Curcubeul acea „deplinătate spontan-creatoare a fiinţei

143

— Şi-aduc mulţumire Domnului, spuse Frank.

— Şi-aduc mulţumire Domnului, repetă Tom.

— Da' cum e treaba cu femeile care-au rămas pe dinafară? întrebă Alfred în bătaie de joc.

Lumea începuse să dea semne de nelinişte.

— P-asta nu pot să ţi-o spun. Şi io de un' să ştiu dac-a rămas sau nu careva pe dinafară în ziua Judecăţii de apoi? Şi nici nu mă-nteresează. Vreau să zic că dac-un suflet de bărbat şi unu' de femeie se pun la un loc... amîndouă fac un înger...

— Io nu ş' cum e treaba cu sufletele. Io ştiu doar că unu cu una fac trei, cîteodată, spuse Frank, dar nu rîse decît el de gă­selniţa lui.

— Trupuri şi suflete... e totuna, zise Tom.

— Da' de nevastă-ta ce spui, că ea a fost măritată pînă s-o cunoşti tu, îl împunse Alfred, zgîndărit de ce spusese frate-său mai înainte.

— Nici p-asta nu pot să ţi-o spun. Păi io dacă e să mă fac în­ger... sufletu' meu de om însurat, nu ăla de holtei intră la soco­teală, nu sufletu' de cînd eram flăcău la mama-acasă. Că p-atuncea din sufletu' meu nu putea să ias-un înger.

— Io ţin minte, zise nevasta lui Frank, cînd era Harold al nostru bolnav rău dă tot. Toată ziua nu zicea decît că vede-un înger după oglindă. «Uite, mamă, zicea, uite, mamă, la îngeru-ăla!» «Da' nu-i nici un înger, puişor», îi ziceam io, da' el nici vorbă să mă crează. Am dat oglinda jos dă pă masă, da' tot aia a fost. O ţinea una şi bună că-l vede-acolo. Doamne, ce spaim-am tras! îmi ziceam că, gata, băiatu' aşa rămîne, cu mintea rătă­cită!

— Io ţin minte, zise altul, bărbatul surorii lui Tom, că mama mi-a dat odat-o chelfăneală bună fi'n'că ziceam c-am un îngeraş în nas. M-a văzut că mă scobesc în nas şi mi-a zis: «Ce te tot sco­beşti? Scoate degetu' din nas». «Da' am un îngeraş acolo», i-am spus io şi ea mi-a adus o cîrpă să-mi şterg nasu', da' acolo am lăsat-o. La pufu' ăla dă pă scaieţi noi îi ziceam «îngeraş» fi'n'că zbura-ntruna dă colo pînă colo. Şi-odată ştiu că mi-am băgat puf d-ăla-n nas, da' să mor dacă ştiu dă ce.

— Nici nu-ţi trece pîn cap cîte alea-şi bagă copiii-n nas, spuse nevasta lui Frank. Io mi-aduc aminte că Hemmie a noastră şi-a băgat în nas una d-aia dă la clopoţei, alea dă le zicem noi «lumînărele», şi, Doamne, ce-a fost pă noi! Am văzut-o io ca şi-o tot dă pă la nas, da' nici pîn cap nu mi-a trecut c-o să şi-o bage pînă-n fundu' nasului. Avea vreo opt anişori şi ceva... O, Doamnei şi pînă-am găsit o igliţă şi nu mai ştiu ce...

Lui Tom Brangwen începu să-i cam treacă inspiraţia. Uită d^e tot ce spusese pîn-atunci şi se puse pe chiuit cot la cot cu ceilalţi-

144
Afară se-auziră urătorii care cîntau colinde. Ii chemară-năuntru. Casa vuia de veselie. Veniseră cu două viori şi-un flaut. Intrară-n salon şi cîntară colinde, acompaniindu-se singuri. Şi nuntaşii cîntară cu ei din toate puterile. Numai mirele şi mireasa, cu ochi scînteietori şi chipuri strălucind straniu, stăteau şi-abia dacă-ngînau ceva. Poate nici nu cîntau, ci doar mişcau din buze.

Urătorii plecară şi veniră alţii. Lumea-ncepu să bată tare din palmq. Toţi strigau care mai de care şi era o vînzoleală de mama focului: nou-veniţii începură să joace misterele Sfîntu-lui Gheorghe ca-n vremea de demult, poc! cu ciomegele, zbang! cu tigaia de untură. Şi cum să nu se bucure mesenii, că nu eva unu' care să nu fi jucat aşa ceva-n copilărie, un rolişor cît de mic!

— Să fiu al dracului! Io m-am ales şi cu capu' spart cînd l-am jucat pe Belzebut, spuse Tom Brangwen rîzînd cu lacrimi. M-a pocnit unu-n cap de-am zis că-mi ies creierii. Mi-a pocnit capu' ca un ou cînd îi spargi coaja. Da' şi cînd m-am înzdrăvenit, mamă, Doamne! Am jucat cu bătrînu', cu Jahnny Roger. El era Sfîntu' Gheorghe. Să mor de n-a fost aşa!

Rîdea să plesnească şi mai multe nu! Se-auzi din nou o bă-taie-n uşă şi toată lumea amuţi.

— Trăsura! zise careva de lîngă uşă.

— Vino-ncoa, intră-n casă! făcu Tom Brangwen.

Şi un om roşu la faţă, rîzînd cu gura pîn' la urechi, trecu pragul.

— Hei, voi, ăia doi, strîngeţi-vă catrafusele şi valea! le strigă Tom Brangwen. Trăgeţi-i cîte-o duşcă buna, da' dacă nu vă luaţi tălpăşiţa pînă mă frec io la ochi, s-a zis, vă culcaţi fie-care-n patu' lui.

Anna se sculă fără nici o vorbă şi se duse să-şi schimbe rochia. Will Brangwen ar fi ieşit şi el din salon, dar apăru Tilly cu pălăria şi haina şi-l ajută să se-mbrace.

— Ei, noroc, băiete.' îi ură taică-său.

— Şi cînd pui lemnu' pă foc, lasă-l să ardă pînă trosneşte! ii povăţui unchiu-său Frank.

— Bagă dă seamă, să trosnească dacă vrei, da' încet, încet, m-ai înţeles? îl sfătui mătuşă-sa, nevasta lui Frank, exact pe dos decît bărbatu-său.

— Doar n-oi fi vrînd să cazi lat, îi spuse unchiu-său după nevastă. Că nici nu prea te văd c-o falcă-n cer şi cu una-n pămînt ^ca să treci ca tauru' pîn poartă-nchisă.

— Ia mai lăsaţi omu-n pace s-apuce pe ce drum o vrea! * băgă, morocănos, Tom Brangwen. Şi mai slăbiţi-l cu sfaturile,

^câ doar el se-nsoară, nu voi!

Comanda Ni 8 145

— N-are nevoie de-atîtea sfaturi, spuse taică-său. Ştie el destule. Uneori drumurile-s aşa de-ncurcate că trebuie să-i arăţi omului pe un' s-o ia; alteori drumu-i aşa de drept că şi-unu' d-ăla de se uită cruciş merge pe el c-un ochi închis. Da' drumu' ăsta nu tre' să-l piardă nici orbu', nici ăl de se uită cruciş, nici schilodu' şi, mulţam Iu' Dumnezeu, fecioru-meu n-are nici una din meteh-nele-astea.

— Ia nu mai fi tu aşa dă sigur, i-o tăie nevasta lui Frank. O grămadă dă bărbaţi n-ajung nici pîn' la jumatea drumului şi nici măcar nu-s în stare să scape ce mai e dă scăpat. Ca să nu mai zic c-o duc aşa toată viaţa.

— Şi, mă rog, de unde ştii tu astea? o luă Alfred din scurt.

— Păi pă unii se vede dă la o poştă, zise şi cumnată-sa Liz-zie.

Tînărul aştepta, cu o vagă urmă de zîmbet pe buze. Nici nu prea auzea ce zice lumea. Era-ncordat şi detaşat de ei. Toate lucru-rile-astea, sau altele, abia dacă-i treceau pe lîngă urechi.

Anna, cam aeriană, coborî în rochia de zi. Ii sărută pe toţi, băr­baţi şi femei la rînd, Will Brangwen dădu mîna cu toată lumea, o sărută pe maică-sa, care-ncepu să pîîngă, şi-ntreg alaiul îi con­duse la trăsură.

Ii băgară pe tineri în trăsură şi le dăduse ultima indicaţie, cu glas tare.

— Dă-i drumu', strigă Tom Brangwen.

Trăsura porni. Toţi se uitară după ei. Văzură lumina, tot mai mică şi mai mică pe sub frasini şi pe urmă, liniştiţi, intrară-n casă.

— Cînd o s-ajungă, o să găsească trei focuri făcute, spuse Tom Brangwen uitîndu-se la ceas. I-am spus Iu' Emma să le-a­prindă la nouă şi să lase uşa-nchisă numa' cu ivăru'. Acu-i abia şi jumate. O să găsească arzînd trei focuri şi lămpile-aprinse şi Emma precis că le-a şi-ncălzit patu'. Io zic c-o să se simtă bine.

Nuntaşii nu mai erau aşa guralivi. Vorbeau de tînăra pereche.

— Fata mi-a zis că n-are nevoie de servitoare, spuse Tom Brangwen. Casa nu i destul de mare şi-o să se-ncurce toată ziua una pe alta. Emma o să facă doar ce-i spune Anna şi-ncolo o să fie doar ei doi stăpîni la ei acasă.

— E mai bine, zise Lîzzje, eşti mai liberă.

Mesenii discutau mai departe pe-ndelete. Brangwen se uita la ceas.

— Hai la ei să le cîntăm un colind, spuse el. Scripcari găsim noi la «Cocoşu' şi prigoria».

— Haide, zise Frank.

146

Alfred se sculă de pe un scaun fără un cuvînt. Cumnatul şi unul din fraţii lui Will se sculară şi ei.

Cei cinci bărbaţi ieşiră în drum. Cerul era plin de stele.

Sirius strălucea ca un semnal pe o parte a dealului, Orion, măreţ şi falnic, cobora pe partea cealaltă.

Tom mergea cu frate-său, cu Alfred. Paşii lor sunau pe pămîntul îngheţat.

— Ce noapte frumoasă! făcu Tom.

— Da, încuviinţă Alfred.

— Pe-o vreme ca asta e minunat să ieşi la plimbare.

— Da.

Cei doi fraţi mergeau aproape unul de altul, legaţi sufle­teşte, căci sîngele apă nu se face. Tom se simţise-ntotdeauna tare mic pe lîngă Alfred.

— Mult a mai trecut de cînd ai plecat de-acasă! spuse el.

— Da, aşa-i, făcu Alfred. Credeam c-am îmbătrînit niţel, da' acu' văd că nu. Lucrurile-mbătrînesc şi se strică, nu tu.

— Da' ce s-a stricat?

— Mulţi cu care-am eu de-a face... sau care-au ei de-a face cu mine... îi vezi cum se prăbuşesc. Şi te trezeşti că mergi sin­gur, fie şi la pierzanie. Nu merge nimeni cu tine, nici măcar acolo.

Tom Brangwen căzu pe gînduri.

— Se vede că n-a pus nimeni şaua pe tine niciodată, îi spu­se el.

— Da, aşa e, răspunse mîndru Alfred.

Tom simţea că frate-său mai mare îl dispreţuieşte puţin. Şi treaba asta-l durea.

— Tot omu' are-un drum pe care merge-n viaţă, făcu el încăpăţînat. Numa' cîinii n-au. Şi ăia de nu pot să ia ce dau şi să dea ce iau, ăia n-au decît să meargă singuri sau să-şi găsească un cîine să umble după ei.

— Las' că se descurcă ei şi fără cîine, spuse frate-său.

Şi din nou Tom Brangwen se simţi umilit, gîrdindu-se că frate-său e mai puternic ca el. Dacă e, e, n-ai ce-i face. Şi dacă e mai nobil să mergi singur, iar n-ai ce-i face. Da' cu toate astea, ^e» unu' n-o să meargă singur, de bunăvoie, pentru nimic în lume.

Trecură peste cîmp. Un vînt slab, dar tăios bătea peste coama dealului, sub clarul de lună. Ajunseră la pîrleaz, lîngă casa Annei. Luminile erau stinse. Doar prin storurile de la Parter şi de sus, de la dormitor, se vedea pîlpîind focul din vatră.

— Mai bine i-am lăsa-n pace, spuse Alfred Brangwen.

~ Nu, nu, zise Tom. Le cîntăm un colind, că ăsta-i ultimu'.

147

Şi peste-un sfert de oră, 11 bărbaţi cam chercheliţi se căţărau în tăcere pe zid şi coborau în grădină, pe sub tise, pe lîngă fe­restrele de unde lumina palidă a focului străbătea afară prin sto­ruri. Se-auzi un sunet ascuţit. Două vioii şi un flaut străpunseră aerul îngheţat.

Glasuri de bărbaţi, în mare brambureală, răsunară deodată, cîntînd pe-aceeaşi voce, dar fiecare-n legea iui.

Anna Brangwen tresărise cînd începuse muzica şi era numai urechi. I se făcuse frică.

— Colindătorii, îi şopti el.

Ea rămase încordată, cu inima bătînd să-i iasă din piept, cuprinsă de-o teamă puternică şi stranie. Apoi izbucni cîntecul, cam dezlînat. Se-ncordă şi mai tare, ciulindu-şi urechile.

—Tata, spuse ea încet.

Apoi tăcură amîndoi şi-ascultară mai departe.

— Şi tata, spuse el.

Ea asculta încă. Dar era sigură. Se băgă din nou în pat, cufun-dîndu-se-n braţele lui. El o ţinea strîns şi-o săruta. Afară colindă­torii lălăiau mai departe şi fiecare cînta cît putea de bine. Cuprinşi de farmecul viorilor şi-al cîntecului, uitaseră de toţi şi de toate. Flăcările se jucau pe pereţi, în întuneric. Anna îl auzea pe taică-său cîntînd din tot sufletul.

— Doamne, cîtă minte le mai trebuie! spuse ea în şoaptă. Şi se strînseră şi mai tare unul în altul, inima fiecăruia bătînd

pentru celălalt. Colindul mergea mai departe, dar ei nu-l mai auzeau.

Capitolul VI ANNA VICTRIX

După-nsurătoare Will Brangwen avu cîteva săptămîni de vacanţă, aşa că cei doi. stăpîni pe luna lor de miere, şi-o petrecură singuri în căsuţă.

Şi-odată cu scurgerea zilelor lui i se părea că se năruise tot cerul, iar el stătea cu ea printre ruine, într-o Jume nouă. Toţi ceilalţi erau demult sub pămînt, iar ei, doi fericiţi supravieţuitori, aveau toate la-ndemînă şi puteau să le irosească după placul inimii. La-nceput Will nu reuşea să scape de sentimentul culpa­bilităţii, se credea un desfrînat. Oare nu cumva, în afara lumii lor, îl chema _vdatoriaj şi el nu venea?

Noaptea, cînd încuiau uşile şi bezna-i trăgea la sînul ei, to­tul era minunat. Atunci erau cu-adevărat singurii locuitori ai pământului pe care-l cuprindeai cu privirea. Pe toţi ceilalţi

148

îi înghiţise potopul. Şi fiind singuri pe lume, erau propria lor lege, puteau sa se desfete, să risipească şi să irosească întocmai ca nişte zei lipsiţi de conştiinţă.

Dar dimineaţa, cînd căruţele treceau pe drum scîrţîind şi copiii făceau larmă pe uliţă, cînd negustorii ambulanţi îşi lăudau marfa-n gura mare şi ceasul din turn bătea ora 11, cînd el şi ea nu se sculaseră încă, nici măcar pentru micul dejun, Will nu putea să nu se simtă vinovat, ca şi cum încălca o lege, ru­şinat că nu se-apucase de ireabă şi rîdea soarele de el.

Ce treabă? întrebă Anna. Ce-ai de făcui? Doar să leneveşti şi-atîta tot.

Totuşi, chiar jMeneveala_era„o ocupaţie respectabilă. Cel puţin era în contact cu lumea. Pe cîtă vreme acuma, cînd stătea tolănit în pat aşa de cuminte şi cu sufletu-mpăcat, în vreme ce lumina zilei se strecura cu greu prin storurile trase, era despărţit de lume, era claustrat într-o negare tacită a lumii. Şi asta-l necăjea.

Dar era aşa de minunat şi-ncîntător să stai lungit în pat şi să vorbeşti cu ea ce-ţi vine-n minte! Era mai minunat decît lumina soarelui şi nici aşa de efemer. Ceasul din turn era chiar enervant, căci ştia una şi bună', să bată orele. Parcă nu era nici un pic de loc între ore, doar o clipă, o clipă de aur, încremenită, cînd ea-l mîngîia pe faţă cu vîrful degetelor, total nepăsătoare şi feri­cită, iar el era nebun s-o simtă mîngîindu-l aşa.

Dar Will se simţea străin şi nu se-obişnuise cu viaţa asta. Aşa că, dintr-o dată, tot ce. fusese-nainte dispăru. într-o zi era burlac şi trăia în lume şi pentru lume. A doua zi era cu ea, de­parte de lume de parcă ar fi stat amîndoi îngropaţi precum o sămînţă-n întuneric. Ca din senin, aidoma unei castane ce zboară din coaja ei cu ţepi, se trezea aruncat, gol şi scînteietor, pe un pămînt moale şi fecund, lăsînd în urma lui coaja tare a cunoaş­terii şi experienţei lumeşti. O auzea în strigătele negustorilor, în zgomotul căruţelor, în chiotele copiilor. Şi totul mergea la lada cu gunoi, precum coaja pe care-o lăsase-n urmă. înăuntru, in blîndeţea şi liniştea odăii, vieţuia miezul acela dezgolit, care palpita de-atîta muncă pe tăcute, absorbit în realitate.

în odaie era marea statornicie, un sîmbure de veşnicie vie. Numai departe de tot, pe margine, îşi făceau de cap zgomotul Şi nimicirea. Aici, în mijloc, roata cea mare stătea nemişcată, aplecată asupra ei însăşi. Aici era încremenirea echilibrată şi fără cusur, care trecea dincolo de timp fiindcă rămînea aceeaşi, ine­puizabilă, neschimbată şi fără sfîrşit.

Cum stăteau culcaţi, lipiţi unul de altul, împliniţi şi dincolo de timp sau orice schimbare, părea că sînt în inima rotirii dotnoale a spaţiului şi-a viitorii neostoite a vieţii, adînc, în ^lriirna lor, acolo unde e strălucirea supremă, fiinţa eternă şi tă-

149

cerea cufundată în cîntul de slavă; miezul încremenit al întregii mişcări şi somnul necurmat al întregii trezii. Deodată-şi dădeau seama că sînt acolo şi rămîneau mai departe unul în braţele celuilalt. în clipa lor supremă erau în inima veşniciei, în vreme ce timpul mergea departe, de-a pururi departe, înspre margine.

Apoi, puţin cîte puţin, trecură din centrul suprem spre cercu­rile inferioare ale preamăririi, veseliei şi bucuriei, departe, tot mai departe spre larmă şi agitaţie. Dar inimile lor arseseră cu flacără nestinsă şi se căliseră în realitatea dinăuntru. Erau la fel de bucuroase ca-nainte.

Treptat începură să se trezească şi zgomotele de-afară deve-niră mai adevărate. înţelegeau şi răspundeau chemărilor de-afară. Numărau bătăile clopotului. Şi cînd bătea de prînz, înţe­legeau că e miezul zilei, în lume, dar şi pentru ei.

La un moment dat Anna şi-aduse aminte că i-e foame. De-o viaţă era din ce în ce mai flămîndă. Dar încă nu era destul de-adevărat ca s-o scoată din lumea ei. De departe, de tare departe, auzea cuvintele «mor de foame». Şi totuşi stătea nemişcată, ab­stractă, liniştită şi vorbele nu se rosteau niciodată. Şi mai trecea un timp.

Pe urmă, foarte liniştită, chiar puţin mirată, se trezea-n prezent şi zicea:

— Mor de foame.

— Şi eu, spunea el calm ca şi cum n-avea nici cea mai mică importanţă.

Şi se cufundau iar în calda încremenire de aur. Şi clipele treceau neobservate pe-afară, pe lîngă fereastra lor. Apoi, ca din senin, îi căşuna pe el.

— Scumpule, mor de foame.

Era puţin cam dureros pentru el să se trezească aşa, deodată.

— O să ne sculăm, spunea el imperturbabil.

Şi ea-şi lăsa din nou capul pe el şi stăteau nemişcaţi, pierduţi în timp. Cu conştiinţa pe jumătate trează, el auzi ceasul, dar ea nu.

— Scoală-te, te rog, murmură ea în cele din urmă, şi dă-mi ceva de mîncare.

— Da, zise el şi-o luă din nou în braţe.

Ea-şi culcase capul pe el. Se cam mirau şi ei că nu se mişcă nici unul. Clipele foşneau mai tare la fereastră..

Ea-şi luă capul de pe el, lăsîndu-l să plece. Dezlipindu-se cam greu, el se dădu jos din pat şi-ncepu să se-mbrace. Ea-ntinse mîna spre ci.

— Eşti aşa de drăguţ, spuse ea şi el se-ntoarse în pat pentru cîteva clipe.

Pe urmă reuşi într-adevăr să-şi pună ceva pe el şi, aruncîndu-i Annei o privire fugară, ieşi din cameră. Ea se-ntinse iar într-o

150

pace blîndă şi mai limpede. îl auzi cum coboară scările şi-i as­culta paşii de parcă ea însăşi era un spirit, desprins de lumea materială.

Era unu şi jumătate. Will se uită la bucătăria încremenită, netulburată de noaptea trecută, umbrită de storurile trase. Se grăbi să ridice storurile ca să ştie lumea că n-au să mai stea în pat. Ei, şi la urma urmei, era casa lui. Cui îi pasă? Grăbit, puse lemne în sobă şi-aprinse focul. Nu mai putea de bucuria care se revărsa în el, ca o aventură pe o insulă necunoscută. Flăcă­rile ţîşniră şi Will puse ceainicul pe foc. Ce fericit era! Ce liniştită şi izolată era casa! Numai el şi Anna erau pe lumea asta.

Dar cînd descuie uşa şi, pe jumătate îmbrăcat, se uită afară, se simţi vinovat ca un hoţ. Da, lumea era într-adevăr acolo. Iar el se simţise-aşa de sigur, ca şi cum casa lui fusese Arca lui Noe pe apele potopului, iar totul ar fi dispărut în viitoarea valurilor. Lumea era acolo lîngă el. Trecuse de amiază. Dimineaţa dispăruse, trecuse şi ziua dădea semne de bătrîneţe. Unde se du­sese dimineaţa strălucitoare, cu cer proaspăt? Simţea că-l acuză cineva. Dimineaţa trecuse, iar el stătuse-n pat cu storurile trase. Putea să treacă-aşa ceva neobservat?

Se uită la după-amiaza cenuşie şi rece. Şi el era atît de blînd, de cald şi emana numai lumină! Pe farfurioara de pe cana cu lap­te erau rămurele de iasomie galbenă. Will se-ntrebă cine le-o fi lăsat şi ce-o fi vrut să spună? Luă cana şi-nchise repede uşa. Lăsă ziua să treacă cu lumina ei cu tot, o lăsă să treacă neobser­vată. Lui nu-i păsa. Ce mi-e o zi în sus sau în jos? N-avea decît să cadă pradă uitării ziua asta nefolosită de nimeni.

— A fost cineva pe-aici şi-a găsit uşa-ncuiată, îi spuse el Annei cînd ajunse cu tava sus.

îi dădu cele două rămurele de iasomie. Ea rîse, se sculă în capul oaselor şi-şi împleti copilăreşte florile prin broderia de pe pieptul cămăşii de noapte. Părul ei castaniu şi rebel stătea ca un nimb împrejurul chipului care strălucea discret. Ochii ei negri urmăreau tava cu nesaţ.

— Ce bine! strigă ea, adulmecînd aerul rece. Ce bine-mi pare ^c-ai făcut atîtea! (Şi-ntinse mîinile ca să-şi găsească locul în­călzit din pat.) Hai, vino repede-n pat, e tare frig!

Şi-şi frecă bine mîinile ca să se-ncălzească. El îşi scoase ce brumă de haine-avea pe el şi se-aşeză în pat ea.

— Parcă eşti un leu cu coama, ridicată şi cu nasu' băgat ^ln mîncare, îi spuse Will.

Anna rîse cristalin şi-nfulecă mai departe micul dejun. Dimineaţa dispăruse nevăzută, după-amiaza dispărea şi ea şi ^el o lăsă să plece. Trecuse o zi de lumină şi el nici n-o luase-n

151

I

seamă! Era o lipsă de bărbăţie de neîngăduit în toată treaba asta. Simţea c-ar trebui să se scoale, să iasă repede la lumina zilei şi să se pună pe muncă sau să-şi consume cumva energia în aerul curat al după-amiezii, să recupereze ceva din ce pierduse-n ziua cu pricina.

Dar nu se duse nicăieri. Păi, la urma urmei, unde merge mia, merge şi suta. Dacă e să te spînzure, tot te spînzură şi dac-ai furat o oaie şi dac-ai furat un miel. Dac-o pierdut ziua asta, a pier­dut-o şi gata! A dat-o pe degeaba. N-avea de gînd să treacă la răboj tot ce pierduse. Ei nu-i păsa. Nu-i păsa nici cît negru sub unghie. Da' lui de ce să-i pese? Să se lase mai prejos ca ea într-ale nepăsării şi independenţei? Era superbă în indiferenţa asta. Şi el vroia să fie ca ea.

Anna nu se sinchisea prea mult de răspunderea pe care-o avea acum. Cînd vărsă ceaiul pe pernă, şterse distrată locul cu batista şi-ntoarse perna pe partea cealaltă. El s-ar fi simţit foarte vinovat dacă i s-ar fi-ntîmplat aşa ceva. Dar ei nici că-i păsa şi-asta-i plăcea lui Will. Ii plăcea tare mult că lucrurile-astea n-aveau nici o importanţă pentru ea.

Cînd termină de mîncat, Anna se şterse repede la gură cu batista, mulţumită şi fericită, şi ce culcă iar pe pernă, tre-cîndu-şi degetele prin părul lui des şi ciudat, ca o blăniţă.

începu să se-nsereze şi lumina, lividă, era între viaţă şi moarte. Will îşi ascunse faţa la pieptul Annei.

— Nu-mi place cînd amurgeşte, zise el.

— Ba mie-mi place la nebunie, zise ea.

îşi ascunse faţa la pieptul ei. Era aşa caldă, ca lumina soare­lui. Parc-avea soarele în ea. Bătăile inimii ei erau raze de soare pentru el. în ea găsise o zi mai adevărată decît ziua pe care-o ştia el: caldă, statornică, întăritoare. îşi ascunse faţa la pieptul ei în vreme ce se lăsa-nserarea, în vreme ce ea se uita fix, în gol, cu ochii ei negri, nevăzînd nimic, în vreme ce hoinărea nestingherită în lumea asta vagă, fără de contururi. Tocmai contururile-astea imprecise o lăsau liberă, o lăsau să se mişte în voie.

Pentru el, cum stătea aşa, cu faţa spre bătăile inimii ei, totul era nemişcat, cald şi întins precum amiaza. îi părea bine c-ajun-sese să cunoască amiaza asta caldă şi plină. îl ducea la împlinire şi-l scăpa de răspundere, de o parte din conştiinţă.

Se sculară cînd era întuneric bine. Ea-şi strînse repede părul în coc şi se-mbrăcă într-o clipită. Pe urmă se duseră jos, se traseră mai lîngă foc şi stătură-aşa în tăcere, spunînd doar cî-teva cuvinte din timp în timp.

Trebuia să vină taică-său, aşa că Anna puse toate vasele grămadă la un loc, se-nvîrti prin cameră şi strînse cîte ceva, luă altă mină şi se-aşeză din nou lîngă foc. El se gîndea cum s-o

152

facă mai bine pe Eva din basorelief. Ii plăcea s-o vadă cu ochii minţii, să zăbovească la fiecare trăsătură, la fiecare linie. Acuma o iubea la nebunie! Cînd o să se-ntoarcă la basorelieful lui cu fa­cerea lumii, o s-o termine pe Eva, delicată şi strălucitoare. Nu-l mulţumea încă. Domnul trebuia s-o întrupeze cu patima tăcută a creaţiei, Adam trebuia să fie încordat ca într-un vis de nemurire, iar Eva trebuia s-apară licărind, străvezie ca o umbră, ca şi cum Domnul trebuia să se lupte cu propriul lui suflet pentru ea. Şi cu toate astea Eva era numai lumină şi strălucire.

— La ce te gîndeşti? îl întrebă Anna.

Ii era greu să spună. Simţea o sfială-n suflet cînd trebuia să le spună şi altora la ce se gîndeşte.

— Mă gîndeam că Eva mea e prea plină de viaţă, prea e făcută din carne şi oase.

— De ce?

— Habar n-am. Ar trebui să fie mai..., şi făcu un gest de nesfîr-şită tandreţe.

Tăcerea avea în ea şi-o mică bucurie răutăcioasă. Will nu putea să-i spună Annei mai mult. De ce nu putea să-i spună mai mult? Ea simţi o tristeţe pe care n-avea cum să şi-o aline. Da' nu-i nimica. Şi se duse spre el.

Taică-său veni şi-i găsi pe-amîndoi strălucind ca nişte flori deschise. Tare mult îi plăcea să stea cu ei. Unde e mireasma iubi­rii, oricine vine trebuie s-o simtă şi să se bucure de ea. Amîn-doi erau foarte vioi, păstrînd lumina celeilalte lumi, aşa că pentru ei era o experienţă nouă să vadă că mai poate exista şi-altcineva în afară de ei.

Şi totuşi pe Will Brangwen îl cam deranja, pe el, cel cu min­tea atît de organizată şi atentă la ce se cade şi ce nu, îl cam deranja că lucrurile o luaseră razna de tot. Omu' trebuie să se scoale di _. mineaţa, să se spele şi să se comporte decent în societate. în loc de asta ei doi stăteau în pat pînă seara şi se sculau odată cu căderea nopţii. Ea nici nu se spălase pe faţă, dar stătea de vorbă cu taicâ-său, strălucitoare şi fără pic de jenă, ca o mar­garetă care tocmai îşi scuturase petalele de rouă. Sau se scula la zece şi, bucuroasă nevoie mare, se culca din nou la trei sau la patru jumătate, trăgîndu-i hainele de pe el ziua-n amiaza mare cu atita veselie şi fără cea mai mică reţinere în ce priveşte mustrările Iui de conştiinţă. El o lăsa să facă ce vrea cu el şi radia de plă-^:Şre, o plăcere ciudată. Putea să facă din el ce vroia, el n-avea nimic împotrivă. Şi el se schimbase de bucurie că era ca o cocă ⁿ mîinile ei. La dracu' cu toate remuşcările, maximele, regu-^e Şi credinţele lui mici şi mititele. Ea i le-mprăştiase care-icotro, ca o popicăreasă de mîna-ntîi. El era tare uimit, dar ?!-încîntat că le vedea risipindu-se.