Cultura secolului al xvii-lea
Yüklə 161,86 Kb.
|
|
în muzică se afirmă forme simple, cum ar fi drama muzicală, apare un nou limbaj muzical - expresiv, patetic, multicolor. Sunt create primele opere - "Dafna" lui G. Schutz (Germania), "Didona şi Eneu" a lui G. Purceii (Anglia). Stilul baroc s-a manifestat de asemenea şi în sfera traiului: în decor, îmbrăcăminte, modă. Bogăţia neobişnuită a draperiilor, dantelelor, formele complicate, luxul ţesăturilor, bijuteriilor surprind imaginaţia. în modă intră perucile ondulate, coafurile înalte şi complicate, susţinute de un carcas, panglicile, bijuteriile folosite chiar şi pe încălţăminte. Spre deosebire de baroc, stilul clasicismului, consituit în sec. al XVII-lea, din contra, evită tot ce e alambicat, neechilibrat şi neliniştit. Clasicismul (de la lat. clasicus - desăvârşit, rafinat) este o orientare artistică a secolului al XVII-lea, care se caracterizează prin raţionalism, canonism, caracter normativ în creaţie, claritate, ponde- raţie şi simplitate nobilă. Una dintre cele mai importante trăsături ale clasicismului a fost apelul la imagini şi teme din cultura antică greacă, şi în deosebi cea romană din timpul Romei Imperiale. Centrul atenţiei devine problema raportului om - societate. Conceptul estetic al clasicismului se bazează pe metoda raţional istă a lui Descartes cu idealul lui de luciditate şi ordine, cu cultul raţiunii asupra sentimentelor, primatul socialului asupra personalului. Pentru clasicişti etalon al frumuseţei şi al firescului este natura, logic organizată şi în mod creator înnobilată de cuget. Frumuseţea, simetria, proporţia, armonia - proprii lumii trebuie reproduse în artă după modelul perfect al antichităţii. în artă predomină sistemul de reguli care vizează toate genurile. în această perioadă teatrul şi literatura devin genuri principale. în teatru, de exemplu, domină principiul celor 3 unităţi: unitatea locului (piesa se desfăşoară într-un singur loc), unitatea timpului (acţiunea trebuie să încapă în 24 ore), unitatea acţiunii (conţinea o linie de subiect sau cel mult două). Toate acestea trebuiau să contribuie la claritatea subiectului, ordonarea evenimentelor, o logică strictă şi ponderea chipurilor artistice. Bineînţeles, toate acestea manifestau un surplus de raţionalitate, chipurile deveneau abstracte şi convenţionale, era absent adevărul vieţii. însă perioada de trecere avea nevoie de o astfel de "scoabe", minţile tulburate dobândeau în clasicism stabilitatea şi intangibilitatea temeliilor vitale. în literatură canonul estetic al clasicismului a fost expus în tractul lui N. Boileanu "Arta poetică", în care erau dezvăluite principalele reguli şi norme ale versificaţiei şi care urmau să fie respectate obligatoriu de către toţi poeţii. Tragedia devine genul principal al literaturii, fiind considerat ca superior. Dramaturgi remarcabili ai sec. al XVII-lea au fost: P. Corneille (1606-1684) - tragediile "Cidul", "Medeea", "Horaţiu", "Edip"; J. Racine (1639-1699)
Arhitectura şi arta plastică a clasicismului pot fi caracterizate ca "frumuseţe sublimă şi măreaţă". Edificiile clasicismului erau construite simetric, în stil sobru. Partea centrală a faţadei amintea un templu antic grecesc: colonadă încununată cu fronton triunghiular. Simplitatea şi sobrietatea acestor edificii produc o impresie impunătoare, dar oarecum rece. Constituindu-se în secolul XVII, clasicismul în arhitectură s-a manifestat deosebit de viu în secolul al XVIII-lea. în acest stil au fost edificate Palatul din Versaille, palatele pariziene ale lui F. Mansar ş. a. Principiile clasicismului inspirau creaţia pictorilor N. Paussin ("Anotimpurile", "Tancred şi Erminia", "Inspiraţia poetului"); C. Lorrain (pictura pastorală cu eroi antici); G. Rigaud ("Portretul lui Ludovic al XlV-lea); sculptorului V. Girardon ş.a. Sculptura clasicistă totdeauna reproducea chipuri antice. Statuile din marmură netedă, foarte discrete, în veşminte antice, cu trăsături idealizate, alungite, zvelte - toate se asemănau între ele prin frumuseţea lor rece şi reprezentau idealul estetic inaccesibil. Clasicismul s-a afirmat destul de specific în sfera traiului, o etichetă elaborată în detalii a vieţii de la curte, norme şi reguli precise privind lungimea trenei la rochii şi culoarea vestimentaţiei. în Franţa şi în alte ţări europene aceste reguli demonstrau normele clasice şi reglamentarea raţională în sfera culturală a vieţii cotidiene. Direcţiile dominante în arta sec. al XVII-lea - barocul şi clasicismul - atât de diferite aparent ca aspect exterior, erau totodată cele două extreme ale culturii artistice unitare. Ele parcă s-ar echilibra şi completa reciproc conform celor două principii inerente artei: celui emoţional, "dionisiac" şi celui raţional "apoionic", după terminologia iui F. Nietzsche. Barocul este pasiunea şi necumpătarea dionisiace, în timp ce clasicismul este armonia calmă şi senină a frumuseţii apolonice. în dezvoltarea artei sec. al XVII-lea mai era prezentă o tendinţă, care lega aceste două direcţii - curentul realismului. Realismul (din lat. realis - autentic, real, material) este o tendinţă în artă care reflectă viaţa în imagini reale şi tinde spre conceperea amplă a realităţii cu toate contradicţiile ei. Realismul este larg prezentat în opera lui W. Shakespeare, M. Cervantes, J.-B. Molliere. în arta plastică realismul s-a manifestat în creaţiile pictorilor spanioli: H. Ribera ("Diogene", "Oloaga"), F.Surbaran (naturmort) şi a marelui pictor al epocii moderne D.Velasqez (1599-1660), numit "pictor al adevărului" pentru tendinţa aprofundării psihologice a caracterelor eroilor, interesul faţă de viaţa poporului şi forţa plastică a figurilor. Penelului lui Velasqez aparţin tablourile "Meninele", "Portretul lui Papa Inoqentiu X", "Ţesătoarele", "Sacagiul". Sunt pătrunse de realism creaţiile pictorilor olandezi din secolul al XVII-lea:
Maestru al tablourilor istorice, al subiectelor biblice, portretelor, Rembrandt a creat capodopere nemuritoare, pline de psihologism, profunzime morală şi filosofică: "întoarcerea fiului rătăcitor", "Danaia", "Patrula de noapte", "Portretul bătrânului", "Autoportret cu Sasqia", "Flora", "Sasqia în beretă roşie" şi a. Generalizând cele expuse mai sus, facem concluzia, că cultura secolului al XVII-lea, primul secol al epocii moderne, se distinge printr-un caracter dramatic şi contradictoriu. Ea poartă în sine trăsăturile epocii medievale trecute şi a civilizaţiei industriale în apariţie. Omul care plăsmuieşte această cultură este totodată plăsmuit de ea, are un caracter la fel de contradictoriu şi complicat: el e măreţ prin raţiunea sa, avântat în viitor, dar e frământat şi chinuit de îndoieli, de povara responsabilităţii faţă de lumea, pe care trebuie s-o transforme. Iată în ce constă ideea dominantă a civilizaţiei industriale. CULTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA
Secolul al XVIlI-lea este epoca celor mai grandioase progrese social-politice şi culturale în viaţa societăţii, secolul celei mai mari cotituri istorice. Acesta este secolul retragerii de pe arena istorică a feudalismului şi stabilirii unei noi orânduiri sociale - a capitalismului. Premisele unei avansări fulgerătoare apar în rezultatul revoluţiei burgheze în Anglia (secolul al XVIl-lea), iar în Franţa întreg secolul al XVIl-lea decurge sub semnul pregătirii celei mai mari dintre revoluţiile burgheze. Pe valul unui mare avânt social, în condiţiile de criză a sistemului feudal ia naştere o amplă mişcare culturală, care a căpătat denumirea de iluminism. Termenul "Iluminism", întâlnit la Voltaire, Diderot, Herder s-a afirmat definitiv după publicarea lucrării lui I. Kant "Ce este Iluminismul" (anul 1784). Iluminismul se caracterizează ca etapă a credinţei nelimitate în raţiunea omului, în posibilitatea reorganizării raţionale a societăţii cu ajutorul ştiinţei şi artei, instruirii şi civilizării poporului. Iluminismul este strâns legat de epoca Renaşterii: el se bazează pe idealurile umanistice, pe tradiţiile antice, pe optimismul istoric, pe credinţa nemărginită în posibilităţile omului. Insă Iluminismul, spre deosebire de Renaştere, avea o atitudine mai raţională faţă de toate institutele feudale şi, în primul rând, faţă de biserică, monarhie şi normele moralei medievale, fiind orientat spre transformarea practică a lumii. In condiţiile unui aşa mod de concepere a rolului raţiunii şi ştiinţei se formează cultura epocii moderne, când se reliefează o nouă paradigmă, adică o nouă idee principală de dezvoltare a culturii şi civilizaţiei. Care sunt trăsăturile şi criteriile de bază ale noii direcţii în cultură? în primul rând, este vorba de progresul general al cunoştinţelor ştiinţifice naturale - fizică, matematică, astronomie. Spre deosebire de ştiinţa medievală, funcţia de bază a căreia era crearea concepţiei despre lume, în cultura epocii moderne predomină orientarea practică a ştiinţei, aplicarea ei tehnică, influenţa asupra dezvoltării tehnice şi producţiei. Pornind de la F. Bacon, care a proclamat principiul "ştiinţa este putere", ştiinţa efectuează o invazie în viaţă şi în practică, devine forţa motrică a progresului, insuflă omului putere asupra naturii şi bogăţiilor ei, constituie fundamentul eticii lui de muncă. Prin aceasta se manifestă spiritul nou al civilizaţiei industriale, careia îi sunt caracteristice şi multe contradicţii. Aceste contradicţii se manifestă în prezent prin acutizarea problemelor ecologice. Noua epocă, astfel, a dat naştere contradicţiei dintre cultură şi natură. Această problemă a fost interpretată de către I. Kant, care a delimitat ştiinţa despre natură şi ştiinţa despre cultură. Astfel nu este întâmplătoare apariţia filosofiei culturii anume în sec. al XVIII-lea. De ideile filosofiei culturii ţine şi apariţia în sistemul de ştiinţe a ideii dominante - ideea progresului istoric, adică a progresului de mişcare ascendentă şi cumulativă a cunoaşterii, de acumulare a valorilor culturale. Se crează istoria civilizaţiei, se scrie istoria ştiinţei, artei, industriei. In Franţa apare "Enciclopedia ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor" sub conducerea lui d'Alembert şi Diderot. Iluminismul este o mişcare ideologică, politică, filosofică, artistică, morală, care se bazează pe raţionalism ca rezultat al cunoaşterii de către om a naturii şi respectării legilor ei. Iluminismul e orientat împotriva religiei, relaţiilor feudale, având ca scop iluminarea poporului, destrămarea ignoranţei lui, atenţia deosebită faţă de problemele instruirii şi educaţiei omului, pregătirea pentru revoluţia burgheză.
Ideile filosofice ale Iluminismului s-au constituit în contextul dezvoltării lui sociale şi au fost la fel de variate, dramatice şi contradictorii ca şi viaţa socială. Secolul al XVIII-lea dezvoltă mai departe ideile filosofilor din sec. al XVII-lea (Bacon, Descartes, Hobbes), însă într-o direcţie mai radicală, mai critică, negând scolastica şi metafizica, în strânsă legătură cu practica socială, experienţa şi experimentul. în Anglia filosofia iluminismului şi-a găsit reflectare în creaţia lui J. Locke, T. Hobbes, G. Toland, D. Hume, în Franţa a lui Voltaire, J.-J. Rousseau, D. Diderot, J. d'Alembert, C. Helvetius, P. Holbah, J. Lamettrie, în Germania - a lui G. Lessing, I. Herder, 1. Kant, I. Goethe. Care sunt ideile şi concepţiile filosofice principale, care şi-au găsit dezvoltare în cultura Iluminismului? Mulţi iluminişti au dezvoltat filosofia preponderent în formă deistică, conform căreia Dumnezeu, creând lumea, nu intervine în dezvoltarea ei de mai departe, care se desfăşoară în conformitate cu legile naturii (Voltaire, J.-J. Rous seau, G. Toland). Deismul, astfel, se opune atât teismului, conform căruia totul în lume este determinat de Dumnezeu, panteismului care îl dizolvă pe Dumnezeu în natură, cât şi ateismului care neagă existenţa lui Dumnezeu. în afară de deism, în filosofia Iluminismului se dezvoltau ideile materialiste în creaţia lui Locke, Diderot, Holbah, Helvetius. Lumea în concepţia lor capătă o explicaţie ştiinţific- naturalistă, natura este reprezentată ca o integritate organizată, care se supune legilor naturale. Natura se manifestă ca un model ideal pentru dezvoltarea societăţii şi a omului. în teoria cunoaşterii iluminiştii dezvoltau sensualismul, care nega existenţa "ideilor înnăscute" (după cum afirma în sec. al XVII- lea Descartes), şi care considera sensaţiile şi percepţiile drept sursă a cunoaşterii umane. în raţiune, conform opiniei Iui J. Locke, nu este nimic ce n-ar fî în senzaţie. Un loc central în filosofia Iluminismului îl ocupă problema omului. A fost elaborată teoria dreptului natural, care pornea de la ideea despre egalitatea firească a oamenilor. Omul are trei drepturi inalienabile fundamentale: la viaţă, proprietate şi libertate. Dar dreptul la proprietate este condiţionat de aprecierea înaltă a muncii omeneşti. Această concepţie a fost elaborată de etica protestantă a muncii, care a contribuit în mare măsură la formarea unei personalităţi creatoare, pline de iniţiativă, de tip nou: orice muncă care aduce folos şi venit este o ocupaţie venerabilă. Onestitatea, hărnicia, chibzuinţă sunt calităţile pozitive principale ale omului în filosofia Iluminismului (Lessing, Locke, Pestalozzi). Cultul raţiunii şi al ordinii au condiţionat şi elaborarea teoriei raţionaliste a societăţii şi statului, a orânduirii sociale, a teoriei dreptului natural, a contractului social. Conform acestei concepţii, statul apare nu din voinţa lui Dumnezeu, ci drept reziliat al unui contract încheiat între oameni (Rousseau, Hobbes). De aceea poporul are dreptul să controleze toate instituţiile sociale, care ocrotesc drepturile lui naturale, să apere ideile suveranităţii şi democraţiei. Aceste idei au stat la baza Marii revoluţii franceze şi, modificându-se, s-au manifestat în ideea monarhiei iluminate (Rousseau, Diderot, Voltaire). Filosofia iluministă a istoriei consideră procesul istoric ca o şcoală a moralei şi politicii. Pentru concepţiile iluministe asupra istoriei sunt specifice negarea teologiei, atitudinea negativă faţă de Evul mediu, considerat veacul ignoranţei şi tiraniei, "lacună" în istorie; admiraţie faţă de antichitate; credinţă în progres; concepţia despre omenire ca o integritate ce se supune în dezvoltarea sa legilor naturii. Cu privire la ideea despre marea forţă transformatoare a raţiunii un rol deosebit în Iluminism i se atribuie educaţiei. Iluminiştii criticau sistemul medieval de educaţie şi au elaborat concepţiile despre influenţa decisivă a mediului asupra procesului de formare a omului, despre egalitatea firească a capacităţilor lui, despre corespunderea acţiunilor educative aptitudinilor naturale ale omului. Aceste idei aparţin lui Locke ("Eseu asupra intelectului uman", "Câteva gânduri despre educaţie"), Voltaire ("Tratat metafizic"), Helvetius ("Despre om"), Rousseau ("Emil, sau despre educaţie"), pedagogului elveţian Pestalozzi ("Lingard şi Ghertruda", "Cântecul lebedei"). In domeniul eticii iluminiştii au opus moralei ascetice religioase etica eudemonismului, scopul căreia este obţinerea fericirii umane. Uneori această morală este numită egoistă, fapt ce nu corespunde adevărului, deoarece ea a fost orientată spre umanizarea relaţiilor dintre oameni, consolidarea ideilor despre autolimitare, disciplinare, conştiinţa civică înaltă a personalităţii, când binele societăţii şi al statului e mai presus decât binele unui om luat aparte (I. Kant "Imperativul categoric"). Estetica iluminismului este pătrunsă de ideile armoniei şi raţionalismului ce domină în univers, de speranţa în perfecţionarea şi armonizarea vieţii prin intermediul frumosului şi al artelor. Estetica examinează legile perceperii artistice, ale gustului estetic, esenţa artei şi a creaţiei, folosind descoperirile sale în scopul educaţiei estetice, acţiunii morale, a frumocului şi artei asupra omului. Iluminiştii au efectuat o analiză teoretică substanţială orientărilor artistice care se dezvoltau în albia culturii artistice a sec. al XVIII-lea - a sentimentalismului, manierismului, clasicismului, realismului, barocului şi rococo. Astfel, ştiinţele filosofice în epoca Iluminismului se dezvoltau în unitate cu problemele sociale, cu sarcinile ideologiei iluministe - perfecţionarea societăţii pe calea iluminării, instruirii şi educaţiei omului. Această ideologie îşi găseşte o aplicare reală în sfera culturii artistice.
In sec. al XVIII-lea arta capătă un caracter complex, plin de contradicţii interne. Decade definitiv modelul epocii Renaşterii - al unui Univers armonios, organizat, al cărui centru este omul frumos, divinizat - creatorul. Epoca nouă creează un alt tablou artistic al limii, ideea centrală a căruia o constituie dramatismul şi caracterul contradictoriu al vieţii, ce simte nevoia unei perfecţionări şi modificări permanente din partea omului, înzestrat cu raţiune, cult şi civilizat. Dramatismul intren al culturii artistice se manifestă în varietatea curentelor artistice (clasicism, realism, manierism, sentimentalism, rococo), în senzaţiile de necorespundere a idealului şi realităţii, fapt ce a servit drept bază pentru apariţia la sfârşitul sec. al XVIII-lea a curentului romantic; în confruntarea diferitelor orientări social- artistice (academismului şi democratismului în artă); în începutul scinziunii culturii în elitară şi de masă, care în sec. al XX-lea v-a constutui o problemă socială gravă. Să analizăm din acest punct de vedere dezvoltarea unor ramuri ale artei din sec. al XVIII-lea şi a curentelor şi stilurilor principale. Literatura. Ideile Iluminismului au influenţat şi scriitorii acestei epoci, care s-au manifestat ca gânditori profunzi şi originali (Voltaire, Rousseau, Diderot, Lessing, Schiller, Ghoete, Swift, Lomo- nosov ş.a.). Literatura s a manifestat ca un mijloc important de educare şi restructurare a societăţii, întruchipând în sine principii estetice noi. O caracteristică importantă a literaturii epocii Iluminismului este legătura ei strânsă şi organică cu filosofia. Problematica filosofică trece prin toată creaţia lui Ghoete, Voltaire ş.a. Tendinţa scriitorilor iluminişti de a exercita influenţă asupra inimii şi intelectului contemporanilor săi a determinat şi astfel de calităţi ale literaturii cum ar fi caracterul publicistic şi tendenţios al creaţiei lor. Principiul "a povăţui amuzând" s-a manifestat în aşa genuri literare ca romanul, dramaturgia, lirica, în tracte, schiţe, dialoguri. în literatură îşi găsesc continuare şi concretizare ideile creatorilor enciclopediei (d'Alambert, Diderot), popularizarea cunoştinţelor şi a influenţei educatuve a artei, sporeşte importanţa genurilor memorialistic şi epistolar, zilnicelor şi notiţelor de călătorie. Rămânem impresionaţi de varietatea şi bogăţia tematică de genuri ale literaturii Iluminismului, fapt ce corespunde aforismului lui Voltaire "Toate genurile sunt bune, în afară de cel plictisitor". Curentele artistice şi stilurile principale în literatura sec. al XVIII-lea sunt: clasicismul, realismul iluminist, sentimentalismul, rococoul. Clasicismul ca stil în arta sec. XVII-XVIII apelează la moştenirea antică ca normă şi model ideal. Spre deosebire de clasicismul sec. al XVII-lea clasicismul iluminist e legat de problemele sociale ale timpului său, ţine mai mult de senzualitate, decât de raţionamentele abstracte, urmează mai puţin regulile şi normele drastice în creaţie (3 unităţi în teatru etc.), capătă un caracter filosofic şi o tendenţiozitate vădită. Genurile principale ale clasicismului iluminist sunt: tragedia, epopeea, oda. Trebuie evidenţiat în special "clasicismul revoluţionar", apărut în Franţa în anii revoluţiei burgheze. Aici tragedia filosofică se schimbă cu cea politică, este mai evidentă analogia imaginilor antice cu probleme politice contemporane. Calsicismui iluminist s-a format pe baza ideilor raţionalismului, a legăturilor rezonabile de dezvoltare a naturii şi societăţii, tinzând spre idealuri eroice, linii armonioas. La clasicismul iluminist pot fi raportate creaţiile lui Voltaire, Ghoete, Shiller, Lomonosov. Realismul iluminist are drept obiectiv oglindirea veridică a realităţii, problemele sociale actuale, destinul omului simplu, interacţiunea lui cu mediul ambiant. Trăsăturile caraceristice ale realismului iluminist sunt redarea vieţii cotidiene a societăţii şi omului, ce nu corespunde idealului moral, tendenţiozitatea vădită, democratismul în alegerea eroului, credinţa în triumful bunului simţ şi al moralităţii, dorinţa de dezvăluire a adevărului vieţii. Genurile realismului iluminist sunt: romanul, tragedia şi drama, "comedia cu lacrimi", "drama burgheză". La curentul realist pot fi raportate creaţiile lui: Ghoete, D. Defo, Fiiding, Boumarchais, Richardson, N.A. Radişcev, D.I. Fon- vizin. Sentimentalismul proclamă cultul sentimentului natural, pune accentul pe starea individuală a sufletului, a caracterului lui sensibil. Spre deosebire de clasicism ce plasează pe locul întâi raţiunea, sentimentalismul promovează un criteriu nou - sentimentul, ca o expresie firească a naturii umane. în sentimentalism accentul se transferă de la reflectarea realităţii sociale spre cercetarea lumii interne a eroului, a emoţiilor lui. Un rol important îl joacă peisajul ce devine deseori oglinda sentimentelor umane. Eroul este de obicei un om simplu, sensibil şi sentimental, apropiat de natură. Deseori operele sentimentaliştilor poartă nuanţe de tristeţe, contemplaţie melancolică, percepere idilică a naturii. La sentimentalişti se referă creaţia lui J.J. Rousseau, Diderot, Ghoete şi Schiller în tinereţe, H.M. Caramzin ş.a. Rococoul prezintă o artă rafinată, elegantă, manierat frivolă şi uşuratică. în ea domină neseriozitatea , lipsesc problemele sociale, este glumeţ-ironică după conţinut, crează un chip efemer şi tragic al lumii. Pentru literatura acestui stil sunt caracteristice creaţii de forme mici: sonetul, madrigalul, poemul, epigrama, pastoralul, nuvela. Clasicismul şi rococoul şi-au găsit o reflectare amplă în arhitectură, sculptură, pictură şi arta decorativă. în arta plastică a luat amploare redarea realistă a vieţii, care a devenit exponentul civic activ al ideilor iluministe, plasând pe primul plan idealul omului liber, înzestrat cu sentimente morale nobile. Scopul artei este de a imita natura, dar o natură organizată raţional, a reda sentimentele umane sincere, tendinţa spre echilibrul spiritual armonios, proporţionalitatea. în corespundere cu teza lui Rousseau "Omul este măreţ numai prin sentimentele sale", arta reflectă chipuri psihologice în diferite genuri: peisaje, portrete, tablouri istorice, pastorale. Oamenii de artă redau variate situaţii din viaţă, chipuri individuale autentice, stări de conflict, intrigi dramatice, chipuri comice, scene galante - toate acestea prezintă tabloul artistic complicat al sec. al XVIIl-lea. Arhitectura clasicismului s-a răspândit atât în Europa, cât şi peste hotarele ei. Drept model servea stilul arhitectural grec, calm şi sobru. Amintim că în Grecia antică existau trei tipuri de ordine, adică sisteme de elemente arhitecturale - doric, ionic şi corintic. Arhitectura clasicismului era luminoasă, proporţională, simetrică. Partea centrală a edificiului întotdeauna semăna cu suprafaţa frontală a unui templu din Grecia antică - o colonadă încununată cu un acoperiş în formîă de triunghi - fronton. Clădirile erau simple şi sobre, produceau o impresie impunătoare, însă întrucâtva rece. Monumente măreţe ale clasicismului sunt: Panteonul din Paris (loc de înmormântare a oamenilor iluştri ai Franţei), o privelişte impunătoare produce Arcul de Triumf din Paris, plasat pe o piaţă de la care pornesc 12 străzi largi. în Rusia (Sanct-Petersburg) în stil clasic sunt construite clădirea Amiralităţii, Institutul Smolnâi, catedrala Cazanskii. Yüklə 161,86 Kb. Dostları ilə paylaş:
|