Criza integrităŢii de Warren W. Wiersbe Cuprins

Oamenii sunt şocaţi când le spun că eu nu merg la biserică pentru a asculta o predică sau a avea părtăşie cu oamenii lui Dumnezeu, deşi mă bucur de amândouă. Eu merg la biserică în ziua Domnului, ca să fiu martor că Isus Cristos este viu şi ca să mă închin Lui. De fapt încep fiecare dimineaţă închinându-mă Lui. Dacă stăpâneşte ini­ma mea, El poate să-mi încredinţeze tot ce doreşte să-mi dea.
Mi-e frică de deteriorarea spirituală, de a avea numele că sunt viu, dar în realitate să fiu mort. Faptul că sunt angajat în lucrarea Lui, nu este o apărare. Orice misiune poate să-i creeze duşmanului ocazii ca să lucreze. Cuvin­tele tânguitoare ale lui George MacDonald m-au străpuns: „Un om poate să se scufunde într-un ritm aşa de lent, încât mult timp după ce s-a pierdut, să continue să fie un membru bun în Biserică sau un bun disident şi să creadă despre el însuşi că este un bun creştin".
Criza prezentă nu va fi rezolvată de creştinii care îşi primesc hrana şi armele de la mâna a doua. Criza va fi rezolvată de oameni care umblă cu Dumnezeu, care se hră­nesc din Cuvântul Său, care au putere de luptă, care ştiu să folosească sabia Duhului. Trebuie să ne întoarcem la viaţa de disciplină spirituală de modă veche, pe care au practicat-o părinţii noştri, disciplină pe care generaţia noastră liberală o numeşte „legalism". Trebuie să săpăm din nou vechile fântâni şi să le dăm aceeaşi denumire (Geneza 26:18).
Biserica are nevoie de oameni care să fie împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători; criza nu va fi rezolvată de spectatori şi generalii din fotolii. Dumnezeu să aibă milă de noi! Predicăm unitatea şi continuăm să fa­cem cum ne place, chiar dacă aceasta răneşte lucrarea altora. Predicăm separarea de lume şi practicăm compro­misul. Predicăm dragostea şi în secret ne bucurăm când un frate sau o soră cade. Suntem atât de îngăduitori cu păcatul din viaţa noastră şi din vieţile altora că nu în­drăznim să fim prea specifici în predicile noastre.
Avem nevoie de renaştere.
Aşadar, o altă platitudine pioasă, dar n-am ce face. Avem nevoie de renaştere. O nouă viaţă! O nouă curăţire! O nouă dragoste! O nouă unitate! O nouă putere! Ah, câtă nevoie avem de ea! Câtă nevoie am eu de ea! Nu pentru că miliarde de oameni din această lume căzută au nevoie să audă Evanghelia. Nu pentru că Biserica are nevoie de curăţire. Nu fiindcă suntem stânjeniţi şi ne este ruşine şi dorim să începem să fim din nou buni. Nu pen­tru că am pierdut integritatea şi lumea nu mai are încre­dere în noi.
Avem nevoie de renaştere fiindcă n-am onorat pe Dumnezeu şi nu I-am adus slava pe care o merită. Când Dumnezeu nu este glorificat, nimic nu mai este cum trebuie. Renaşterea este radicală, ea merge la rădăcină. Luaţi aminte la cuvintele lui Richard Owen Roberts, unul dintre cunoscătorii în materie de renaştere din zilele noastre: „Nu este nici o îndoială în mintea mea că oamenii renăscuţi Îl vor slăvi pe Dumnezeu într-un fel cum nu L-au putut slăvi în timpul alunecării lor. Când bărbaţi şi femei învaţă cum să-L slăvească pe Dumnezeu, ei pot cu adevărat să înceapă să se bucure în El. Bucuria lor nu va fi sezonieră ci veşnică. Când Dumnezeu este slăvit şi când te bucuri de El, preocuparea principală pentru plăcerile vremelnice este abandonată cu entuziasm şi cu mulţumiri. Ceea ce înainte a fost o nevinovată plă­cere va deveni gunoi şi purtare depravată, mai potrivită pentru locuitorii netrebnici ai iadului decât pentru nobilii locuitori ai pământului, creaţi în asemănarea lui Dumnezeu".
Să trecem acum la ceva practic. Ce trebuie să facem tu şi eu, ca să încurajăm renaşterea de care avem o aşa desperată nevoie?
Să ne pocăim. Aceasta înseamnă să fim cinstiţi cu privire la păcat, atât personal cât şi organizaţional. În­seamnă să dispreţuim păcatele noastre, să le mărturisim, să ne întoarcem de la ele, să reparăm unde se poate şi să luăm măsuri să nu le mai repetăm.
Aceia dintre noi care lucrăm în organizaţii paralele cu Biserica, să fim siguri că suntem cinstiţi faţă de cei care ne susţin şi iubitori faţă de conducătorii altor misiuni. Trebuie să mărturisim spiritul de concurenţă şi de critică, probabil chiar de gelozie. Poate ar trebui să convocam o adunare a conducătorilor creştini, nu pentru reclamă ci pentru rugăciune. Trebuie să venim cu inimi zdrobite, nu cu capete mari, să ne mărturisim păcatele nu să ne lăudăm cu statisticile noastre. Diferenţele personale şi organizaţionale ar trebui mărturisite şi făcuţi noi paşi spre con­lucrarea în dragoste.
Ce am spus despre conducătorii misiunilor paralele cu Biserica se aplică şi pastorilor şi comitetelor Bisericilor, conducătorilor religioşi, tuturor celor care caută să-L servească pe Dumnezeu.
Aceste cuvinte pe hârtie par aşa de slabe! Cuvântul lui Dumnezeu spune mult mai bine: „Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, - îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara" (2 Cronici 7:14).
Să ne întoarcem. Probabil că misiunile noastre s-au depărtat încetul cu încetul de la scopul care a dus la înfiinţarea lor. Să ne întoarcem la acele scopuri originale, înalte şi sfinte şi să dăm la o parte tot ce stă în calea înde­plinirii lor, indiferent cât ar costa această operaţie. Să reducem numărul conducătorilor, să reducem bugetele, să lucrăm cu abnegaţie ca să extindem resursele noastre. Să descoperim ce a vrut apostolul Pavel să spună când a scris: „Ca nişte săraci şi totuşi îmbogăţim pe mulţi" (2 Corinteni 6:10).
Să ne întoarcem la principiile fundamentale ale Cu­vântului lui Dumnezeu, la adevărurile cunoscute despre care vorbim, dar nu le practicăm întotdeauna. În predicarea noastră, în strângerea de fonduri, în avansarea noastră, în conducerea noastră, să fim în primul rând creştini şi apoi organe executive. Să avem mai multe adunări de rugăciune şi mai puţine şedinţe de comitet, mai mult timp pentru Cuvânt, mai multă preocupare personală unul pentru celălalt. Să descoperim ce-I place lui Dumnezeu, nu ce gâdilă urechile publicului creştin.
Îmi pare rău dacă toate acestea suna ca o predică, dar ţineţi minte, îmi predic şi mie. Foarte curând unii dintre noi vor părăsi scena ca să facă loc unei noi generaţii de conducători creştini. Eu vreau ca ultimii mei ani de slujbă să producă o schimbare în Biserica Sa. Nu vreau să pe­trec anii care mi-au mai rămas făcând programe la radio, scriind cărţi şi articole, ţinând predici, dar totul din ru­tină. Vreau să experimentez o legătură proaspătă cu Dum­nezeu, aşa ca emisiunea la care lucrez să ajute oamenii lui Dumnezeu de pretutindeni, să producă o nouă putere în vieţile lor şi în serviciul lui Cristos.
Să ne pocăim.
Să ne întoarcem.
Să ne bucurăm. „Nu ne vei înviora iarăşi, pentru ca să se bucure poporul Tău în Tine?" (Psalmul 85:6).
Prea mult timp ne-am bucurat de lucruri nesemni­ficative: bugete, clădiri, statistici, experienţe emoţionale, popularitate, recunoaşteri academice, influenţă... orice în afară de Dumnezeu. Valorile noastre au fost confuze. De aceea mişcările religioase din ultimii 50 de ani n-au dat rezultate în renaştere. Am crezut că mulţimile şi con­vertiţii erau o dovadă că Dumnezeu vindeca o Biserică bolnavă, dar am greşit. Eforturile noastre n-au însănătoşit pacientul; doar l-au trezit un pic, i-au dat putere să se întoarcă pe partea cealaltă şi a adormit din nou.
Repet: valorile noastre sunt confuze. Stăm confortabil în cursa pe care noi ne-am făcut-o, astfel că nu dorim cu adevărat să ieşim din ea. Interesele legate de lumea evanghelică sunt enorme şi o renaştere poate să ne coste din punct de vedere financiar. Oricărui pastor sau con­ducător al vreunei organizaţii, care, ca şi regele Amaţia este îngrijorat cu privire la pierderea banilor, îi voi spune: „Domnul poate să-ţi dea mult mai mult decât atât" (2 Cronici 25:9).
Să începem să ne rugăm pentru renaştere şi să in­cludem persoanele cu care nu suntem de acord. Bob Cook obişnuia să ne reamintească la „Tinerii pentru Cristos" că Dumnezeu binecuvântează oamenii cu care nu suntem de acord. Rugăciunea fierbinte nu înseamnă să cerem să înfiinţăm o organizaţie nouă sau să întocmim o nouă listă de donatori. Dacă noi toţi, din Bisericile lo­cale şi din diferitele organizaţii şi misiuni, vom începe să ne rugăm pentru trezire şi ne vom ruga numai pentru trezire, Dumnezeu va începe să lucreze.
Dr. D. Martyn Lloyd-Jones a spus: “Nu văd nici o speranţă până când membrii din Biserici nu se vor ruga pentru trezire, poate adunându-se în familii, având grupe de rugăciune printre prieteni, adunându-se împreună la biserică, oriunde doresc, dar să se roage urgent şi cu perseverenţă pentru răspândirea puterii lui Dumnezeu... Nu este speranţă până când nu vom face aceasta".
Să declarăm o amânare a competiţiei creştine. Nu este important cine este cel mai mare predicator, cântăreţ sau autor, sau cine are cea mai mare Şcoală Duminicală sau cel mai mare buget de misiune. Dumnezeu ştie şi Dumnezeu răsplăteşte. Între timp lucrarea trebuie făcută.
Să ne iubim unii pe alţii şi să dovedim aceasta spu­nând adevărul în dragoste (Efeseni 4:15). Înainte de a merge să reclamăm, să ne rugăm şi să fim siguri că ascultăm Cuvântul (Filipeni 2:3): „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi".
Să fim preocupaţi sincer de lucrarea altora, aşa ca să ne putem încuraja unii pe alţii şi să ne rugăm unii pentru alţii. Mulţi conducători creştini sunt răniţi şi au nevoie de ajutorul nostru. Cine este pastorul pastorului? Cine încurajează lucrătorul de la televiziune, autorul, cântăreţul, misionarul?
Să nu uităm că Domnul Isus ne-a lăsat aici ca să fim martorii Lui, să spunem oamenilor cum să fie salvaţi. Domnul Isus nu construieşte „Societatea admiraţiei mu­tuale", El construieşte Biserica Sa.
Această carte tratează despre o criză a integrităţii, pe care tu şi eu trebuie s-o rezolvăm. Ştirile despre criză pot să se schimbe, dar aceasta nu înseamnă că situaţia s-a îmbunătăţit sau că problema a fost rezolvată. Dacă problema nu este soluţionată, mărturia Bisericii va fi afectată în anii care vor veni. Ea trebuie rezolvată.
Mi s-a spus că semnul chinezesc pentru criză este, de fapt, o combinaţie de semne care înseamnă: „primejdie" şi „ocazie". Aceasta este descrierea perfectă a situaţiei în care se găseşte Biserica astăzi, dar pericolul cel mai mare este că putem pierde această ocazie. Dacă oamenii din mediul religios vor merge înainte ca şi cum nu s-a întâm­plat nimic, pericolele vor creşte şi eventual vor distruge ocaziile.
Avem o sarcină grea: să reconstruim în ziua de ruşine şi ocară. Prin harul lui Dumnezeu, această zi poate deveni o zi a renaşterii; şi tu şi eu putem ajuta la producerea acestei schimbări.
„Să faceţi orice vă va zice" (Ioan 2:5).