Creştinism şi cultură

Cultura în perspectiva creştină

Vechea cultură antică a primit o cu totul nouă dimesiune după venirea lui Iisus Hristos şi mai ales după evenimentele vieţii sale pământeşti culminând cu învierea, înălţarea Sa triumfătoare la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui. Până la Hristos aceste lucruri fuseseră profeţite dar nu au fost împlinite. S-ar putea ridica întrebarea: cu ce a putut modifica viaţa terestră a lui Hristos cultura umană în genere? Răspunsul la această întrebare ne este oferit de volumul de faţă. Au existat mutaţii culturale majore mutatis mutandis după anul 33 după Hristos, în viaţa culturală a umanităţii. Până la acest an nu s-a mai pomenit de nimeni ca un mort să fie înviat şi aceasta nu pentru o anumită perioadă de timp ci veşnic. Vechii filosofi şi profeţi antici teoretizau sau explicau anumite trăsături ale veşniciei dar nimeni nu a experimentat-o cu propria viaţă. Prin urmare se subînţelege că raporturile culturale la noua realitate instaurată în sânul umanităţii erau dificil de exprimat şi comentat în termeni creştini încă de la început. Cultura este un domeniul uman şi prin urmare raportarea la învierea omului şi la destinul său ultim de dincolo de mormânt nu poate evita şi acest sector al umanului. De fapt în faţa pildei vieţii Mântuitorului credem că nu au existat aspecte umane care să nu fi fost atinse de actul învierii hristice. În acest sens prezentul volum îşi propune să chestioneze în ce măsură lumea de astăzi este creştină sau dacă eventual nu trăim decât într-o lume post-creştină. Un alt scop al studiilor prezente este să analizeze probabilitatea că dacă lumea de astăzi nu este creştină atunci ce este ea în ultimă instanţă?

Dincolo de declinul lumii antice păgâne lumea creştină a adus cu sine re-culturalizarea sau mai bine spus transformarea antichităţii. Acest proces de redefinire a anticului a adus cu sine o nouă problematică şi o nouă raportare a individului la problemele esenţiale ale vieţii: ca naştere, vieţuire, moarte şi în cele din urmă înviere. Dacă Vechiul Testament profesa o cultură teocratică şi monotesită, Noul Testament aduce cu sine, începând de la Evanghelia lui Matei şi până la Apocalispsă o nouă dimensiune a individului în creştinism. Este vorba de civilizaţia creştină, de nivelul de dezvoltare materială şi duhovnicească a creştinului în societatea în care se încadra el. Cultura creştină formată din transformarea celei greco-romane a dat naştere la civilizaţia creştină. Ar fi interesantă o diagnoză dacă această cultură mai este realmente existentă astăzi. Căderea omului a fost restabilită la nivel obiectiv de învierea Domnului. Această înviere este trăită la nivel eccelsial de fiecare om în viaţa creştină de zi cu zi. Această viaţă este încorporată şi exprimată mistagogic cel mai bine prin intermediul slujirii liturghiei. Astfel cultura creştină nu a evitat contactul cu restul culturilor ci mai mult le-a schimbat sensul, le-a conferit o nouă dimenisune şi un nou aspect, cel al pocăinţei. S-a născut o nouă cultură din pocăinţă şi din părere de rău pentru faptele rele comise în această viaţă. Cultura promovată de Ortodoxie nu era o cultură centrată pe un aspect juridic sau penal ci pe nivelul şi şansa de pocăinţă pe care o are penitentul în faţa lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este iubire, El voişte ca toţi să aibă şansa mântuirii şi a vieţii veşnice fericite de dincolo de mormânt.

Toate demersurile lumii pre-creştine au fost interpretate ca şi o pregătire evanghelică. Elementele care nu au corespuns învăţăturilor creştine au fost trecute cu vederea şi nu au fost luate în considerare. Pe lângă analiza acestei tematici, volumul de faţă mai include şi alte probleme care sunt în strânsă legătură cu aspectul dezbătut în principal. Creştinismul este analiza în raport cu ceea ce numim istorie şi cu câteva alte subiecte din istoria creştină. Controversa iconoclastă este şi ea o problemă cu largi implicaţii culturale fiindcă creştinismul a adus cu sine o transfigurare a artei în general şi naşterea icoanelor. Icoanele sunt o expresie culturală a artei şi o modalitate de exprimare a geniului creştin. Se ştie că Dumninica Ortodoxiei a culminat cu biruinţa controversei iconoclaste, adică acceptarea folosirii în cultul creştin a icoanelor dimpreună cu toată semnificaţia lor religioasă. Icoana a adus cu sine şi o nouă dimenisune culturală. Conştienţi de interdicţia vetero-testamentară de a nu idolatriza pietre, ziduri sau lemne, icoana aduce cu sine o schimbare în modelul cultural care nu a mai existat încă până la ea. Astfel spus icoana ca şi formă artistică devine un «garant al deloc iluzorii Întrupări lui Dumnezeu.» În prezentul articol nu se pune accent prea mult pe rostul didactic, cultural şi estetic al icoanei ci mai mult pe cel istoric.

Prezentul volum mai include şi alte studii de specialitate colectate prin generozitatea profesorului şi cărturarului Richard Haugh.

Radu Teodorescu

CUPRINS
Capitoul I
Credinţă şi cultură
Capitolul II
Situaţia Critică a Istoricului Creştin
Capitolul III
Antinomiile istoriei creştine: Imperiu şi Deşert
Capitolul IV
Controversa iconoclastă
Capitolul V
Creştinism şi Civilizaţie
Capitolul VI
Problema socială în Biserica Ortodoxă Orientală
Capitolul VII
Patriarhul Ieremia al II-lea şi pastorii lutherani
Capitoul VIII
Versiunea greacă a Mărturisirii de la Augsburg
Capitolul IX
Bisericile ortodoxe şi mişcarea ecumenică înainte de 1910
Boemienii şi Bizantinii – Relaţiile dintre est şi vest de la Reformă până în secolul al nouăsprezecelea – Începutul secolului al nouăsprezecelea – Între Biserici – În spre secolul douăzeci

CAPITOLUL 1
Credinţă şi cultură
I
Trăim într-o lume schimbată şi schimbătoare. Acest lucru nu poate fi negat chiar şi de cei din mijlocul nostru care ar putea fi lipsiţi de dorinţa sau nepregătiţi sau cei care vor să mai zăbovească în acest veac ce trece cu repeziciune. Dar nimeni nu poate scăpa de neplăcerea de a aparţine unei lumi în tranziţie. Dacă acceptăm clasificările tradiţionale ale epocilor istorice într-un tot “organic” şi “critic,” nu este nici o îndoială că veacul nostru prezent este un veac critic, un veac al crizei, un veac al unor tensiuni nerezolvate. Auzim mult prea adesea în veacul nostru despre “sfârşitul civilizaţiei,” despre “declinul occidentului,” despre “o civilizaţie aflată în proces” şi multe altele asemănătoare. Uneori s-a sugerat că acum trecem printr-o “mare fărămiţare,” deşi această fărămiţare este cea mai mare schimbare din istoria civilizaţiei nostre care este mai mare şi mai radicală decât schimbarea de la Antichitate la Evul Mediu şi de la Evul Mediu la vremurile Moderne. Dacă acest lucru este adevărat, după cum s-a afirmat de Hegel, faptul că “istoria înseamnă judecată” (Die Weltgeschichte ist Weltgericht), atunci există unele epoci credincioase, atunci când istoria nu numai că judecă, dar după cum s-a mai întâmplat se condamnă pe sine la distrugere. Ne este amintit persistent de experţi şi profeţi că civilizaţile se ridică şi se prăbuşesc şi că nu este nici un motiv special să credem că propria noastră civilizaţie v-a scăpa de această soartă comună. Dacă există un anumit viitor istoric, este cât se poate de posibil că acest viitor este rezervat pentru o altă civilizaţie şi o altă generaţie, cât se poate de probabil pentru una cât se poate de diferită de a noastră.

Este foarte obişnuit în zilele noastre şi chiar foarte la modă să spunem că deja locuim “într-o lume post-creştină” – indiferent care ar fi înţelesul acestei fraze pretenţioase – într-o lume care, subconştient sau deliberat, este “restrasă” de la sau despărţită de creştinism. “Trăim în ruinele civilizaţilor, nădejdilor, sistemelor şi a sufletelor.” Nu numai că ne găsim la răscruce de drumuri, unde calea cea adevărată pare să fie nesigură, dar mulţi dintre noi s-ar întreba şi dacă există cu adevărat vreo cale care să fie în siguranţă şi orice fel de prospect de a păşii pe ea. Nu este oare adevărat că civilizaţia noastră se găseşte pe sine într-un impas din care nu există ieşire, cu excepţia costului unei explozii? Care este cauza problemei? Care este cauza primară sau ultimă a acestui colaps iminet şi tentant? Este oare numai “eşecul nervului” din câte s-a sugerat uneori sau o “îmbolnăvire de moarte,” o boală a duhului, pierderea credinţei? Nu există nici un acord comun cu privire la acest punct. Totuşi pare să existe un accord considerabil cu privire la faptul că lumea noastră culturală a fost cumva dezorganizată şi dezorientată astfel că nu a mai rămas nici un principu atoate-cuprinzător care ar putea aduce elementele mişcătoare împreună. Fiind creştini putem fi mult mai precişi şi mai siguri. Am putea susţine că este tocmai moderna retragere de la creştinism, indiferent ce dată istorică am putea discerne ca şi punct de început, care stă la baza crizei noastre prezente. Epoca noastră este mai mult decât orice o epocă a necredinţei şi pentru acest motiv o epocă a nesiguranţei, confuziei şi disperării. Există atât de mulţi în zilele noastre care nu au nici o nădejde fiindcă şi-au pierdut orice fel de credinţă.

Nu ar trebui să facem astfel de afirmaţii mult prea uşor, orişicum trebuie să fim circumspecţi cu privire la cel puţin două puncte. Mai întâi, cauzele şi motivele acestei evidente “retrageri” sunt compexe şi multiple, iar vina nu poate cădea exclusiv pe cei care s-au retras. În smerenie creştină, credincioşii nu ar trebui să se scutească pe sine necondiţional şi nu ar trebui să se dezvinovăţească prea sumar de responsabilitatea eşecurilor altora. Dacă cultura noastră, pe care o folosim mai mult din complacere se dezintegrează şi se frânge, arată doar că rădăcina corupţiei era deja colo. În al doilea rând, nu ar trebui să privim toate crezurile ca fiind constructive prin sine şi să nu primim orice credinţă ca şi un antidot împotriva îndoielii şi dezbinării. Ar putea fi perfect adevărat, după cum susţin sociologii faptul că culturile se dezintegrează atunci când nu există un stimul inspirator, nici un fel de convingere obligatoare. Dar este oare conţinutul credinţei cel care este decisiv, cel puţin din punctul de vedere creştin? Principalul pericol din zilele noastre este faptul că există mult prea multe “crezuri” aflate în contradicţie. Tensiunea majoră nu este atât de mult între “credinţă” şi “necredinţă” ci mai mult între credinţe rivale. Sunt predicate mult prea multe “evanghelii străine” şi fiecare din ea pretinde ascultare şi supunere totală; chiar şi ştiinţa se pozează ca şi religie. Poate fi adevărat că această criză modernă se poate trasa înapoi la pierderea convingerilor. Orişicum, ar fi dezastros dacă oamenii s-ar aduna în jurul unui steag fals şi ar pleda loialitate faţă de o credinţă falsă. Adevărata rădăcină a tragediei moderne nu constă doar în faptul că oamenii au pierdut convingerile, ci că l-au părăsit pe Hristos.

Acum, când vorbim de o “criză a culturii” ce vrem de fapt să spunem? Cuvântul “cultură” este folosit în multe sensuri şi nu există o definiţie acceptată unanim. Pe de altă parte “cultura” este o atitudine specifică sau o orientare a indivizilor şi a grupurilor umane prin care distingem societatea “civilizată” de cea “primitivă.” Este în acelaşi timp un sistem de ţeluri şi convingeri şi un sistem al obiceiurilor. Pe de altă parte, “cultura” este un sistem al valorilor, produse şi accumulate în procesul creativ al istoriei şi tinzând să obţină o existenţă semi-independentă, independentă de acea datorie creativă care a creat şi descoperit aceste “valori.” Valorile sunt multiple şi diferite şi probabil că ele nu sunt deplin integrate într-un tot coerent – maniere politicoase şi moravuri, instituţii sociale şi politice, industrie şi medicină, etică, artă şi ştiinţă şi aşa mai departe. Astfel, când vorbim de o criză a culturii de obicei se implică o dezintegrare într-unul din aceste două, dacă sunt aflate în legătură, sisteme sau mai bine spus amândouă din ele. S-ar putea întâmpla ca unele din valorile preferate să fie discreditate şi compromise şi astfel ele încetează să mai existe şi nu mai au nici un fel de chemare faţă de oameni. Sau din nou se întâmplă că uneori însuşi “omul civilizat” degenerează sau dispare cu totul. Se mai poate întâmpla că obiceiurile culturale devin nestabile şi oamenii îşi pierd interesul în şi pentru aceste obiceiuri sau pur şi simplu sunt plictisiţi de ele. Apoi s-ar putea naşte un îndemn în spre “primitivism” dacă aceste obiceiuri mai sunt încă schema unei civilizaţii lâncede. O civilizaţie se află în declin atunci când acel impuls creativ care a adus-o original în existenţă îşi pierde puterea şi spontaneitatea. Se mai ridică o întrebare cu privire la faptul dacă “cultura” este relevantă împlinirii personalităţii omului sau nu este nimic mai mult decât un veşmânt extern care ar putea fi necesar cu anumite ocazii, dar care nu aparţine esenţial esenţei existenţei umane. Evident aceasta nu aparţine naturii umane şi noi normal distingem clar între “natură” şi cultură” implicând prin acesta faptul că “cultura” este creaţia “artificială” a omului pe care el o supra-impune peste “natură,” deşi se pare că noi nu cunoaştem natura umană separată de cultură sau cel puţin un anumit tip de cultură. Se mai poate afirma că “cultura” nu este de fapt “aritificială” ci că este mai mult o extensiune a naturii umane, o extensiune prin care natura îşi primeşte maturitatea şi plinirea, astfel încât o existenţă “sub-culturală” este de fapt un mod de existenţă “sub-uman.” Nu este oare adevărat că un om civilizat nu este cu nimic mai mult sau mai puţin decât un om “natural” sau “primitiv?” În acest moment apare principala noastră dificultate.

Poate fi perfect adevărat cum cred eu personal că este cazul, faptul că cultura noastră contemporană este “în proces de judecată” la fel ca într-un tribunal. Ar trebui oare creştinii ca şi creştini să fie preocupaţi cu această criză câtuşi de puţin? Dacă este adevărat, după cum am admis deja, faptul că colapsul sau declinul culturii este înrădăcinat în pierderea credinţei, în “apostazie” sau “retragere,” atunci n-ar trebui oare să fie creştinii preocupaţi, primar dacă nu exclusiv, cu reconstrucţia credinţei sau o reconveritire a lumii şi nu cu salvarea unei civilizaţii care se scufundă? Dacă trecem în zilele noastre printr-un test “apocaliptic,” nu ar trebui oare să ne concentrăm toate eforturile pe evanghelism, pe proclamarea evangheliei, pe predica pocăinţei şi a convertirii? Principala problemă pare să fie dacă criza poate fi rezolvată prin faptul că opunem unei civilizaţii uzate şi sfârtecate una nouă sau dacă cu scopul de a depăşii criza trebuie să mergem dincolo de civilizaţie. Nu ar face oare această mişcare cultura superfluă şi lipsită de necesitate? Avem oare nevoie de “cultură” şi trebuie oare să fim interesaţi de ea atunci când ne întâlnim cu Dumnezeul cel viu, cel care singur trebuie adorat şi mărit? Nu este atunci toată “civilizaţia” în cele din urmă un fel de idolatrie rafinată şi subtilă, o grijă şi un necaz pentru “multe lucruri,” timp în care există numai o singură “parte bună,” care nu ne va fi luată niciodată, dar care v-a contiua “dincolo,” în vecii vecilor? Nu ar trebui de fapt cei care au găsit “perla de mare preţ” să meargă direct şi să vândă toate bunurile lor? Nu ar fi oare un act de necredinţă şi lipsă de loialitate să ascundem şi să păstrăm aceste posesiuni? Nu ar trebui oare să părăsim pur şi simplu toate “valorile umane” în mânile lui Dumnezeu?

Această problematizare a fost de veacuri o ispită majoră a multor suflete sincere şi devotate. Toate aceste probleme sunt intensiv întrebate şi discutate în zilele noastre. Noi spunem: ispită. Este oare drept să folosim acest cuvânt descalificator? Acesta este mai mult un postulat de care nu putem scăpa al acelei renunţări de sine integrale, care este prima pre-rechizită şi fundament al ascultării creştine? De fapt îndoilelile despre cultură şi valorile ei trebuie să se ridice şi să iasă la iveală nu numai în zilele marilor procese şi crizelor istorice. Ele se ridică adesea în perioade de pace şi prosperitate şi atunci când ne aflam în pericolul de a fi robiţi şi seduşi de reuşitele umane, de măririle şi triumfurile civilizaţiei. Ele se ridică, poate mult prea adesea, în procesul căutării intime şi personale de Dumnezeu. Renunţarea de sine radicală ar putea conduce oameni credincioşi în pustie, în peşterile şi deşerturile pământului, afară din “lumea civilizată” şi cultura le va apare lor ca şi deşertăciune, ca şi deşertăciunea deşertăciunilor chiar dacă se afirmă şi se pretinde că această cultură este încreştinată, în formă dacă nu în esenţă.

Ar fi oare drept să arestăm aceşti fraţi creştini devotaţi în căutarea lor rezolută pentru desăvârşire şi să-i reţinem în lume, să-i obligăm să fie părtaşi la construcţia sau repararea a ceea ce pentru ei nu este nimic altceva decât Turnul Babel? Suntem noi pregătiţi să nu fim deacord cu Sfântul Antonie din Egipt sau Francisc de Assissi şi să-i obligăm să stea în lume? Este oare Dumnezeu radical deasupra şi dincolo de orice cultură? Nu poseadă oare “cultura” nici un fel de valoare intrisecă prin sine? Acesta este un joc sau o slujire, ascultare sau distracţie, vanitate, lux şi mândrie sau în cele din urmă o capcană pentru suflete? Este evident faptul că “cultura” nu este şi nu poate fi privită ca şi un scop ultim sau destin al omului şi probabil nici ca şi o componentă indispensabilă a adevăratei umanităţi. Un “primitiv” poate fi mântuit cu nimic mai mult sau mai puţin decât un “civilizat.” După cum s-a exprimat Sfântul Ambrozie, Dumnezeu nu a voit să-şi mântuiască oamenii săi printr-o argumentaţie inteligentă. Aceasta tinde să degenereze în “civilizaţie” dacă am putea accepta distincţia lui Oswald Spengler între aceşti doi termeni – şi omul ar putea fi înrobit disperat de ea după cum se presupune că este omul modern. “Cultura” este o izbândă umană şi este creaţia deliberată a omului, dar o “civilizaţie” împlinită este mult prea adesea un inamic al creativităţii umane. Mulţi în zilele noastre şi cu adevărat în toate vremurile sunt dureros de conştienţi de tirania “rutinei culturale” şi de robia civilizaţiei. Se poate argumenta după cum s-a făcut de mai multe ori că în “civilizaţie” omul este “înstrăinat” de sine, înstrăinat şi detaşat de chiar rădăcinile existenţei sale, de chiar “sinele” său sau de “natură” sau de Dumnezeu. Această alienaţie a omului poate fi descrisă şi definită într-un număr de căi şi maniere, atât într-un fel religios cât şi într-unul nereligios. În toate cazurile “cultura” apare nu numai în criză ci chiar criza înseşi.

Răspunsuri diferite la aceste întrebări pe parcursul istoriei creştine şi răspunsurile la această problemă rămân încă nerezolvate. S-a sugerat recent că toată problema despre “Hristos şi cultură” este o “problemă de rezistenţă” care probabil nu admite nici un fel de decizie finală. S-ar mai putea spune că diferite răspunsuri apar diferite unor tipuri diferite sau grupuri de oameni credincioşi dimpreună cu “necredincioşi” şi din nou diferite răspunsuri ar părea convingătoare în anumite vremuri. Varietatea răspunsurilor pare că are un înţeles dublu. Pe de o parte, aceasta arată în spre situaţile istorice şi umane în care soluţii diferite se impun natural. Întrebările sunt puse diferit şi afirmate într-un timp de pace sau într-un timp de criză. Pe de altă parte, neînţelegerea este tocmai cea la care trebuie să ne aşteptăm într-un “creştinism divizat.” Ar fi de prisos să ignorăm adâncurile acestei diviziuni în creştinism. Înţelesul evangheliei înseşi este afirmat discordant în denominaţii variate. În dezbaterea despre “Hristos şi Cultură” întâlnim aceiaşi tensiune între tendinţele “catolice” şi cele “evanghelice” care stau la baza “schismei creştine” în sens larg. Dacă suntem cu adevărat şi sincer interesaţi de “unitatea creştină” ar trebui să căutăm o soluţie ultimă la această tensiune primară. De fapt, atitudinea nu este o opţiune practică, ci o decizie teologică, prima şi ultima. Creşterea recentă a pesimismului istoric şi cultural a ceea ce germanii numesc Kulturpessimismus şi Geschichtspessimismus nu reflectă doar implicaţile factuale şi confuzia epocii noastre ci reflectă o mişcare particulară în opiniile filosofice şi în cele teologice. Îndoielile despre cultură au o semnificaţie teologică şi răsar din chiar adâncurile credinţei omului. Nu ar trebui să evităm prea uşor nici un fel de provocare sinceră şi nici complacerea de sine, fără simpatie şi înţelegere. Totuşi, în a impune o soluţie uniformă pentru care timpul noastru pare a fi pregătit, nu putem evita să neglijăm anumite soluţii ca fiind inadecvate, ca fiind eronate şi înşelătoare.

Opoziţia modernă sau indiferenţa creştinilor faţă de “cultură” primeşte diferite forme şi modelări. Ar fi imposibil să încercăm acum să cuprindem comprehensiv toate nuanţele opinilor. Trebuie să ne limităm la o listă tentativă a celor care par cele mai relevante şi mai rezonante din situaţia noastră. Există o varietate de motive şi o varietate de concluzii. Două motive speciale par să contribuie într-o sfidare a lumii de către mulţi creştini, în toate tradiţile. Pe de altă parte, lumea trece şi istoria pare să fie nesemnificativă “în perspectiva eternităţii” sau atunci când este în legătură cu destinul ultim al omului. Toate valorile istorice sunt pieritoare la fel cum sunt relative şi nesigure. Deasemenea, cultura este pieritoare şi fără nici o semnificaţie în perspectiva unui sfârşit iminent. Pe de altă parte, toată lumea pare a fi atât de nesemnificativă în comparaţie cu gloria de necruprins a lui Dumnezeu după cum s-a revelat în taina răscumpărării noastre. În anumite momente şi în anumite situaţii istorice, taina Răscumpărării pare că obscurizeată taina Creaţiei. Răscumpărarea este interpretată mai mult ca şi o destituire decât ca şi o vindecare sau o recuperare. Opoziţia radicală între creştinism şi cultură după cum este ea prezentată de gânditorii creştini este mai mult inspirată de anumite presupoziţii teologice şi filosofice decât de o criză actuală a înseşi culturii. Există un sentiment eshatologic în creştere în zilele noastre, cel puţin în anumite zone. Există şi o devaluare crescândă a omului în gândirea contemporană, în cea filosofică şi în cea teologică faţă de excesul încrederii în sine din epoca precedentă. Există o redescoperire a “nimicniciei” umane, a precarităţii esenţiale şi a nesiguranţei existenţei atât a celei fizice cât şi a celei duhovniceşti. Lumea apare a fi duşmănoasă şi goală şi omul se simte pierdut în fluxul accidentelor şi a eşecurilor. Dacă mai există nădejde de “mântuire,” aceasta este construită mai mult în termenii unei “scăpări” şi “îndurări” decât în cei ai “recuperării” şi “reparaţiei.” Ce putem nădăjdui de la istorie?

Putem distinge câteva tipuri ale acestei atitudini pesimiste. Eticheta pe care am să o folosesc este doar tentativă şi provizională.

Mai întâi de toate, trebuie să accentuăm persistenţa motivelor pietiste şi revivaliste din devaluarea modernă a culturii. Oamenii credeau că s-au întâlnit cu Mântuitorul şi Domnul lor prin experienţa lor privată şi personală, că au fost mântuiţi de mila Lui şi de propriul lor răspuns oferit Lui în ascultare şi în credinţă. Nu mai este prin urmare nevoie de nimic altceva. Viaţa lumii şi prin urmare lumea pare a fi doar o momeală din care oamenii sunt bucuroşi şi probabil mândrii că pot scăpa. Singurul lucru pe care îl au de spus despre această lume este să-şi expună vanitatea şi perversiunea şi să profeţească pedeapsă şi condamnare, Judecata ce va să vină şi mânia lui Dumnezeu. Oamenii de acest fel pot fi de temperamente diferite, uneori sălbatici şi agresivi, uneori blânzi şi sentimentali. În toate cazurile, ei nu pot vedea nici un îneţeles pozitiv în procesul continu al culturii şi sunt indiferenţi la toate valorile civilizaţiei, în special a celor care nu pot fi justificate dintr-un punct de vedere utilitarian. Oamenii de acest fel ar predica virtutea simplităţii, care stă în opoziţie directă cu complexitatea unei implicări culturale. Ei ar prefera să se retragă în solitaritatea unei existenţe private sau într-o “indiferenţă” stoică sau ei ar prefera un fel de viaţă comună a celor care au înţeles futilitatea şi lipsa de scop a întregilor sârguinţe şi trude istorice. Am putea descrie această atitudine ca fiind “sectară” şi cu adevărat există o încercare deliberată de a evada orice fel de împărtăşire cu istoria comună. Această modalitate de abordare “sectară” poate fi întâlnită între oamenii unor tradiţii culturale şi religioase variate. Sunt mulţi care vor să “se retragă din lume,” cel puţin psihologic mai mult pentru securitate mai mult decât pentru “războiul nevăzut.” Există în această atitudine un amestec paradoxal de pocăinţă şi satisfacţie de sine, de smerenie şi mândrie. Există deasemenea o neglijenţă şi indiferenţă deliberată faţă de doctrina şi incapacitatea de a gândii consistent implicaţile doctrinare ale acestei atitudini “izolaţionsite.” De fapt, aceasta este o radicală reducere a creştinismului, cel puţin o reducere subiectivă în care acesta devine nimic mai mult sau mai puţin decât o religie privată a indivizilor. Singura problemă cu acest fel de tip de oameni priveşte problema “mântuirii” individuale.

În al doilea rând, există o opoziţie de tipul “puritan.” Există o “reducere” similară a crezului, admisă de obicei deschis. În practică este vorba de un gen activ fără nici o dorinţă de a evada din istorie. Numai istoria este acceptată ca şi o “slujbă” şi “ascultare” şi nu ca şi o oportunitate creativă. Există aceiaşi concentraţie pe aceiaşi problemă a “mântuirii.” Teza principală este că omul, acest păcătos mizerabil poate fi iertat, dacă şi când acceptă iertarea care îi este oferită lui de Hristos şi în Hristos, dar chiar şi în acest caz el rămâne tocmai ceea ce este, el continuă ca şi o creatură pierdută şi viaţa sa nu poate avea nici o valoare constructivă. Aceasta nu ar putea duce necesar la o renunţare la cultură sau o negare a istoriei, ci face din istorie un fel de slugărnicie care trebuie purtată şi îndurată şi care nu trebuie să fie evadată ci îndurată mai mult ca şi o formare a caracterului şi o încercare a răbdării decât ca şi un domeniu al creativităţii. În istorie nu se dobândeşte nimic. Dar omul trebuie să folosească orice fel de ocazie să-şi dovedească loialitatea şi ascultarea şi să-şi întărească caracterul prin acest serviciu al fidelităţii, această sclavie a datoriei. Există un puternic accent “ulititar” în această atitudine, dacă este vorba de o “utilitate transcedentală,” un interes deplin pentru “mântuire.” Tot ceea ce nu slujeşte direct acest scop trebuie neglijat şi nu se permite nici un loc pentru orice fel de “creativitate dezinteresată,” pentru arte sau “belles-lettres.”

În al treilea rând, există un tip de opoziţie existenţialist. Motivul primar stă în protestul împotriva robirii omului de civilizaţie, care nu face nimic altceva decât să ecranizeze pentru el criza ultimă a existenţei sale şi obscurizează lipsa de speranţă a înrobirii sale. Nu ar fi corect să negăm adevărul relativ al mişcării existenţialiste contemporane, adevărul reacţiei. Probabil omul de cultură modern avea nevoie de acest avertisment aprig şi nemilos. În toate formele sale, religioase şi nereligioase, existenţialismul se expune nimicniciei omului, a omului real şi el este şi se cunoaşte pe sine. Pentru cei dintre existenţialişti care au greşit în întâlnirea cu Dumnezeu sau care se mulţumesc cu negarea ateistă, această “nimicnicie” este ultimul adevăr despre om şi destinul său. Numai omul ar trebui să-şi găsească acest adevăr despre sine. Mulţi existenţialişti l-au găsit pe Dumnezeu sau după cum s-ar exprima ei au fost găsiţi de Dumnezeu, L-au provocat în toată milostenia şi mânia Sa. Destul de paradoxal, ei persistă crezând că omul este “nimic” în ciuda iubirii răscumpărătoare şi a grijii Creatorului pentru creaturile sale pierdute şi rătăcite. În concepţia lor, “creaturalitatea” omului îl condamnă inextricabil să fie “nimic,” cel puţin în ochii săi, în ciuda acestui fapt tainic că pentru Dumnezeu creaturile Sale sunt evident ceva mai mult decât “nimic,” din moment ce iubirea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, L-a mişcat de dragul omului la groaznicul sacrificiu al crucii. Existenţialismul pare să fie corect în criticismul său asupra vanităţii umane şi chiar de ajutor în detecţia nebinevenită a josniciei omului. Omul este întotdeauna orb faţă de complexitatea Înţelepciunii Dumnezeieşti. Existenţialistul este întotdeauna o fiinţă singură şi solitară, implicată şi angajată inextricabil în cercetarea crizei sale. Termenii săi de referinţă întotdeauna sunt: TOTUL lui Dumnezeu şi Nimicul omului. Chiar în cazul când analiza sa începe cu o situaţie concretă, adică numele său personal, el continuă cumva in abstracto: în ultimă instanţă el nu v-a vorbii despre o persoană vie, ci despre om ca şi om, fiindcă în cele din urmă fiecare om stă sub aceiaşi detecţie universală a irelevanţei ultime. Indiferent care ar fi explicaţia psihologică şi universală a ridicării recente a existenţialsimului, pe de-a întregul nu este nimic altceva decât un simptom al dezintegrării şi disperării culturale.

În cele din urmă, nu ar trebui să ignorăm rezistenţa sau indiferenţa “planului principal.” El (omul) poate trăi liniştit într-o lume a culturii şi chiar să se bucure de ea dar el se va minuna că poate “adăuga” cultura la religie cu excepţia probabil a decoraţiei sau ca şi un tribut al reverenţei şi gratitudinii cu precădere sub forma artei. Ca şi regulă, “principalul plan” este cu grije suspicios cu privire la folosirea raţiunii în probleme de credinţă şi în conformitate se va dispensa cu privire la înţelegerea crezurilor. Ce fel de valoare religioasă poate exista într-un studiu dezinteresat despre orice fel de subiect care nu are nici o practicalitate imediată şi care nu poate fi folosit în descărcarea milosteniei? “Principalul plan” nu v-a avea îndoieli despre valoarea sau utilitatea culturii în economia vieţii temporale, dar el va ezita să încunoştinţeze relevanţa pozitivă în dimensiunea duhovnicească cu excepţia faptului în care ar putea afecta sau arăta integritatea morală a omului. El nu va găsi nici un fel de justificare pentru îndemnul uman de a cunoaşte şi crea. Nu este în cele din urmă toată cultura vanitate, un lucru pieritor şi şubred? Nu este cea mai adâncă rădăcină a mândriei şi aroganţei umane tocmai în pretenţile şi ambiţia raţiunii? “Omul drept” de obicei preferă “simplitatea” în religie şi nu are nici un fel de interes în ceea ce el etichetează ca şi “speculaţie teologică” incluzând aici prin urmare toate doctrinele şi dogmele Bisericii. Ceea ce este implicat în această concepţie este din nou un concept al omului (defectiv) şi îngust şi cu relevanţă cu privire la viaţa actuală a omului în istorie cu privire la “destinul său etern,” la scopul ultim al lui Dumnezeu. Este istoria în întregimea ei doar un teren de încercare pentru sufletele şi caractere sau este ceva mai mult intenţionat de planul lui Dumnezeu? Este “Judecata de apoi” doar un test de loialitate sau şi o “recapitulare” a Creaţiei?

Tocmai aici atingem cauza cea mai profundă a confuziei îndurătoare din discuţia despre “credinţă şi cultură.” Cele mai adânci subiecte ontologice sunt implicate în această discuţie şi nu se poate junge la nici o soluţie decât dacă caracterul teologic al discuţiei este înştinţat şi înţeles clar. Avem nevoie de o teologie a culturii, chiar şi pentru decizile “practice.” Nici o decizie nu poate fi luată în întuneric. Dogma creaţiei, cu tot ceea ce implică ea a fost obscurizată periculos în conştiinţa creştinilor moderni şi conceptul providenţei, a interesului peren al Creatorului cu Creaţia Sa a fost redus la ceva în întregime sentimental şi subiectiv. În conformitate, “istoria” a fost condamată la un interim enigmatic între faptele măreţe a lui Dumnezeu, pentru care ar fi greu să desemnăm orice fel de substanţă proprie. Aceasta se află în legătură cu concepţia inadecvată a Omului. Accentul s-a mutat de la împlinirea planului pentru om pe eliberarea Omului din consecinţele eşecului său “original.” În conformitate toată doctrina ultimelor lucruri a fost periculos redusă şi a început să fie redusă periculos la categoriile justiţiei penale şi la iubirea sentimentală. “Omul modern” eşuează să aprecieze şi să accentueze convingerea primilor creştini, derivată din Scriptură, că Omul a fost creat de Dumnezeu pentru un scop creativ şi trebuia să acţioneze în lume ca şi rege, profet şi preot. Căderea sau eşecul omului nu au abolit acest scop sau plan şi omul a fost mântuit cu scopul de a fi reintsalat în rândurile sale originale şi să rezume rolul şi funcţia sa în Creaţie. Doar făcând aceasta el poate devenii cea ce a fost intenţionat să devină, nu numai în sensul că el ar trebui să arate ascultare ci şi cu scopul de a împlinii datoria care i-a fost încredinţată de Dumnezeu în planul său creativ tocmai pentru datoria omului. Atâta vreme cât “istoria” este o anticipare săracă a “veacului viitor,” este totuşi anticipaţia ei actuală şi procesul cultural al istoriei este legat de ultima împlinire, deşi într-o manieră şi într-un înţeles care nu pot fi descifrate adecvat acum. Trebuie să fim precauţi să nu exagerăm “împlinirile umane” dar trebuie să fim precauţi să nu minimalizăm vocaţia creativă a omului. Destinul culturii umane nu este relevant destinului ultim al omului.

Toate acestea par a fi o speculaţie îndrăzneaţă, mult dincolo de competenţa şi garanţia noastră. Dar faptul rămâne: creştinii ca şi creştini construiesc culturi de secole şi mulţi dintre ei nu numai cu înţelesul vocaţiei şi nu numai dintr-o obligaţie a datoriei ci cu convingerea clară că aceasta este voinţa lui Dumnezeu. Un restrospect scurt a strădanilor creştine în cultură s-ar putea să ne ajute să vedem problema într-o manieră mult mai concretă, în deplinătatea ei complexă ci şi în inevitabilitatea ei. De fapt, creştinismul a intrat în lume tocmai într-una din cele mai critice perioade ale istoriei, la momentul unei crize a culturii. Criza a fost rezolvată în cele din urmă prin creaţia culturii creştine, indiferent cât de nestabilă şi ambiguă s-a dovedit a fi această cultură la rândul său pe tot parcursul realizării sale.