David Brin

Trecuseră ani până ce primăvara se întoarse cu adevărat.

Căci revenise. Oceanul… Flegmatic şi conservator… Emanase o cantitate de căldură abia suficientă pentru a opri procesul fatal doar la un pas de punctul din care nu mai există întoarcere. Treptat, nori calzi impregnaţi de soare acoperiseră iar contineritul, arbori noi crescuseră şi ierburile proliferaseră nestânjenite în crăpăturile din asfaltul distrus.

Totuşi vântul puternic mai purta imense cantităţi de pulbere. Din când în când, aerul rece se aventura iarăşi spre sud, amintind Gerul cel Lung. Aburii se cristalizau împrejurul fiecărui grăunte de praf, alcătuind hexaedri şlefuiţi.

Fulgii de zăpadă cădeau mereu mai pufoşi.

Încăpăţânată, iarna venise încă o dată să-şi ceară drepturile.

PARTEA A TREIA.

CINCINNATUS.

CAPITOLUL UNU.

Rafalele vântului torceau spirale din zăpada ce se cernea., vârtejuri de fulgi albi săltau ca nişte strigoi peste troienele cenuşii, zburau prin viscol sub dantela copacilor îngheţaţi.

O creangă se rupse, incapabilă să suporte un fulg de zăpadă în plus, iar ecoul frângerii ei se repetă, ca un foc de armă, pe îngustele drumuri forestiere.

Zăpada se aşternea peste ochii opaci ai unui cerb mort de foame, umplea şanţurile adânci dintre coastele lui proeminente; ninsoarea ştersese urmele animalului care în urmă cu doar câteva ore mai scormonea solul îngheţat, căutându-şi zadarnic hrana.

Nepărtinitori, fulgii pufoşi acopereau şi alte victime, aşternând văluri albe şi moi peste petele de purpură imprimate în zăpada veche şi bătătorită.

Curând cadavrele zăceau sub un giulgiu imaculat, destinse, ca într-un somn fără capăt.

Ultimul viscol ştersese aproape toate urmele luptei, când Gordon descoperi cadavrul lui Tracy la umbra deasă a unui cedru albit de iarnă. O crustă de gheaţă oprise hemoragia şi sângele nu mai curgea din gâtul spintecat al nefericitei.

Gordon îndepărtă orice gând amintindu-i-o pe Tracy aşa cum era în scurtul răstimp în care o cunoscuse… Totdeauna veselă şi plină de curaj, cu un entuziasm exagerat pentru menirea pe care şi-o asumase. Buzele lui se crispară când descheie cămaşa de lână a fetei pentru a o atinge.

Mai era caldă. Atacul se desfăşurase de puţină vreme.

Întoarse privirea către sud-vest, unde urmele, în parte ascunse de zăpada care cădea, se pierdeau în orbitorul peisaj de gheaţă. Cu o mişcare iute şi aproape neauzită, o formă drapată în alb apăru lângă el.

— Blestem!

— Îl auzi şoptind pe Philip Bokuto. Tracy era o forţă. Aş fi jurat că bestiile astea nu-s în stare…

— Au fost în stare – îl întrerupse brusc Gordon. Şi nu s-a întâmplat decât acum zece minute.

Apucă fata de centură, o ridică pentru ca şi celălalt s-o poată vedea: sub gluga albă, capul negrului se aplecă.

Tracy nu fusese violentată şi nici mutilată după obiceiul holniştilor. Mica bandă de hipersurvivalişti se grăbea prea tare pentru a-şi respecta tradiţiile macabre.

— Putem să-i ajungem – şopti Bokuto, cu ochii arzându-i de ură. Caut restul patrulei şi în trei minute suntem aici.

Gordon clătină din cap.

— Nu, Phil. I-am urmărit deja prea departe de perimetrul nostru de apărare. Până să dăm de ei, vor avea cu siguranţă timp să pregătească o ambuscadă. Mai bine s-o luăm pe Tracy şi să ne întoarcem cât mai repede acasă.

Maxilarele lui Bokuto se strânseră, tendoanele gâtului său ieşiră la vedere. Pentru prima oară, vocea lui se auzi mai tare decât un murmur.

— Putem să-i prindem pe nelegiuiţi!

Gordon simţi un val de iritare. Cu ce drept se poartă Philip aşa?

Bokuto fusese cândva sergent în marină, înainte ca lumea să se prăbuşească, în urmă cu vreo douăzeci de ani: era de aşteptat ca el şi nu Gordon, să ia decizii practice, oricât de nesatisfăcătoare… Să-şi ia răspunderea.

Clătină din cap.

— Nu, nu putem. Şi n-avem ce discuta.

Coborî privirea către tânăra care… Până la amiază fusese cel mai bun cercetaş din armata văii Willamette… Dar nu suficient de bun, după cum se vedea.

— Avem nevoie de luptători vii, Phil. Ne trebuie oameni hotărâţi, nu cadavre.

O clipă cei doi se priviră în ochi; apoi Bokuto îl ocoli pe Gordon şi se aplecă spre forma inertă care zăcea în zăpadă.

— Dă-mi cinci minute înainte de a aduce aici restul patrulei – zise, în vreme ce trăgea cadavrul lui Tracy sub streaşină largă a cedrului şi scotea cuţitul. Ai dreptate, avem nevoie de oameni scoşi din minţi. Tracy şi cu mine vom face astfel încât să-i capeţi.

Gordon clipi.

— Phil.

— Întinse braţul. Nu face asta.

Bokuto ignoră mâna întinsă şi sfâşie cămaşa lui Tracy dezvelindu-i larg pieptul. Nu ridică ochii, însă vocea îi era frântă.

— Ţi-am zis că ai dreptate. Ca să lupte, fermierii ăştia trebuie scoşi din minţi! E unul din mijloacele pe care Dena şi Tracy ne-ar fi cerut să-l folosim la nevoie…

Lui Gordon i se părea de necrezut

— Dena e nebună, Phil! Încă nu ţi-ai dat seama? Te rog, nu face asta!

Apucă bărbatul cu braţele şi-l obligă să se întoarcă, dar trebui să dea înapoi din faţa luciului ameninţător al cuţitului lui Bokuto. Ochii arzători şi îndureraţi ai prietenului său îl ţinură la distanţă.

— Nu-mi face sarcina şi mai chinuitoare, Gordon! Eşti comandantul meu şi te voi asculta câtă vreme ăsta va fi cel mai bun mijloc de a ucide cât mai mulţi holnişti. Dar, Gordon, tu eşti al dracului de civilizat în clipele cele mai grele. Aşa că – dispari! Ai auzit? Nu-ţi dau voie să ne trădezi pe Tracy, sau pe Dena, sau pe mine cu accesele tale de slăbiciune gen secolul douăzeci! Şi acum cară-te, domnule inspector… Comandant.

— Vocea lui Bokuto era deformată de emoţie. Şi nu uita să-mi laşi cinci minute înainte să-i aduci pe ceilalţi.

În prima clipă Gordon se poticni, buimac, bătând în retragere prin luminişul înconjurat de umbre cenuşii. Philip Bokuto nu se mai revoltase împotriva lui în felul acesta, cu ochii sălbăticiţi, agitând un cuţit şi refuzând să asculte ordinele…

Apoi îşi aminti.

De fapt nu i-am ordonat nimic. I-am cerut, l-am rugat, dar nu i-am ordonat…

Şi apoi, sunt chiar atât de sigur că nu are dreptate? Poate că eu însumi, în forul meu interior, cred în metodele pe care le susţin Dena şi grupul său de nebune?

Gordon dădu din cap. Philip avea dreptate, fără îndoială, într-o privinţă… E o prostie să te apuci să filosofezi pe un câmp de bătaie. Aici simpla supravieţuire constituia problema principală, iar celălalt război… Cel pe care-l ducea în fiecare noapte, în vis… Trebuia să-şi aştepte rândul.

Coborî panta, strângând în mână baioneta goală… Arma cea mai practică pe o vreme ca aceea. Jumătate din oamenii săi părăsiseră puştile şi arcurile în favoarea cuţitelor lungi… Un mijloc de luptă preluat chiar de la duşmanul de moarte, atât de viclean.

El şi cu Bokuto lăsaseră restul patrulei la numai cincizeci de metri în urmă, dar acest parcurs îi păru mult mai lung, atent cum era să nu ducă într-o capcană. Vârtejurile de zăpadă păreau să ia forme concrete, de cercetaşi ai unei armate fantomatice, încă nedecisă de a cui parte să treacă.

Martori eterici şi neutri într-un război fără cuvinte.

Cine-şi va lua răspunderea?… Păreau ei că munnură.

Cuvintele nu-l mai părăsiseră din acea dimineaţă fatală în care alesese între un comportament pragmatic şi o condamnabilă tresărire de speranţă.

Asaltul bandei de survivalişti fusese de o sălbăticie neobişnuită, însă fermierii locali se comportaseră peste orice aşteptări. Gordon şi oamenii lui, care făceau o recunoaştere prin vecinătate, interveniseră în luptă chiar în momentul critic.

Practic, armata din valea Willamette înregistrase o mică victorie pierzând numai douăzeci de oameni ca să doboare cinci de-ai duşmanului; probabil că banda de holnişti gonind spre vest nu mai număra decât trei sau patru membri.

Dar, pentru ei, patru asemenea monştri, chiar dacă obosiţi şi cu muniţia pe terminate, erau prea mulţi, iar acum patrula lui Gordon se reducea la şapte oameni, ajutoarele fiind foarte departe.

Să-i lăsăm să se ducă. În curând se vor întoarce.

Drept în faţa lui se auzi o bufniţă, iar Gordon recunoscu semnalul lui Leif Morrison. E mai bine, îşi spuse. Dacă peste un an o să mai trăim, poate o să-i reuşească destul de convingător ca să înşele pe cineva.

Rotunji buzele, încercând să imite sunetul şi emise două strigăte ca răspuns la cele trei ale lui Morrison, în timp ce traversa fulgerător o potecă deschisă şi se lăsa să alunece în şanţul în care aştepta patrula.

Morrison şi încă doi bărbaţi i se alăturară; bărboşi, purtau şube din blană de oaie pline de zăpadă şi-şi agitau armele cu nervozitate.

— Joe şi Andy?

— Întrebă Gordon.

Leif, suedezul cel mare, arătă la dreapta şi la stânga.

— De santinelă – răspunse scurt.

Gordon dădu din cap.

— Bine.

La adăpostul unui brad gros, deschise rucsacul şi scoase termosul: faptul că nu trebuia să ceară voie nimănui ca să-şi toarne nişte cidru cald era un privilegiu al gradului său.

Ceilalţi se întoarseră la posturi, dar continuau să-l privească la răstimpuri, întrebându-se ce are de gând „inspectorul”. Morrison, un fermier care în septembrie trecut abia scăpase din dezastrul de la Greenleaf Town, avea privirea clocotitoare a celui care a pierdut tot ce avea mai scump şi care nu mai aparţine pe de-a-ntregul acestei lumi.

Gordon îşi privi ceasul… Un superb cronometru dinainte de război, oferit de tehnicienii din Corvallis.

Bokuto avusese destulă vreme. Acum sergentul trebuia să se întoarcă, ştergându-şi urmele.

— Tracy a murit – le spuse celorlalţi, care păliră în timp ce el continua, pândindu-le reacţiile. Cred că încerca să-i ajungă din urmă pe bandiţi şi să-i reţină până la venirea noastră. Nu mi-a cerut voie.

— Făcu un gest de neputinţă. Au luat-o prin surprindere.

Expresiile deconcertate se transformară într-o rafală de înjurături ordinare. Aşa-i mai bine, îşi spuse Gordon.

Dar data viitoare holniştii nu vor aştepta ca voi să vă aduceţi aminte să vă înfuriaţi, băieţi. Vă vor ucide în vreme ce voi vă veţi mai întreba încă dacă să vă temeţi sau nu.

Bine antrenat în arta de a minţi, Gordon adăugă pe acelaşi ton:

— Dacă ajungeam cu cinci minute mai devreme, am fi putut-o salva. Aşa cum au mers lucrurile, holniştii au avut timp să ia cu ei suveniruri.

De astă dată, pe chipurile lor ura lupta cu dezgustul şi o arzătoare ruşine le copleşea pe amândouă.

— Să-i urmărim!

— Îndemnă Morrison. Nu pot fi departe.

Ceilalţi emiseră murmure de consimţământ.

Insuficient de prompt, aprecie Gordon.

— Nu. Dacă a durat atâta ca să ajungem până aici, veţi fi şi mai înceţi când veţi înfrunta inevitabila lor ambuscadă! Avansăm în linie de trăgători şi recuperăm cadavrul lui Tracy. Pe urmă ne întoarcem acasă.

Un fermier… Unul dintre cei care ceruseră cel mai insistent să continue urmărirea… se destinse brusc, dar ceilalţi aruncară spre Gordon priviri întunecate, pline de ură.

Fiţi cuminţi, băieţi, gândi el cu amărăciune. Dacă aş fi fost un comandant cum trebuie, aş fi găsit un mijloc mai bun ca să vă îndrept spinarea.

Puse înapoi termosul, fără a oferi celorlalţi cidru cald: subînţelesul era limpede… N-o meritau.

— Haidem – ordonă, trăgându-şi pe spinare raniţa uşoară.

De astă dată se pregătiră în grabă… Culegându-şi lucrurile şi căţărându-se în afara şanţului, în zăpadă. La stânga şi la dreapta îi văzu pe Joe şi Andy cum îşi părăsesc ascunzătorile şi iau poziţie în flancuri. Holniştii nu ar fi ieşit la iveală cu atâta uşurinţă, fără îndoială, dar experienţa lor nu se putea compara cu a fermierilor, aceşti soldaţi fără voie.

Cei care aveau puşti îi acopereau pe cei înarmaţi cu cuţite, care înaintau primii, pe când Gordon forma ariergarda, rămânând puţin în urma unghiului alcătuit de fermieri.

Un minut mai târziu simţi lângă el prezenţa lui Bokuto, apărut pe neştiute de după un arbore. Cu toată strădania lor, niciunul din fermieri nu-l văzuse.

Chipul cercetaşului era lipsit de expresie, însă Gordon ştia ce poate să însemne aceasta şi evită să-i întâlnească privirea.

În faţă răsună o exclamaţie de ură şi de surpriză.

Bărbatul din frunte dăduse peste corpul mutilat al lui Tracy.

— Imaginează-ţi ce vor simţi dacă vor descoperi vreodată adevărul, îi şopti Philip lui Gordon. Sau dacă vor afla motivul real pentru care majoritatea cercetaşilor tăi sunt femei.

Gordon ridică din umeri. Era ideea uneia dintre ele, dar el îşi dăduse asentimentul şi vina era numai a lui. Teribilă vină pentru o cauză dinainte pierdută.

Şi totuşi nu-i putea permite nici chiar cinicului Bokuto să pătrundă întreaga măsură a adevărului. De dragul prietenului său, Gordon îşi menţinu o expresie neutră.

— Cunoşti bine care ar fi motivele principale – replică. Dincolo de teoriile Denei şi promisiunile lui Cyclops, dincolo de toate, ştii de ce facem toate astea.

Bokuto dădu din cap şi, pentru o clipă, ceva vibra în vocea lui.

— Pentru „Statele Unite Restaurate” – şopti aproape cu veneraţie.

Minciuni în alte minciuni, gândi Gordon. Dacă vei descoperi vreodată adevărul, prietene…

— Pentru „Statele Unite Restaurate” – spuse cu voce tare. Da.

Împreună, lungiră pasul pentru a ţine sub observaţie grupul de bărbaţi îngroziţi şi, pentru moment, plini de mânie.

CAPITOLUL DOI

— E-n zadar, Cyclops.

Dincolo de placa groasă de sticlă, un ochi opalescent îl privea din cilindrul înalt, scăldat în vapori îngheţaţi. Un dublu colier de luminiţe clipeau repetând la nesfârşit acelaşi program complicat. Era fantoma personală a lui Gordon…

Spectrul ce-l bântuia de luni de zile… Singurul fals întâlnit vreodată de Gordon care ar fi suferit comparaţie cu al său.

Această încăpere îi părea cea mai potrivită pentru a cântări situaţia. Afară, în zăpadă, după palisadele satelor şi în penumbra şi singurătatea pădurii, bărbaţi şi femei mureau pentru ei doi… Pentru ceea ce credeau că reprezintă el, Gordon şi pentru maşina din spatele panoului de sticlă.

Pentru Cyclops şi pentru „Statele Unite Restaurate”.

Fără aceşti doi pilaştri ai speranţei, probabil că oamenii din josul fluviului Willamette s-ar fi prăbuşit, iar Corvallis ar fi devenit o grămadă de ruine; bibliotecile, fragila industrie, centralele eoliene, inconstanta lumină electrică, totul s-ar fi întors în haos, la vârsta întunericului. Invadatorii de la Rogue River instauraseră de pe acum în vale o formă de iobăgie, cum făcuseră la vest de Eugene.

Fermierii şi generaţia vârstnică a specialiştilor şi oamenilor de ştiinţă luptau împotriva unui duşman având o experienţă înzecită şi o eficienţă înzecită. Luptau totuşi… Nu atât pentru ei înşişi cât pentru aceste două simboluri… Pentru o maşină binevoitoare şi înţeleaptă, care de fapt pierise de mult şi pentru o naţiune de mult spulberată, ce mai exista doar în imaginaţia lor.

Bieţi descreieraţi.

— Nu merge – se adresă Gordon perechii sale întru înşelătorie. Şirul de luminiţe mai repetă o dată motivul care dansa în visurile lui. Miezul iernii i-a oprit pe holnişti pentru moment şi i-a îndemnat să se retragă în oraşele cucerite astă toamnă. Dar o dată cu primăvara se vor întoarce la atac, distrugând, arzând şi ucigând, până ce satele, unul câte unul, vor sfârşi prin a le cere „protecţia”. Vom încerca să rezistăm, însă fiecare din blestemaţii aceia poate înfrunta o duzină dintre sărmanii mei fermieri şi orăşeni.

Gordon se afundă într-un fotoliu moale, altul decât cel în care stătuse prima oară. Chiar şi aici, în casa lui Cyclops, se simţeau praful şi curgerea nesfârşită a timpului.

Dacă am fi avut vreme pentru instrucţie, pentru pregătire… Dacă aici n-ar fi domnit atâta vreme pacea…

Dacă am avea un comandant adevărat.

Cineva ca George Powhatan.

Prin uşa închisă răzbătea o muzică în surdină. De undeva, din clădire, se auzea Canonul lui Pachelbel… Un disc vechi de douăzeci de ani pus la un stereo.

Îşi aminti cum plânsese când mai auzise acest gen de muzică. Dorise atât de mult să creadă că mai există pe lume curaj şi nobleţe, fusese convins că le-a găsit aici, la Corvallis. Dar „Cyclops” era rezultatul unei mascarade foarte asemănătoare cu „Statele Unite Restaurate”.

Îl mai mira faptul că, în umbra invaziei survivaliste, cele două născociri prosperau mai mult ca oricând; mediul de sânge şi groază le pria, transformându-le într-un fel de ideal pentru care oamenii îşi dădeau, zi după zi, viaţa.

— Pur şi simplu nu-i de ajuns – repetă către maşina moartă, fără să aştepte răspuns. Oamenii noştri se bat, mor, dar nemernicii în salopete de camuflaj se vor întoarce la vară, orice am face.

Asculta muzica aceea tristă, întrebându-se dacă, după ce va cădea Corvallis, va mai avea cine să asculte Pachelbel.

Se auzi o bătaie discretă în uşa dublă din spatele lui şi Gordon îşi îndreptă spatele; în afară de el, numai slujitorii lui Cyclops aveau acces noaptea în edificiu.

— Da – spuse.

Un trapez îngust de lumină se întinse pe mochetă, iar în acest cadru se înscrise umbra unei femei înalte, cu păr lung.

Dena. Dacă exista cineva pe care n-ar fi vrut să-l vadă în momentul acela…

Glasul fetei sună grav şi precipitat.

— Îmi pare rău că te deranjez, Gordon, însă cred că trebuie să afli cât mai curând. A sosit Johnny Stevens.

Gordon sări în picioare, cu inima bătându-i accelerat.

— Dumnezeule, a reuşit să treacă?

Dena dădu din cap.

— A avut necazuri, dar a izbutit să ajungă la Roseburg şi să se întoarcă.

— Şi oamenii! I-a adus…

— Se întrerupse văzând că Dena îşi pleacă fruntea, după ce în privirea ei nu zărise nici o umbră de nădejde.

— Zece. Stevens a dus mesajul tău oamenilor din sud, iar ei ne-au trimis zece oameni.

Glasul Denei trăda mai curând ruşine decât uimire, ca şi cum toţi l-ar fi părăsit pe Gordon. Apoi se produse ceva fără precedent. Vocea Denei sună spart.

— Oh, Gordon! Nici nu sunt bărbaţi. Sunt copii, nişte copii!

CAPITOLUL TREI.

Dena fusese adoptată, încă de când era mică, de către doctorul Lazarensky şi alţi specialişti din Corvallis care scăpaseră cu viaţă, puţin după Războiul Judecăţii şi crescuse printre slujitorii lui Cyclops. Era mai înaltă decât media femeilor din acea vreme şi mult mai bine pregătită.

Aceasta îl atrăsese mai întâi pe Gordon spre ea.

Mai apoi, totuşi, începu să regrete că Dena nu a citit mai puţine cărţi… Sau mult mai multe. Fata elaborase o teorie…, mai rău, devenise o fanatică adeptă a ei, propagând-o în grupul său de tinere femei şi chiar în afara lui.

Gordon se temea că, fără să ştie, a jucat un rol în acest proces şi se întreba încă de ce se lăsase convins de ea să accepte ca unele din fetele sale să devină cercetaşi.

Cadavrul tinerei Tracy Smith întins pe zăpada viscolită… Urmele care se pierdeau în albul orbitor…

Înfofoliţi în şube grele, Gordon şi Dena trecură de santinelele de la intrarea în casa lui Cyclops şi ieşiră în gerul tăios al nopţii.

— Dacă Johnny a înregistrat, într-adevăr, un eşec – murmură fata –, ne mai rămâne o singură şansă, Gordon.

— Nu vreau să vorbesc despre asta.

— El scutură din cap. Nu acum.

Îi era frig şi se grăbea să ajungă la sala de mese şi să audă raportul lui Stevens.

Dena îi strânse braţul cu putere şi rămase atârnată de el până ce bărbatul se întoarse şi o privi.

— Gordon, nimeni nu-i mai dezamăgit ca mine de cele întâmplate. Crezi că eu şi fetele mele am vrut ca Johnny să dea greş? Crezi că suntem chiar atât de nebune?

Gordon se abţinu să răspundă la întrebare. În cursul zilei, cu câteva ore mai devreme, trecuse pe lângă un mic grup de recrute ale Denei… Tinere venite din satele părţii de nord a văii Willamette, fete cu glasurile pline de patimă şi ochii strălucitori ai neofiţilor. Aceste fete ofereau un spectacol neobişnuit, îmbrăcate în hainele de piele ale cercetaşilor armatei şi purtând cuţite lungi la şold, pe mânecă şi la glezne, aşa cum stăteau aşezate în cerc, cu câte o carte pe genunchi.

SUSANNE: Nu, nu, Marie. Faci o confuzie. Lysistrata n-are nici o legătură cu povestea Danaidelor! Greşeau şi primele şi celelalte, dar din motive diferite.

MARIE: Nu înţeleg. Şi de ce un grup folosea drept armă sexul şi celălalt spada?

GRACE: Nu, nu-i vorba de asta. Ci de faptul că ambele grupuri erau lipsite de o viziune, de o ideologie…

Discuţia se întrerupsese brusc la vederea lui Gordon.

Se grăbiseră să se ridice în picioare şi să salute, urmărindu-l cu privirea în timp ce el trecea repede, simţindu-se jenat. Aveau toate în ochi o strălucire stranie… Ceva ce lăsa impresia că văd în el un ales, un simbol… O privire despre a cărei semnificaţie n-ar fi putut spune nimic.

Tracy avusese aceeaşi privire şi, orice înţeles ar fi avut, Gordon refuza s-o ia în seamă. Suporta destul de greu ideea că din cauza minciunii sale au murit atâţia bărbaţi. Iar acum aceste femei…

— Nu – îi răspunse Denei. Nu, nu cred că sunteţi atât de nebune.

Ea râse şi-i strânse braţul.

— Bine, pentru moment mă mulţumesc cu atât.

Dar Gordon ştia că discuţia nu era încheiată.

În sala de mese, o altă santinelă le scoase şubele, iar Dena rămase mai în urmă, lăsându-l pe Gordon să primească singur tristele veşti.

Magnific lucru e tinereţea. Gordon îşi amintea de sine însuşi, cel de pe vremea când nu avea încă douăzeci de ani, în ajunul Războiului Judecăţii. Pe atunci numai un accident de automobil l-ar fi putut face s-o lase mai moale.

Ceva mai rău decât un accident li se întâmplase unora dintre tinerii care părăsiseră Oregonul de sud cu Johnny Stevens, în urmă cu două săptămâni, iar acelaşi Johnny traversase un adevărat iad.

În ciuda tuturor acestora, el îşi trăda şi acum cei şaptesprezece ani, şezând lângă foc şi sorbind cu înghiţituri mici un bol de supă fierbinte. Băiatul avea nevoie de o baie caldă şi cel puţin patruzeci de ore de somn: pletele blonde şi barba îi ascundeau nenumăratele zgârieturi şi o singură parte din uniforma lui părea intactă… Emblema cârpită cu grijă şi purtând inscripţia simplă:

SERVICIUL POŞTAL.

AL „STATELOR UNITE RESTAURATE”

— Gordon!

— Cu un surâs larg, tânărul se ridică.

— M-am rugat să te întorci sănătos – răspunse acesta îmbrăţişându-l.

Împinse deoparte mormanul de scrisori pe care Johnny le scosese din sacul de pânză impermeabilizată… Pentru care fusese gata să-şi dea viaţa.

— Le voi vedea peste o clipă. Stai jos şi mănâncă.

Gordon îşi acordă un răgaz ca să privească spre vatra imensă din sala de mese, lângă care se aflau noii recruţi veniţi din sud. Braţul unuia dintre băieţi atârna rupt din umăr, iar un alt tânăr tocmai primea îngrijirile doctorului Pilch, chirurgul armatei, care-i curăţa o tăietură lungă ce-i brăzda coapsa.

Alţii sorbeau din ceşti aburinde şi-l priveau pe Gordon cu o nedisimulată curiozitate: era neîndoios că Johnny le împuiase capetele cu poveşti, iar ei păreau gata, chiar nerăbdători să lupte.

Dar niciunul nu putea să aibă peste şaisprezece ani.

Aşa piere şi ultima noastră nădejde, îşi spuse Gordon.

Oamenii din centrul şi sudul Oregonului rezistau survivaliştilor de la Rogue River de aproape douăzeci de ani, iar în ultimul deceniu reuşiseră să-i ţină pe loc. Spre deosebire de nordicii lui Gordon, pe crescătorii de vite şi fermierii din Roseburg nu-i moleşiseră anii de pace; erau tenaci şi-şi cunoşteau bine duşmanul.

Aveau şi comandanţi adevăraţi. Gordon auzise vorbindu-se despre unul dintre aceştia, care dăduse peste cap o bandă holnistă după alta, provocându-le pierderi grele. Fără îndoială, această rezistenţă fusese cauza pentru care inamicul elaborase noul său plan. Cu un curaj nebunesc, holniştii porniseră pe mare, spre nord şi debarcaseră lângă Florence, departe de inamicii tradiţionali.

Fusese o mişcare inspirată şi acum nimic nu-i mai putea opri. Fermierii din sud trimiseseră în ajutor zece băieţi.