Aşadar, Aristotel trebuie recitit fără „Besserwissen" — adică fără pretenţia că noi ştim mai bine cum ar fi trebuit el să gîndească, să explice, să scrie; fără a ne indigna apoi dacă el procedează altfel; fără a-i tăia gîndirea în felii, fără a căuta cu tot dinadinsul contradicţii, nepotriviri, erori pe care în cele din urmă să le explicam recurgînd la ceea ce în ştiinţă se numesc ipoteze ad boc. El trebuie citit cu atenţie, cu concentrare, as spune chiar, cu deferentă, dar mai ales făcînd efortul serios de a-1 înţelege, aşa cum este şi nu aşa cum am dori noi, poate, să fie.
JJar atunci cum trebuie să tratăm faimoasele contradicţii ale
1 Aristotel, şi, mai ales pe cele din Metafizica ? Să le neglijăm cu totul, m felul celor vechi, sau, doar parţial, în felul unui interpret contemporan ca Giovanni Reale ? Să le explicăm prin paradigma »istorico-genetică", precum Jaeger ? Să le punem pe seama şcolii,
16
ANDREI CORNEA
precum Grayeff ? Ori să vedem în ele rezultatul confruntării sisifice cu „natura lucrurilor", precum face, în cheie existenţialista, Pierre Aubenque ?
Iarăşi, esenţialul este să procedăm fără „Besserwissen": trebuie să pariem, dacă pot să spun aşa, pe unitatea gîndului lui Aristotel; trebuie să presupunem că, atunci cînd ne izbim de contradicţii, este probabil că noi sîntem aceia care nu înţelegem bine şi se cuvine să ne dublăm eforturile. Fireşte, persistenţa anumitor nepotriviri şi contradicţii nu poate fi exclusă, dar a accepta imediat, aproape cu încîntare, contradicţia înseamnă a recurge la o soluţie comodă, pe care numai depărtarea în timp a Maestrului şi felul nu foarte clar în care a fost editată opera să pare s-o autorizeze. A diseca un text filozofic fundamental după straturi, epoci şi autori prezumtivi înseamnă a anula acel text din punct de vedere filozofic, după cum înseamnă totodată şi a dizolva comentariul filozofic într-o vanitoasă întreprindere de pedanterie filologică.
VI. Notă asupra prezentei traduceri
1. Orice text, şi mai ales orice text vechi pune grele probleme de traducere. Dar Metafizica lui Aristotel poate bate multe recorduri. Textul are un pronunţat caracter tehnic şi e împînzit cu termeni cărora Aristotel le dă un sens special, uneori greu de precizat cu exactitate. Alteori, acelaşi cuvînt are mai multe semnificaţii, considerabil de diferite între ele. Iar mulţi dintre termenii lui esenţiali desfid o traducere riguroasă într-o limbă modernă. E de presupus, după cum am atras atenţia, că Aristotel se adresa discipolilor, sau oricum, unui public iniţiat deja în elementele filozofiei sale şi care îi cunoştea vocabularul de bază. De aceea obscurităţile (pentru noi) nu sînt deloc rare. Sintaxa, şi ea, lasă de dorit uneori, mai ales din pricina conciziei, sau a unor lungi incidente intercalate.
E evident că, în aceste condiţii, toate traducerile, de sute şi sute de ani, se bazează pe explicaţiile extensive ale marilor comentatori aristoteliciem din Antichitate, cum ar fi Alexandru din Aphrodisias sau Simplicius. Aceasta nu înseamnă că versiunile nu sînt, totuşi, foarte diferite între ele. Printre cele mai cunoscute, pe care le-am consultat, se numără traducerea în franceză a lui J. Tricot, aceea în engleză a lui David Ross, aceea în italiană a lui Giovanni Reale.
LĂMURIRI PRELIMINARE
17
După părerea mea, o traducere a Metafizicii pune patru riscuri principale: l) riscul de a cădea în parafraza scolastică, impusă de tradiţie, şi care duce la o versiune ce poate părea omului de azi greoaie şi aproape ininteligibila; 2) riscul de a încerca „literaturizarea" şi cosmetizarea textului; 3) riscul de a moderniza prea mult; şi 4) riscul literalităţii. în ceea ce mă priveşte, cred că cel de-al treilea risc este cel mai mic şi, de aceea, 1-am asumat mai degrabă pe acesta. Am considerat, de asemenea, obligatoriu să explic textul, după puterile mele şi urmînd modelul altora, prin note, introducere şi aparat critic.
în româneşte, Metafizica s-a mai tradus de două ori: prima versiune îi aparţine lui Ştefan Bezdechi, publicată în 1965, retipărită, din păcate, fără nici o modificare la editura IRI în 1996. E o traducere bună, dar care încearcă pe alocuri sâ-1 „înfrumuseţeze" pe Aristotel. Notele sînt de multe ori utile, prea adesea însă suferă din pricina interpretării vulgar-marxiste, şi au, în general, prea puţină adîncime filozofică. Cea de-a doua traducere, incompletă în momentul cînd scriu aceste rînduri, aparţine profesorului Gh. Vlăduţescu, şi a apărut la editura Paideia în 1998. Aceasta încearcă o abordare literală a textului, ceea ce o face, în mare măsură, ininteligibilă. Nici una dintre cele două versiuni nu este însoţită de lămuriri preliminare sau de studii introductive.
2. Traducerea de faţă propune, pentru redarea unor termeni-cheie ai lui Aristotel, unele formule noi în tradiţia versiunilor aristotelice. Mă simt, de aceea, obligat să explic cîteva dintre opţiunile esenţiale.
a) TO 6v fj 6v . Această faimoasă expresie din Metafizica este, în general, redată de traducătorii români prin „Fiinţa ca fiind", sau „Fiinţa ca Fiinţă", (în alte limbi, se folosesc termeni echivalenţi ca „Etre" sau „Being".) De fapt, formula ar trebui tradusă prin „realitatea ca atare", sau „existenţa ca atare". Ca să păstrez totuşi ceva din parfumul expresiei greceşti, fără a o trăda prea mult, am folosit expresia: „ceea-ce-este caftind". Am tradus pluralul m OVTCC prin „lucruri" sau „existenţe".
b) crunta. Acest termen-cheie al Metafizicii este, în conformitate cu tradiţia scolastică, redat de regulă de traducători prin termenul „substanţă" (sau cuvinte similare în limbile europene), iermenul mi s-a părut nepotrivit şi derutant: în primul rînd, deoa-
i
18
ANDREI CORNEA
rece, pentru oamenii de azi, este insuficient de diferenţiat de termenul „materie". Or, la Aristotel noţiunea desemnată astfel este aproape opusă noţiunii de „materie". Pare, de asemenea, nepotrivit să vorbim despre „om", sau „cal", ca despre „substanţe". Iar, să spui că, de pildă, „Socrate este o substanţă individuală", sună barbar la culme. Aşadar, am preferat termenul de „Fiinţă", care redă relativ bine sensul cuvîntului grec în accepţiunea care ne interesează şi care, întocmai ca şi acesta, este un derivat nominal al verbului „a fi". L-am scris cu majusculă, pentru a nu crea confuzii cu „fiinţă", sinonim pentru „vietate".
c) TO crunftepTiKâi;. Termen tradus, de obicei, prin „accident", uneori „proprietate". Am folosit cuvîntul „context" sau, după caz, expresia „proprietate contextuală". Termenul redă satisfăcător ideea că există o caracteristică a subiectului, care, deşi poate fi importantă, nu este cuprinsă în definiţia sa. Dimpotrivă, termenul scolastic „accident" sugerează întîmplarea, hazardul, ceea ce nu corespunde decît parţial conceptului aristotelician.
d) eîSoţ. Cînd Aristotel îl foloseşte ca sinonim pentru Î8£a, eî8oi; înseamnă „Idee" sau „Formă" platoniciană. Aristotel neagă existenţa unor atare entităţi, separate de lucrurile senzoriale, în acest context, am preferat termenul „Formă", scris cu majusculă, celui de „Idee". In schimb, cînd am scris „formă", este vorba despre „forma" aristotelică, imanentă lucrurilor materiale, în acest sens, eî5oq este aproape sinonim cu u,op
e) ama, ai'tiov. Termenul este, conform tradiţiei scolastice, redat de traducători prin „cauză". Numai că noţiunea aristotelică de „cauză" cuprinde mult mai mult decît există în conţinutul exprimat de termenul nostru modern. Mi se pare nepotrivit, de pildă, să denumim scopul, finalitatea — „cauză". Si chiar forma sau definiţia nu sînt „cauză" în sensul modern. Am tradus, aşadar, termenul prin „raţiune de a fi", formula ce mi se pare că îmbrăţişează relativ bine complexitatea noţiunii aristotelice.
f) Swau.ii;. Am preferat de obicei cuvîntul „virtualitate" celui folosit în mod obişnuit, de „potentă". El aduce o nuanţă de prezenţă fantomatică, de existenţă incompletă, indecisă, ceea ce mi se pare că redă bine intenţia lui Aristotel. Astfel, pentru Aristotel, mate-
LĂMURIRI PRELIMINARE
19
ria este „virtualitatea formei", ea putînd deveni formă, dar puţind totodată să nu devină. Uneori, am folosit termenul de „capacitate".
e) evepyetoc, evieA^eu*- Am tradus ambele cuvinte prin „actualizare" (utilizînd, după caz, fie formele verbale, fie cele nominale ale cuvîntului) şi nu prin „act", aşa cum fac multe traduceri (inclusiv cele două româneşti precedente), ce urmează tradiţia. Ar fi, într-adevăr, greu de înţeles pentru un cititor neprevenit ce vrea să spună Aristotel cu „potenţa care devine act" sau cu „forma este actul", dar gîndul său e mult mai transparent dacă spunem că „o virtualitate se actualizează" sau că „forma este actualizarea unei virtualităţi". Aristotel foloseşte practic sinonimic evepyeicc şi evrEA^eia, dar există o anumită diferenţă de nuanţă între ele. Primul termen înseamnă, literal, „a fi în activitate" şi arc un sens mai degrabă cinematic: „actualizarea" prin mişcare a unei virtualităţi. Cel de-al doilea înseamnă mai degrabă „a realiza o finalitate" şi are o semnificaţie existenţială: fiecare lucru îşi caută destinul, îşi realizează finalitatea, devine ceea ce este, şi, în această măsură, îşi obţine forma.
h) xcopicrcov. Ca şi £Î8oţ, şi acest termen, esenţial la Aristotel, are un dublu sens în funcţie de referent: cînd Aristotel are în vedere Formele platoniciene, xwpunov desemnează proprietatea acestora de a fi transcendente, de a constitui o lume aparte. Am folosit în acest caz cuvîntul „separat" sau „separabil". Cînd Aristotel se referă la proprietatea Fiinţei de a subzista în chip relativ, chiar atunci cînd atributele sale contextuale se modifică, am tradus xcopioiov prin „autonom".
i) Kaff otmo. E o sintagmă tradusă de obicei prin „în sine". Am preferat cuvîntul „intrinsec".
)) A.6yoi;. Cuvînt extrem de polisemie în greacă. La Aristotel în Metafizică este de multe ori sinonim cu eîâoţ. Alteori, trebuie mai degrabă tradus prin „definiţie", sau prin „noţiune", exprimînd aspectul logic al formei sau al Fiinţei.
k) TO ti fjv eîvcu. Această expresie foarte tehnică (quidditatea scolasticilor) a lui Aristotel am tradus-o, aici urmînd tradiţia, prin „esenţă". Uneori însă, pentru mai multă claritate, am folosit expre-s'a „ce-este-în-sine-ceva". Ea este sinonimă cu 16 ti ecti, adică „ce-este-le lucrului", şi, cum arată Aristotel în Cartea Eta, cu de-iniţia formală sau cu noţiunea (ce exprimă forma sau actualizarea).
20
ANDREI CORNEA
1) cptiaic;. Cuvînt tradus în general prin „natura". In Metafizica este, nu arareori, un sinonim pentru Fiinţa.
Pentru felul cum am tradus alţi termeni, vezi lămuririle la locul respectiv.
La baza prezentei versiuni stă textul grec al monumentalei ediţii a Metafizicii în trei volume a lui Giovanni Reale, Milano, 1993, şi, pe alocuri, ediţia clasică a lui David Ross.
3. Am inserat între bare oblice // cuvintele pe care le-am suplinit eu însumi pentru a face textul aristotelic mai clar. Inserturile între paranteze drepte [ ] reprezintă porţiuni de text socotit corupt sau neautentic de majoritatea marilor ediţii critice.
4. în traducere, note, lămuriri preliminare şi interpretare am fost călăuzit de o intuiţie de bază: aceea că Aristotel rămîne un autor esenţial si profund actual al începutului noului secol, în particular, Metafizica poate sugera răspunsuri în dezbaterile de idei contemporane privind relativismul şi universalismul, ori pragmatismul şi esenţialismul. Nu putem atunci privi decît cu stupoare şi tristeţe o judecată ca aceea a lui Werner Jaeger, care îl istoricizează şi îl contextualizează pe Aristotel, pînă la punctul de a-i contesta o semnificaţie filozofică generală şi actuală: „văzut din perspectiva modernă, Aristotel este pur si simplu reprezentantul tradiţiei, si nu simbolul propriilor noastre probleme sau al unui progres liber si creator al cunoaşterii."^ Dar nu-i nimic nou sub soare! Ne vm în minte vorbele lui Aristotel: „Dacă cei care au examinat adevărul în cea mai mare măsură cu putinţă... dacă tocmai aceştia au asemenea opinii... cum de n-arfi îndreptăţită descurajarea celor care se apucă să filozofeze?" (Metafizica, Cartea Gamma, cap. 5)
Traducerea şi interpretarea lui Aristotel reprezintă, la drept vorbind, o imensă operă colectivă, un fluviu majestuos şi fără sfîrşit, în care nenumărate pîraie de diferite puten se confundă şi se amestecă necontenit. Esenţialul este, atunci, să vii cu apa ta, mai puţină, sau mai bogată, la marele fluviu: „Căci, dacă, luate individual, contribuţiile ştiinţifice rănim nule sau mediocre, din adăugarea tuturor iese ceva măreţ" (Metafizica, Cartea alpha mic, cap.l).
ANDREI CORNEA
LĂMURIRI PRELIMINARE
21
NOTE
1 David Ross, Aristotel, Bucureşti 1995 (numeroase ediţii în engleză din 1923), p-21.
2 V. Giovanni Reale, Arutotele, Metafisica, Milano, 1993, voi. I si idem, // concetto di filozofia prima e l'unita della metafizica di Aristotele, Milano 1993.
3. Hans Reiner „Die Entstehung und urspriingliche Bedeutung des Namens Metaphysik", în voi. Metaphysik und Theologie des Anstoteles, ed. de Fritz-Peter Hagen, Darmstadt 1969 (culegere de articole).
4. Reale, op. cit.
5. Werner Jaeger, Aristotle, Fundamentali of the History of bis Development, Oxford, 1934.
6. Idem, „It is totally inadmissible to treat the elements combined in the Corpus Metaphysicum as if they were a unity, and to set up, for purposes of comparison, the avarage result of these entirely hete-rogenous materials."
7. Idem, p. 170.
8. Reale, // concetto di filozofia prima.
9. V. şi Georg Patzig, „Theology and Ontology in Aristotle's Metaphysics", în voi. Articles on Aristotle, voi. 3 ed. by Jonathan Barnes, Malcolm Schonfield, Richard Sorabji, London 1979. El scrie: „It is clear from this remarks that the embarassing contradiction between a « first philosophy » which îs universal ontology and a « first philosophy » which, as theology, investigates only the substance of God simply did not exist for Aristotle."
10. V. Reale, // concetto di filozofia prima ...
11. William Humbert Crilly, The role of Alpha Minor în Aristotle '> Metaphysics, Fribourg 1962.
12. Leon Robin, Greek Thought and the Ongins of the Scientific Spirit, New York, 1967, p. 308, apud Giovanni Reale, Platan and Aristotle. A History ofAncient Philosophy, New York, 1990, p. 386.
13. Jaeger, op. cit.
14. Jaeger, op. cit.
15. Felix Grayeff, Aristotle and his School. An inquiry mto the istory of the Penpatos with a Commentary on Met. Zeta, Eta,
Lambda and Theta, London 1974.
22
ANDREI CORNEA
16. E teza lui Pierre Aubenque, Problema Fiinţei la Aristotel, Bucureşti, 1998(1962).
17. Vezi acuzaţia de „gîndire lineară" discutată în savuroasa denunţare a clişeelor postmodermste în Alan Sokal —Jean Bricmont, Intellectual Impostures, London 1998 (1997).
18. Jaeger, op. cit., p. 368.
INTERPRETARE LA METAFIZICA LUI ARISTOTEL
Oricine se duce la doctor află, si încă pe propria piele, deopotrivă măreţia şi mizeria ştiinţei medicale: o ştiinţă care face uneori miracole, care a acumulat un număr excepţional de cunoştinţe şi oferă nenumărate explicaţii, pe de-o parte; pe de altă parte, o ştiinţă care, adesea, se poticneşte în cazul individual, ce desfide, prin imprevizibilitatea sa, şi regula, şi ştiinţa, şi raţiunea.
Această măreţie şi această mizerie ale ştiinţei erau la fel de actuale pe vremea lui Anstotel, cum au rămas şi acum, la începutul noului mileniu. Mai mult, ele caracterizau şi caracterizează ştiinţele naturii şi ale omului în ansamblu. Dar care este explicaţia acestui tablou, etern contrastant ? Oare ar putea fi depăşită alternativa: sau regulă universală — sau caz individual, în ceea ce priveşte ştiinţele naturii şi ale omului, şi cum anume ? — iată chestiuni care 1-au preocupat profund pe Aristotel. Iar paginile pe care noi le citim astăzi sub titlul de Metafizica nu sînt, după gîndul meu, altceva decît umbra în scris a acestei preocupări obsesive.
Adversarii lui Anstotel
Filozofia se naşte — ne spune Aristotel în Cartea Alfa Mare a Metafizicii — din uimirea noastră dinaintea minunăţiilor naturii şi ale vieţii. Şi totuşi mai există şi o altă sursă a ei, extrem de evidentă la Anstotel, ca şi la oricare alt filozof: anume opoziţia, adversitatea chiar faţă de „uimirile" altor gînditori. Astfel, primii "lozofi ai naturii — Thales, Anaximandru, Xenophan — au reacţionat nu numai dinaintea spectacolului extraordinar al misteru-ui cosmic, dar mai ales dinaintea formulelor mitologiei home-nce si hesiodice, care aveau pretenţia de a dezlega misterul cu mijloacele mitului. Filozofii care i-au urmat, de exemplu, pita-
24
ANDREI CORNEA
goricienii sau Platon, au practicat şi ei nu doar uimirea filozofică, ci şi opoziţia filozofică faţă de predecesori, astfel încît motivele de uimire, în loc să se împuţineze, s-au înmulţit.
„Uimirea fundamentala" a lui Aristotel, cel puţin aşa cum o putem bănui din Metafizica, ar putea fi numită, după părerea mea, „problema ştiinţei". Ea este formulată, încă din primele paragrafe ale Cărţii Alpha Mare a Metafizicii, atunci cînd filozoful caută să stabilească în ce măsură ştiinţa este o înţelepciune reală. Or, el observă un fapt paradoxal: omul de ştiinţă (sau artizanul înţelept, cum îl numeşte el în acest punct), deşi are acces la înţelegerea cauzelor si a raţiunilor de a fi ale lucrurilor, sau la cunoaşterea principiilor, se întîmplă ca, în practică, să eşueze şi să fie întrecut de omul cu bogată experienţă, dar care ignoră explicaţiile ştiinţifice, şi care este incapabil să-1 înveţe pe un altul ceea ce el ştie în mod practic, în medicină mai ales, această insuficienţă apare în chip dureros (şi apare şi astăzi, nu numai în vremea lui Aristotel): ştiinţa are drept obiect universalul, dar natura este, în sens imediat şi direct, alcătuită din lucruri individuale, sau din indivizi: ştiinţa medicală îl are în vedere pe „omul generic", dar cel care suferă efectiv şi trebuie vindecat, nu e „omul", ci numai Socrate, Callias, sau Măria.
Or, tocmai de aici apare opoziţia Stagiritului faţă de principalele soluţii anterioare: pentru sofişti, precum Protagoras, care pre-luaseră unele dintre ideile mai vechilor filozofi ai naturii, ca Em-pedocles sau Anaxagoras, realitatea este în mod fundamental dispersată, rezumată la fapte individuale, iar lumea constă dintr-un flux continuu şi inconstant de evenimente. Nu există standarde universale de apreciere şi de evaluare; adevărul este relativ, în sensul că el depinde de raportul rostirii cu autorul său: aceasta este cea mai probabilă semnificaţie a faimoasei formule a lui Protagoras: „omul este măsura tuturor lucrurilor". In fine, nu există o distincţie între fapte şi interpretări, între intrinsec şi extrinsec, între esenţă şi aparenţă; sau, după cum spune Aristotel: „aceşti filozofi suprimă Fiinţa", adică ei neagă că ar putea exista în lume un sîmbure de stabilitate. Evident că, în această situaţie, orice ştiinţă devine imposibilă. Există, în schimb, numai retorici, adică arte ale persuasiunii şi ale justificăm, şi rămîn valabile numai experienţele
INTERPRETARE LA METAFIZICA
25
individuale, locale, incomunicabile, ori, cum ar spune Michael Polanyi, numai „cunoaşterea tacită".
De partea cealaltă, se poziţiona Platon mai ales, cît şi platonismul urmaşilor imediaţi ai lui Platon, precum Speusippos sau Xenocrate, direcţie de gîndire pe care Aristotel o cunoştea foarte bine, deoarece fusese el însuşi un platonician în tinereţe. Soluţia platonică este la antipodul celei sofistice: după platonicieni, realitatea, este eternitatea, imperisabilitatea, coerenţa absolută, stabilitatea şi constanţa perfectă, este rezistenţă la orice devenire şi transformare. Dar această realitate nu se află decît în lumea Formelor, adică într-o transcendenţă separată de lumea fizică, a senzaţiilor, a lucrurilor. Ştiinţa este posibilă, dar — vedem dintr-un pasaj al Republicii lui Platon — numai în măsura în care ea priveşte la Formele transcendente, pur inteligibile, şi nu la reflexele sau umbrele lor materiale, precum sînt chiar şi astrele pentru astronomie. Dar ce ne facem cu fizica sau cu medicina, în aceste condiţii ?
Paradoxal, platonismul ajunge la o concluzie practică asemănătoare cu sofistica: lumea materială, senzorială, cea în care trăim efectiv, nu are parte de ştiinţă. Iar dacă, pentru sofişti, aceasta se întîmplă pentru că, în general, nu poate exista ştiinţă, ci doar diferite arte ale persuasiunii, pentru platonicieni faptul are loc fiindcă numai în lumea Formelor poate exista ştiinţa. Or, între tărî-mul Formelor şi lumea materială există, practic, un abis insurmontabil.
Numai că Aristotel — fiu de medic şi el însuşi naturalist — e convins că, dacă ştiinţa înregistrează uneori eşecuri şi e întrecută de oamenii cu experienţă practică, aceasta nu se întîmplă totuşi ca regulă generală; ştiinţa are şi ea adesea rezultate cu care se poate lăuda. Iar simpla ei existenţă dovedeşte că nici sofiştii, nici pla-tonicienii nu au dreptate.
JJar asta nu e totul, ba e chiar puţin: căci ştiinţa nu se rezumă la obţinerea unor rezultate, fie şi excepţionale, chiar dacă nici acestea nu sînt de trecut cu vederea, ci sensul ei fundamental stă în aflarea „de ce"-ului lumii şi al lucrurilor. Faptul că putem descrie un fenomen, ba chiar că putem prevedea unele consecinţe ale sale niuie este de ajuns. Omul posedă o aspiraţie naturală să ştie, adică sa înţeleagă, să caute explicaţii raţionale — afirmă Aristotel, într-o
26
ANDREI CORNEA
celebră formulă, chiar în deschiderea Metafizicii. Această aspiraţie nu se reduce — aşa cum credeau mulţi pe vremea aceea, şi cum cred încă şi mai mulţi în zilele noastre — la considerente şi avantaje practice. La ce ne slujeşte, într-adevăr, să ştim cum a arătat Universul în primele secunde ale existenţei sale după Big Bang ? De ce ar trebui să fim preocupaţi de modul cum se va sfîrşi Universul, de vreme ce oricum aceasta se va petrece peste miliarde de ani ? Din punct de vedere practic, tabelele astronomice ale lui Ptolemeu — cu unele corecţii — mai sînt şi astăzi valabile pentru navigatori; la ce au servit, aşadar, în chip practic, teoriile lui Copernic şi Gahlei ? Pînă la zborurile cosmice — deloc. Să fie vorba, în descoperirile ştiinţifice, numai despre o simplă schimbare de paradigmă, cum spune Thomas Kuhn, legată mai curînd de un nou „stil" al epocii ? Iată ceva cu care Anstotel nu ar putea fi de acord!
Aristotel este, prin urmare, încredinţat că ştiinţa rămîne posibilă şi că ea este chiar esenţială pentru om — este chiar poarta sa către libertate şi divin. Cum poate fi ea atunci exclusă, fie în general din realitate — cum cred sofiştii —, fie din realitatea aceasta, în care noi trăim efectiv — cum vor Platon şi platonicienn ? Si ce valoare mai are o ştiinţă fără referent, sau una al cărei referent este numai o ipotetică şi, oricum, transcendentă lume a Formelor ?
Bătălia lui Aristotel se poartă, prin urmare, pe două fronturi: primul front, situat la „stînga", este deschis împotriva relativismului sofistic, care se inspira, pe de-o parte, din unele cercetări ale filozofilor naturii, pe de alta, din preocupările pentru retorică şi politică ale sofiştilor. Al doilea front, „la dreapta", presupune lupta cu pitagorismul şi platonismul, care acordau prea mult transcendentului pe care îl separau dramatic de imanenţa în care noi trăim, încercarea Metafizicii, prin urmare, aceasta este: cum se poate explica această lume, dar fără a o desprinde, a o rupe definitiv de acea lume, de care totuşi nu ne putem lipsi. Iar întrebarea „cum e posibilă ştiinţa în lumea aceasta" revine la a întreba: cum se pot înţelege mişcarea şi transformarea, atunci cînd orice înţelegere reală, intelectuală presupun constanţă, permanenţă şi mai ales un punct staţionar de referinţă, ceea ce pare anevoie de aflat numai în lumea aceasta ?
INTERPRETARE LA METAFIZICA
Multiplicitatea sensurilor realităţii
Dostları ilə paylaş: |