Primele impresii ale celui executat în lumea de dincolo. El conştientizează faptul că nu a murit.
Mulţi dintre voi se întreabă probabil: cum au ajuns sufletul şi spiritul lui în lumea eternă a spiritelor?
Trebuie să precizez mai întâi de toate că toţi cei care îşi pierd viaţa în urma unei execuţii violente, ajung în lumea de dincolo într-o stare de furie supremă şi dornici să se răzbune pe torţionarii lor. De aceea, dacă avem de-a face cu criminali autentici care au încălcat poruncile lui Dumnezeu, fiind astfel damnaţi, ei sunt trimişi pe loc în iad – elementul lor natural, ca să îşi manifeste acolo dorinţa de răzbunare. Abia după ce aceasta îşi mai pierde întrucâtva din puterea iniţială se pot întoarce ei în lumea propriu-zisă a spiritelor, unde sunt supuşi unui nou test al libertăţii, desigur, în condiţii destul de restrictive.
În schimb, spiritele de genul omului nostru, executate pentru simplul motiv că au încălcat legile lumeşti, ajung mai întâi de toate într-o regiune a întunericului, unde pot rătăci în voie, de parcă ar fi orbi, fără să vadă alte fiinţe asupra cărora ar putea să-şi exercite dorinţa de răzbunare. – Chiar şi în lumea voastră fizică, furia excesivă şi dorinţa de răzbunare pot produce o stare de orbire reală, datorită fierbinţelii pe care o provoacă aceste sentimente la nivelul creierului. Daunele sunt însă infinit mai mari la nivelul sufletului şi al spiritului, unde aceste vibraţii malefice pot conduce la o orbire spirituală totală. Aceste spirite sunt lăsate în respectiva stare până când dorinţa lor de răzbunare se transformă într-o senzaţie de neputinţă deplină. Sufletul lor profund rănit şi ofensat începe astfel să plângă, şi deşi originea acestui plâns este starea lor de furie, el are totuşi un efect de slăbire a acestei emoţii.
Cât timp s-a mai aflat încă pe pământ, omul nostru a încercat din răsputeri să-şi dovedească curajul şi bărbăţia, motiv pentru care până în momentul execuţiei şi-a păstrat fermitatea, arătând că nu-i pasă de moarte. Evident, în sinea lui simţea cu totul altceva. Era cât se poate de conştient de frica de moarte, şi asta cu atât mai mult cu cât, în calitatea sa de membru al „noului catolicism”, nu credea deloc în viaţa de după moartea corpului fizic.
La circa şapte ore după execuţie, după ce sufletul său s-a mai adunat, ca să spunem aşa, el s-a convins rapid de lipsa de substanţă a convingerilor sale lumeşti şi şi-a dat seama că doreşte să continue să trăiască. Această convingere nouă l-a condus însă la o altă îndoială: omul nostru a început să suspecteze faptul că deşi a fost condus pe eşafod, nu a fost decât „aparent” împuşcat, pentru a fi speriat în faţa morţii sale iminente. Probabil că doar a leşinat, din cauza fricii, căci şeful plutonului de execuţie îl legase la ochi, astfel încât nu a putut vedea personal „falsa” execuţie. Robert Blum era convins că a fost condus într-un loc întunecat, de unde urma să fie eliberat cu siguranţă, în urma unei plângeri din partea germanilor pe care i-a slujit cu credinţă.
Revenim acum la momentul prezent. Singurul lucru care îl deranjează cu adevărat pe Robert Blum este întunericul dens. Lui i se pare că se află într-o gaură întunecoasă, deşi nu simte nici un pic de umezeală şi nici vreun miros neplăcut. Îşi atinge picioarele şi mâinile, dar nu sesizează nici un fel de cătuşe. Încearcă să afle dimensiunea celulei în care se află, pipăind cu mâinile pereţii şi podeaua, dar mai ales doreşte să afle dacă în încăpere se găseşte vreun instrument secret „de tortură”.
Nu mică îi este surpriza când descoperă că nu există nici un fel de podea, nici ziduri ale închisorii, nici vreun hamac cu ajutorul căruia să fie suspendat într-o groapă.
Capitolul 3
Robert crede că a fost anesteziat
Toată această poveste îl intrigă la culme. Robert verifică dacă nu cumva corpul îi este complet amorţit, astfel încât să nu mai poată simţi nimic. Se ciupeşte şi îşi freacă trupul, dar descoperă că senzaţiile oferite de acesta sunt cât se poate de vii, ba chiar mai sensibile ca de obicei.
După ce se autoconvinge că este viu din toate punctele de vedere, nefiind închis, ci doar înconjurat de întuneric, el se întreabă disperat:
„Pe toţi diavolii din lume, unde mă aflu? Ce mi-au făcut aceste fiare însetate de sânge? Este imposibil să mă fi împuşcat, căci atunci nu aş mai fi viu! Nici de închis într-o celulă se pare că nu m-au închis, căci nu pot găsi nici un zid, iar membrele nu îmi sunt prinse în cătuşe! Îmi simt întregul corp, dar deşi, în mod evident, ochii nu mi-au fost scoşi din cap, nu pot vedea nimic! Asta mi se pare foarte ciudat! Probabil că nenorociţii care s-au prefăcut că mă împuşcă mi-au administrat vreun drog secret ca să mă adoarmă… Da, acesta trebuie să fie adevărul! Dar aşteptaţi puţin, tâlharilor, ucigaşi ai drepturilor omului ce sunteţi! Aşteptaţi să ies de sub puterea anestezicului, şi abia apoi veţi avea motive să râdeţi! O să am eu grijă să vă fac să plătiţi pentru tot ce mi-aţi făcut!
La urma urmei, această stare nu va dura de-a pururi. În scurt timp, mă vor căuta prin Frankfurt şi prin întreaga Saxonie. Trebuie neapărat să ajung acolo! vă voi face apoi să plătiţi pentru tratamentul pe care l-aţi acordat unui membru al Parlamentului! Veţi plăti, aşa cum nimeni nu a mai plătit vreodată.
Of, dacă m-aş putea dezmetici mai devreme de sub puterea acestui anestezic! Ard de dorinţa de a mă răzbuna. Şi totuşi, această stare de ameţeală continuă. Cu siguranţă, este o invenţie diabolică! Totul este să am însă răbdare, căci va dispărea cu siguranţă”.
Capitolul 4
Robert Blum face un apel disperat către Dumnezeu. El îl invocă pe Iisus.
După aceste cuvinte, Robert Blum începe să se frece la ochi, în speranţa că va scăpa mai rapid de efectul narcoticului. Deşi îşi propune să aibă răbdare, el devine din ce în ce mai disperat, temându-se că nu îşi va mai recăpăta niciodată vederea. Văzând că lumina ochilor nu îi revine, el începe să strige:
„Ce se întâmplă cu mine? Ce fel de stare blestemată este aceasta? Oare chiar nu există un Dumnezeu atotputernic, mai drept şi mai plin de compasiune decât liderii politici ai pământului?
Doamne, dacă exişti, întinde-Ţi braţul Tău! Răzbună-mă, căci am încercat să fac ce este mai bine pentru copiii Tăi, la fel cum a încercat la vremea respectivă marele Învăţător al Naţiunilor, Iisus al Tău. Şi El a fost capturat de cruzii Săi duşmani, care L-au crucificat, supunându-L umilinţei supreme – iar asta în semn de mulţumire pentru eforturile Sale şi pentru sacrificiile pe care le-a făcut de dragul umanităţii!
La fel ca şi El, şi eu sunt un fiu al Tău – dacă exişti cu adevărat! Oare nu exişti decât în conştiinţa oamenilor? Dacă puterea Ta nu este mai mare decât cred oamenii, înseamnă că degeaba mă rog acum. Ar fi ca o trădare veşnică pentru întreaga mea fiinţă! În acest caz, de ce mi-a mai fost dat să mă nasc ca fiinţă conştientă de sine? De ce s-a concentrat în fiinţa mea această idee empirică din spaţiul infinit, dându-mi conştiinţa lucidă a unei existenţe individuale? Blestemat fie momentul în care am apărut în această existenţă mizerabilă! Dacă există într-adevăr diavoli malefici, îi rog să distrugă pentru totdeauna această putere care mi-a dat viaţă!
O, sărmani oameni amăgiţi, încetaţi să mai procreaţi! Oameni care vă continuaţi viaţa pe pământ, ucideţi-vă copiii şi apoi sinucideţi-vă, pentru a scăpa astfel de prezenţa voastră această planetă blestemată. O, conducători fără scrupule, ucideţi populaţia pământului şi împărţiţi-vă planeta numai între voi, ca să vă săturaţi de bogăţiile ei! Degeaba mă zbat însă; voi rămâne de-a pururi un sclav! Ce înseamnă o picătură faţă de atotputernicul ocean? De aceea, gură, nu mai rosti nici un cuvânt! Iar voi, mâinilor, faceţi ce trebuie şi puneţi capăt acestei existenţe mizerabile!
După aceste cuvinte, Robert încearcă să îşi pună capăt zilelor, sugrumându-se singur, evident, fără nici un rezultat. Mai mult decât atât, el nu simte nici cea mai mică senzaţie de sufocare. Acest lucru i se pare atât de uimitor încât starea lui de confuzie devine încă şi mai accentuată. Nemaiştiind ce altceva să facă, el se pune în mişcare, spunându-şi furios: „Oriunde aş ajunge în spaţiul infinit, nu cred că voi găsi vreun loc mai întunecat şi mai fără fund decât acesta! Practic, nu mai am de ce mă teme, căci am cunoscut deja abisul şi execuţia secretă. De aceea, înainte! Cine ştie, poate că voi găsi vreo rază de lumină, sau cel puţin o moarte adevărată, pe care o voi întâmpina cu braţele deschise!
O, ce binecuvântare ar fi – să cunosc adevărata moarte! Cât de fericit trebuie să fi fost înainte de a intra în existenţă, şi cât de liberă trebuie să fi fost atunci conştiinţa mea! Ce bine ar fi dacă aş putea cunoaşte din nou anihilarea completă! Oricum, fie ce-o fi. De vreme ce am ajuns la concluzia că moartea adevărată reprezintă o uşurare, înseamnă că nu mai am de ce să mă tem. Haide aşadar să pornim la drum!”
Capitolul 5
Încercarea de a merge prin spaţiul gol. Monologul interior al lui Robert Blum pe tema nimicului şi a vieţii care continuă. El îl blestemă pe Dumnezeu – sursa tuturor suferinţelor.
Robert Blum porneşte aşadar la drum, sau cel puţin încearcă acest lucru. De vreme ce nu poate simţi însă nici un fel de sol sub tălpile sale, picioarele par să i se rotească în gol, ca un pendul, fără să genereze nici un fel de mişcare. De aceea, Robert este nevoit să se gândească la o altă modalitate de a se deplasa:
„Cred că trebuie să înot prin acest aer rarefiat, dând simultan din mâini şi din picioare! Ca să mă deplasez numai cu picioarele, aş avea nevoie de un fundament ferm sub ele. De vreme ce nu există aşa ceva, singura soluţie este fie să înot, fie să zbor prin aer! Întrucât îmi lipsesc însă aripile, la fel ca tuturor oamenilor, singura soluţie pragmatică ce îmi mai rămâne este să înot”.
El începe să dea din mâini şi din picioare, ca şi cum ar înota, dar continuă să nu simtă nimic. Rămâne suspendat în această stare de vid întunecat, aşa că renunţă la orice efort, spunându-şi:
„La urma urmei, de ce îmi mai bat capul? Mă aflu într-un vid deplin, aşa că ce rost are să încerc să ajung altundeva? Probabil, în cel mai scurt timp voi deveni una cu el, transformându-mă eu însumi într-un „nimic” asemănător! Aceasta este cea mai bună cale de a ajunge la anihilarea perfectă. Nici măcar nu-mi dau seama dacă am fost împuşcat cu adevărat. Cel puţin, atunci aş şti că aceasta este moartea. Acest lucru mi se pare însă absolut imposibil, căci mă simt sută la sută viu!!
Să existe oare o viaţă a sufletului după moartea corpului fizic? Să fim serioşi! Constat că sunt exact cel de dinainte, cu aceeaşi piele, acelaşi păr, chiar şi aceleaşi haine! Să fie înzestrat sufletul cu picioare, păr şi haine? Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci acest înveliş ar trebui să aibă la rândul lui un suflet. Sună absurd! Dacă m-ar auzi cineva, s-ar prăpădi de râs! Ha, ha, ha! Nemurirea unui înveliş exterior sună chiar mai aberant decât aşa-zisele puteri miraculoase ale giulgiului lui Iisus de la Trieste! Şi totuşi, dacă am ajuns în stadiul de suflet pur, cum se face că acest înveliş a călătorit împreună cu mine în această lume!?
Nu, de o mie de ori nu! Nu sunt un suflet pur. Sunt Robert Blum, un parlamentar din Frankfurt! Abia aici, la Viena, mi-am dat seama ce urmăreşte Austria. Acest stat nu îşi doreşte altceva decât să reintroducă vechiul fundamentalism. M-am luptat ca un erou împotriva acestor planuri diabolice, dar duşmanii mei au avut câştig de cauză, aşa că a trebuit să părăsesc pământul, în pofida bunelor mele intenţii, căci m-au împuşcat. Frumoasă răsplată pentru o inimă devotată patriei-mamă! Of, viaţă blestemată!
Dacă există într-adevăr un Dumnezeu, mă întreb ce plăcere poate să-i facă tot acest spectacol crud, în care oamenii se ucid unii pe alţii de dragul puterii ori al diferenţelor de opinii? Acest spectacol se joacă dintotdeauna pe pământ, aşa că nu are cum să provină de la Dumnezeu, care – logic vorbind – nu poate fi altceva decât iubire pură. În urma acestui raţionament rezultă un singur lucru: nu poate exista nici un Dumnezeu! Sau chiar dacă există un Dumnezeu, acesta nu poate fi altceva decât o Providenţă blestemată, care priveşte creaturile ca pe nişte jucării aflate la îndemâna capriciilor sale. De aceea, îl blestem pe acela care i-a creat pe oameni numai pentru a se desfăta cu suferinţele lor!
Dar cel mai bine ar fi să păstrez tăcerea, căci dacă doresc să am parte de o anihilare totală în această stare de vid desăvârşit, acest monolog constant nu face decât să mă îndepărteze de ea, retrezind în mine forţele vieţii. De aceea, tăcere, pentru a accelera astfel procesul de autodistrugere!”
Capitolul 6
Pacea este deplină în exterior, dar în interiorul lui Robert Blum domneşte o disperare tăcută. Oare ce este viaţa? Dorinţa de a trăi certitudinile credinţei îl conduce pe Robert către rugăciune. El îşi aminteşte de soţie şi de copii.
După aceste cuvinte, Robert rămâne tăcut, dar starea de tulburare din suflet nu îi dispare, ci dimpotrivă, pare să se accentueze. Acest lucru îl enervează din nou, căci îşi dă seama că nu face decât să îi amplifice şi mai mult vitalitatea şi conştiinţa; cu cât tăcerea exterioară este mai profundă, cu atât mai mare devine agitaţia sa interioară. Cu cât încearcă să suprime această agitaţie lăuntrică, cu atât mai intensă devine ea.
Acest proces, contrar intenţiilor sale, trezeşte în el o nouă stare de disperare şi de furie. El îşi dă seama că dorinţa sa de a scăpa odată pentru totdeauna de această viaţă obositoare nu i se împlineşte deloc, aşa că începe din nou să vorbească:
„Pe toţi dracii, aş vrea să înţeleg în ce constă această viaţă de animal, de vreme ce nu pot scăpa de ea! Doar am văzut mii de oameni murind – cu toţii au murit şi în ei nu a mai rămas nici cel mai mic semn de viaţă! În cele din urmă au putrezit, şi astfel s-a terminat totul. Cu siguranţă, de pe urma lor nu a mai rămas nici un fel de conştiinţă; să fi avut oare şi eu un fel de viaţă în afara corpului fizic, aşa cum se pare că se întâmplă cu mine?
Văd că mi-e imposibil să cunosc moartea propriu-zisă. Cine este cel care îmi susţine această viaţă împovărătoare? Of, cei care m-au împuşcat nu m-au condamnat astfel la moarte, ci la viaţă! Dacă asta se întâmplă cu duşmanii oamenilor, cel mai bine ar fi ca ei să nu-şi mai dea osteneala să le ia viaţa, căci acest lucru este imposibil. Cât de tare mă amuză toată povestea asta: deşi au vrut să mă ucidă, sunt mai viu ca oricând. În schimb, ei, care se cred vii, sunt de zece ori mai morţi decât mine, victima lor!
La urma urmei, nici nu mă simt foarte rău. Singurul lucru care îmi lipseşte este o rază de lumină! La naiba cu tot acest întuneric!
Ce s-ar întâmpla dacă voi fi nevoit să îndur această beznă de-a pururi? La dracu! Dar dacă sunt deja un spirit pur? Mă tem că situaţia nu ar fi tocmai roză în acest caz! Nu, nu pot să cred asta – toată poveste asta cu viaţa eternă este imposibilă. Şi totuşi, mi se pare că a trecut o perioadă foarte lungă de timp de când mă aflu în această beznă totală. Cred că au trecut câţiva ani. Of, de-aş putea avea puţină lumină, totul ar fi foarte bine!
Trebuie să recunosc că decât să rămân în această stare imposibilă, în care beneficiez de întreaga mea luciditate, dar nu am parte de nici un pic de lumină, aş prefera de o mie de ori să mă număr printre acei naivi care cred în Fiul lui Dumnezeu şi în rai, dar şi în moartea eternă, adică în diavol şi în iad, fiind complet amăgiţi de iluzia lor. De fapt, cine mă poate condamna? Am căutat întotdeauna adevărul, şi la un moment dat am crezut chiar că l-am găsit. La ce mi-a folosit însă, de vreme ce nu am descoperit nici un fel de lumină în interiorul lui?
Noroc că sunt un om curajos şi lipsit de teamă. Cred că dacă mai eram şi timid, această stare m-ar fi aruncat în cea mai adâncă disperare posibilă. Pe mine nu mă deranjează însă prea tare!
Mi s-a făcut în schimb dor de soţia şi de copiii mei. Sărmanii de ei, cât de chinuiţi trebuie să fie… Câte griji trebuie să-şi facă în legătură cu mine, dar ce aş putea face pentru ei atât timp cât mă aflu în această stare? Absolut nimic! – Desigur, m-aş putea ruga, dar cui şi în ce scop? Cred că cea mai sinceră rugăciune ar fi să le doresc numai bine, din adâncul inimii mele; chiar dacă acest lucru nu le va folosi la nimic, cel puţin nu le va putea face vreun rău. De fapt, nici nu cunosc vreo altă rugăciune, cu excepţia prostiilor acelora romano-catolice de gen „Tatăl nostru”, „Ave Maria”, şi alte asemenea aiureli! Dacă le-aş rosti, nu aş face decât să îmi tulbur şi mai puternic familia. Cel mai bine este ca ei să nu ştie prin ce trec eu în momentul de faţă!”
Capitolul 7
Amintirea corectă a lui Iisus produce un fulger puternic. Robert se sperie, dar trăieşte o stare de fericire uimită.
Robert continuă: „Între toate formele de rugăciune, Rugăciunea Domnului mi se pare cea mai bună! Aşa şi-a învăţat înţeleptul învăţător Iisus discipolii să se roage. Din păcate, oamenii nu au înţeles niciodată corect această rugăciune, pe care – în orbirea lor – o rostesc în orice împrejurare şi în orice condiţii. Catolicii consideră că rugăciunea are un fel de calităţi magice, făcând din ea un fel de panaceu universal împotriva tuturor relelor, inclusiv a bolilor trupeşti. Ei nu-şi dau seama că această rugăciune reprezintă o afirmare a adevărului celest. În sine, Rugăciunea Domnului este foarte puternică, dar numai dacă o rosteşti aşa cum trebuie, nu dacă o aplici pentru toate mofturile tale. Maniera în care o folosesc protestanţii şi catolicii este de-a dreptul aberantă!
O, bunule învăţător şi maestru Iisuse! Mă întreb dacă soarta Ta nu a fost similară cu a mea, caz în care trebuie să fi regretat şi Tu că ai făcut umanităţii atât de mult bine! Să petreci 2000 de ani într-o beznă atât de cumplită! O, suflet nobil, cât de greu trebuie să fi fost pentru Tine!”
Când eroul nostru a pronunţat numele lui Iisus cu atâta respect şi simpatie, un fulger puternic a străbătut cerul de la est la vest (de la răsărit la apus), lucru care l-a speriat pe apostolul libertăţii, dar i-a produs şi o mare bucurie, întrucât l-a asigurat că nu a orbit de tot.
El a început imediat să reflecteze asupra fenomenului, întrebându-se ce anume l-ar fi putut produce. Robert Blum a analizat pe rând toate cauzele electricităţii, dar nu a reuşit să ajungă la nici o concluzie referitoare la cauzele acestui prim fulger. Pe scurt, mintea lui a intrat într-o stare de confuzie.
„Hei, mi-a venit o idee strălucită, a strigat el. Da, într-adevăr, absolut strălucită! O, filozofie sublimă, izvor etern al adevăratei înţelepciuni! Tu aduci lumina tuturor celor care te îmbrăţişează plini de iubire, apelând întotdeauna la tine şi considerându-te unicul lor sfătuitor şi profesor! Cât de repede am reuşit să tai acest nod gordian cu ajutorul tău!
Ori de câte ori în lumea vidului se manifestă o formă existenţială, înseamnă că acolo există şi alte asemenea forme! Altfel spus, există şi alte fiinţe în afară de mine care ar fi putut declanşa acest fenomen electric, fără să limiteze în nici un fel vidul universal care ne îmbrăţişează pe toţi. Asta este! Sunt convins acum că alături de mine mai există şi alte fiinţe. La urma urmei, se pare că nu sunt atât de singur cum am crezut iniţial. Ah, dar acest lucru este minunat!
Of, dacă aş fi recurs mai devreme la înţelepciunea filozofiei germane, acum m-aş fi aflat pe un fundament diferit, dar sunt un cap pătrat, aşa că m-am complăcut doar în a rumega tot felul de gânduri legate de rugăciune, ca să nu mai vorbim de toate acele reflecţii stupide referitoare la înţeleptul şi nobilul învăţător al naţiunilor, Iisus, şi…!”
Când Robert a pomenit din nou numele lui Iisus, s-a produs un fulger încă şi mai puternic decât prima dată. Eroul nostru a rămas uluit, fiind incapabil să-şi revină după scurtul moment de lumină, atât de copleşitor totuşi. În timpul respectivului moment i s-a părut chiar că vede la mare distanţă o serie de contururi familiare. Din păcate, lumina a durat o perioadă prea scurtă de timp pentru a-şi da seama despre ce poate fi vorba.
De data aceasta, Robert nu şi-a putut aduna gândurile decât după o vreme îndelungată. Primul lui gând cât de cât coerent a fost următorul: „Ah, am înţeles în sfârşit despre ce este vorba! Acest fulger este semnalul unei furtuni violente care se va abate asupra Vienei! Oare încep să mă trezesc din somnolenţa mea, revenind la viaţă sub influenţa furtunii, a fulgerelor şi trăsnetelor? Nu că aş fi auzit vreun tunet, dar nu este exclus ca furtuna să se afle încă la mare distanţă de mine.
Oare oi fi surzit? Îmi aud, desigur, propriile gânduri, sub formă de cuvinte, dar aceasta nu reprezintă o dovadă că auzul meu funcţionează corect. Nu îmi pot explica în nici un fel natural vidul care mă înconjoară de pretutindeni; dar la urma urmei, ce mai contează? Cert este că mă aflu aici şi că am văzut de două ori fulgerul luminos, ceea ce atestă că nu sunt orb! S-ar putea ca el să fie rezultatul unor condiţii meteorologice extreme. De aceea, voi continua să aştept până când furtuna va trece. Vom vedea astfel dacă se va produce vreo schimbare.
Desigur, în această stare lucrurile pot fi înşelătoare; după estimările mele, mi se pare că au trecut o sută de ani de când mă aflu aici, dar bănuiesc că această senzaţie este exagerată. Toată lumea ştie că atunci când te plictiseşti, un minut ţi se pare că durează un an. Sunt curios dacă va mai urma vreun fulger, eventual şi un tunet. Se pare însă că nu se întâmplă nimic…”.
Capitolul 8
Robert Blum simte că i se retrezeşte pofta de viaţă. Dorinţa de răzbunare se transformă în iertare. Se produce un nou fulger, urmat de o lumină care nu mai dispare.
Robert continuă: „Sau, cine ştie? O, ce gând ciudat! Este oare posibil ca cele două fulgere să se fi petrecut numai în imaginaţia mea, indicându-mi astfel că sfârşitul îmi este aproape? Mda, nu este deloc exclus. De vreme ce mi-am pierdut complet apetitul pentru această viaţă mizerabilă, s-ar putea ca aceasta să se sfârşească destul de rapid! Dacă cineva invocă moartea, aceasta nu vine niciodată, dar dacă se teme de ea şi îşi doreşte cu disperare să o evite cât mai mult timp posibil, este aproape sigur că va avea parte de ea mai curând decât s-ar fi aşteptat vreodată. De aceea, va trebui să-mi doresc din răsputeri anihilarea totală; cel puţin, în acest fel voi fi sigur că moartea nu va veni prea curând să mă înhaţe!
Bine a spus cine a spus că: „Cel care îşi iubeşte viaţa o va pierde, iar cel care o va respinge o va câştiga”! Se pare că exact aşa s-au petrecut lucrurile şi cu mine. Dat fiind că nu am preţuit suficient de mult viaţa, m-am expus celor mai mari pericole, din iubire faţă de fraţii mei germani, care m-au răsplătit trimiţându-mă aici cu un glonţ în piept! Dar eu, Robert Blum, continui să mă aflu în viaţă!
Desigur, deocamdată mă simt absolut neputincios, dar o intuiţie interioară îmi spune: ‚Robert, în curând vei fi suficient de puternic ca să îţi poţi răzbuna sângele vărsat de aceşti criminali ticăloşi! Da, Robert, în scurt timp îţi vei recâştiga puterea! Pe vremea când trăiai pe pământ, căminul tău era trupul tău, dar acum trăieşti în inimile a milioane de oameni, ba mai mult, eşti omniprezent! De aceea, nu te teme, Robert, căci îţi vei recăpăta foarte curând toate puterile şi toate forţele!’
