Dacă Dumnezeu a creat universul, atunci cine l-a creat pe Dumnezeu?



Yüklə 163,83 Kb.
səhifə3/5
tarix03.11.2017
ölçüsü163,83 Kb.
#28892
1   2   3   4   5



01.12.2014



Un scut invizibil înconjoară planeta noastră. Cercetătorii nu au încă nicio explicaţie


Cercetătorii de la Universitatea Colorado Boulder au descoperit că în jurul planetei noastre se află un scut invizibil de radiaţii, care blochează pătrunderea electronilor periculoşi, emişi în timpul furtunilor solare.

Aceşti electroni pun în pericol viaţa astronauţilor aflaţi în spaţiu şi pot distruge sateliţii.

Bariera invizibilă se află în centurile de radiaţie Van Allen, care sunt două inele în formă de gogoaşă ce conţin protoni şi electroni şi înconjoară Pământul.

Centurile Van Allen, menţinute de efectul gravitaţiei, ne protejează planeta şi se umflă sau se retrag periodic, în funcţie de particulele energetice emise de Soare.

Aceste centuri au fost descoperite prima dată în anul 1958 de profesorul James Van Allen, de la Universitatea Iowa. Ele se extind până la o altitudine de peste 40.000 km, dar scutul invizibil de protecţie a fost detectat acum la doar 11.000 de km altitudine.

Centurile Van Allen şi plasmasfera (culoarea mov)    centurile van allen şi plasmasfera (culoarea mov)

Pentru cercetarea centurilor de radiaţii, NASA a lansat în anul 2012 două sonde care să adune noi informaţii. Astfel a fost identificat un al treilea inel, de tranziţie între cel interior şi cel exterior.

Recent, a fost observat acest câmp, aflat la marginea centurii exterioare, care poate bloca electronii periculoşi, ce nu pot pătrunde astfel în atmosfera planetei noastre.

Scutul, detectat pentru prima dată cu ajutorul celor două sonde spaţiale Van Allen, a fost numitplasmasferă. Este format din gaze încărcate electric. Câmpul începe de la aproximativ 1.000 de kilometri altitudine şi se extinde spre centura exterioară Van Allen, până la 11.000 km.

Profesorul Daniel Baker, director la CU-Boulder's Laboratory for Atmospheric and Space Physics, spune că aceşti electroni se lovesc practic de un fel de geam de sticlă atunci când vor să intre în câmpul de protecţie.

Plasmasfera, aici marcată cu verde şi centurile Van Allen    plasmasfera, aici marcată cu verde şi centurile van allen

Autorul studiului compară acest scut cu cel folosit pe nava spaţială din Star Trek, pentru a respinge focurile lansate de armele extratereştrilor.

"Este un fenomen foarte ciudat," adaugă Daniel Baker.

Până acum, experţii credeau că electronii, care se deplasează cu viteze extreme, pătrund în atmosferă, dar aici sunt distruşi treptat de interacţiunea cu moleculele de aer.

Cercetătorii nu ştiu deocamdată cum s-a format plasmasfera.

01.06.2014

PLANETA PRIVILEGIATĂ. CĂUTAREA UNUI SCOP ÎN UNIVERS


Planeta Privilegiată  Căutarea unui scop în Univers

Acest articol este o sumarizare a documentarului Planeta Privilegiată (în engleză: The Privileged Planet) produs de Illustra Media, documentar care este bazat pe cartea cu acelaşi nume scrisă de astronomul Guillarmo Gonzalez împreună cu filosoful Jay Richards. În România documentarul este tradus şi distribuit de Alfa Omega TV Timişoara[1].

Este planeta noastră doar un fir de praf pierdut fără semnificaţie prin Univers? Sau, este Pământul creaţia unui Proiectant inteligent? Cele mai recente descoperiri ştiinţifice indică faptul că mulţi factori care fac posibilă existenţa vieţii complexe pe Terra furnizează de asemenea cele mai bune condiţii pentru cercetare ştiinţifică. Planeta privilegiată exploreză această corelaţie surprinzătoare şi implicaţiile care afectează înţelegerea originii şi scopului Cosmosului.

În 1543 Astronomul polonez Nicolaus Copernicus a argumentat în lucrarea Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti că Pământul nu se află în centrul Universului cum se credea de optsprezece secole, de la Aristotel şi Ptolemeu, ci se roteşte în jurul Soarelui. Această descoperire a condus la formularea unui principiu mai larg, numit Principiul Copernican: Pământul nu ocupă un loc preferenţial, special în Univers. Locaţia cosmică a Pământului este mediocră, neexceptională, neprivilegiată.

Această reinterpretare a Principiului Copernican a devenit proeminentă în sec. XX, odată cu lărgirea descoperirilor astronomice. Până în sec. XX se credea că Universul este format doar din galaxia noastră. Hubble a schimbat această percepţie. Între anii 1921-1926, astronomul Edwin Hubble a descoperit adevărata magnitudine a Universului, folosind telescopul de la Mount Wilson Observatory.  El a folosit telescopul pentru a fotografia pete luminoase distincte de lumină care s-au dovedit a fi galaxii individuale. Descoperirea lui lărgea graniţele Universului şi consolida Principiul Copernican. Despre locul Pământului în Univers Carl Sagan, astronom şi astrobiolog spunea: “Planeta noastră este o pată nesemnificativă şi singuratică într-un întuneric cosmic care o învăluie.”

Deşi tot ce a demonstrat Copernicus a fost că Pământul nu este staţionar, în “centrul lumii”, ci se învârte în jurul Soarelui, aceasta a condus la extrapolarea ultimă a principiului derivat din pierderea locului privilegiat care i se atribuise planetei noastre, anume că “Pământul şi viaţa de pe el există fără scop sau semnificaţie în Univers”. O implicaţie a Principiului Copernican este că viaţă şi planete ca Pământul sunt abundete în Univers. Programul S.E.T.I. (Search for ExtraTerrestrial Intelligence – Căutarea Inteleligenţei Extraterestre) a fost pornit bazându-se tocmai pe acesta prespunere. De ce se crede asta? Pentru că Universul e foarte vast. Se estimează că galaxia noastră, Calea Lactee are ~100 miliarde de stele, iar în Universul observabil există aproximativ ~100 miliarde de galaxii.  Dacă nu cumva e ceva special sau miraculos cu Pământul nostru, ce avem aici trebuie să se fi intâlmplat de multe ori în Univers.

Trecând dincolo de estimările probabilistice bazate pe numărul de stele din Univers, este valid să ne întrebăm dacă cercetările moderne ale ştiinţei confirmă şi azi pretenţiile Principiului Copernican că Pământul şi viaţa de pe el există fără scop sau semnificaţie în Univers?Sunt planetele locuibile rare sau dese în Univers? La aceata întrebare ne ajută să răspundem Guillermo Gonzalez, cercetător la programul astrobiologic al NASA pentru studiul planetelor extra-solare[2]. El studiază condiţiile necesare pentru existenţa vieţii în Univers. Pentru că numărul de stele nu este singurul factor ce trebuie considerat, nici măcar cel mai important,  trebuie investigat şi care sunt factorii necesari pentru a avea o planetă locuibilă. Pentru că legile fizice şi chimice sunt permanente oriunde în Univers, şi legile necesare pentru existenţa vieţii la fel, planetele căutate vor fi cele cu caracteristici asemănătoare cu ale Pământului.

Viaţă bazată pe carbon depinde de prezenţa apei lichide. Apa se dizolvă şi transportă nutrienţii chimici vitali tuturor organismelor, reglează temperatură de la suprafaţa Pământului absorbind căldura de la soare, etc. Existenţa apei lichide depinde de locaţia planetei faţă de steaua ei. De exemplu, dacă Pământul ar fi mai aproape de Soare cu 5%, apa s-ar evaporta, iar dacă ar fi mai departe cu 20%,  ar îngheţa. Există aşadar un coridor numit zona locuibilă care la Pământ este aproximativ între orbita lui Venus şi cea a lui Marte. Apa lichidă e o condiţie necesară dar nu suficientă pentru ca viaţă să existe. Alţi factori necesari sunt:


  • Plasarea planetei în zona locuibilă galactică.

  • Orbitarea unei stele pitice din secvenţa spectrală G2. Dacă Soarele ar fi mai masiv, zona locuibilă ar fi mai aproape, iar creşterea gravitaţiei ar duce la oprirea rotaţiei pământului în jurul propriei axe (cum este cazul Lunii), fiind cu o faţă întotdeauna la Soare; partea de către Soare ar fi fierbinte iar cea întunecată îngheţată.

  • Protecţia unor planete de gaz gigantice care protejează planeta de comete.

  • Localizare în zonă locuibila circumstelară.

  • Orbită aproape circulară.

  • Atmosferă bogată în oxigen. Cea a Pamtntului are 1% din diametrul planetei şi asigură un climat temperat, protecţie de radiaţiile solare şi combinaţia corectă de gaze necesara apei lichide şi vieţii comlexe.

  • Masă corectă a planetei.

  • Existenţa unui satelit natural mare. Se crede ca dacă Luna n-ar există, nici noi n-am fi aici. Cu o dimensiune de 1/4 din mărimea Pământului, gravitaţia puternică a lunii stabiliezeaza înclinaţiei Pământului la 23.5 grade şi ajută la circulaţia apelor reci şi calde ale oceanelor. Această înclinaţie generează schimbări temperate de anotimpuri, şi singurul climat îndeajuns de blând care poate susţine organisme complexe.

  • Existenţa câmpului magnetic.

  • Este nevoie de o proporţie adecvată între oceane şi continente.

  • Viteză de rotaţie moderată.

  • Scoarţă Terestră. Cea a Pământului are o grosime potrivită între 4 şi 48 km, formată din 132 plăci tectonice care se mişcă continuu şi reglează temperatura internă, reciclează carbonul, amestecă elementele chimice esenţiale vieţii, conturează continentele.

  • Mişcarea fierului lichid din interiorul planetei generează un câmp magnetic protector esenţial pentru viaţa complexă. Pe o planetă fără un astfel de câmp magnetic protector vântul solar ar îndepărta atmosfera, lucru care s-ar întâmpla şi dacă Pământul ar avea o dimensiune mai mică, cum este Marte.

Numărul de factori necesari susţinerii vieţii complexe a crescut până la 20 (la data producerii documentarului), ceea ce duce la o şansă de 10^-15 (1/1.000.000.000.000.000) că aceştia să apară la întâmplare.

Dacă ne întrebăm din nou dacă planetele asemănătoare Pământului sunt rare, chiar dacă există 100 de miliarde de galaxii cu câte 100 de miliarde de stele fiecare, răspunsul este de data această Da!, având în vedere probabilitatea scăzută a convergenţei factorilor de mai sus. Pământul este aproape ca un organism gigantic unde diferite sisteme interacţionează astfel încât viaţa să poată exista.

Dacă o planetă ca Pământul este rară, există ea pentru un scop? Dacă da, putem spune ceva despre acest scop?

Eclipsa totală de Soare din 24 octombrie 1995 din India a fost evenimentul astronomic care a declanşat căutarea unui răspuns pentru Guillarmo Gonzalez. Privind frumuseţea misterioasă a ceea ce vedea pe cerul Indiei, medita şi la factorii ce au făcut posibil acest eveniment.

Pentru o eclipsă totală e nevoie de un corp luminos (Soarele), un corp eclipsator (Luna) şi o platformă de observaţie (suprafaţa Pământului), iar toate acestea trebuie să fie în linie dreaptă în spaţiu. Mărimea aparentă a lunii în spaţiu trebuie să fie aproape aceeaşi cu mărimea aparentă a soarelui pe cer. O coincidenţă spectaculoasă este că Soarele are o mărime de 400 de ori mai mare ca Luna, dar este şi la o distanţă de 400 de ori mai mare faţă de Pământ, fiind tocmai condiţiile necesare pentru ca o eclipsă să fie totală.

Eclipsele solare perfecte l-au făcut pe Jay Richards să se gândească dacă nu cumva acestea sunt un vârf de iceberg dintr-un şir mai lung de dovezi care asigură o cale de a judeca dacă Universul este rezultatul unei întâmplări sau procese impersonale, sau e rezultat al scopului şi al proiectării.

Eclipsele deschid o poartă către chimia şi fizica Universului, fiind un experiment fizic gigantic care permite măsurarea constituenţilor stratului superior la atmosferei solare, din cauză că Luna se aşează aşa perfect peste Soare, că acoperă lumina ortbitoare şi lasă să se vadă atmosferă Soarelui, care este imposibil de văzut altfel. Stratul interior al atmosferei, cronosfera, se poate vedea la momentul de vârf al eclispsei, împreună cu un curcubeu de lumină numit spectrul luminos (en: flash spectrum). Eclipsa din 1870 a dus la înţelegerea structurii cronosferei soarelui şi la descoperirea heliului, al doilea element chimic ca abundenţă în Univers. Spectrul este cea mai mare sursă de informaţii despre o stea.

Circumstanţele în care se produce o eclipsă totală sunt exacte şi cruciale: o lună mai mare ar bloca parţial imaginea cronosferei şi ar diminua lumina spectrală. O lună mică ar permite prea mult lumină din soare, şi spectrul nu ar mai fi vizibil.

În 29 mai 1919, o echipă condusă de astronomul britanic Arthur Edington a fotografiat Soarele şi stelele dn grupul stelar Hyades în timpul unei eclipse totale. El a observat că gravitaţia soarelui curbează lumina de la stelele depărtate exact la unghiul pe care îl prezisese Albert Einstein. Teoria Relativităţii a primit o confirmare puternică chiar în timpul unei eclipse solare totale.

În tot sistemul nostru solar, cel mai bun loc de unde se observă eclipsele totale este suprafaţa pământului. Mai sunt 65 de luni care orbitează planetele sistemului nostru solar, dar este uimitor că locul care are observatori (Pământul) este şi locul de unde se văd cel mai bine eclipsele.

A fost o constatare surprinzătoare pentru Jay Richards şi Guillermo Gonzalez să descopere că aceiaşi factori care fac o planetă locuibilă sunt necesari şi pentru a face observaţii şi decoperiri ştiinţifice. Cei doi au descoperit 12 exemple de corelări între aceşti factori ce favorizează viaţa şi descoperirile.

Dintre cele 70 de planete şi luni din sistemul nostru solar, Pământul e una din cele 7 învelite într-o fâşie transparentă de gaz (atmosferă) şi singurul care poate susţine viaţă complexă. Dacă ar fi prea mult carbon în atmosferă, am avea parte de ceaţă organică cum este pe luna lui Titan. Nici una din celelalte 6 lumi străine nu cunoaşte Soarele, nici nu are o vedere clară a lui. În timp ce se mişcă în spaţiu, Pământul este bombardat cu radiaţii emise de Soare dar şi alte obiecte cum sunt supernove sau galaxii distante: radiaţii gamma, X, ultraviolete, intrarosii, microunde, radio. Majoritatea radiaţiilor din spectrul electromagnetic sunt invizibile pentru ochi şi sunt letale sau nefolositoare pentru viaţă. Doar o felie subţire de radiaţii este esenţială pentru plante (fotosinteză), animale şi fiinţe umane. Aceste radiaţii care permit plantelor să facă mâncare şi astronomilor să observe cosmosul reprezintă mai puţin de 1*10^-24 din emisiile naturale electromagnetice din Univers. Din fericire acest tip de radiaţii este produs de Soare în abundenţă şi acestea sunt şi razele care pătrund cu cea mai mare uşurinţă scutul filtrant al atmosferei noastre pentru a ajunge la suprafaţa pământului.

Faptul că atmosofera de care e nevoie pentru viaţă complexă nu împiedică acea viaţă să observe Universul îndepărtat e o supriză, ceva ce nu te aştepţi ca şansa să producă.

Locaţia specifică a Pământului în galaxie a dus la dovezi pentru corelarea între viaţă şi descoperire. Locaţia în sistemul solar este optimă pentru locuire, dar la fel e şi locaţia în galaxie. Galaxia noastră are o formă plată cu un centru sferic şi braţe în spirală. Pământul se găseşte la jumatea distanţei dintre centrul galaxiei şi margine. Există multe locuri periculoase în galaxie: în centru e denstiate mare de stele, sunt multe supernove care pot deranja viaţa; există o gaură neagră în centru cu radiaţii mortale lângă ea. La margine abundenţa elementelor fier, magneziu, siliciu, oxigen e mai redusă. Există deci un spaţiu fericit median între periculosul centrul galactic şi margine numit Zona locuibilă galactică. Obstacolele pentru locuibilitate sunt minimizate departe de centru sau de margine, dar chiar şi în Zona locuibilă galactică sunt locuri mai puţin ospitaliere vieţii complexe.

Cel mai bun loc pentru observaţiile astronomice este între braţele galactice, nu în interiorul lor unde explodează supernove sau se formează stele. Se pare că pământul este aşezat chiar într-un astfel de loc relativ sigur şi neaglomerat între braţul Săgetător şi Perseu al Caii Lactee unde locuibilitatea este optimizată şi riscurile sunt minimizate.

Pământul e nu numai în zona critică pentru viaţă ci în mod surprinzător şi în locul ideal pentru a face descoperiri ştiinţifice: aproape de mijlocul distanţei dintre centru şi margine, între braţe, unde este puţin praf cosmic. Chiar dacă galaxia este lată, locaţia Pământului nu întunecă o mare parte din cer, ci locul unde ne aflăm a permis astronomilor să descopere şi să studieze structura Caii Lactee.

Privind spre constelaţia Săgetător, vedem că stelele nu sunt distribuite uniform. Există zone mai aglomerate şi zone mai relaxate, întinse pe un diametru de 100 mii de ani lumină. Dacă am fi în centru ar fi mai greu să distingem între lucruri din interiorul şi exteriorul galaxiei. Acolo e mai mult praf şi ar fi greu să vedem imagini din Universul indeparatat, să distingem stelele din galaxia noastră de cele din restul Universului. Suntem în locul ideal din care putem vedea şi Calea Lactee, dar şi restul cosmosului. Cea mai bună locaţie pentru locuibilitate e şi cea mai bună poziţie pentu descoperiri ştiinţifice, de data aceasta la o scară galactică.

Masa electronilor, masa atomică, masa protonilor, forţa nucleară tare (care ţine protonii şi neutronii laolaltă în nucleu), forţa nucleară slabă, forţă electromagnetică (care “leagă” elementele chimice), viteza luminii, constanta cosmologică, gravitaţia, viteza luminii, gravitaţia, etc, toate acestea trebuie să fie la locul lor ca viaţa să poate exista. Oamenii de ştiinţă au determinat puterea relativă pentru fiecare din aceste legi şi forţe primare. Fiecare din ele se află într-un balans aşa de critic încât se spune că echilibrul lor este fin reglat. Dacă aceste constante ar fi mai mari sau mai mici cu puţin, sau dacă ar avea valori la întâmplare, viaţa în Univers nu ar fi posibilă. Această e ideea reglării fine.

Oare de ce fiinţe ca noi sunt capabile să descopere lucruri despre Univers? De ce modul în care gândim corespunde cu felul în care Universul e în realitate? Einstein credea cu putere că principiile Universului sunt atât frumoase cât şi simple. Într-adevăr, cele mai importante ecuaţii din fizica teoretică pot fi scrise pe o foaie de hârtie. Universul nu este doar fin reglat pentru ca viaţa să poată exista, ci are şi o structură matematică elegantă şi frumoasă, astfel încât oamenii o pot descoperi. Din presupoziţii naturaliste nu te aştepţi ca Universul să fie inteligibil de raţiunea umană. Te aştepţi ca omul să aibă aptitudini de vânător, de a se descurce în lume, de a atrage parteneri de reproducere. Dar în mod uimitor avem şi capacitate să ne dăm seama ce se întâmplă în atomi sau găuri negre. Pentru a exista nu aveam nevoie ca Universul să poate fi descoperit, aceasta e ceva pe deasupra, ceea ce te face să te gândeşti că sursa Universului a intenţionat observatori care să-l poată descoperi. Aceste lucruri te duc cu gândul la o “conspiraţie” mai degrabă decât la un accident. Iar pentru a descoperi acest lucru trebuie mers dincolo de Univers, pentru că aceste lucruri nu se pot înţelege doar din mecanica ciocnirii atomilor.

Copernicus a încercat să înţeleagă mecanismul Universului, “elaborat şi ordonat pentru noi de un creator de o bunătate şi ordine supremă, sistem pe care cel mai ordonat artist l-a alcătuit de dragul nostru”. Fondatorii ştiinţei moderne cum sunt Galileo Galilei, Johannes Kepler, Nicolaus Copernicus sau John Newton au crezut că Universul e produsul unei minţi, că era inteligibil unor fiinţe ca noi tocmai pentru că Universul însuşi e produsul unei minţi inteligenţe.

Explorarea Planetei Privilegiate este concluzionată de Jay Richards în cuvintele: “Scopul nostru nu este doar ca să existăm ci să ne extindem dincolo de mica şi îngusta noastră casă, de a vedea Universul şi de a-l descoperi, şi de a considera dacă acesta arată spre ceva dincolo de el.”

Note de subsol:



  1. Documentarul cu subtitrare în limba română este disponibil pentru vizionare şi pe YouTube, în şase părţi: IIIIIIIV,VVI. []

  2. În acest moment (mai 2009) Guillermo Gonzalez este profesor la Groove City College.

Posted in: ştiinţă / Tagged: Guillarmo GonzalezIntelligent DesignJay RichardsPlaneta Privilegiată,Proiect InteligentThe Privileged Planet

22.04.2014

Falsuri ale evoluţiei ~ 40 de motive care susţin că nu a avut lor evoluţia

În cadrul acestui articol vom cerceta 40 de motive pe care le-am documentat şi care dovedesc faptul că Evoluţia nu a avut loc. Astăzi nu are loc nici o „macro-evoluţie” sau vreo „evoluţie verticală”. Nu a avut loc nici ieri, nici acum 10 ani, sau 65 de milioane de ani în urmă sau 3,5 miliarde de ani un astfel de lucru. Nu există nimic ştiinţific despre evoluţie decât o grămadă de manuale de liceu şi de colegiu care încearcă să-i îndoctrineze pe cei tineri în a crede că ei sunt produsul unui caz al „şansei” iar maimuţele şi oamenii provin dintr-un „strămoş comun”. Nu-i de mirare că tinerii de pretutindeni din această naţiune se omoară în stânga şi în dreapta. Dacă nu există nici un Creator atunci noi nu suntem decât nişte viermi de gunoi atunci când murim, nu este nici o înviere, nici un moral absolut, şi trăieşti doar odată prin urmare poţi face orice vrei pentru că după aia se vor termina toate în curând. Totuşi, dacă există un Creator, atunci tu şi cu mine îi suntem responsabili Lui deoarece, în cele din urmă, El te-a creat pe tine si pe mine şi tot ceea ce putem şi nu putem vedea. Dacă Dumnezeu există atunci într-o zi Îl vom întâlni faţă în faţă. Teoria (folosesc termenul de teorie în mod liber) Evoluţiei este prezentată în majoritatea manualelor ca fiind un fapt, însă atunci când cineva o examinează în profunzime şi dintr-o perspectivă ştiinţifică, va descoperi că Evoluţia este o religie şi încă una falsă. Nimeni nu a văzut având loc Evoluţia, însă mulţi o cred. Oamenii o prezintă ca fiind un fapt, când de fapt este complet opusul. Să începem deci cu cele 40 de puncte pe care le-am documentat, 40 de motive pentru care Evoluţia nu a avut loc.

Motivul # 1

După cum predau evoluţioniştii, Big-Bang-ul ar fi avut loc undeva în apropierea a 16 sau 20 de miliarde de ani în urmă. Toată materia şi energia din univers a fost strânsă într-un rotund (de mărimea unui proton, numit „ou cosmic” – aceasta reprezintă de fapt violarea conservării masei şi a energiei) de energie care se învârtea cu repeziciune. În cele din urmă acest rotund de materia şi energie a explodat şi a aruncat particule de mărimea Căii Lactee din galaxia noastră şi a tuturor planetelor, etc. Aceasta se presupune a fi originea universului. Totuşi, ar trebui să ne întrebăm, de unde a provenit această energie pentru acest Big-Bang, de unde au provenit legile naturii ca cea a gravitaţiei, a forţei centrifuge, a inerţiei, etc. Energia nu se „întâmplă” pur şi simplu, ci trebuie să aibă o sursă. Eu aud mereu afirmaţia că „universul se zdrobeşte în faţa unei singularităţi”. Dacă dăm universul în urmă cu 16 miliarde de ani, acesta s-ar prăbuşi sub forma unui „ou cosmic”. Ceea ce nu le place evoluţioniştilor să discute este despre ceea ce s-a întâmplat înainte de această „singularitate” şi de unde provin materia şi energia. Adevărul este că ei nu ştiu şi pur şi simplu aceasta nu se întâmplă. De sigur că nu ştiu nici de unde au provenit aceste legi sau cum de au avut efect, însă tot cred că s-a întâmplat aşa. De aceea Evoluţia este o religie; eu cred că este o religie mută. Nu a fost nimeni martor la acest „Big-Bang” însă s-a întâmplat cumva.

Iată care este punctul meu. Conform Legii de Conservare şi a Forţei Unghiulare, atunci când un obiect care se învârte se zdrobeşte într-un mediu lipsit de frecare (ca şi Big-Bang-ul) atunci TOATE fragmentele se vor învârti în aceeaşi direcţie. Totuşi, Venus şi Uranus se învârt ÎN SENS INVERS faţă de celelalte planete. De fapt Uranus se învârte pe inelul ei ca o roată. Şase din cele 63 de luni din sistemul nostru solar se învârt în sens invers. Jupiter, Saturn şi Neptun au luni care orbitează în AMBELE DIRECŢII. Dacă această problemă este rezolvată prin a spune de exemplu că Uranus primeşte o „pocnitură” de la un obiect aşa cum mi s-a spus de către cei de la Talk Origins [Să vorbim despre origini, n. tr.], atunci aceasta creează o altă problemă. Creşterea unei planete prin ciocniri numeroase ar fi de la sine în mare parte auto-anulator şi ar produce o planetă cu nici o mişcare. Aceasta nu poate explica motivul pentru care toate planetele se învârt. Aceasta este o altă problemă în plus pentru cei care vor să creadă că acest univers este un mare accident.

O altă problemă este momentul când gazele s-au contractat după Big-Bang pentru a forma soarele. Aceasta ar fi făcut ca soarele să se învârtă foarte rapid. De fapt soarele se învârte foarte încet în timp ce planetele se învârt foarte rapid în jurul lui. Soarele are peste 99% din masa sistemului nostru solar în timp ce acesta are doar 2% de forţă unghiular (Taylor, S.R., Solar System Evolution: A New Perspective [Evoluţia sistemului solar: O nouă perspectivă], p. 53, 1992). Aceasta este exact opusul a ceea ce ar fi trebuit să se întâmple după Big-Bang. Unii oameni încearcă să evite această problemă prin a afirma că „Soarele a transferat o mare parte din forţa sa planetelor prin intermediul unui proces cunoscut sub numele de ’rupere magnetică’. În stadiile timpurii ale sistemului solar, câmpul magnetic al soarelui a atras atomii ionizaţi din nebuloasa solară a acestuia, astfel transferând energia care a accelerat atomii care au încetinit rotaţia soarelui.” (Wagner, 1991, 436) Cu toate acestea, nu există nimic care să evidenţieze faptul că acest fenomen are loc şi astăzi. Aceasta este o altă poveste „de aia” pe care suntem presupuşi să o înghiţim.

De ce are Saturn inele? De ce nu este pământul ca oricare altă planetă din sistemul solar? Cel mai verosimil lucru este că dacă a avut loc Big-Bang-ul atunci planetele nu s-ar învârti, însă ele se învârt şi încă cu viteze diferite. Ar putea o astfel de explozie să fie sursa tuturor acestor planete, stele şi galaxii solare care se învârt cu o precizie complicată, sau deloc? Adevărul este că Big-Bang-ul este o mare nulitate şi că nu a avut loc.

Motivul # 2

Este un fapt ştiinţific cunoscut pretutindeni că soarele arde de fapt către nucleul său (dacă acesta este într-adevăr o fuziune nucleară atunci ar trebui să vedem mult mai mulţi neuroni, Andrew Snelling, "Solar Neutrinos, the critical shortfall still elusive," CEN Technical Journal [„Neuronii solari, deficitul critic încă nedefinit”, Jurnalul Tehnic CEN ], 11(3): 253-254, 1997) şi dacă i se acordă destul timp va arte în întregime, în cele din urmă (Snelling, Creation [Creaţia]11 [1-4]). Chiar dacă soarele (vechi de 5 miliarde de ani) a ars doar la o rată de o milă pe an, acesta ar fi fost atât de mare la începutului său (se presupune că pământul şi planetele au 4,55 miliarde de ani vechime) încât ar fi vaporizat pământul. Chiar dacă soarele se mărea, după cum postulează unii evoluţionişti, aceasta creează de asemenea probleme. Cu 3,5 – 3 miliarde de ani în urmă soarele ar fi fost prea mic pentru a încălzi câtuşi de puţin planeta şi astfel viaţa nu ar fi putut apărea accidental. Aceasta este însă o altă problemă a ipotezei nebuloase a evoluţiei.

Motivul # 5

O altă problemă cu ipoteza nebuloasă (Big-Bang-ul) este formarea planetelor de gaz. În timp ce cantitatea de gaz alcătuieşte planetele, soarele ar trece prin ceea ce se numeşte „Faza T-Tauri”. În cadrul acestei faze soarele tânăr ar emite un vânt solar intens, mult mai intens ca cel din prezent. Acest vânt solar ar elimina un exces de gaz şi praf din cadrul sistemului solar în formare şi astfel nu ar mai fi destule gaze de lumină pentru a se forma Jupiter, Saturn şi celelalte două mari planete din materie gazoasă (Spencer, W., "Revelations in the Solar System," Creation [„Revelaţii din sistemul solar”, Creaţia] 19(3): 26-29, 1997).

Motivul #6

Vezi discuţia din cadrul articolului „Ateismul: O posibilă perspectivă mondială”, subtitlul ’Înseamnă miliarde de ani lumină chiar miliarde de ani?’ Este de asemenea de folos a se citi secţiunea referitoare la Big-Bang din aceeaşi referinţă.

Motivul #7

Teoria evoluţionistă afirmă faptul că pământul are 4,57 miliarde de ani. O mulţime a acestor „date” provin din inconsistenţele „datărilor” cu carbon 14 şi cele radio-metrice despre care vom discuta mai târziu. Există vreo evidenţă ştiinţifică care să arate că pământul are această vârstă de 4,57 miliarde de ani? Sau există vreo evidenţă care să arate existenţa unui pământ bătrân? Fluxul de heliu este o problemă majoră pentru evoluţionişti şi ceea ce vreau să spun prin aceasta este că heliul se scurge în atmosferă din roci din pricina daunelor radioactive, însă nu scapă prea mult. Totuşi, dacă pământul are vârsta de 4,57 miliarde de ani atunci nivelul de heliu ar fi cu mult mai mare decât este acum. Până atunci ar fi ieşit tot heliul afară, însă încă mai există mult în roci. Nivelul de heliu din atmosferă este de doar 1/2000 din ceea ce s-ar aştepta de la vârsta de 4,57 miliarde de ani a pământului. Adevărul este că heliul nu a avut destul timp pentru a ieşi afară deoarece pământul nu este aşa de în vârstă ("Helium Flux gives evidence that the Earth is young" Creation [„Fluxul de heliu este o evidenţă că pământul este tânăr” Creaţia], 20(3):19-21, iunie-august 1998)

Motivul #8

Există şi alte probleme cu aşa numita ipoteză nebuloasă. În cadrul acestui model un nor uriaş din spaţiu alcătuit doar din vârtejuri de gaz ionizat cu un câmp magnetic, se crede a fi cel care a emis prin gravitaţia sa faţă de soare, planetele şi alte obiecte din sistemul nostru solar. Simulaţiile computerizate a acestui proces nu încep cu condiţiile iniţiale ca cele ale unei nebuloase reale şi au alt fel de probleme. Reeves comentează: „Norii sunt prea fierbinţi, prea magnetici şi se rotesc mult prea rapid” (H. Reeves, 'The Origin of the Solar System', The Origin of the Solar System [’Originea sistemului solar’ din cartea Originea sistemului solar], S.F. Dermott, editor, John Wiley & Sons, New York, 1978, p. 9).

Evoluţioniştii mai declară de obicei că este nevoie de cel puţin 100.000 de ani pentru ca o stea să „evolueze” de la un uriaş roşu la o planetă albă. În mod evident că şi aceasta este fals. Hieroglifele egiptene din anul 2000 î. Hr. descriu planeta Sirius ca fiind roşie. Cicero, în anul 50 î. Hr. a afirmat că Sirius este roşie. Seneca a descris Sirius ca fiind mai roşie decât Marte. Ptolemeu a enumerat Sirius ca fiind una dintre cele şase stele roşii în anul 150 d. Hr. Astăzi, Sirius este o planetă albă (Paul Ackerman, It’s A Young World [Lumea este tânără]).

În plus, dacă acest sistem solar are 4,57 miliarde de ani vechime atunci de ce mai au galaxiile noastre au braţe spiralate pe el? Dacă într-adevăr galaxia avea miliarde de ani vechime acestea ar fi fost acum mase fine omogene.

Motivul #9

Stelele se presupun că au devenit mai condensate din cauza norilor vaşti de gaz şi s-a recunoscut de multă vreme faptul că aceşti nori de gaz nu se prăbuşesc „cu spontaneitate” ca mai apoi să formeze o stea. Ei au nevoie de un elan ca cel oferit de un val de şoc provenit de la o stea ce explodează şi care face ca un nor de gaz apropiat să se comprime. S-au postulat un număr oarecare de teorii dar nici una nu s-a dovedit. Din toată evidenta ştiinţifică observată stelele se formează din alte stele pre-existente, ceea ce este o problemă a felului cum s-a format prima stea din procesul Big-Bang. Avem de a face cu o problemă de genul pui şi ou. Majoritatea teoriilor afirmă existenţa unor stele pre-existente. Simplul fapt că avem aşa de multe stele formează problema majoră pentru evoluţionişti şi ipoteza lor nebuloasă. În alte povestiri faimoase de-ale evoluţioniştilor de genul „de aia” ei sar de la Big-Bang direct la formarea stelelor şi a planetelor, etc. După cum am mai discutat, acest lucru nu este aşa de uşor. Dr. James Trefil, profesor de fizică la Universitatea Mason din Virginia acceptă modelul „Big-Bang-ului”, însă admite că există probleme. El afirmă aceasta în cartea sa, Dark Side of the Universe [Parte întunecată a universului]. „Nu ar fi trebuit să existe deloc galaxii, şi chiar dacă sunt, ele nu ar trebui să fie puse laolaltă după felul cum sunt acum…. Problema explicării existenţei galaxiilor s-a dovedit a fi una dintre cele mai ţepoase din univers. Conform tuturor lucrurilor corecte, ele nu ar trebui să fie acolo, însă iată-le că stau acolo. Este greu să exprimi adâncimea frustrării pe care o induce acest simplu fapt printre oamenii de ştiinţă.” Un evoluţionist care rosteşte cu sinceritate adevărul. O altă problemă în cadrul formării stelelor din ipoteza nebuloasă, după spusele cosmologului Dr. John Rankin este răcirea îndeajuns a unui nor de gaz pentru ca acesta să se prăbuşească. Aceasta necesită ca moleculele să elimine prin radiaţii căldura. Conform cărţii Teaching about Evolution [Învăţături despre evoluţie], „big-bang-ul” ar fi produs în principal hidrogen şi heliu, nepotrivite pentru formarea separată a moleculelor H2, care ar fi fost distruse cu repeziciune sub prezenţa luminii ultraviolete, care de obicei are nevoie de boabe de nisip pentru formarea sa. Cu toate acestea, boabele de nisip necesită elemente mai grele. Elementele acestea mai grele – după teoria „big-bang” – necesită STELELE PRE-EXISTENTE!!! Este imposibil din punct de vedere ştiinţific ca o stea să se formeze fără să aibă o altă stea deja existentă. Încă o dată, avem de a face cu problema pui şi ou. Acest big-bang a fost o mare nulitate, nu a avut loc.

Motivul #10

Originea lunară este o problemă majoră pentru cei care susţin evoluţia. Cum ar fi supravieţuit pământul fără lună şi cum ar fi ajuns aici luna fără să se apropie prea tare (limita Roche: 11.500 mile) de pământ încât să creeze probleme. Cu cât apropiem mai mult luna, cu atât mai mare va fi lupta gravitaţională dintre acestea două.

„Teoriile” principale ale originii lunii sunt următoarele:

Teoria Fisiunii: A fost inventată de astronomul George Darwin (fiul lui Charles). El a propus ideea că Pământul s-a învârtit aşa de repede încât s-a smuls o falcă din el. Această teorie însă este în mod universal înlăturată astăzi. Pământul nu s-ar fi putu roti niciodată aşa de repede încât sa arunce în orbita sa o lună, şi această lună ce s-ar fi produs ar fi fost sfărâmat în cadrul limitei Roche.

Teoria Capturării: Luna rătăcea prin sistemul solar şi a fost în cele din urmă capturată de gravitaţia Pământului. Şansa ca două corpuri să treacă destul de aproape unul de celălalt este foarte mică; luna ar fi fost cu siguranţă „împrăştiată” ca sateliţii artificiali, mai degrabă decât să fie capturată. În cele din urmă, chiar şi capturarea ei cu succes ar fi rezultat în formarea unei orbite prelungite ca cea a unei comete.

Teoria Condensării: Luna s-a format dintr-un nor de praf atras de gravitaţia Pământului. Totuşi, nici un astfel de nor nu ar fi putut fi destul de dens, şi nici nu se pune în socoteală conţinutul scăzut de fier al lunii.

Teoria de Impact: Teoria ideii moderne curente ce susţine că materia a sărit din Pământ prin impactul cu alt obiect. Calculele arată că materia care era necesară pentru formarea lunii induce faptul că obiectul de impact trebuia să fie de două ori mai masiv decât Marte. Apoi mai este problema nerezolvată de pierdere a forţei unghiulare de exces. Luna trebuia să fie acolo unde este acum (sau relativ aproape) şi pentru a ne gândi că ea a ajuns acolo dintr-un accident întinde imaginaţia şi doar oferă mai multe probleme pentru cei care aderă la scenariul materialist.



Motivul #40

În concluzie, tot ceea ce trebuie să faci este să priveşti la cer şi să vezi miliardele de stele şi universul circulând cu o precizie complicată pentru a ştii că ai fost „proiectat” de Dumnezeu. Acest univers este infinit de complex. Luaţi ca exemplu Pământul, care este foarte complex şi unic. Pământul se află la o distanţă precisă de soare. Dacă acesta ar fi cu mult mai aproape s-ar coace iar dacă ar fi mai departe ar îngheţa. Dacă facem o hartă a universului şi 9 inch (22,86 cm) ar reprezenta distanţa pământului de la soare atunci harta ar avea o lungime de peste 40 de mile (64,36 km) pentru a prezenta următoarea stea apropiată Alfa Centauri. Aceasta a fost doar produsul „şansei” după cum afirmă Big-Bang-ul. Da, sigur. Pământul este unic deoarece este singura planetă cu o înclinaţie de 23,5 grade pe axa sa. Dacă aceasta nu ar fi fost aşa, meridianul s-ar coace iar polurile ar acumula mase imense de gheaţă. Pământul este singura planetă care abundă în apă. Apa şi Bismutul sunt singurele două elemente care sunt mai grele la 40C decât atunci când sunt îngheţate. Dacă aceasta nu ar fi fost aşa, toate lacurile, râurile, heleşteele, etc., ar îngheţa de la fund în sus şi ar ucide toţi peştii. Luaţi în considerare luna, dacă s-ar abate vreodată din orbita ei viaţa ar înceta să mai existe. Luna este un ajutor pentru curăţirea oceanelor. Fluxurile pe care le produce luna aeriseşte oceanele, le menţine curate şi furnizează oxigen pentru plancton, care este baza lanţului alimentar. Nu există altă atmosferă ca cea a pământului. Atmosfera noastră este formată din aproximativ 81% nitrogen, 18% oxigen şi 1% de o mulţime de alte elemente de indiciu. Nici o atmosferă nu este apropiată de aceasta. Aceste elemente NU sunt amestecate chimic ci se îmbină mecanic prin efectul de flux al lunii asupra atmosferei. Omenirea descarcă o cantitate enormă de dioxid de carbon în atmosferă şi aceasta este absorbită în oceane. Dacă nu ar fi fost aşa rasa umană ar fi încetat să mai existe. Luaţi în considerare unicul nor care acoperă pământul. La oricare perioadă de timp suprafaţa pământului este acoperită 50% de nori, care permit cantităţii exacte de raze de soare să pătrundă. Dacă pământul ar fi fost acoperit de nor cum este Venus viaţa ar înceta să mai existe (norul care acoperă planeta Venus este gros de câteva mile). Luaţi în considerare uimitorul ciclu de nitrogen. Nitrogenul este extrem de inert, iar dacă nu ar fi fost aşa am fi fost otrăviţi de acesta. Totuşi, din cauza inerţiei sale, este imposibil să-l combinăm în mod natural cu alte lucruri. Însă plantele au nevoie de acesta în pământ pentru a supravieţui. Cum furnizează Dumnezeu nitrogenul necesar plantelor? El o face prin intermediul fulgerului. 100.000 de săgeţi de fulger lovesc pământul zilnic, creând 100.000.000 de tone de aliment nitrogen pentru plantele din sol în fiecare an. Luaţi dar în considerare aceste puncte şi multe altele şi veţi vedea cum şi-a arătat Dumnezeu lucrarea mâinilor Lui nouă (Psalmul 19:1). El a ne-a furnizat multe lucruri uimitoare ca noi să ştim că El a proiectat universul. Luaţi în considerare cât de complexă şi de uimitoare este această lume a noastră. Aceasta nu este produsul evoluţiei sau a oricărui alt accident al „şansei”. Dumnezeu te-a proiectat pe tine şi orice altceva din jurul tău.

Sper că aceste lucruri sunt informative şi interesante. „Teoria” evoluţiei are multe probleme în sine dar cei care aderă cu sârguinţă la acest proces naturalist caută să subjuge opoziţia de evoluţie. Organizaţiile de genul Academiei Naţionale de Ştiinţă (NAS) [din America, n. tr.] şi Uniunea Americană a Drepturilor Civile (ACLU din limba engleză) sunt printre primele exemple. Dacă majoritatea „evidenţei” evoluţionare a fost combătută de ce să se mai adere la ea? Astfel de oameni caută să găsească scuze pentru vieţile lor păcătoase că nu ar exista Dumnezeu şi prin urmare Omenirea i-ar fi responsabilă numai Lui. Trăieşti o singură dată aşa că fă ce vrei. Doar un nebun spune în inima lui că „Nu este Dumnezeu” (Psalmul 53:1). Există un Dumnezeu şi numele Lui este Isus Hristos născut din fecioara Maria (Luca 1:26-38 şi Isaia 7:14). Tot ceea ce trebuie să faci este să-ţi mărturiseşti Lui păcatele tale, să-i ceri iertare, să recunoşti că El a murit pe cruce pentru păcatele tale, admite că El a înviat şi roagă-te ca El să vină în inima ta şi să-ţi schimbe viaţa. Ai nevoie de El să facă aceasta, singur nu o poţi face. A te zbate din răsputeri nu va fi de nici un folos. Ai nevoie de Isus Hristos. O mulţime de adepţi „New-Age” cum este şi Shirley McLain cred că omul este „dumnezeu” – suntem propriul nostru „dumnezeu”; suntem responsabili doar nouă înşine. Noi nu suntem dumnezeu şi nu vom fi niciodată. Minciuna că noi am putea deveni „dumnezeu” a fost prima minciună a lui satan pentru Eva în Grădina Edenului şi astăzi este reluată (Geneza cap. 3 cu accent pe versetele 4 şi 5). Mulţi oameni care promovează „Evoluţionismul New-Age” cred că Omul a stăpânit evoluţia sa fizică şi următorul său pas în procesul evoluţionar este acela au unei evoluări „spirituale”. Ei cred că fiinţele umane sunt doar o „tranziţie” dintre maimuţe şi dumnezeu. Satan este o creatură vicleană şi şiretă şi vrea să te înşele (2 Corinteni 11:14-15 şi 1 Petru 5:8). Păzeşte-te de cei care încearcă să te înveţe „falsul adevăr” (2 Petru 2:1-9 şi Isaia 5:20-23). Nu crede minciuna satanică.

Ioan 3:16, 17:20-26
Matei 10:32-42, 11:25
2 Petru 1:16-17
Apocalipsa 21:1-7


Yüklə 163,83 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin