarea