Tot atât de puţine motive să se teamă de conducătorii lumeşti avea şi Pavel. Între liderii vremelnici de la Roma, Nero a fost cu siguranţă cel mai crud, ceea ce nu l-a împiedicat pe Pavel să îşi caute protecţia în faţa evreilor malefici care îl persecutau chiar la Roma, unde a şi găsit-o, cel puţin pe durata necesităţilor sale lumeşti. Chiar crezi că el se temea de evrei? Nici vorbă! Fără să-i pese de ostilitatea lor, el s-a dus la Ierusalim, refuzând să asculte sfatul prietenilor săi.
Dacă veţi ţine cont de toate aceste argumente, îţi vei da seama că nici Eu şi nici Pavel nu am dat poruncile noastre, sau mai bine zis sfatul nostru de a asculta de autorităţi din cauza unei frici în faţa acestora, ci doar de dragul celor pe care i-am sfătuit astfel. Oamenii trebuie să se conformeze convenţiilor lumii în care trăiesc, căci nici o societate umană nu ar putea rezista vreodată fără lideri. Rezultă prin forţa lucrurilor că umanitatea trebuie învăţată să îşi asculte liderii!
Chiar crezi că marile societăţi care există la ora actuală pe pământ ar putea rezista vreodată fără lideri? Te asigur că acest lucru ar fi absolut imposibil, ba s-ar împotrivi chiar ordinii naturale, care nu îi guvernează doar pe oameni, ci toate lucrurile pământeşti.
Ca să înţelegi mai profund aceste lucruri, te voi duce într-o călătorie prin diferitele lumi ale ordinii naturale. De aceea, cască bine ochii şi urechile!”
Capitolul 19
Despre obedienţă. Exemple preluate din lumea naturală.
„Să luăm de pildă cazul corpurilor cereşti. Acestea sunt înzestrate cu o inteligenţă naturală, fiecare în funcţie de destinul său. Toate aceste mari corpuri plutesc prin spaţiul eteric, într-o manieră invizibilă pentru voi, oamenii. De ce crezi că îşi respectă ele cu încăpăţânare, de mii de ani, aceleaşi mişcări pe orbite în jurul unui soare central, nefiind dispuse să renunţe la ele cu nici un preţ?
Deoarece orbitele lor le sunt absolut necesare, aşa cum atestă diferiţii ani buni sau proşti ai unei planete, îndeosebi în momentele de intensificare a activităţii vântului solar. Un corp ceresc de talia unei planete poate suporta o vreme un impuls de scurtă durată provenit de la soare, dar de multe ori planetele sunt nevoite să suporte de câteva ori la rând aceste încercări dureroase, care le afectează în mod natural.
Dacă, după zece sau mai multe asemenea cicluri orbitale dureroase, aceşti mari călători prin spaţiu ar obosi şi ar refuza să mai asculte de acest tratament solar matern, manifestându-şi intenţia de a părăsi soarele central în jurul căruia se învârtesc, pentru a deveni nişte călători solitari prin spaţiul nesfârşit, care crezi că ar fi consecinţele inevitabile ale acestei dorinţe de libertate absolută, cu preţul izolării totale a planetei?
Ei bine, datorită lipsei luminii şi căldurii solare, planeta ar îngheţa complet, după care s-ar autoaprinde din interior, datorită presiunii excesive a atmosferei cosmice, iar în cele din urmă s-ar dizolva complet în substanţele sale componente, murind astfel definitiv!
Planetele nu sunt lipsite de sentimente. Existenţa lor reprezintă necesitatea cea mai profundă de care ascultă. De aceea, ele rămân pe orbitele lor în jurul soarelui, păstrându-şi mişcările cu o regularitate de neclintit şi fără să le pese dacă soarele care le domină le tratează uneori într-o manieră mai brutală.
Cu siguranţă, un prieten al planetelor care gândeşte la fel ca tine ar spune: ‚Salut cu respect orice planetă care îşi doreşte independenţa absolută, iar dacă aş fi Creatorul Însuşi, l-aş pedepsi cu cea mai mare severitate pe conducătorul capricios al acestor sărmane planete’.
Ce crezi că i-ar răspunde soarele acestui prieten radical al planetelor? Probabil că i-ar spune ceva de genul: ‚Ce tot spui, suflet cosmopolit şi orb? Chiar nu îţi dai seama că eu trebuie să am grijă şi de alte planete, mai mari decât aceasta? Nu ştii că orbitele lor diferă, că există şi alte planete, mai mari sau mai mici, situate la distanţe diferite? Datorită mişcărilor lor variate, uneori cele mai multe dintre ele se găsesc pe aceeaşi parte, silindu-mă să mă ocup cu mai mare atenţie de ele, neglijând astfel cine ştie ce planetă individuală care a rămas pe partea opusă? Chiar dacă această planetă individuală este nevoită în aceste circumstanţe să se mulţumească cu mai puţină energie decât este obişnuită să primească, ea va primi totuşi suficientă hrană pentru a putea rezista. Pot depune mărturie că de-a lungul trilioanelor de ani în care m-am învârtit eu însumi în jurul unui soare central mai mare decât mine, nici una din planetele aflate în subordinea mea nu a suferit din cauza lipsei de energie solară şi nu a pierit. Chiar dacă există comete care preferă să bântuie singure prin spaţiul cosmic, fără să asculte de ordinea mea riguroasă, eu nu pot fi învinovăţit în nici un caz dacă li se întâmplă ceva şi pier. Căci dacă o fiinţă alege calea auto-determinării, nedorind să depindă de nici un conducător mai puternic decât ea, nimeni nu poate fi învinovăţit vreodată de eventualele injustiţii care i se întâmplă. La urma urmei, aceasta a fost decizia ei – să se auto-guverneze singură! Dacă tu, liberal cosmopolit ce eşti, m-ai pedepsi pe mine, conducătorul planetelor, din cauza comportamentului meu schimbător (ca urmare a unor necesităţi precise) faţă de planetele subordonate mie, atunci mai bine ia-mi de pe-acum întreaga lumină şi strălucire, întreaga măreţie şi putere de care dispun! Descurcă-te apoi singur cu planetele şi vezi dacă, odată scăpate de „lanţul sclaviei” în care le ţin eu, acestea mai pot supravieţui’.
Cam aşa ţi-ar vorbi, prietene, ordinea naturală despre corpurile cosmice primordiale, fără jurisdicţia cărora nici o planetă nu ar putea supravieţui! Dacă aceste mari corpuri cereşti au nevoie de un lider natural, imaginează-ţi cât de mare trebuie să fie această nevoie în cazul fiinţelor mai mici, ale căror mişcări sunt restricţionate de mult mai multe condiţii, cum ar fi animalele, dar mai ales fiinţele umane, al căror liber arbitru este deplin!
Toate animalele care aparţin aceleiaşi specii au un lider natural. Ori de câte ori acesta se pune în mişcare, celelalte îl urmează în grup, ca şi cum ar fi activate printr-o comandă electrică. Priveşte de pildă o cireadă de vaci. Păstorul care îşi cunoaşte foarte bine cireada ştie care este animalul pe care celelalte îl urmează în mod natural şi îi atârnă de gât o talangă. Atunci când începe să îşi caute animalele seara, el nu face altceva decât să asculte de unde se aude talanga, după care se îndreaptă în acea direcţie şi îşi găseşte întreaga cireadă adunată în jurul liderului ei natural. Pentru a-şi aduce acasă cireada, nu trebuie decât să ia vaca de gâtul căreia a prins talanga şi să o conducă, ştiind că celelalte o vor urma. La fel procedează şi crescătorii de porci, îndeosebi în cazul animalelor care trăiesc în spaţii deschise, nu în ferme închise, sau cei care cresc capre, oi, cai, măgari, sau orice alte specii doreşti. Aceeaşi lege naturală se aplică şi în cazul insectelor şi al păsărilor, ba chiar şi al peştilor complet lipsiţi de minte şi al celorlalte animale marine.
Dar îţi propun să mergem chiar mai departe şi să ne ocupăm de natura aparent inertă.
Să analizăm de pildă ce se întâmplă cu apa, un element extrem de maleabil, care se divide cu uşurinţă în nenumărate picături, ce nu opun aproape nici un fel de rezistenţă. În starea sa liberă, acest element natural extrem de important, fără de care viaţa embrionară a animalelor şi plantelor nu ar putea fi concepută şi în interiorul căruia există forţe pe care tu nu le poţi nici măcar bănui, ascultă de aceeaşi lege inerentă a gravitaţiei. Apa se deplasează întotdeauna, fără nici un fel de ezitare, către nivelele cele mai de jos, şi nu se lasă până când nu ajunge la nivelul mării. Acest element are capacitatea particulară de a nu se lăsa cu nici un chip până când nu ajunge pe acest nivel de bază. Într-un fel, umilinţa sa reprezintă un mesaj spiritual adresat omului, căruia îi indică faptul că nu va putea ajunge vreodată conştient de adevăratul său destin decât dacă va renunţa să mai tânjească după marile onoruri exterioare, tinzând către statutul social cel mai inferior şi dând astfel dovadă de acea umilinţă pe care am recomandat-o Eu atât de des şi care nu poate fi niciodată atinsă prin comandă, ci numai prin ascultare (obedienţă)!”
Capitolul 20
Un alt exemplu: necesitatea existenţei munţilor înalţi.
Eu îmi continui astfel discursul: „Ţi-am demonstrat astfel că până şi acest element este înzestrat cu o anumită inteligenţă naturală, ascultând de ordinea divină până la ultima sa picătură, deşi în interiorul fiecăreia din aceste picături există miliarde de forme de viaţă!
Să luăm însă un alt exemplu, îndreptându-ne atenţia către locul de naştere al oricărei ape curgătoare, respectiv munţii, pentru a vedea în ce măsură sunt înzestraţi la rândul lor aceştia cu o inteligenţă care ascultă de anumite legi divine inerente.
Ascultă, prietene! Pe pământ există tot felul de munţi. Unii dintre aceştia sunt semeţi şi primordiali, alţii au o înălţime medie, fiind de tip secundar, şi în sfârşit, mai sunt şi unii de înălţime mică, un fel de coline, care sunt consideraţi de tip terţiar. Văd că zâmbeşti fericit, descoperind în Mine inclusiv un geolog! O, stai liniştit, căci Eu sunt un cunoscător la fel de bun al geologiei ca şi al cosmologiei avansate.
Dar să continui: avem aşadar de-a face cu trei tipuri de munţi. Să începem mai întâi prin a ne ocupa doar de cei mai înalţi dintre ei.
De ce crezi că există astfel de munţi pe pământ? Ei bine, scopurile lor sunt dintre cele mai diverse. Mai întâi de toate, ei sunt nişte regulatori naturali ai undelor electromagnetice, care trebuie distribuite uniform pe pământ. În al doilea rând, ei asigură stabilitatea atmosferei terestre, dată fiind rotaţia rapidă a pământului prin spaţiul cosmic. Fără această stabilitate, atmosfera pământului ar da naştere unor uragane atât de puternice încât nimeni şi nimic nu le-ar putea sta vreodată în cale. În al treilea rând, munţii înalţi atrag umezeala excesivă din atmosferă rezultată în urma combinării oxigenului cu hidrogenul, fapt care explică de ce vârfurile lor sunt mai mereu acoperite de ceaţă, fiind rareori vizibile. Sub influenţa electricităţii abundente din aceste regiuni, cele două elemente se combină, dând naştere ninsorilor care cad pe pietrele stâncoase, acumulându-se sub formă de gheaţă. După ce aceasta atinge o dimensiune corespunzătoare, ea coboară către văile alpine, unde se acumulează sub forma gheţarilor. La rândul lor, aceştia au calitatea specială de a atrage particulele de aer toxice, protejând astfel regiunile mai joase de îngheţuri şi păstrându-le astfel fertilitatea. Pe de altă parte, gheţarii reduc excesul de electricitate, reglând astfel umezeala atmosferică şi ferind câmpiile pământului de ploi continue, care le-ar inunda.
Dacă vei ţine cont de aceste câteva comentarii, îţi vei da seama de necesitatea munţilor înalţi, fără de care viaţa nu ar putea exista pe pământ. Ori de câte ori oamenii au îndrăznit să aducă schimbări în sistemul munţilor primari, ei au fost cât de curând pedepsiţi prin distrugeri fără precedent ale mediului înconjurător. Aşa stau lucrurile, prietene! Dar să revenim la tema noastră principală de discuţie. Ascultă-Mă cu cea mai mare atenţie!
Pentru ca munţii să îşi poată îndeplini principalul scop, acela de a menţine echilibrul corpului ceresc pe care se află, localizarea lor nu este deloc arbitrară. Mai mult, datorită spiritelor care locuiesc în interiorul lor (cele care le dau forma naturală pe care o recunoaşteţi voi), putem spune că ei dispun de o anumită inteligenţă, care le permite să îşi îndeplinească sarcina pentru care au fost creaţi.
Pentru munţi, sfera de acţiune care derivă din inteligenţa lor inerentă şi indiscutabilă reprezintă o lege pozitivă, pe care ei reuşesc să o discearnă şi să o înţeleagă. Poţi să Mă crezi liniştit pe cuvânt, cu atât mai mult cu cât spuneai tu însuţi mai devreme că am fost iniţiat la nu ştiu ce şcoală egipteană în misterele naturii, pe care am ajuns să le cunosc mai bine decât orice alt savant contemporan.
De aceea, încearcă să înţelegi că un corp ceresc nu poate fi menţinut în echilibru decât prin respectarea cu cea mai mare stricteţe a legilor, fapt care nu este posibil decât datorită înzestrării acestor excrescenţe terestre ale sale (n.n. munţii de la suprafaţa sa) cu o inteligenţă inerentă, care le ajută să discearnă şi să respecte ale legi. Dacă munţii s-ar revolta împotriva acestor legi, spunându-şi: ‚Nu mai dorim să ne coborâm la nivelul dealurilor şi câmpiilor fertile, care ne sunt inferioare’, ce crezi că s-ar întâmpla cu pământul, în urma acestei neascultări montane?
Deşi aceşti munţi semeţi nu fac fructe, nefiind alcătuiţi decât din sute de kilometri pătraţi de teren nefertil, care le apare oamenilor ca fiind ‚inutil’, crezi că ar fi de dorit ca aceşti prinţi alpini să fie detronaţi şi transformaţi în câmpii fertile? Văd că murmuri: ‚Doamne fereşte!’
Ei bine, în acest caz poţi să murmuri exact aceeaşi replică şi în cazul în care s-ar pune problema dispariţiei prinţilor umani, fără de care situaţia politică pe pământ ar semăna întru totul cu cea geologică în cazul devastării munţilor naturali!
Ascultă! Dacă regii pământului şi-ar respecta menirea, ei ar trebui să fie la fel ca munţii semeţi! Înţelegi acum? Văd că îţi spui: ‚Da, înţeleg, inclusiv faptul că eşti un super-înţelept!’
Foarte bine! Dar lucrurile nu se opresc aici. Mai avem încă două categorii de munţi. Merită să vorbim puţin şi despre ele. Ascultă, deci, care este scopul şi menirea acestor munţi inferiori!”
Capitolul 21
Munţii de mărime medie şi mică – originea şi scopul lor pe planeta Pământ.
Eu îmi continui astfel discursul: „Pe vremea când pământul era încă un corp ceresc pustiu, care nu trebuia să susţină pe suprafaţa lui nici plante, nici animale, decât câteva arhetipuri primordiale ale viitoarelor forme de viaţă în apele sale, munţii primari erau de ajuns pentru a menţine echilibrul de care vorbeam mai devreme. După ce planeta s-a solidificat însă din ce în ce mai mult, de-a lungul mileniilor, deasupra nivelului mării au început să se ridice diferite grupuri de insule, iar seminţele primordiale ale vieţii (aflate iniţial în apă) au început să se răspândească şi să încolţească la suprafaţa lor, dând naştere unor numeroase specii de ierburi şi plante, care au început să aibă nevoie de suprafeţe tot mai întinse pentru a se putea dezvolta. Prin puterea focului subteran au fost astfel create noi terenuri, pe care recentele forme de viaţă să se poată dezvolta şi creşte, găsindu-şi hrana şi protecţia de care aveau nevoie. Din acest motiv, întreaga suprafaţă a planetei a fost măturată de furtuni şi de fenomene meteorologice extreme, care au condus la fracturarea fundului mării şi la ridicarea deasupra apei a noi milioane de hectare de pământ, prin jocul unor forţe misterioase, dar extrem de puternice.
Desigur, au fost necesare numeroase milenii pentru ca această mare operă să fie dusă la bun sfârşit, dar pentru Dumnezeu acest lucru nu a contat prea mult, căci un milion de ani tereştri nu înseamnă mai mult de o zi în faţa Lui! Pe scurt, acesta a fost motivul pentru care au fost creaţi munţii secundari.
La început, chiar şi aceştia erau mult mai înalţi şi mai semeţi decât la ora actuală. Timpul şi furtunile naturale le-au redus însă înălţimea, măcinându-i şi umplând astfel hăurile dintre ei. Aşa au apărut văile largi. Acestea aveau altitudini variabile, care împiedicau scurgerea regulată a apelor. De aceea, apele s-au acumulat în depresiunile cele mai adânci, dând naştere mărilor.
De atunci, aceste lacuri nu au încetat să crească, datorită ciclului permanent al apei, care se revarsă atât din porii pământului cât şi din atmosferă (sub forma ploilor, a zăpezii, a grindinii şi a rouăi), sfârşind uneori prin a ieşi din matca lor naturală. Ele şi-au erodat astfel malurile şi au dat pe afară, umplând parţial depresiunile inegale ale văilor şi dând naştere – în special în timpul marilor inundaţii – unor întregi regiuni deluroase, proces care continuă inclusiv la ora actuală, la fel ca şi cel de ridicare a munţilor secundari sub influenţa elementului focului.
Procesul de formare a dealurilor prin acumularea de aluviuni, despre care ţi-am vorbit ceva mai devreme, a dat naştere aşa-zişilor munţi terţiari, care derivă, desigur, din cei secundari.
Aşa au apărut ultimele două categorii de munţi, fiecare derivând din cea de dinainte. În ceea ce priveşte cea de-a treia categorie de munţi (cei terţiari), motivul pentru care aceştia au trebuit creaţi este uşor de înţeles, căci pe pământ au continuat să apară tot felul de noi specii şi forme de viaţă, care aveau nevoie de un spaţiu din ce în ce mai mare pe care să îşi desfăşoare activitatea.
Solul pământului este astfel alcătuit încât să permită apariţia, viaţa şi răspândirea a tot felul de fiinţe vii, iar acest sistem ecologic natural nu ar fi putut fi constituit fără ajutorul celor trei tipuri de munţi.
Desigur, ultimele două categorii de formaţiuni muntoase nu puteau avea acelaşi destin cu munţii din prima categorie. Metoda prin care au fost create ele este complet diferită, la fel ca şi destinul şi menirea lor. De vreme ce s-au alăturat însă sistemului munţilor primari, aceste formaţiuni trebuie să respecte fără nici o ezitare aceleaşi legi pe care le respectă munţii primari – prinţii acestei lumi a munţilor, ca să spunem aşa. Acest lucru s-ar putea traduce astfel: ‚Nu este de ajuns ca voi, munţi mai mici şi mai tineri, să umpleţi văile şi depresiunile cu aluviunile voastre, pentru a da astfel naştere unor soluri fertile, unor mici deluşoare şi păduri răcoroase. Încă din prima voastră zi de existenţă, trebuie să vă asumaţi şi voi o parte din povara pe care o purtăm noi pe umeri, sprijinindu-ne în tot ce facem. În caz contrar, nu vă veţi putea îndeplini propriul destin, căci prin creaţia voastră, puterile noastre au fost relaxate, iar dacă ar trebui să ne ocupăm de coordonarea întregii ordini de pe pământ, aşa cum făceam înainte de apariţia voastră, noi am fi depăşiţi la ora actuală!’ Şi astfel, datorită inteligenţei lor inerente, noii munţi fac exact ceea ce le spun prinţii lumii geologice.
Desigur, există şi printre ei unii care nu doresc să asculte de mai-marii lor, dar ei sunt măturaţi de furtuni puternice, până când aleg una din nouă: ori încep să asculte de munţii mai mari, ori sunt complet distruşi. Înţelepţii din vechime obişnuiau să spună că aceşti munţi sunt ‚neascultători’ sau blestemaţi. În vremurile mai recente, aceşti ‚rebeli’ au ajuns să fie consideraţi munţi instabili, slabi şi care se erodează uşor. Există nenumărate exemple de astfel de munţi pedepsiţi (măcinaţi şi complet anihilaţi), atât în vremurile demult apuse, cât şi în cele mai recente”.
Capitolul 22
Nivelele de subordonare sunt necesare inclusiv în rândul oamenilor.
Eu (în continuare): „Dragul Meu prieten şi frate, după această prezentare a ordinii naturale, cred că ţi-ai dat seama de necesitatea subordonării chiar şi în rândul formelor aparent inerte şi lipsite de inteligenţă. Ceva mai devreme ţi-am demonstrat că ea este absolut necesară în lumea animalelor, a planetelor şi a apelor. Nu cred că mai este necesar să-ţi dau alte exemple din natura aşa-zis neanimată. Aş putea face cu uşurinţă acest lucru, mai ales dacă te-aş transporta pe alte planete, unde ordinea care trebuie respectată este cu mult mai strictă şi mai rigidă decât pe pământ, o planetă oarecum dezordonată, dar în mod intenţionat, căci aceasta este planeta pe care au apărut cele mai libere dintre spirite, cele care au capacitatea de a deveni adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Constat că ai început să înţelegi în inima ta acest lucru, fapt care îmi oferă o mare satisfacţie!
De vreme ce ai început să înţelegi că până şi natura neanimată ascultă de un anumit sistem al subordonării ierarhice, ei bine, gândeşte-te puţin la situaţia omului, care este înzestrat cu un spirit absolut liber, nefiind limitat în nici un fel în procesul său de gândire, de luare a deciziilor şi în motivaţiile sale! Gândeşte-te ce ar însemna dacă fiecărui om i s-ar permite să facă orice doreşte, conform liberului său arbitru absolut, dând viaţă tuturor ideilor şi formelor care îi apar în acea anticameră creatoare a minţii sale, nu foarte diferită de puterea creatoare a lui Dumnezeu!
Adevăr îţi spun, dacă oamenilor li s-ar permite să facă ce vor, nimeni nu s-ar mai afla în siguranţă pe pământ! Pe de o parte, există spirite a căror fantezie interioară şi a căror plăcere este de a distruge tot ceea ce există. Altele nu îşi doresc decât să îi ucidă pe oameni în toate felurile posibile, în timp ce o parte dintre ele şi-ar dori să distrugă doar munţii. Mai sunt şi unii oameni care ar fi dispuşi să sape o gaură în interiorul pământului, să o umple cu praf de puşcă şi să distrugă întreaga planetă. Alţii şi-ar dori să sece toate apele pământului, sau dimpotrivă, să inunde întreaga planetă, ori să o ardă. În sfârşit, mai sunt şi unii care îşi doresc, nici mai mult nici mai puţin, decât să tragă luna pe pământ cu o frânghie!
În al doilea rând, există o sumedenie de spirite excesiv de senzoriale, a căror unică fantezie constă în a se bucura exclusiv de plăcerile vieţii. Dacă aceşti oameni nu ar fi restricţionaţi de legi, nici o femeie nu ar scăpa de pasiunea lor desfrânată, ba chiar nici băieţii sau animalele! Cunosc destui astfel de ‚prieteni ai naturii’ care ar fi dispuşi să copuleze cu toate femeile de pe pământ, dând frâu liber celor mai sălbatice fantezii erotice, la fel cum s-a întâmplat în Sodoma şi Gomora, iar când acest joc nu ar mai reuşi să le satisfacă imaginaţia, nu s-ar sfii să experimenteze inclusiv cu cele mai diverse animale.
Imaginează-ţi acum o societate umană alcătuită numai din asemenea hedonişti, în care nu ar exista nici un fel de legi morale sau juridice! Te asigur că ar fi populată de cele mai monstruoase creaturi! După câteva secole, pe pământ ar apărea fiinţe în preajma cărora nici o creatură nu s-ar mai putea simţi în siguranţă! Aşa se explică legea extrem de severă pe care a dat-o Moise, prin care asemenea hedonişti excesivi erau pedepsiţi cu moartea prin incendiere.
Au existat dintotdeauna, şi încă mai există şi astăzi, spirite profund viciate a căror pasiune desfrânată nu poate fi satisfăcută decât dacă îşi chinuiesc în modul cel mai brutal partenera de sex. Aceşti oameni nu se simt satisfăcuţi decât atunci când partenera lor îşi dă sufletul în chinuri! Nu doresc, dar aş putea să-ţi dau destule exemple în această direcţie. Este suficient însă să ştii la ce fel de fructe ar conduce o societate complet lipsită de legi.
În al treilea rând, există spirite uluitor de îngâmfate, care consideră că tot ce nu le aparţine se află sub demnitatea lor. Ele sunt orgolioase şi dominante, nu fac decât ceea ce doresc, iar toţi ceilalţi oameni trebuie să se târască în faţa lor, ca şi cum ar fi nişte viermi. Gândeşte-te la o societate alcătuită numai din asemenea indivizi: cum crezi că ar putea coabita aceştia? Adevăr îţi spun: o lume plină de tigri, de lei şi de pantere ar trăi într-o mai mare armonie decât o societate alcătuită din asemenea oameni, în măsura în care aceştia nu ar fi restricţionaţi de un sistem dur de legi morale şi juridice!
În mod similar, mai există printre oameni şi nenumărate alte deviaţii, tendinţe atât de pervertite în raport cu ordinea pozitivă încât nici măcar nu ţi le-ai putea imagina!
