De la iad la rai

De la iad la rai

Povestea călătoriei lui Robert Blum după moarte, în lumea de apoi

Revelaţii privind soarta pământului în anii care vor urma

Volumul1

Jakob Lorber

Jakob Lorber – Profetul necunoscut

Jakob Lorber s-a născut la data de 22 iulie 1800, pe malul stâng al râului Drau, într-o zonă vinicolă, în satul Kanischa, parohia Jahring, unde tatăl său, Michael Lorber, avea o fermă micuţă.

Deloc întâmplător, Jakob Lorber a crescut într-un mediu rural şi destul de sărac. Părinţii săi erau însă deschişi faţă de artă şi de religie. El a moştenit de la tatăl său numeroasele talente muzicale şi a învăţat să cânte la vioară, la pian şi la orgă.

Când a ajuns la liceul din Marburg, un orăşel pe malul râului Drau, Lorber îşi putea câştiga deja banii necesari pentru pregătire cântând ca organist la una din bisericile locale. A primit acreditarea ca profesor de liceu în anul 1829, la Graz, Austria, capitala provinciei Steiermark. Cu toate acestea, la vremea respectivă nu a reuşit să-şi găsească un post. De aceea, el şi-a putut continua intensiv studiile muzicale, predând arta compoziţiei, vioara, lecţii de canto, şi dând din când în când câte un concert.

În timpul acestor ani, Lorber şi-a urmat înclinaţia interioară şi s-a adâncit din ce în ce mai mult în studiul „Căii Interioare”. Printre altele, a citit lucrările lui Justinus Kerner, Jung-Stilling, Swedenborg, Jakob Bohme şi Johann Tennhardt. Biblia a rămas tot timpul cartea lui de căpătâi şi sursa sa de inspiraţie până la sfârşitul vieţii.

În pofida numeroaselor sale talente, trăia de pe azi pe mâine, până când i s-a oferit în cele din urmă un post ca dirijor la Opera din Trieste. Când era pe punctul de a accepta postul, lucru care i-ar fi permis să-şi consacre talentele lumii exterioare, a primit o altă misiune, aceea de „Scrib al Domnului”. La data de 15 martie 1840, imediat după rugăciunea de dimineaţă, el a auzit cu claritate o Voce în regiunea inimii, care i-a poruncit: „Ridică-te, ia-ţi pana şi scrie!”

Ascultător, a renunţat la pregătirile pentru călătorie, s-a aşezat şi a început să scrie ceea ce îi dicta misterioasa voce. Era introducerea la prima sa lucrare, Casa Domnului: „Şi astfel, bunul Dumnezeu se adresează tuturor; iar cele spuse aici sunt adevărate, autentice şi sigure. Oricine doreşte să vorbească cu Mine, trebuie să se îndrepte către Mine, iar Eu îi voi răspunde în inima lui. Dar numai cei Puri, cu inima plină de smerenie, vor auzi Vocea Mea. Iar Eu voi păşi braţ la braţ cu cei care Mă vor prefera lucrurilor lumeşti şi care Mă vor iubi la fel cum îl iubeşte mireasa pe mirele ei. Acestea sunt adevăratele Fiinţe Umane, cele care Mă privesc la fel cum îl priveşte un frate pe fratele său, şi cum le-am privit Eu dintotdeauna, încă înainte ca ele să fi existat”.

Începând din acea zi, a primei dictări din partea Domnului, imposibilul a devenit posibil şi a intrat în viaţa lui Jakob Lorber.

În timpul celor 24 de ani care au urmat, el a continuat o activitate care nu putea fi înţeleasă de nimeni numai cu ajutorul intelectului şi al raţiunii. Scria aproape zilnic, ore întregi, fără întrerupere, fără să consulte vreo carte de referinţă şi fără să aibă cunoştinţe legate de ceea ce scria, căci cunoaşterea curgea din pana lui prin intermediul Cuvântului Interior. Întreaga lui viaţă s-a împlinit în singurătate, ascultând de această Voce Interioară.

Nu îl putem descrie pe Jakob Lorber decât în superlative. Dacă l-am privi ca pe un scriitor, el i-ar depăşi prin opera lui pe toţi scriitorii, poeţii şi gânditorii din toate timpurile. Căci unde mai putem găsi o cunoaştere atât de completă, o interpretare de o asemenea profunzime, cunoştinţe mai exacte despre ştiinţele geografice, istorice, biologice şi naturale, descrierea unor fapte care s-au petrecut imediat după crearea cosmosului? Lucrările sale umplu 25 de volume, fiecare a câte 500 de pagini, ca să nu mai vorbim de cele mai mici. Dacă l-am privi ca pe un geniu al profeţiei, el i-ar depăşit cu siguranţă pe toţi iniţiaţii pe care i-a cunoscut umanitatea. Încă nu s-au născut cuvintele care l-ar putea descrie pe Jakob Lorber, iar dacă el a preferat să se auto-numească „Scribul Domnului”, putem pune acest lucru numai pe seama smereniei lui înnăscute.

Jakob Lorber a murit la data de 24 august 1864. El a ştiut dinainte că va muri la această dată, căci îşi împlinise misiunea. Pe piatra sa de mormânt din Cimitirul St. Leonhard din Graz sunt scrise cuvintele lui Pavel: „Indiferent dacă trăim sau murim, noi îi aparţinem Domnului”.

Robert Blum – O scurtă biografie

Personajul central al acestei cărţi nu este unul fictiv, ci a existat în realitate, fiind o personalitate bine cunoscută a Germaniei paşoptiste. Povestea de faţă prezintă ce s-a întâmplat cu sufletul său după ce acesta şi-a părăsit corpul fizic, în lumea de dincolo. Pentru o mai bună înţelegere a faptelor, vă prezentăm pe scurt biografia personajului Robert Blum în timpul vieţii sale fizice:

Robert Blum (1804-1848) a fost una din principalele personalităţi politice ale Vormärz. El a desfăşurat o activitate politică susţinută, folosindu-se inclusiv de educaţia sa avansată. După anul 1839, el a colaborat cu opoziţia politică şi a devenit unul dintre cei mai angajaţi agitatori din Saxonia. În pofida hărţuielilor autorităţilor, el a reuşit să răspândească în Germania ideile liberale şi naţionaliste, prin discursurile sale emoţionante, întâlnirile publice pe care le-a organizat, articolele inspirate pe care le-a publicat, petiţiile pe care le-a scris şi organizaţiile pe care le-a fondat. A fost unul din primii revoluţionari care au structurat mişcarea liberală, asociindu-se şi colaborând inclusiv cu alte grupuri de aceeaşi factură. Cu ajutorul acestora, şi-a fondat în anul 1847 propria editură. A făcut parte din Noua Biserică Catolică Germană şi a simpatizat deschis cu revoluţionarii care au luptat pentru eliberarea Poloniei.

Când mişcarea liberală din Saxonia a început să se dividă, Blum a devenit liderul aripii sale radicale. Lucrarea sa, Aufruf an die Freisinnigen Sachsens, enumeră toate măsurile necesare pentru a declanşa transformarea democratică a Saxoniei. Când armata a intervenit, înăbuşind revolta din Leipzig, din august 1845, Blum s-a folosit de popularitatea sa pentru a ţine în frâu mânia populaţiei, astfel încât situaţia să nu degenereze. Totuşi, când a fost ales consiliul oraşului în anul 1847, el nu a fost lăsat să-şi ocupe locul de drept, întrucât era considerat un radical.

Când a izbucnit revoluţia de la 1848, el şi-a unit forţele cu Karl Biedermann, propunând o serie de reforme liberale. A fondat Vaterlandsverein, o organizaţie al cărei scop era de a educa politic masele largi şi păturile sociale inferioare. El a recomandat răspândirea educaţiei în masă, eliberarea presei şi dreptul la libera adunare. A fondat o societate oratorică şi a publicat Staatslexikon für das deutsche Volk, precum şi alte lucrări. În Frankfurt a fost ales vicepreşedinte al Parlamentului şi membru al Comitetului celor 50, precum şi membru al comitetului constituţional. În Adunarea Naţională a fost ales membru al comitetului de conducere, al comitetului electoral central şi al comitetului pentru Puterea Centralizată.

Blum a apărat principiul suveranităţii populare şi a cerut instituirea republicii, dar nu printr-o revoltă populară, ci prin mijloace legale. A afirmat că numai Adunarea Naţională din Frankfurt avea dreptul şi competenţa să legifereze o constituţie. În timpul verii anului 1848, el şi-a manifestat speranţa că un război cu Rusia ar putea ajuta la restabilirea unităţii Germaniei, ducând mai departe idealurile revoluţiei.

Din punct de vedere politic şi ideologic, Blum nu a fost niciodată un personaj inflexibil, oscilând între stânga radicală şi aripa de dreapta, care îl considera un „republican roşu”. A apărat totuşi fără rezerve dreptul majorităţii de a guverna şi s-a opus oricăror manifestări violente. Nu s-a sfiit să atace majoritatea ori de câte ori aceasta nu exprima voinţa poporului. În timpul participării sale politice în Parlamentul din Frankfurt, el a fost dezamăgit de felul în care evoluează revoluţia. Pe data de 12 octombrie 1848, aripa de stânga l-a delegat să transmită o adresă de simpatie rebelilor vienezi. Blum s-a implicat direct în revolta vieneză împotriva armatei lui Windischgrätz, prin discursurile şi articolele sale. Dezamăgit de felul haotic în care evoluează lucrurile, el a abandonat lupta, pe data de 29 octombrie. Arestat la începutul lui noiembrie, împreună cu tovarăşul său de arme Fröbel, Blum a invocat imunitatea sa parlamentară. Cei doi au fost însă judecaţi de o curte marţială şi condamnaţi la moarte pe data de 8 noiembrie. Blum a fost executat, în timp ce Fröbel a beneficiat de o graţiere, fiind eliberat. Execuţia lui Blum a fost un act pur politic, prin care Schwarzenberg dorea să dea un exemplu tuturor exponenţilor principiului revoluţionar. În plus, era o sfidare deschisă la adresa Parlamentului din Frankfurt. Cel care l-a sfătuit pe Schwarzenberg să procedeze în acest fel a fost fostul consul general austriac la Leipzig, Alexander von Hübner, un duşman personal al lui Blum. Execuţia a trezit indignarea poporului german, iar Adunarea Naţională i-a recompensat pe urmaşii săi cu 40,000 de taleri.

Capitolul 1

Viaţa lui Robert Blum pe pământ

1. 
   Robert Blum a sosit pe pământ în condiţii de penurie extremă, fiind nevoit să trăiască într-o sărăcie lucie până aproape de sfârşitul vieţii. Acesta a fost destinul lui, şi vă asigur că au existat motive cât se poate de serioase pentru acest lucru, desigur, incomprehensibile pentru lumea voastră fizică. Sufletul şi spiritul său au venit de pe acea planetă despre care am vorbit în lucrarea Soarele natural, ai cărei locuitori sunt predispuşi să dărâme cu încăpăţânare munţi întregi, cu o hotărâre de neclintit; iar ceea ce nu reuşesc să realizeze din punct de vedere fizic, continuă să facă în lumea spirituală.
   
2. 
   Acest om, executat în cele din urmă din cauza îndrăznelii sale, a demonstrat încă din copilărie tenacitatea spiritului său. Deşi am fost nevoit – în interesul lui, de altfel – să aşez Eu Însumi diferite obstacole în calea lui ori de câte ori avea tendinţa să se exalte prea tare, acest lucru nu a avut consecinţe majore pentru viaţa lui, întrucât încăpăţânarea ieşită din comun a spiritului lui găsea întotdeauna o cale de ieşire din impas, croindu-şi astfel în continuare drum în direcţia dorită de el.
   
3. 
   Omul nostru era predispus să îşi facă o mie de planuri, iar apoi să încerce să le pună în practică. Mai presus de orice, credea în justiţia socială, fiind gata să facă orice sacrificii pentru a o implementa. Chiar dacă ar fi avut la dispoziţie toate comorile lumii, ar fi fost dispus să le pună la bătaie, împreună cu întreaga sa viaţă, numai pentru a-şi transpune în practică ideile!
   
4. 
   Aceste idei legate de justiţia socială proveneau în mare parte din şcoala religioasă a lui Ronge¹ şi a colegilor acestuia. De fapt, această filozofie nu reprezintă o şcoală, şi încă şi mai puţin o biserică, întrucât Mă contestă pe Mine ca Domn şi Dumnezeu, considerându-Mă un simplu om şi un învăţător al umanităţii care a trăit cândva, în antichitate. În acest fel, această aşa-zisă „biserică” renunţă la însăşi piatra de temelie care ar trebui să stea la baza ei, aşa că este clădită pe un fundament foarte slab.
   
5. 
   La fel ca şi Ronge, omul nostru şi-a construit ideile socialiste pe un sol nisipos. În viziunea lui, tot ce are de oferit această lume este mărunt şi penibil, aşa că nu depindea decât de puterea sa oratorică să dărâme puterile lumii.
   
6. 
   Această convingere era atât de puternică în mintea lui, încât nu i-a lăsat nici o urmă de îndoială. Chiar şi atunci când l-am avertizat personal (în spiritul lui) să nu se avânte prea tare şi să nu facă prostii, el nu a luat în serios avertismentul Meu, una din maximele sale preferate fiind aceea că un german adevărat nu se va da în lături de la nici un sacrificiu pentru a pune în practică ce şi-a pus în minte.
   
7. 
   Câteva succese de care a avut parte i-au aprins şi mai tare entuziasmul, făcându-l să confunde movilele politice pe care a reuşit să le zdruncine cu munţii Himalaya. A câştigat, ce-i drept, o oarecare notorietate, precum şi încrederea întregii naţiuni, lucru ce nu a făcut însă decât să pregătească terenul pentru apropiata lui cădere.
   
8. 
   Şi-a testat de câteva ori talentele oratorice la Adunarea Naţională Germană care s-a ţinut în anul 1848, lucru care i-a adus o satisfacţie foarte mare, dar şi acestea s-au datorat în principal spiritului său extrem de puternic. Încurajat de succesele obţinute, el s-a îndreptat în grabă către un mare oraş din estul Germaniei (Viena), unde mulţimea chiar a început să-i pună în practică ideile. Pe scurt, el a încercat să ucidă nu mai puţin de 30 de muşte princiare dintr-o singură lovitură, fără să ţină cont că aveam şi Eu un cuvânt de spus în legătură cu acestea.
   
9. 
   Omul nostru a pornit de la o idee împrumutată din Cuvântul Meu: „Fiţi perfecţi, la fel cum şi Tatăl vostru din ceruri este perfect”, precum şi de la ideea că nu există decât un singur Domn, toţi ceilalţi fiind fraţi între ei, indiferent de statutul lor social. Din păcate, fundamentele credinţei sale erau din start greşite, întrucât el nu credea în Cel Unic, către perfecţiunea căruia ar trebui să tindă toţi oamenii. Desigur, în locul Domnului el s-a plasat pe sine însuşi, considerându-se un model pentru semenii săi, datorită capacităţilor sale oratorice. El a uitat astfel că prinţii lumeşti sunt şi ei oameni, ba încă foarte puternici, primind această putere de la Mine. Altfel spus, el a uitat de pasajul biblic care spune: Daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”
   
10. 
    Nu este de mirare că omul nostru a fost în cele din urmă arestat în oraşul respectiv, unde dorea să-şi pună în practică ideile legate de justiţia socială prin puterea armelor, precum şi a cuvintelor sale. A fost acuzat de trădare, şi după un proces scurt, executat şi trimis astfel în lumea de dincolo. Aici se încheie scurta relatare despre viaţa sa pământească.