Cultura secolului al xvii-lea
Yüklə 161,86 Kb.
|
|
Cultura epocii moderne şi contemporane CULTURA SECOLULUI AL XVII-LEA
Secolul al XVIl-lea a deschis o nouă epocă în istoria universală - epoca formaţiei capitaliste. încă în epoca Renaşterii se încheagă sistemul capitalist de producţie şi acumulare de capital, creşte forţa tinerii burghezii, se intensifică centralizarea statelor europene. Aceste procese se înteţesc în sec. al XVIl-lea şi le permit ţărilor europene avansate deja la începutul secolului al XVIlI-lea să intre în epoca civilizaţiei industriale, care a durat timp de aproape trei secole, până la mijlocul secolului al XX-lea, când în ţările avansate are Ioc trecerea la faza postindustrială a dezvoltării civilizaţiei. Cu sec. al XVIl-lea începe istoria modernă. Anume de aceea sec. al XVIl- lea joacă un rol esenţial şi crucial în procesul de trecere de Ia orânduirea feudală la noua formaţie capitalistă. Sec. al XVIl-lea a fost un secol tensionat, dramatic, de transformare a orânduirii vechi şi de instaurare a noului sistem de organizare a vieţii şi a întregului organism social. în sfera economică aceasta s-a manifestat prin destrămarea relaţiilor feudale, apariţia manufacturii, aplicarea muncii salariate, formarea pieţei europene şi mondiale, acumularea de capitaluri importante, expansia colonială extensivă. Procesul acesta se dezvoltă neuniform în ţările Occidentului. în Anglia, Olanda, Franţa civilizaţia se dezvoltă mai intensiv. în ţările Europei Centrale şi de Est, în Germania, Italia, Spania - principiile orânduirii feudale s-au dovedit a fi mai stabile. Dezvoltarea neuniformă şi schimbările vertiginoase din ţările europene s-au manifestat şi în sfera politică. Apar noi clase politice, se constutuie statele naţionale, izbucnesc revoluţii burgheze şi la putere vin noi forţe politice. Revoluţiile din Olanda (sec. XVI), Anglia (sec.XVII), Franţa (sec. XVII), revoluţiile burgheze din alte ţări europene în sec. al XlX-lea au devenit cataclisme sociale de amploare uni- versal-istorică, care au transformat complet aspectul civilizaţiei umane. în sec. al XVIl-lea apar noi forme politico-statale de organizare a societăţii, cum ar fi: monarhia constituţională în Anglia, monarhia absolută în Franţa, Danemarca, Suedia. Distrugătorul război de 30 de ani - o catastrofă de proporţii naţionale din Germania - a aruncat această ţară din punct de vedere economic şi politic cu câteva secole în urmă. O statalitate slabă şi farmiţată era caracteristică pentru Italia, Spania, Porutgalia şi alte ţări europene. Cu toate acestea sec. al XVII- lea a demonstrat civilizaţiei europene legităţile istorice universale şi ireversibilitatea lor în procesul de trecere a omenirii spre civilizaţia industrială. Această dominantă istorică s-a manifestat pregnant în sfera spirituală. Progresul cardinal în mentalitate, modul de cugetare şi de interpretare a realităţii, imaginea nouă a lumii, problematica filosofică din sferele religioase şi artistică ne permit să afirmăm, că are Ioc formarea unei noi paradigme a culturii, care, dezvoltăndu-se, va exista până la sfârşitul sec. al XX-lea. în ce constă esenţa acestei noi paradigme a culturii? •Substituirea concepţiei tradiţionale teologice prin cea raţională, teoretico-ştiinţifică. Sec. al XVIl-lea s-a remarcat printr-o adevărată revoluţie a mentalităţilor, devenind primul secol al ştiinţei în sensul contemporan al cuvântului. Sistemul teologic, scolastic şi speculativ este înlocuit prin cunoştinţe care pot fi verificate prin investigaţii pe baza matematicii şi a experimentului. Se produce diviziunea definitivă a credinţei şi ştiinţei. •S-a produs o schimbare în înţelegerea de către om a posibilităţilor şi locului lui în univers. Concepţia tradiţională teocentristă conform căreia lumea se supune providenţei Divine este înlocuită printr-o nouă concepţie conform căreia omul este o fiinţă demiurgă, un titan şi virtuoz, capabil cu ajutorul raţiunii şi ştiinţei să dirijeze Universul. De acum înainte omul se consideră stăpân al lumii, putere supremă căreia îi este menit să învingă în lupta cu natura care i se opune. Anume în sec. al XVII-lea această dihotomie s-a fixat în raţiunea filosifică ca contradicţie a subiectului (principiul activ, omul) şi obiectului (principiului pasiv, natura). în sec. al XX -lea a fost nevoie de mari crize şi catastrofe ale naturii şi societăţii ca rezultat al acestei atitudini, pentru ca aceste concepţii să fie clătinate. •în conformitate cu necesităţile dezvoltării sistemului de producţie capitalist, care avea nevoie de o concepere adecvată a legilor naturii, ştiinţa şi alte sfere de activitate spirituală capătă o orientare practică, devine vitală şi utilă, menită să se materializeze în viaţă, să ilumineze raţiunea şi să asigure dezvoltarea progresivă a societăţii. F. Bacon a exprimat acest lucru prin laconicul: "Ştiinţa este putere". Cunoştinţele îl fac pe om să fie activ, întreprinzător, puternic. Cât de evident se deosebeşte această idee de concepţia creştină despre păcatul orgoliului uman, superioritatea credinţei faţă de cunoştinţe şi "fericirea celor săraci cu duhul". •Conform revoluţiei intelectuale, concepţia despre lume a omului Epocii moderne se secularizează, se eliberează de dogmele religioase, teologie şi etica creştină. Libera cugetare apare în sec. al XVII-lea, însă ateismul se afirmă în ştiinţă şi filosofie în epoca Luminilor şi în secolele XIX şi XX, fapt exprimat de F. Nietzsche în aforismul său: "Dumnezeu a murit". însă moartea lui Dumnezeu a introdus în mentalitatea noului om european şi elemente de frământare şi dezorientare, paralel cu înalta apreciere de sine. Distrugerea imaginii Universului stabil dirijat de iubitorul şi dreptul Creator îl lasă pe om singur cu imensul univers, cu infinitul cosmosului, îi inspiră un sentiment tragic de singurătate, părăsire şi disperare. Ştiinţa, pretinzând la rolul lui Dumnezeu, aşa şi n-a fost în stare să ocupe locul lui. Deprimarea în conştiinţă deja în sec. al XVII-lea a dat naştere manierismului şi stilului baroc, care au găsit exprimare în tragediile lui W. Shakespeare, în creaţiile lui M. Servantes, iar în sec. al XIX- lea s-au transformat într- o durere romantică universală - pesimismul lui A. Schopenhauer şi nihilismul lui F. Nietzsche. Această bivalenţă - măreţia - nulitatea omului în lume - atribuie culturii Epocii moderne un dramatism intrinsec. •Mentalitatea omului culturii noi europene, care îşi crează activ viaţa sa, bogăţiile spirituale şi materiale, în comparaţie cu stabilitatea tradiţională a culturii Evului mediu are un caracter dinamic. Aceste stări de spirit au fost exprimate de poetul englez din sec. XVII G. Donne: "Lucrurile stau cu atât mai bine, cu cât mai des ele se schimbă". Se înteţeşte procesul dezvoltării istorice a societăţii, în conştiinţă apare ideea dominantă a mişcării şi progresului. Dacă Renaşterea pune la bază ideile trecutului - clasicismul antic, idealizându-le, cultura epocii moderne este avântată în viitorul, care este reperul adevărat al prezentului. E adevărat, că mentalitatea creştină este şi ea avântată în viitor, în viaţa veşnică, iar ea se află în afara vieţii, în lumea de dincolo de mormânt. Noua cultură europeană se dezvoltă în spaţiul vital real al omului capabil să se perfecţioneze pe căile raţionalismului, instruirii şi a vieţii active. Omul Epocii moderne este arhitect al propriului destin, este în stare, după sfatul lui N. Machiavelli "de a ghionti destinul pentru a-l supune". Toate aceste idei inspirate şi dinamice îşi au originea într-un singur principiu - credinţa în raţiune ca forţă reformatoare a istoriei. Acestea sunt pe scurt particularităţile culturii Epocii moderne. Să analizăm în ce mod se întruchipează aceste idei fundamentale în aşa sfere spirituale cum sunt filosofia şi ştiinţa.
Dacă în Evul mediu forma dominantă a culturii era religia, în Epoca modernă acest rol îi revine ştiinţei. Totodată, trebuie să menţionăm că acestea erau ştiinţele naturale: astronomia, fizica, chimia, mecanica, botanica, fiziologia şi, desigur, matematica ca instrument universal folosit de toate ştiinţele naturale. Interesul faţă de aceste ştiinţe a apărut deja în Epoca Renaşterii. E suficient a aminti aici lucrările lui N. Copernic, Bruno, Kepler, însă sec. al XVII-lea e remarcabil printr-un salt calitativ în dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice. Prin ce s-a manifestat acest salt? în primul rând, cunoştinţele ştiinţifice din sporadice şi răzleţe se constituie într-un sistem logic, în care fiecare ştiinţă se dezvoltă în cadrul unei paradigme de cunoaştere unice. în al doilea rând, bază a cunoştinţei ştiinţifice devine experimentul, datele cercetărilor, care sunt îndreptate spre obţinerea cunoştinţelor obiective, exacte. Acest salt în ştiinţă era determinat de dezvoltarea tehnicii şi a producţiei materiale: descoperirea telescopului şi a microscopului, prafului de puşcă şi a armei de foc, busolei, maşinilor-unelte, dezvoltarea manufacturii, extinderea comerţului, descoperirea căilor maritime noi. O importanţă deosebită a avut perfecţionarea tiparului inventat încă în 1434 de către Y. Guttenberg. Ca rezultat, Europa secolului al XVII - lea a devenit arena revoluţiei ştiinţifice, care pregătea, la rândul său, revoluţia industrială din secolele XVIII şi XIX. Dar care sunt manifestările revoluţiei intelectuale din secolul al XVII-lea? O primă acţiune a revoluţiei ştiinţifice a fost dezvoltarea teoriei heliocentrice, formulate la început de N. Copernic. Un aport considerabil la aprofundarea ei au adus G. Galilei, T. Campanella, Kepler. în locul sistemului geocentric al lui Ptolemeu, care domina din epoca elinismului, şi în conformitate cu care pământul reprezenta un centru nemişcat al unei lumi închise şi finite, a fost recunoscută concepţia cu privire la un univers dinamic, în care Pământul se roteşte nu numai în jurul axei sale, ci şi în jurul Soarelui. Care a fost şocul suferit de contemporani la această descoperire se poate de constatat din cuvintele unuia dintre ei: "Dintr-o mişcare un astrolog înnebunit a forţat Pământul, care în decurs de 6000 de ani a stat nemişcat pe pilonii săi, să înceapă a se învârti cu o viteză nebună în jurul axei sale şi asemenea unei musculiţe să circumscrie cercuri în jurul Soarelui". Argumentarea heliocentrismului Universului a transformat Pământul dintr-un centru al lumii într-o planetă obişnuită şi a pus la îndoială măreţia şi divinitatea omului. De meditaţii amare şi îndoieli cu privire la acest fenomen sunt pătrunse lucrările marilor filosofi ai acelui timp: "Eseuri" de M. Montaigne, "Pensees" de B. Pascal, fapt care, printre altele, n-a influenţat asupra dezvoltării ulteroare a teoriilor ştiinţifico-naturale. Noua mecanică cerească şi fizica nouă este elaborată în mod intensiv de G. Galilei, care a extins cunoştinţele despre limitele Universului, fiind numit "Columb al cerului", şi este argumentat matematic. Şi cu toate că domină inchiziţia, spre sfârşitul secolului al XVII-lea sistemul lui Ptolomeu devine un anacronism chiar şi pentru un filistin. Au fost obţinute succese mari în diferite domenii ale fizicii: mecanică, optică, hidraulică. Legile staticii au fost studiate de către savantul englez Stiven. W. Gilbert a descris fenomenul magnetismului şi a pus temelia ştiinţei despre electricitate. E. Toricelli a studiat presiunea atmosferică şi a inventat termometrul cu mercur. Descoperirea de către W. Harvey a sistemului circulaţiei sanguine la om şi a mecanismelor activităţii vitale a organismului a marcat începutul revoluţiei în medicină. Sunt mari realizările în matematică. G. Cardano rezolvă ecuaţii de gradul trei şi patru. P. Fermat şi R. Descartes întemeiază geometria analitică. R. Descartes, G.V. Leibniz, B. Pascal lucrează asupra mărimilor infinitezimale. în matematică se introduce noţiunea de "mărime variabilă", fapt care pregăteşte terenul pentru apariţia calculului diferenţial şi integral. Are loc acumularea de cunoştinţe în chimie, biologie, zoologie, mineralogie, geologie. Sunt incontestabile realizările în medicină, fiziologie şi anatomia omului. Revoluţia ştiinţifică din sec. al XVII-lea s-a încheiat cu lucrările lui I. Newton (1643-1727). Explicarea descoperirilor făcute până la el în astronomie, fizică şi mecanică, îmbinarea lor într-un sistem unic armonios, la baza căruia sunt puse dovezi matematice, a fost obţinută în descoperirea de către Newton a legii gravitaţiei universale. Principala sa lucrare "Principiile matematice ale filosofiei naturii" conţine un nou tablou al universului armonios şi fundamentat matematic. în sec. al XVII-lea ştiinţa se afirmă ca un factor unanim acceptat al culturii. Din punct de vedere instituţional, aceasta se manifestă prin apariţia unor societăţi ştiinţifice Jîine organizate. Primele societăţi de acest fel, care interpretau ştiinţa ca o parte integră a învăţământului general, au fost: Academia râşilor (adică celor ageri ca râşii) din Roma (1600), Academia practică din Florenţa (1651), Societatea Regală Londoneză (1662) şi Academia Regală de Ştiinţe din Franţa (1666). Ca rezultat al revoluţiei ştiinţifice din secolul al XVII-lea s-a conturat nu numai o nouă concepţie despre lume, ci se dezvoltă şi o nouă metodă de cunoaştere ştiinţifică a lumii. Acestea sunt, fără îndoială, probleme cu caracter filosofic. Este interesant şi faptul că ele apar în domeniul ştiinţelor naturale şi se elaborează ca o nouă metodologie filosofică a cunoaşterii de însăşi savanţii naturfilosofi. în perioada cercetată de noi aceste condiţii determină deplasarea accentului în filosofie spre sfera problemelor cunoaşterii, în domeniul gno seologiei. Problema metodei ştiinţifice devine problema principală. La începutul secolului al XVII-lea în filosofie a apărut o orientare mecanicist-matematică. G. Galilei afirmă că lumea materială se supune legilor mecanicii şi pentru cunoaşterea ei este necesară metoda matematică. Fondatorul materialismului englez F. Bacon (1561- 1627) a argumentat metoda inductivă a cunoaşterii bazată pe experiment. Acest filosof, o personalitate cu interese şi cunoştinţe multilaterale, rupe toate legăturile cu filosofia tradiţională şi scolastica teologică, pe care el le-a asemuit cu o "călugăriţă sterilă" şi fundamentează o nouă cale a cunoaşterii ştiinţifice - metoda experimental- inductivă a ştiinţelor naturale. El vedea scopul cunoaşterii ştiinţifice în "creşterea puterii omului asupra naturii". F. Bacon e considerat pe drept cuvânt unul dintre primii oameni remarcabili, care a dat ştiinţei o nouă orientare, punând-o în dependenţă directă de progresul culturii materiale. Un rol deosebit în procesul de afirmare a noii metode ştiinţifice a avut R. Descartes (1596-1650). însă, spre deosebire de F. Bacon, el a promovat pe primul plan nu experimentul, ci perspicacitatea pătrunzătoare a intuiţiei. Descartes afirma, că fiind dotat cu o minte ageră poţi în mod raţional sesiza lumea, experimentul fiind în acest caz un mijloc auxiliar al gândirii. "Cuget, deci exist" afirma el, croind astfel calea spre elaborarea metodei deductive. în filosofie această concepţie a primit denumirea de raţionalism, spre deosebire de empirismul lui Bacon. Bazându-se pe logica deductivă, postulatele evidente ale raţiunii şi dovezile matematice, Descartes a creat un sistem ştiinţific al cunoştinţelor filosofice despre natură, sau "filosofia ştiinţelor naturale". însă tot ce se află în afara fizicii şi matematicii - domeniile credinţei, pasiunilor, dragostei, voinţei, moralei - n-a intrat în acest sistem. Această substanţă spirituală nespaţială e trecută de el în sfera revelaţiei, a ideilor divine şi Providenţei. Pe baza concepţiilor filosofice ale lui Descartes şi a altor savanţi din secolul al XVII-lea poate fi urmărit procesul încordat şi chinuitor de secularizare a cunoştinţelor filosofice, teama de o ruptură bruscă cu biserica şi religia. în legătură cu aceasta nu poate fi neglijat faptul că Epoca modernă a început cu Contrareformaţia, iar inchiziţia îl condamnă la moarte pe G. Bruno în 1660 şi intentează un proces asupra lui G. Galilei, care a rămas viu numai datorită faptului că s-a dezis în public de concepţiile sale. Ultimul proces al inchiziţiei a avut loc relativ nu demult - în 1827 în Spania. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că viziunile noi în filo- sofie de multe ori se află în vecinătatea celor tradiţionale, iar metoda nouă ce explică natura cedează în faţa materiei spirituale complicate a lumii umane. Cu toate acestea, în filosofia secolului al XVII-lea se elaborează concepţii universale mecaniciste despre lume, în care îşi găseşte locul şi societatea umană. Filosoful englez T. Hobbs (1588— 1679) elaborează o "fizică socială" a sa, în care sistemul social e reprezentat în forma unui gigantic mecanism de ceasornic şi care este analizat, respectiv, conform legilor mecanicii. De aceeaşi metodă se foloseşte şi aşa o minte lucidă ca B. Spinoza (1632-1677), care a elaborat "etica" sa - filosofia moralei. Bazându-se pe metodologia logico-inductivă, elaborează teoria "dreptului natural" filosoful materialist englez J.Locke (1632-1704). In strânsă legătură cu revoluţia ştiinţifică în Europa se desfăşura şi revoluţia în învăţământ. Se democratizează şcoala primară, se intensifică procesul de secularizare a învăţământului universitar, apar instituţii de învăţământ specializat: şcolile de navigaţie maritimă în Portugalia, Spania, Anglia, Olanda; şcoala farmaceutică şi şcoala de ambasadori (cu studiere a limbilor străine) în Rusia. S-a constituit pedagogia ca ramură specializată a ştiinţei: o contribuţie deosebită a avut în acest sens I. A. Komenski (1592-1670). El a elaborat teoria didacticii, a scris un şir de manuale pentru învăţământul şcolar şi de familie, a elaborat sistemul de instruire pe clase şi lecţii şi a propus sistemul şcolar unic de învăţământ, bazat pe ideea continuităţii - din copilărie până la maturitate. Se dezvoltă sistemul de biblioteci şi editare a cărţilor. Deci, sec. al XVII-lea a devenit secolul ştiinţei şi al metodei noi de cunoaştere, secolul revoluţiei intelectuale şi al speranţelor luminoase în triumful raţiunii nu numai în cunoaştere, ci şi în alte sfere ale culturii umane.
Sec. al XVII-lea mai este numit şi "secolul geniilor". Pe lângă numele marilor savanţi şi filosofi amintiţi mai sus istoria a păstrat o pleiadă de genii de cultură artistică, care prin nivelul lor general şi filosofic de concepere a lumii nu cedează, ci chiar depăşesc inteligenţa savanţilor. Aceştia sunt: Racine, Corneille, Molieire, Rembrandt, Rubens, Bernini, Velasquez, Paussin, Lope de Vega, La Fontaigne, La Bruyere, Donne, Colderon, Boileau, La Rochefoucauld şi mulţi alţii. Apare întrebarea firească: cum de a putut arta, scopul de bază al căreia este dezvăluirea domeniilor estetice, emoţional-expresive ale vieţii, să se dezvolte în cadrul unei noi paradigme a culturii de orientare raţionalistă şi naturalist-ştiinţifică? Doar la prima vedere, aceste principii sunt străine artei, fiind un mediu benefic pentru dezvoltarea ştiinţei nu şi al artei. Să încercăm a înţelege. Urmează să recunoaştem, că din punct de vedere artistic secolul al XVII-lea într-o anumită măsură cedează epocii precedente - a Renaşterii, care se caracterizează printr-o erupţie a activităţii estetice, ce nu s-a mai repetat în istoria societăţii umane. Şi totuşi veacul al XVII-lea în mare măsură a rămas succesor demn al marii culturi renascentiste. Principalul constă în faptul că noua orientare teoretic- ştiinţifică nu numai că n-a frânat dezvoltarea artei, ci a şi îmbogăţit-o cu noi laturi şi a favorizat apariţia noilor metode de creaţie ale clasicismului şi realismului. Viaţa artistică a căpătat în secolul al XVII-lea un caracter multinaţional şi dramatic. Spre deosebire de epoca Renaşterii, arta s-a divizat în câteva curente artistice, unde s-a găsit loc şi pentru claritatea raţionalistică, şi pentru adevărul realist al vieţii. In arta secollui al XVII-lea pot fi menţionete următoarele direcţii: manierismul, barocul, clasicismul şi realismul. Manierismul (din latină manus - mână, manieră, scris) este un curent artistic apărut în Italia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Se deosebeşte prin rafinament, exaltare, inspiraţie şi subiectivism. E preţuit tot ce este original şi nu are nimic comun cu normele clasice ale Renesansului. Manieriştii accentuau perfecţiunea artistică a operei, caracterul neobişnuit al efectelor estetice, experimentarea în domeniul formei şi virtuozitatea. Adesea arta manierismului apelează la ideile mistico-religioase. Reprezentanţi ai acestui curent au fost pictorii A. Bronzino, A. Parmigianio, G. Vazari, B. Cellini în Italia; El Greco în Spania; poeţii T. Tasso, G. Marino, T. de Vio. în muzică manierismul s-a manifestat deosebit de viu în creaţia madrigalului, formă muzicală deosebită, care exprima declaraţii de dragoste, fiind interpretată de patru muzicanţi virtuoşi. Prin imaginile sale dramatice şi tensionate, prin rafinamentul ideei artistice manierismul a deschis calea unui nou curent esenţial al artei secolului al XVII-lea-barocul.
La sfîrşitul sec. al XVII-lea barocul capătă răspândire în Rusia. Palatul de Iarnă din S.-Petersburg, Palatul Domnesc de Ia Ţară, Palatul Peterhof- sunt capodopere ale marelui arhitect B. Rastrelli, ce încununează acest stil printr-o perfecţiune desăvârşită. în artele plastice, în pictură şi sculputură stilul baroc e reprezentat prin renumiţi pictori A. Caracci, M. Caravagio, G. Bernini în Italia; P. Rubens în Flandria; discipolul lui A. van Deic, I. Iordans ş.a. în literatură s-au proslăvit poeţii şi dramaturgii: P. Gongora, P. Calderon, Tisso de Molina, Quevedo (Spania); S. Sorel, d'Aubigue (Franţa); Grimmelshauzen (Germania). în sec. al XVIII-lea elementele barocului se întâlnesc în creaţia lui D. Cantemir (versuri despre moartea lui Petru cel Mare), V. Tretiacovskii, M. Lomonosov. Lupta titanică dintre forţele sociale ale epocii este redată de poetul englez G. Milton (1608-1674), în chipurile biblice din poem "paradisul pierdut". Yüklə 161,86 Kb. Dostları ilə paylaş:
|