Către Avocatul Poporului Domnului Victor Ciorbea Domnule Avocat al Poporului Victor Ciorbea

Încălcarea art.11, alin.(1) si (2) si art. 20 din Constituție

Potrivit art. 11 din Constituție “(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”

Potrivit art. 20 din Constituție, „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

În interpretarea textelor constituționale sus-citate, Curtea Constituțională a statuat că prevederile din tratatele internaționale în materia drepturilor omului au caracter obligatoriu. Totodată, făcând referiri concrete la efectele ratificării de către statul român a Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale³⁸, instanța constituțională a statuat următoarele: „ratificarea de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin Legea nr. 30/1994³⁹ a făcut ca această convenţie să facă parte din dreptul intern, situaţie în care raportarea la oricare dintre textele sale este supusă aceluiaşi regim cu cel aplicabil raportărilor la dispoziţiile din Legea fundamentală. Curtea constată, de asemenea, că această interpretare este în deplin acord cu dispoziţiile art. 20 din Constituţie (…)⁴⁰”.

Mutatis mutandis, același raționament este aplicabil și în cazul Cartei Sociale Europene, tratat regional în domeniul drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene⁴¹, motiv pentru care se impune aplicarea prioritară a prevederilor sale în materia dreptului la securitate socială⁴².

În acest sens, facem precizarea că potrivit art. 12 pct. 1-3- din Carta Socială Europeană⁴³, ratificată de România, „În vederea exercitării efective a dreptului la securitate socială, părţile se angajează:

1. 
   Să stabilească sau să menţină un regim de securitate socială;
   
2. 
   Să menţină regimul de securitate socială la un nivel satisfăcător cel puţin egal cu cel necesar pentru ratificarea Codului european de securitate socială;
   
3. 
   Să depună eforturi pentru a aduce treptat regimul de securitate socială la un nivel mai ridicat;”
   

În interpretarea acestor prevederi, Comitetul European pentru Drepturi Sociale a statuat că statele au obligația de a garanta dreptul la securitate socială prin reglementarea prin lege a unui sistem de securitate socială, care să fie funcțional în practică. Deși Comitetul a statuat că finalitatea Cartei sociale europene nu este aceea de a armoniza sistemele de securitate socială⁴⁴, totuși acesta a fixat condițiile necesar a fi îndeplinite pentru ca un sistem de securitate socială să fie conform prevederilor Cartei⁴⁵, și anume:

• 
  Sistemele de securitate socială ar trebui să reglementeze riscurile tradiționale și să prevadă următoarele tipuri de prestații: asistență medicală, prestații de boală, șomaj, limită de vârstă, accidente de muncă, precum și prestații familiale și de maternitate⁴⁶;
  
• 
  Sistemele de securitate socială ar trebui să fie finanțate colectiv, fie prin contribuții ale angajaților și angajatorilor și/sau prin bugetul de stat. În legătură cu finanțarea colectivă a sistemelor de securitate, Comitetul a arătat că finanțarea colectivă reprezintă o trăsătură esențială a sistemelor de securitate socială, întrucât asigură împărțirea riscurilor de către toți membrii societății, inclusiv angajatori, într-o manieră echitabilă și caracterizată prin eficiență economică, contribuind totodată la asigurarea principiului egalității de tratament față de persoanele vulnerabile⁴⁷;
  
• 
  Sistemele de securitate socială trebuie să acopere o parte semnificativă a populației în ce privește asigurările de sănătate și prestațiile familiale, precum și o parte semnificativă a populației active în ce privește prestațiile de maternitate, boală, șomaj, limită de vârstă, accidente de muncă și boli profesionale⁴⁸.
  

Privite lucrurile din acest unghi, rezultă că prevederile criticate din cuprinsul OUG nr. 79/2017 contravin art. 20 din legea fundamentală, care dau prioritate reglementării internaționale, i.e. Carta socială europeană, și, pe cale de consecință, se impune constatarea neconstituționalității acestora.

În sprijinul argumentelor noastre pledează și jurisprudența Curții Constituționale⁴⁹, care, cu ocazia analizării constituționalității prevederilor art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei⁵⁰ a statuat că prin enumerarea realizată în cuprinsul art. 41 din Constituție legiuitorul constituant „a dorit ca elementele esenţiale, componente ale dreptului la protecție socială, inclusiv dreptul la pensie (n.n), să se bucure de un standard adecvat de protecție”, cu consecința că finanțarea principalelor prestații de asigurări sociale nu poate fi lăsată exclusiv în sarcina angajaților.

În același context ideatic, Curtea a statuat că este obligatorie interpretarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în concordanţă cu tratatele internaţionale la care România este parte, legea fundamentală impunând, prin art. 20, un nivel de protecţie constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale cel puţin la nivelul celui prevăzut în actele internaţionale.

Prin urmare, instanța constituțională a constatat neconformitatea art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, care excludea aplicarea procedurii concedierii colective în cazul insolvenței angajatorului, cu dispozițiile legii fundamentale arătând că dreptul la informare și consultare al angajaților, astfel cum este consacrat în Carta socială europeană revizuită – tratat internațional cu privire la drepturile omului - este inerent conținutului normativ al dreptului fundamental la măsuri de protecție socială a muncii. Prin urmare, „reglementarea unei măsuri de protecție socială a muncii într-un tratat internațional, coroborată cu importanța și amplitudinea sa socială, are drept rezultat conferirea dreptului sau libertății prevăzute în cuprinsul Constituției a unei interpretări în consonanță cu tratatul internațional”⁵¹.

Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, întrucât, inter alia, era neconform Cartei socială europene revizuite.

Mergând pe aceeași linie de gândire și având în vedere că în concepția Cartei Sociale Europene, așa cum a fost interpretată în jurisprudența Comitetului European de Drepturi Sociale, finanțarea colectivă⁵² este de esența sistemelor de securitate socială, bazându-se pe conceptul de „solidaritate socială”, care presupune suportarea partajată a contribuțiilor sociale (angajat/angajat și/sau stat), rezultă că măsurile legislative transpuse în Titlul V – Contribuții sociale obligatorii din OUG 79/2017 sunt neconstituționale, contravenind dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală.

Astfel, în absența finanțării colective, nu se mai poate vorbi despre solidaritate, ci despre „solitudine”, în acest caz salariatul putând cere să se transforme formula de calcul a pensiei pe sistemul privat de capitalizare, întrucât din contribuția de asigurări sociale nu se justifică susținerea financiară a pensiilor altor persoane (i.e. principiul repartiției) .

Formula triadică angajator-angajat-stat care definește sistemul de asigurări sociale și concretizează rolul statului ca finanțator și garant al sistemului de securitate socială este inseparabil legată, așa cum am arătat în cele ce preced, de asumarea prin legea fundamentală al caracterului de stat social al României.

Unica alternativă, consonantă și cu dispozițiile Cartei sociale europene în materie, ar fi preluarea în întregime a sarcinii finanțării pensiilor de către stat (sistem de fiscalizare, cu abandonarea celui al cotizațiilor profesionale).

Suplimentar față de cele de mai sus, sunt de amintit și dispozițiile art. 70 pct. 1 și 2 din Codul european de securitate socială, adoptat la Strasbourg la 16 aprilie 1964, intrat în vigoare la 17 martie 1968 și ratificat de România prin Legea nr. 116/2009⁵³, potrivit cărora „Costul prestaţiilor acordate conform prezentului cod şi cheltuielile de administrare a acestor prestaţii trebuie să fie finanţate în mod colectiv, prin cotizaţii şi impozite sau prin ambele modalităţi, astfel încât să se evite ca persoanele cu resurse reduse să suporte o contribuţie prea mare şi care să ţină cont de situaţia economică a părţii contractante şi a categoriilor de persoane protejate.

Totalul cotizaţiilor de asigurare care intră în obligaţia salariaţilor protejaţi nu trebuie să depăsească 50% din totalul resurselor alocate protecţiei salariaţilor, soţiilor şi copiilor lor. Pentru a stabili dacă această condiţie este îndeplinită, toate prestaţiile acordate de o parte contractantă care aplică prezentul cod vor putea fi considerate împreună, cu excepţia prestaţiilor familiale şi a prestaţiilor în caz de accidente de muncă şi de boli profesionale, dacă acestea din urmă sunt acordate de o ramură specială.”

În interpretarea prevederilor sus-amintite⁵⁴, s-a arătat că „partea contractantă⁵⁵ trebuie să se asigure că impozitarea sau contribuțiile trebuie stabilite la un nivel care să „evite îngreunarea situației pentru persoanele cu resurse reduse", fapt ce accentuează elementul de solidaritate al idealului de finanțare colectivă.”

De asemenea, Codul impune stabilirea unor standarde minime privind distribuirea responsabilității de finanțare între angajatori și angajați. Totodată, „Codul prevede obligația părții contractante de a accepta răspunderea generală pentru plata prestațiilor și menținerea echilibrului financiar al sistemelor lor de securitate socială. Întrucât „contribuțiile de asigurări sociale ale angajatorilor sunt deseori văzute ca niște costuri ascunse ale forței de muncă și există temerea că statele vor reduce contribuțiile angajatorilor și vor crește contribuțiile angajaților pentru a fi mai competitive pe piața internațională. Din acest motiv, Codul prevede că angajații nu trebuie să plătească mai mult de 50% din totalul resurselor de finanțare necesare pentru fiecare sau toate contingentele⁵⁶, cu excepția prestațiilor familiale și a prestațiilor pentru accidente de muncă.”
Or, prin stabilirea obligației de plată a contribuțiilor de asigurări sociale, respectiv de asigurări sociale de sănătate exclusiv în sarcina angajaților, reiese fără echivoc că România și-a încălcat obligațiile asumate prin tratate internaționale, cu nesocotirea prevederilor art. 20 din Constituție⁵⁷.

4.