Curtea Europeana a Drepturilor Omului

Traducere din limba franceză

Consiliul Europei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secţia a III-a

DECIZIE REFERITOARE LA ADMISIBILITATEA

cererii nr. 17857/03

prezentată de Constantin NEAŢĂ

împotriva României

   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând la data de 18 noiembrie 2008 în cadrul unei camere formate din:

Josep Casadevall, preşedinte,

Elisabet Fura-Sandström,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Ann Power, judecători,

şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

Având în vedere cererea menţionată anterior înaintată la data de 18 aprilie 2003,

Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,

    După ce a deliberat asupra ei, a pronunţat următoarea hotărâre:

    ÎN FAPT

1. Reclamantul, domnul Constantin Neaţă, este cetăţean român, s-a născut în anul 1949 şi locuieşte la Dobruşa. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

A. Circumstanţele cauzei

2. Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de către părţi, sunt controversate şi se pot rezuma după cum urmează :

1. Incidentul din data de 3 iulie 2002

a) Versiunea reclamantului

3. La data de 3 iulie 2002, pe când aştepta să fie invitat să ia cuvântul într-o şedinţă publică la Judecătoria Râmnicu-Vâlcea care îl convocase în cadrul unui proces penal îndreptat împotriva sa, reclamantul a fost somat de către preşedintele completului de judecată - fără niciun motiv şi fără nicio explicaţie - să părăsească sala de judecată. Poliţistul P.C. i-a pus cătuşe, l-a lovit şi l-a târât pe scările instanţei până la maşina poliţiei care aştepta în faţa clădirii Judecătoriei.

A fost dus la postul de poliţie unde a fost lovit din nou şi fotografiat. Poliţistul l-a amprentat şi i-a confiscat banii pe care îi avea asupra sa. A fost reţinut la postul de poliţie în jur de 5 ore, apoi a fost pus în libertate.

b) Versiunea Guvernului

4. La data de 3 iulie 2002, reclamantul, care avea calitatea de inculpat într-un proces penal, a avut o atitudine recalcitrantă şi lipsită de respect în faţa completului de judecată chemat să judece cauza sa, astfel încât preşedintele Judecătoriei l-a somat să nu mai deranjeze solemnitatea şi buna derulare a şedinţei publice în sala de judecată. Reclamantul neconformându-se şi devenind tot mai agresiv, preşedintele a apelat la serviciile poliţistului P.C., care era desemnat să se ocupe de ordinea şi protecţia magistraţilor, pentru evacuarea reclamantului din sala de şedinţă. Guvernul face referire la încheierea Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea din data de 3 iulie 2003, care confirmă versiunea sa asupra faptelor.

5. Guvernul contestă că reclamantul ar fi fost târât de poliţistul P.C. pe scările Judecătoriei. În opinia sa, poliţistul nu a făcut altceva decât să ceară reclamantului să părăsească în linişte sala de şedinţă, dar acesta a continuat să fie agresiv atât fizic cât şi verbal, refuzând să iasă. Poliţistul a fost atunci obligat să folosească forţa pentru a-l scoate pe reclamant din sala de şedinţă, fără ca mijloacele folosite să fie exagerate.

Pe holul Judecătoriei reclamantul l-a lovit pe poliţist, adresându-i insulte. A refuzat să prezinte un act de identitate atunci când poliţistul P.C. i l-a cerut. Poliţistul P.C. l-a condus atunci pe reclamant la postul de poliţie pentru a-i stabili identitatea. Reclamantul a declarat în faţa a trei poliţişti că se numea L.P., afirmaţie care s-a dovedit inexactă în uma verificărilor efectuate de poliţist în baza de date a poliţiei locale. Ulterior a fost pus în libertate.

6. În zilele următoare, poliţistul P.C. a făcut verificări suplimentare, inclusiv la sediul Judecătoriei, fapt ce i-a permis să stabilească identitatea reală a reclamantului şi să întocmească un proces-verbal de contravenţie.

2. Contestarea procesului-verbal de contravenţie

7. Printr-un proces-verbal întocmit de poliţistul P.C. din Râmnicu-Vâlcea la data de 8 iulie 2002, reclamantul a fost condamnat la plata unei amenzi de 21.000.000 lei (ROL) (adică în jur de 642 euro) potrivit cursului de schimb al Băncii Naţionale a României la data comiterii faptelor) pentru că a adresat insulte şi a refuzat să părăsească sala de judecată în timpul şedinţei publice din data de 2 iulie 2002 şi pentru că a provocat scandal pe holul Judecătoriei, refuzând să se identifice şi declarând o identitate falsă. Aceste contravenţii erau sancţionate de art. 2 alin. 1 şi 33 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice.

8. Reclamantul a contestat acest proces-verbal la Judecătoria Râmnicu-Vâlcea, invocând neconformitatea faptelor înscrise în acesta comparativ cu faptele ce avuseseră cu adevărat loc la data de 3 iulie 2002.

9. La data de 24 septembrie 2002 reclamantul şi doi martori propuşi de el au fost audiaţi de instanţă.

10. Printr-o sentinţă din data de 24 septembrie 2002 Judecătoria a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamantului.

11. În urma recursului reclamantului, Tribunalul Vâlcea, printr-o decizie din data de 12 decembrie 2002, a casat sentinţa primilor judecători pe motiv că omiseseră să citeze şi să audieze unul din martorii oculari menţionaţi în procesul-verbal de contravenţie.

12. Cauza a fost reînscrisă pe rolul Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea care, în zilele de 20 februarie şi 3 martie 2003, a audiat martorii citaţi în procesul-verbal de contravenţie. Reclamantul şi avocatul său au fost prezenţi la acest interogatoriu şi au pus întrebări martorilor. Aceste depoziţii precum şi răspunsurile la interogatorii au fost administrate la dosar.

13. La data de 3 aprilie 2003, un martor nou, propus de reclamant, a fost audiat de instanţă şi declaraţia acestuia a fost administrată la dosar.

14. Printr-o sentinţă din data de 3 aprilie 2003, Judecătoria a respins contestaţia reclamantului pe care a considerat-o nesusţinută. Aceasta a reţinut că afirmaţiile sale erau neîntemeiate deoarece din ansamblul de probe administrate la dosar reieşea că reclamantul tulburase într-adevăr şedinţa publică din data de 3 iulie 2002 şi, în subsidiar, că-şi atribuise o identitate falsă atunci când poliţistul P.C. i-a cerut să se legitimeze. Ea a observat că singura modalitate care ar fi permis instanţei să-şi continue activitatea judiciară în condiţii bune era evacuarea reclamantului recalcitrant din sala de judecată. Ea a eliminat depoziţiile celor doi martori care fuseseră audiaţi la cererea reclamantului pe motiv că declaraţiile lor nu erau concordante şi că conţineau numeroase inadvertenţe care nu le făceau credibile.

15. Sentinţa a fost confirmată printr-o decizie definitivă din data de 20 iunie 2003 a Tribunalului Vâlcea. Tribunalul a reţinut că din probele administrate la dosar, în special depoziţiile martorilor care au asiatat la incidentul din data de 3 iulie 2003, reieşea cu certitudine că faptele constatate în procesul-verbal de contravenţie fuseseră conforme cu realitatea şi a considerat că procesul-verbal în chestiune fusese întocmit potrivit prevederilor legii.

16. De la pronunţarea deciziei definitive din data de 20 iunie 2003 reclamantul plăteşte în fiecare lună o cotă-parte din amenda ce i-a fost aplicată prin procesul-verbal din data de 8 iulie 2002. Aceste rate se ridică la 200.000 lei (adică în jur de 5,36 euro).

3. Plângere penală împotriva poliţistului P.C. sub acuzaţia de rele tratamente

17. În urma incidentului din data de 3 iulie 2002, reclamantul a introdus o plângere penală împotriva poliţistului P.C. din Râmnicu-Vâlcea care îl acuza că i-a aplicat rele tratamente punându-i cătuşe şi târându-l în ziua aceea până la postul de poliţie.

18. Procurorii de la Parchet desemnaţi cu instrumentarea dosarului i-au audiat pe reclamant, pe poliţistul P.C., pe alţi doi poliţişti care au asistat la evenimentele denunţate de reclamant precum şi pe doi martori oculari, care au confirmat că poliţistul P.C. intervenise la cererea preşedintelui instanţei pentru a asigura ordinea în sala de judecată şi că nu folosise mijloacele violente denunţate de reclamant.

19. Printr-o rezoluţie din data de 11 iulie 2003, un procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea a pronunţat neînceperea urmăririi penale faţă de poliţist.

20. Printr-o rezoluţie din data de 4 septembrie 2003, procurorul şef al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea a respins ca neîntemeiată plângerea pe care o introdusese reclamantul împotriva rezoluţiei din data de 11 iulie 2003, pe care a confirmat-o.

21. Reclamantul a introdus o plângere împotriva acestei rezoluţii la Tribunalul Vâlcea, în temeiul art. 278¹ din codul de procedură penală.

22. Printr-o decizie din data de 25 februarie 2004 Tribunalul a respins această plângere ca neîntemeiată. Tribunalul a reţinut că la data de 3 iulie 2002 reclamantul a avut un comportament lipsit de respect faţă de completul de judecată şi că intervenţia poliţistului P.C. fusese necesară pentru a asigura ordinea în sala de şedinţă, fără să fi fost realizată prin mijloace violente.

23. Reclamantul nu a înaintat recurs împotriva acestei decizii, care a devenit astfel definitivă.

B. Dreptul intern pertinent

1. Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice (publicată în Monitorul Oficial din 18 august 2000)

24. La vremea comiterii faptelor dispoziţiile pertinente ale acestei legi prevedeau următoarele:

Articolul 2

« Constituie contravenţie săvârşirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni:

1. săvârşirea în public de fapte, acte sau gesturi, obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare (...) de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică sau să provoace indignarea cetăţenilor ori să lezeze demnitatea şi onoarea acestora sau a instituţiilor publice.

33. refuzul unei persoane de a da relaţii pentru stabilirea identităţii sale, de a se legitima cu actul de identitate (...), la cererea ori la invitaţia justificată a organelor de urmărire penală sau de menţinere a ordinii publice, aflate în exercitarea atribuţiilor de serviciu; »

Articolul 3

« Contravenţiile prevăzute la art. 2 se sancţionează după cum urmează:

a) pentru cele prevăzute la punctul 33 cu amendă contravenţională de la 80.000 lei la 400.000.000 lei

b) pentru cele prevăzute la punctul 1 (...): cu amendă contravenţională de la 700.000 lei la 40.000.000 lei sau cu pedeapsa cu închisoare contravenţională de la cincisprezece zile la trei luni. »

2. Modificările ulterioare ale regimului juridic aplicabil contravenţiilor

25. Prin ordonanţa de urgenţă nr. 108/2003, publicată în Monitorul Oficial la data de 26 decembrie 2003, Guvernul a retras închisoarea contravenţională de pe lista sancţiunilor ce se pot aplica autorilor contravenţiilor. Din acel moment, principalele sancţiuni ce pot fi pronunţate sunt avertismentul, amenda şi obligaţia de a presta o activitate în folosul comunităţii. Această ultimă sancţiune nu poate fi aplicată decât de o instanţă. Toate sancţiunile de închisoare contravenţională prevăzute de diferite legi şi ordonanţe în vigoare sunt transformate în prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. În caz de refuz al contravenientului de a executa această sancţiune, o instanţă o poate înlocui cu amendă. Executarea unei pedepse cu amenda se efectuează potrivit regulilor privind executarea creanţelor pecuniare, nicio transformare a amenzii într-o pedeapsă privativă de libertate nemaifiind posibilă în caz de neplată.

26. Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice a fost modificată prin Legea nr. 256/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 603 din 5 iulie 2004. Din acel moment tulburările ordinii publice, sancţionate drept contravenţii de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 61/1991, sunt pasibile în exclusivitate de amendă cu suma cuprinsă între 2.000.000 şi 10.000.000 RON (lei noi româneşti).

27. Ansamblul detaliat al dreptului şi practicii interne relevante în materie de contravenţii figurează la paragrafele 29-40 ale Hotărârii Anghel împotriva României (nr. 28183/03, Hotărârea din 4 octombrie 2007).

PLÂNGERI

28. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamantul invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil datorită derulării şi rezultatului procedurii referitoare la contestaţia din partea sa a procesului-verbal de contravenţie din data de 8 iulie 2002. El consideră că s-a aflat într-o poziţie nefavorabilă în timpul procesului în cauză faţă de partea adversă, şi anume Poliţia din Râmnicu-Vâlcea şi reproşează instanţelor sesizate mai ales faptul că au administrat greşit probele şi că au avut idei preconcepute asupra vinovăţiei sale.

29. Invocând în esenţă art. 3 din Convenţie, el se plânge de rele tratamente pe care le-ar fi primit din partea unui poliţist din Râmnicu-Vâlcea la data de 3 iulie 2002 precum şi de imposibilitatea constatării răspunderii penale a autorului acelor rele tratamente.

    ÎN DREPT

     1. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie

     30. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la un proces echitabil datorită derulării şi rezultatului procedurii referitoare la contestarea procesului-verbal de contravenţie şi citează art. 6 din Convenţie, care prevede următoarele:

     « 1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...), care va hotărâ (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa (...)

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul :

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa ;

b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ;

c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer ;

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării (...) »

31. Guvernul relevă cu titlu preliminar că art. 6 alin. 1 nu este aplicabil la procedura în cauză datorită naturii sancţiunii aplicate reclamantului, şi anume o amendă administrativă care, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 108/2003, nu putea transformată, în caz de neplată, în pedeapsa cu închisoarea. El consideră, asupra fondului, că procedura deschisă în urma plângerii reclamantului împotriva procesului-verbal de contravenţie a fost efectuată echitabil de instanţele sesizate, fără ca acestea să fi avut idei preconcepute sau să fi defavorizat o parte faţă de alta.

32. Curtea relevă că de-abia prin Ordonanţa de urgenţă nr. 108/2003 (publicată în Monitorul Oficial la data de 26 decembrie 2003) Guvernul a retras închisoarea contravenţională de pe lista sancţiunilor ce ar putea fi aplicate autorilor contravenţiilor (paragraful 25 de mai sus). Or, pe vremea când reclamantului i s-a aplicat amenda care a devenit definitivă prin decizia definitivă din data de 20 iunie 2003, faptele atribuite reclamantului puteau fi pedepsite nu numai cu amendă ci şi cu pedeapsa cu închisoarea cu durata cuprinsă între cincisprezece zile şi trei luni (paragraful 24 de mai sus). Or, în lumina criteriilor rezultate din jurisprudenţa sa constantă în materie (a se vedea, printre altele, Ezeh şi Connors împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 39665/98 şi 40086/98, paragraful 120, CEDH 2003-X), era vorba despre o sancţiune care, prin natura şi gravitatea sa, ţinea de materia penală, art. 6 găsindu-şi astfel aplicarea în latura sa penală. Curtea relevă de asemenea că în cauza Anghel împotriva României ea a respins excepţia preliminară a Guvernului pârât care privea acelaşi argument (nr. 8183/03, 4 octombrie 2007, paragrafele 51-52).

33. În orice caz, Curtea nu se poate concentra mai mult asupra acestei chestiuni legată de aplicabilitatea art. 6 din Convenţie la procedura în litigiu deoarece, oricum această plângere este inadmisibilă din motivele următoare.

34. Curtea reaminteşte că în materie penală chestiunea administrării probelor trebuie analizată în lumina paragrafelor 2 şi 3 din art. 6. Primul consacră principiul prezumţiei de nevinovăţie. El cere, între altele, ca îndeplinindu-şi funcţiile membrii completului de judecată să nu plece de la ideea preconcepută că acuzatul a comis acţiunea incriminată; sarcina probei apasă asupra acuzării şi orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. De asemenea, acesteia îi revine sarcina de a indica interesatului care sunt acuzaţiile ce-i sunt aduse pentru a-i oferi ocazia de a-şi pregăti şi a-şi prezenta apărarea şi de a oferi probe suficiente pentru a întemeia o acuzaţie de vinovăţie (Barberà, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, paragraful 77; Bernard împotriva Franţei, Hotărârea din 23 aprilie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-II, paragraful 37).

35. Combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 obligă între altele Statele contractante să ia măsuri pozitive. Ele constau în special în informarea acuzatului, în termenul cel mai scurt, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei ce i se aduce, în acordarea timpului şi înlesnirilor necesare pentru a-şi pregăti apărarea, în garantarea dreptului la apărare personal sau fiind asistat de un avocat şi în a-i permite să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Acest ultim drept implică nu numai existenţa, în materie, a unui echilibru între acuzare şi apărare (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Bönisch împotriva Austriei din 6 mai 1985, seria A nr. 92, pag. 15, par. 32), ci şi faptul că audierea martorilor trebuie în general să îmbrace un caracter contradictoriu (Barberà, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei citată anterior, par. 78). Curtea va analiza dacă a fost aşa în acest caz.

36. În speţă Curtea constată că nimic nu dovedeşte, aşa cum pretinde reclamantul, că instanţele sesizate asupra temeiniciei contestaţiei sale ar fi avut idei preconcepute asupra vinovăţiei sale: instanţele nu par deloc să fi decis dinainte asupra verdictului înainte de a fi confirmat prin hotărârile lor temeinicia procesului-verbal întocmit de poliţist. În timpul procedurii în cauză instanţele chemate să examineze contestaţia reclamantului au admis toate cererile prin care interesatul intenţiona să-şi dovedească nevinovăţia şi, în special, au admis toate cererile de audiere a martorilor apărării, ale căror mărturii au fost predate şi administrate la dosar. Simplul fapt că instanţele au constatat incoerenţe şi contradicţii în depoziţiile martorilor respectivi şi că au decis, motivat (a contrario, Anghel citată anterior, paragraful 62) să nu le considere credibile şi să se încreadă mai degrabă în martorii care au semnat procesul-verbal de contravenţie, nu poate atinge procedura prin inechitate sau arbitrar.

Curtea reaminteşte în această privinţă că, potrivit unei jurisprudenţe constante, instanţelor naţionale le revine sarcina de a aprecia elementele strânse de ele şi relevanţa celor a căror prezentare este dorită de părţi. Dacă Convenţia garantează prin art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie care revine în primul rând dreptului intern. Curtea reaminteşte că sarcina sa constă în a descoperi dacă procedura în litigiu, analizată în ansamblu, inclusiv modul de administrare a probelor, a dobândit un caracter echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Edwards împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, paragraful 34).

37. Or, trebuie constatat că reclamantul şi avocatul său au fost prezenţi la teremenele fixate de instanţele sesizate, că au fost audiaţi, că au putut solicita audierea martorilor acuzării în prezenţa judecătorilor care trebuia să ia, în ultimă instanţă, o decizie în privinţa cauzei (a contrario, Anghel citată anterior, paragrafele 63 şi 64). Instanţele nu au aşteptat deloc de la reclamant ca acesta să răstoarne prezumţia de legalitate şi de temeinicie a procesului-verbal în litigiu raportând proba contrarie la expunerea faptelor stabilită în procesul-verbal (a contrario, Anghel citată anterior, paragrafele 58 şi 59) Potrivit acestei proceduri, care respectă principiul contradictorialităţii, instanţele naţionale au confirmat procesul-verbal de contravenţie, pe baza probelor considerate de ele ca fiind relevante şi suficiente şi prin hotărâri amplu motivate în fapt şi în drept. Curtea însăşi nu constată niciun element de arbitrar în dosar.

38. Reiese că această plângerea trebuie respinsă fiind în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.

2. Asupra plângerii întemeiată pe art. 3 din Convenţie

39. Reclamantul se plânge de rele tratamente pe care i le-ar fi aplicat poliţistul din Râmnicu-Vâlcea la data de 3 iulie 2002 precum şi de imposibilitatea constatării răspunderii penale a autorului respectivelor rele tratamente. El citează art. 3 din Convenţie, care prevede următoarele:

« Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante »

40. Curtea reaminteşte că art. 35 din Convenţie impune persoanelor doritoare să intenteze împotriva unui stat o acţiune în faţa Curţii obligaţia de a folosi înainte căile de atac pe care le oferă sistemul juridic al ţării lor. Aceste căi de atac trebuie să aibă un grad suficient de certitudine, practic şi teoretic, fără de care le lipseşte efectivitatea şi accesibilitatea dorite (a se vedea, în special, Dalia împotriva Franţei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, paragraful 38).

41. Or, trebuie constatat că, deşi reclamantul ar fi putut să introducă recurs împotriva sentinţei din data de 25 februarie 2004 prin care primii judecători au confirmat temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, reclamantul a omis să epuizeze o asemenea cale de atac, pe care Curtea a recunoscut-o ca fiind un recurs efectiv în privinţa plângerilor care, ca în speţă, privesc acuzaţii de rele tratamente pe care le-ar fi comis poliţiştii (mutatis mutandis, Stoica împotriva României, nr. 4277/02, 4 martie 2008, paragrafele 105-109).

42. Reiese că această plângere trebuie respinsă datorită neepuizării căilor de atac interne, în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:
     Declară cererea inadmisibilă.


Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier