De la iad la rai

Desigur, ar fi preferabil să îmi fi recăpătat deja puterile, cât timp furia şi setea mea de răzbunare nu s-au răcit de tot. Pe de altă parte, decât să dau curs răzbunării, parcă prefer situaţia actuală, cu toată slăbiciunea mea prezentă, lăsând lucrurile în seama sorţii şi aşteptând ca dorinţa de răzbunare să fie risipită complet de această noapte ce pare eternă.

De fapt, mi se pare chiar ciudat că nu mai pot să-mi menţin furia şi dorinţa de răzbunare! Ce curios! Se pare că această dorinţă se transformă treptat într-o iertare plină de mărinimie, lucru care mă cam irită. Să nu uităm însă că aceasta este o calitate specific germană. Numai un neamţ poate ierta cu adevărat, aceasta fiind o virtute inerentă numai celor mai nobile dintre suflete!

La urma urmei, cine se poate adresa criminalilor săi, spunându-le: ‚Prieteni, mi-aţi făcut un mare rău, dar eu vă iert cu toată sinceritatea’? Ei bine, Robert poate face acest lucru, ba chiar îl şi face! Frate Alfred (Windischgrätz), deşi m-ai ucis cu neruşinare, te iert acum şi îţi promit că nu voi încerca niciodată să mă răzbun pe tine, chiar dacă aş avea puterea necesară să fac acest lucru! Da, doresc ca toţi germanii să audă aceste cuvinte: ‚Robert Blum şi-a iertat definitiv duşmanii!’ O, ce uşoară îmi simt inima! Hm, îmi admir sincer caracterul atât de nobil, iar acest gând îmi aduce o mare alinare! Legendele care îl înconjoară pe marele învăţător al naţiunilor afirmă că şi acesta şi-ar fi iertat duşmanii, chiar în timp ce se afla pe crucea pe care l-au ţintuit aceştia. Înclin să cred că sufletul lui avea ceva de german, altminteri nu ar fi fost niciodată capabil de un gest atât de mărinimos. Se ştie doar că orientalii nu au un caracter la fel de nobil. Da, da, asta e! Marele învăţător Iisus trebuie să fi fost cu siguranţă german!”

Când Robert Blum a rostit din nou numele lui Iisus, cerul a fost străbătut din nou de la est la vest de un fulger puternic, lăsând în urmă o lumină cenuşie care l-a tulburat complet pe eroul nostru, dându-i peste cap toate previziunile meteorologice de până atunci…

Capitolul 9

Înţelepciunea lumească nu înseamnă altceva decât vanitate. Iisus le transmite credinţa discipolilor Săi.

1. 
   Robert Blum nu prea ştie ce trebuie să înţeleagă din această lumină cenuşie. După ce îşi adună cât de cât gândurile, el începe din nou să reflecteze asupra fenomenului, de data aceasta ceva mai lucid:
   
2. 
   „Se pare totuşi că se pregăteşte o furtună. Ceva mă nedumereşte totuşi: mă întreb cum se face că plutesc prin aer ca o pasăre, fără nici un fundament solid sub tălpi. Înainte credeam că aceasta este doar o senzaţie amăgitoare, dar acum, că am început să văd, constat că nu este nici o amăgire, ci însăşi realitatea.
   
3. 
   Începe să-mi devină din ce în ce mai clar faptul că trupul meu fizic a murit, căci un corp greu nu s-ar putea menţine niciodată în aer, sau chiar în eter, o perioadă atât de lungă de timp. Şi totuşi, nu pot detecta nici un alt obiect în afară de mine însumi, nici deasupra, nici dedesubtul meu. Înseamnă că sunt foarte departe de orice corp ceresc. Hm! Acest lucru mă cam nedumereşte!
   
4. 
   O, Hegel, Strauss şi Ronge; se pare că înţelepciunea voastră cam şchioapătă. Unde este sufletul universal de care vorbeaţi voi, cu care omul devine una după descompunerea corpului său fizic? Unde este Dumnezeul care se naşte în interiorul omului şi conştiinţa sa de sine? Eu am murit, dar m-am trezit aici, în cea mai mare singurătate imaginabilă şi complet neputincios. Nu văd nici o urmă de vreo Divinitate care s-ar naşte în mine, şi nici nu mă simt una cu vreun suflet universal.
   
5. 
   O, înţelepţi ai acestei lumi! Cât de îngâmfaţi şi de orgolioşi sunteţi voi, fără ca măcar să bănuiţi acest lucru! Aşa cum m-aţi amăgit pe mine, la fel aţi amăgit pe mulţi alţii. Dar totul vă este iertat, căci şi voi sunteţi germani! Cu siguranţă, dacă aţi fi cunoscut adevărul real, nu l-aţi fi ascuns de semenii voştri. De vreme ce nu cunoaşteţi însă adevărul, dăruiţi ceea ce aveţi, şi restul vă va fi iertat.
   
6. 
   Desigur, onestitatea voastră nu le este de nici un folos spiritelor ajunse în această lume, dar ea le este suficientă oamenilor pentru a menţine o oarecare ordine în lumea materială. Cât despre aşa-zisa viaţă de după moarte, se pare că aceasta nu prea ascultă de nici un fel de legi. Sincer, ce obligaţii am eu aici? Nici una! Plutesc pur şi simplu prin aer, fiind dus încolo şi încoace de cel mai mic vânticel! Chiar dacă aş dispune de înţelepciunea regelui Solomon şi de puterea lui Goliat, mă întreb la ce mi-ar folosi în această lume?
   
7. 
   Chiar şi cele mai întunecate superstiţii catolice mi se par de preferat în această stare. Cel mai bine este să îţi părăseşti corpul fizic crezând orbeşte într-o viaţă de apoi, indiferent în ce ar consta aceasta. Această filozofie mi se pare superioară iubirii vieţii eterne şi dispreţului corpului fizic de care vorbea puritanismul rongean, care conduce la o teamă excesivă de moarte. Doamne! Prefer de o mie de ori să plutesc prin acest vid solitar decât să mai trec o dată prin experienţa fricii în faţa morţii!
   
8. 
   De aceea, voi, învăţători ai lumii, predaţi-le discipolilor voştri credinţa! În acest fel, atunci când vor muri vor fi mai fericiţi decât am fost eu, cu tot intelectul meu ascuţit, cu care m-am mândrit atât de tare. Abia acum încep să înţeleg de ce le-a insuflat marele Învăţător o credinţă atât de mare discipolilor Săi!”
   

Capitolul 10

Gânduri favorabile la adresa lui Iisus. Credinţa lui Robert Blum în nemurirea sufletului şi într-un Dumnezeu plin de iubire se amplifică.

1. 
   Robert continuă: „La fel ca şi mine, acest învăţător plin de înţelepciune al naţiunilor s-a născut din părinţi săraci. El s-a înălţat până la statutul de înţelepciune morală încetul cu încetul, prin propriile Sale eforturi şi trecând prin tot felul de privaţiuni. Mai mult decât atât, a fost nevoit să suporte întreaga viaţă persecuţiile nesfârşite ale capricioşilor preoţi evrei! Trebuie să-i fi fost extrem de greu să se strecoare printre mozaicii şi aaroniţii cu convingeri atât de rigide, în ale căror inimi domnea o noapte atât de profundă.
   
2. 
   Bănuiesc că a ajuns în Egipt cu vreo caravană, împreună cu părinţii Săi extrem de săraci, iar acolo, datorită calităţilor sale înnăscute, a atras atenţia vreunui mare înţelept, care l-a acceptat în şcoala lui şi l-a iniţiat în misterele celei mai profunde înţelepciuni, lucru care L-a ajutat apoi să facă o mare senzaţie printre compatrioţii săi, complet lipsiţi de inteligenţă. Sau poate că a fost educat la şcoala esenienilor, care la vremea respectivă reprezentau chintesenţa întregii înţelepciuni pământene. Întors apoi printre evreii cei orbi, aceştia L-au luat drept Dumnezeu, un Mesia trimis pentru a mântui umanitatea aflată în suferinţă, spre marea iritare a preoţimii bogate şi sus-puse!
   
3. 
   Încă mă mai amuz când îmi aduc aminte cum îi lua El peste picior pe preoţi, făcându-i pe aceştia să explodeze de furie! Din păcate, a sfârşit prin a deveni victima marelui Său curaj şi a perfidiei mai-marilor acelei lumi, păzitorii marilor comori şi ai aurului din temple.
   
4. 
   La urma urmei, m-am descurcat eu mai bine decât El? Nici vorbă! La fel ca şi El, am devenit şi eu un martir al umanităţii, fiind ucis de propriile mele eforturi pline de nobleţe. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a elibera umanitatea de lanţurile sclaviei sale, iar puternicii zilei m-au răsplătit cu un glonţ în piept. În ansamblul ei, umanitatea îi aparţine diavolului, omorându-şi cei mai buni prieteni. În schimb, îşi onorează duşmanii de moarte cu marşuri triumfale, cu muzică şi cu procesiuni pline de fast!
   
5. 
   Din fericire, am scăpat de tot acest coşmar, inclusiv de convingerea că ar fi existat vreodată un binefăcător al umanităţii care să o fi dus mai bine decât mine, care, între noi fie vorba, nu mă compar nici pe departe cu Iisus!”
   
6. 
   Când Robert a menţionat din nou acest nume, pe cer s-a produs un nou fulger puternic, de data aceasta chiar în imediata lui apropiere, lăsând în urma lui un fel de dâră luminoasă către vest, care i-a permis eroului nostru să îşi recunoască propria formă ce plutea liberă prin aer.
   
7. 
   Deşi surpriza nu a fost cu nimic mai mică decât înainte, de data aceasta fulgerul nu l-a mai speriat pe Robert, care a început din nou să reflecteze cu voce tare: „Foarte curios! Aş putea spune că acest fulger a trecut chiar prin corpul meu, dar nu am simţit decât un fel de briză uşoară, care m-a făcut să mă simt de-a dreptul revigorat! Am recunoscut chiar şi hăul de sub mine, ceea ce m-a convins definitiv că plutesc prin aer la fel ca o pasăre. Constat de asemenea că port exact aceleaşi haine ca în ziua execuţiei.
   
8. 
   Ha, mă întreb câţi pământeni nu s-a prăpădi de râs dacă le-aş spune cu toată seriozitatea că după despărţirea de trupul fizic, sufletul nu numai că îşi păstrează forma anterioară, dar până şi hainele sale par să fie nemuritoare!?
   
9. 
   Marele Shakespeare nu greşea deloc atunci când a spus: ‚Există infinit mai multe lucruri între lună şi soare decât a visat vreodată umanitatea!’ După toate aparenţele, printre acestea se numără inclusiv nemurirea hainelor terestre! Culmea ironiei face ca hainele de puşcăriaş, care în ochii duşmanilor mei reprezintă ruşinea supremă, să se fi înălţat împreună cu mine la statutul de libertate supremă! Un lucru este limpede: numai un Dumnezeu cu adevărat drept şi preaplin de iubire ar fi putut face aşa ceva. Încep să cred cu adevărat că există un asemenea Dumnezeu, deşi este evident că acesta nu va simţi niciodată nevoia de a-i întreba pe Hegel şi pe Strauss dacă are dreptul să existe sau nu…
   
10. 
    Lucrul care mă intrigă însă cel mai tare este faptul că fulgerul a apărut de fiecare dată când am pomenit numele marelui Oriental! Să fie oare acesta ceva mai mult decât fiul uman al lui Dumnezeu?
    
11. 
    Dacă până şi hainele sunt nemuritoare în această lume, nu ar fi exclus ca Iisus să însemne ceva mai mult decât aş fi putut bănui… Poftim, iar s-a produs fulgerul, şi de data aceasta chiar mai puternic decât până acum! Mda, foarte ciudat!!!”
    

Capitolul 11

Noi gânduri pline de devoţiune faţă de Iisus. Aspiraţia lui Robert de a-L cunoaşte pe Acesta. Lumina devine din ce în ce mai puternică.

1. 
   Robert continuă: „Oare este posibil ca El să se afle pe undeva prin apropiere, la fel ca şi mine, comunicând cu mine printr-un fel de semnale electrice, ca şi cum ar dori să ia legătura cu mine? Nu m-ar mira deloc ca acesta să fie adevărul, doar a fost un iniţiat în misterele magiei egiptene, care i-au permis să cunoască până şi cele mai subtile forţe naturale, lucru care ar explica inclusiv aşa-zisele Sale miracole. Dacă osminienii aceia stupizi nu ar fi ars marea bibliotecă din Alexandria, cu siguranţă aceste lucruri ar fi cunoscute de oameni.
   
2. 
   Într-adevăr, aşa cum eu am ajuns în această lume păstrându-mi înţelepciunea mea hegeliană şi rongeană, Iisus trebuie să fie ajuns la rândul lui aici păstrându-şi marea comoară a înţelepciunii dobândite pe pământ, cu ajutorul căreia încearcă acum să comunice cu mine, transmiţându-mi mesajul că se află pe undeva prin apropiere, ba poate chiar că nutreşte dorinţa de a mai cunoaşte şi altă fiinţă în acest vid total. Fără glumă, trebuie că nu i-a fost deloc uşor să se mulţumească numai cu augusta Lui prezenţă timp de circa 1840 de ani, El, care are un spirit atât de lucid şi de treaz… O, spirit umanitar de o mare nobleţe! Cum bine spune Biblia, nu sunt vrednic nici să îţi leg şireturile de la sandale, dar oricum, ce mai contează în această lume, în care strălucirea şi faima lumească nu par să aibă nici cea mai mică importanţă?
   
3. 
   Numele meu, la fel ca şi al Tău, va fi onorat şi admirat multă vreme pe pământ, de acum înainte, dar la ce ne foloseşte nouă acest lucru? În acest vid nesfârşit, tot ce putem face este să ne transmitem unul altuia semnale electrice printr-un fel de telegrafie fără fir, informându-ne astfel reciproc că ne aflăm aici, poate chiar la o distanţă mai mică decât aş putea crede la ora actuală.
   
4. 
   Dacă am reuşi să ne apropiem unul de celălalt, compania fiecăruia dintre noi i-ar ajunge celuilalt pentru totdeauna! Două suflete dintre cele mai nobile şi extrem de asemănătoare nu pot decât să se înţeleagă perfect reciproc, conversând şi petrecându-şi astfel mai uşor timpul. În acest fel, eternitatea le-ar părea mai scurtă, ba chiar ar prinde ceva culoare! Ce folos însă, dacă nu reuşim să luăm legătura unul cu celălalt…
   
5. 
   Cine ştie câte alte spirite rătăcesc prin acest vid nesfârşit, la fel ca noi? Poate chiar şi marile corpuri cereşti au fost cândva aşa cum suntem noi acum. După ce au trecut trilioane de ani tereştri, din aceşti atomi nenumăraţi s-au format corpurile lor, în care continuă să locuiască spirite sau suflete similare nouă, în jurul cărora s-au format aceste lumi agregate.
   
6. 
   Poate că Tu Însuţi, marele meu prieten, ai devenit după aceşti aproape 2000 de ani care s-au scurs de la moartea Ta o micuţă cometă, capabilă să genereze fulgere din propriul său câmp magnetic? Mie unul se pare că îmi va mai trebui foarte multă răbdare până să ajung la acelaşi statut ca şi Tine, căci abia am reuşit să acumulez câţiva metri de atmosferă în jurul meu. dar cine ştie, poate când Tu vei deveni o planetă matură, eu voi fi un micuţ satelit care va orbita în jurul Tău… Iar dacă, după miliarde de ani pământeşti, Tu vei deveni un soare luminos, eu aş putea fi planeta cea mai apropiată de Tine, aşa cum este Mercur de Pământ!
   
7. 
   Probabil aceste speranţe ale mele sunt deşarte, dar ce altceva aş putea face decât să sper şi să aştept răbdător? În această împărăţie eternă, singura alinare sunt speranţele eterne, dacă nu vrei să cazi în cea mai adâncă depresie din cauza plictiselii.
   
8. 
   Hei, dar ce văd? Acea regiune situată la foarte mare distanţă de mine pare să devină din ce în ce mai strălucitoare, ba parcă chiar să se apropie de mine. Este într-adevăr fermecătoare, aşa cum bănuiam mai devreme.
   
9. 
   Iisus, marele meu prieten – oho, un nou fulger, dar de-acum m-am obişnuit… Ce spuneam? Da, marele meu prieten, care până acum a ajuns probabil o micuţă cometă, a sesizat probabil dorinţa mea arzătoare şi face acum toate eforturile pentru a se apropia de mine, atrăgându-mă astfel în sfera lui gravitaţională, împreună cu ceilalţi atomi eterici din regiunea mea, pentru a deveni astfel o lume completă. Cine ştie câte astfel de suflete nu a atras deja până acum în jurul Lui? Nu m-ar mira deloc ca aşa să se fi petrecut lucrurile, căci de la moartea Lui şi până în prezent au existat destule suflete nobile care au părăsit pământul şi au ajuns în această regiune subtilă.
   
10. 
    Dacă îi este atât de uşor să mă atragă pe mine în sfera Lui de influenţă, înseamnă că la fel a procedat şi cu ceilalţi discipoli ai Lui, respectiv cu toţi creştinii care au parcurs – la fel ca şi mine – adevăratul drum al crucii! Cine ştie, s-ar putea să am parte chiar de foarte multă companie în preajma Lui, lucru care, între noi fie vorba, m-ar bucura nespus!
    
11. 
    Se pare că se întâmplă ceva, căci acea regiune particulară se apropie din ce în ce mai mult de mine, devenind totodată din ce în ce mai strălucitoare. Încep deja să disting nişte forme, un fel de munte înconjurat de nişte movile mai mici! Slavă cerului, în felul acesta voi avea din nou sub picioare un sol ferm!”
    

Capitolul 12

În regiunea luminoasă se întrevede o formă umană. Să fie oare vorba de Iisus? Bucuria lui Robert în faţa împlinirii celei mai fierbinţi aspiraţii a lui.

1. 
   Robert continuă: „Bucură-te, inimă, căci regiunea luminoasă s-a apropiat şi mai mult de mine, iar acum pot întrezări chiar o fiinţă umană, care pare să-mi facă semne cu mâna de pe acel munte!
   
2. 
   Să fie oare chiar acel bun Iisus? Da, da, El este, fără doar şi poate! Am văzut cum, atunci când i-am pomenit numele, din El a ieşit un fulger luminos, care s-a îndreptat către mine. Ah, ce fericire fără seamăn, să mă trezesc în compania Spiritului a cărui statură morală şi profunzime a înţelepciunii le-am admirat de atâtea ori pe pământ!
   
3. 
   O, sărmani oameni de pe pământ! Datorită castelelor şi „sângelui vostru albastru” voi vă consideraţi mai presus de fraţii voştri mai sărmani decât voi, ba chiar le spuneţi „prostime”. Dar eu vă spun: nu meritaţi să purtaţi nici măcar ţărâna de pe tălpile sărmanilor voştri fraţi pe fruntea voastră „nobilă”, în locul aşa-zisului creier pe care îl aveţi! Dacă aţi avea măcar un dram de inteligenţă, v-aţi da imediat seama cum se petrec lucrurile în această lume!
   
4. 
   Veniţi aici, măgari pe jumătate morţi ce sunteţi, şi veţi vedea cât de mult însemnaţi în realitate, voi şi titlurile voastre de nobleţe, cu tot cu ideile şi cu aurul vostru! Adevăr vă spun, nici un demon nu vă va putea elibera vreodată de iadul întunecat în care veţi ajunge, căci voi sunteţi cei care i-aţi arestat şi i-aţi asasinat întotdeauna pe cei trimişi de Divinitate să vă mântuiască, începând cu Abel.
   
5. 
   Eu vă strig însă cu putere: timpul răutăţii voastre a trecut! În scurt timp veţi ajunge şi voi aici, întrebându-vă unde vă sunt strămoşii cei nobili, dar bezna din jur nu vă va da nici un răspuns. Divinitatea nu va putea construi din voi nici măcar o cochilie goală, darămite un univers! Oricum, facă-se voia Domnului. Eu unul sunt fericit la culme că mi-am întâlnit mult iubitul Prieten, în această regiune luminoasă, şi că am ajuns atât de aproape de El încât aş putea chiar să-i vorbesc. Slavă cerului pentru această graţie sublimă!”
   

Capitolul 13

Chemarea lui Robert. Apare Iisus. Sufletul despărţit de trup îşi regăseşte fundamentul solid de sub picioare.

1. 
   Robert continuă: „Regiunea luminoasă se apropie din ce în ce mai rapid. Muntele pe care se află Marele Învăţător al celei mai sublime morale este destul de înalt; ar putea avea vreo sută de metri, iar unul din versanţii săi este cât se poate de abrupt şi de stâncos. Cât despre deluşoarele din jur, acestea ar putea fi confundate cu uşurinţă cu nişte dune de nisip. Cea mai înaltă dintre ele abia dacă atinge zece metri. Întreaga zonă este foarte bine luminată, ceea ce mi se pare destul de ciudat. Dealurile par fosforescente, dar nu reuşesc să văd câmpiile care stau la baza lor. Singurul lucru vizibil este o ceaţă cenuşiu-verzuie, datorită căreia nu-mi dau seama cât de departe se întinde această regiune dincolo de zona deluroasă.
   
2. 
   Bănuiesc că aşa trebuie să arate orice corp ceresc nou format, de vreme ce îşi începe existenţa ca o cometă instabilă ce se învârteşte în jurul soarelui. Este cert că aceste deluşoare sunt conectate între ele la bază, dar mă întreb cum… Probabil că unicul locuitor al planetei, Marele Învăţător al moralei, va putea să-mi răspundă la aceste întrebări. Cred că m-am apropiat suficient de mult de El ca să mă audă dacă îl voi striga. Dacă voi reuşi să intru în contact cu El, acest lucru îmi va face o plăcere maximă, şi poate că şi Lui… De altfel, chiar dacă nu mă va auzi din prima, asta nu înseamnă că nu voi putea repeta ori de câte ori voi dori acest strigăt!”
   
3. 
   După acest raţionament, Robert şi-a dus mâinile la gură, făcându-şi din palme un căuş ca să îşi amplifice cât mai mult vocea, după care a tras puternic aer în plămâni şi a strigat cu toată puterea:
   
4. 
   „Iisuse, Mare Învăţător al naţiunilor de pe pământ! Dacă Tu eşti într-adevăr cel care cred eu că eşti şi dacă îmi auzi vocea, vino la mine, împreună cu micuţul pământ pe care l-ai format în jurul Tău! Adevăr îţi spun, în mine vei găsi cel mai mare admirator al Tău! Îţi preţuiesc la culme înţelepciunea atât de profundă, dublată de o blândeţe atât de mare, care Te-au ridicat cu mult deasupra tuturor persecutorilor Tăi şi celor care ţi-au succedat pe pământ, iar acest lucru cu atât mai mult cu cât soarta Ta a semănat destul de mult cu a mea. De fapt, au fost aproape identice! În sfârşit, Te iubesc mai presus de orice, căci Tu ai fost cel care mi-a adus prima rază de lumină în acest întuneric intolerabil, lucru pentru care nu îţi voi putea mulţumi niciodată îndeajuns.
   
5. 
   Dacă Tu eşti într-adevăr Iisus, cel pe care îl iubesc mai presus de orice, atunci vino la mine! Haide, vino, ca să ne alinăm unul altuia singurătatea. În ceea ce mă priveşte, ştiu dinainte că înţelepciunea Ta fabuloasă îmi va aduce o mare alinare. Haide, vino, iubitul meu Prieten şi Tovarăş de suferinţă!
   
6. 
   Maestru al iubirii, care ai decretat ca unică lege iubirea! Dacă această iubire nu Te-a părăsit, aşa cum nu m-a părăsit nici iubirea mea, atunci întâmpină-mă cu iubirea pe care ai propovăduit-o întotdeauna. Iar eu îţi voi răspunde cu aceeaşi iubire, acum şi de-a pururi!”
   
7. 
   După această declaraţie plină de forţă, micuţa lume alcătuită din dealuri s-a deplasat rapid către dreapta, iar eroul nostru a putut pune piciorul pe ea, astfel încât, pentru prima dată de la violenta lui execuţie, el s-a trezit din nou pe un sol ferm, mai precis pe muntele cel înalt, chiar la dreapta lui Iisus.
   

Capitolul 14

Robert se adresează Domnului. Răspunsul lui Iisus. O problemă importantă de viaţă.

1. 
   După ce s-a trezit la dreapta Mea, eroul nostru a început să Mă privească din cap până în picioare, pentru a se convinge că cel pe care îl are în faţă este chiar acel Iisus pe care îl caută el. Într-adevăr, M-am prezentat în faţa lui cu aceleaşi haine aproape rupte şi cu cicatricele pe care şi le-a imaginat de atâtea ori atunci când s-a gândit la Mine.
   
2. 
   După ce M-a studiat o vreme, în ochi i-au apărut lacrimi. Când şi-a mai revenit, Mi s-a adresat, cu o compasiune profundă în glas:
   
3. 
   „O, dragul meu prieten şi învăţător suprem al umanităţii, care i-ai iertat chiar şi pe duşmanii Tăi cei mai teribili, cu toate crimele lor odioase, datorită caracterului Tău de neegalat, punând păcatele lor pe seama orbirii şi ignoranţei lor!
   
4. 
   Cât de severă trebuie să fie totuşi Divinitatea, acel Părinte al Tău pe care ni L-ai lăudat de atâtea ori, cerându-ne să-L adorăm, dacă a îngăduit ca Tu, cel mai bun, cel mai perfect şi cel mai nobil dintre oameni, să ajungi în acest vid teribil şi întunecat timp de aproape 2000 de ani, şi asta în aceleaşi condiţii de sărăcie în care Te-ai zbătut încă din copilărie, deşi ai reuşit să Te înalţi deasupra lor, atingând un umanism de o puritate şi de o nobleţe fără egal pe pământ!
   
5. 
   O, Învăţătorule Iisus, Maestrul meu perfect, pe care îl iubesc mai presus de orice! Te plâng pentru această sărăcie, dar Te şi iubesc datorită ei! Într-un fel, este mai bine aşa, căci dacă mi-ai fi apărut într-o stare de fericire parţială, m-aş fi simţit de-a dreptul ofensat la gândul că un Spirit de talia Ta nu a fost înălţat pe loc la statutul cel mai înalt în această lume a spiritelor, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple dacă ar fi existat o Divinitate cu adevărat justă, care le acordă tuturor răsplata cuvenită!
   
6. 
   De vreme ce Te întâlnesc însă aici, exact aşa cum ai părăsit pământul, înseamnă că circumstanţele din această lume sunt complet diferite de cele pe care ni le imaginăm noi. Se pare că după părăsirea corpului fizic, condiţia în care ne-am aflat rămâne o necesitate care nu ne permite decât după o perioadă foarte lungă de timp să înţelegem care este baza existenţei noastre.
   
7. 
   Din acest punct de vedere, existenţa Ta actuală, la fel ca şi a mea, par destul de lamentabile, căci aşteptările noastre, rezultate din cunoaşterea pe care am reuşit să o dobândim, transcend cu mult posibilităţile voinţei noastre. Din fericire, noi dispunem de un sentiment care ne ajută la realizarea convingerilor noastre şi pe care în viaţa socială îl numim răbdare. Aceasta este pusă însă la grele încercări, dar despre toate aceste lucruri vom avea cu siguranţă destul timp pentru a vorbi!
   
8.