Despre dragoste si alti demoni

Gabriel Garcia MArquez

Despre dragoste şi alţi demoni

Del amor y otros demonios, 1994

Pare se că părul trebuie să reînvie mult mai

puţin decît celelalte părţi ale trupului.
Toma D'Aquino

Despre integritatea trupurilor reînviate

(chestiunea 80, cap. 5)

UNU
UN CÎINE cenuşiu cu o stea în frunte năvăli în labirintul tîrgului în prima duminică din decembrie, trînti mesele cu grătare, făcu prăpăd prin tarabele indienilor şi corturile cu lozuri de loterie şi, pe dea­supra, muşcă patru persoane care i se iviră în cale. Trei erau sclavi negri. Ultima a fost Sierva María de Todos los Angeles, fiica unică a marchizului de Casalduero, care se dusese cu o slujnică să cumpere o ghirlandă cu clopoţei pentru sărbătorirea celor doisprezece ani pe care avea să i împlinească.

Aveau instrucţiuni să nu treacă dincolo de Poarta Neguţătorilor, dar slujnica se aventură pînă la podul mobil din mahalaua Getsemani, atrasă de larma portului cu trafic de negri, unde era pe sfîrşite debarcarea unui transport de sclavi din Guineea. Vaporul companiei din Cadix pentru comerţul cu negri fusese aşteptat cu înfrigurare de mai bine de o săptămînă, căci la bordul lui surveniseră morţi inexplicabile. Străduin­du se să le ascundă, arun­caseră în apă leşurile, fără balast. Marea furtunoasă le a scos pe uscat şi zorii zilei le au găsit pe ţărm, desfigurate de umflare şi cu o ciudată culoare vineţie. Nava a fost ancorată în afara golfului de teamă să nu fie o izbucnire a vreunei molime africane, pînă cînd se dovedi că fusese otrăvire cu alimente stricate.

La ceasul la care cîinele trecu prin tîrg se încheiase debarcarea încărcăturii supravieţuitoare, într o stare de sănătate depreciată într un hal fără hal, şi se încerca să se compenseze pierderile cu un sin­gur exemplar care valora cît toate la un loc. Era o captivă abisiniană cu o statură de şapte palme, unsă cu melasă de trestie de zahăr în locul uleiului comercial de rigoare, şi de o frumuseţe atît de tulbu­rătoare că părea ireală. Avea nasul fin, craniul oval, ochii oblici, dinţii intacţi şi alura ambiguă a unui gladiator roman. N o însemnară cu fier roşu în ţarc, nici nu i strigară vîrsta ori starea sănătăţii, ci o scoaseră la vînzare numai şi numai pentru fru­museţe. Preţul pe care guvernatorul îl plăti pentru ea, fără tocmeală şi cu bani peşin, a fost greutatea ei în aur.

În fiecare zi se întîmpla ca nişte cîini fără stăpîn să muşte pe careva în timp ce fugăreau pisici sau se luptau cu vulturii pentru stîrvurile din drum, mai cu seamă în epoca de belşug şi afluenţă în care Flota Galioa­nelor trecea spre tîrgul de la Portobelo. Patru sau cinci oameni muşcaţi în aceeaşi zi nu alungau somnul nimănui, şi cu atît mai puţin o rană ca aceea pe care o avea Sierva María, ce abia dacă i se zărea la glezna stîngă. Aşa încît slujnica nu se alarmă, îngriji copila cu mîna ei, oblojind o cu un amestec de lămîie şi pucioasă, îi spălă pata de sînge de pe fustă şi nimeni nu se mai gîndi la nimic altceva decît la petrecerea din ziua cînd avea să împlinească doi­sprezece ani.

Bernarda Cabrera, mama fetiţei şi soţia fără titluri a marchizului de Casalduero, luase în zorii acelei zile un purgativ puternic: şapte boabe de antimoniu într un pahar cu zahăr rafinat. Fusese o metisă neîm­blînzită, din aşa numita aristocraţie de tejghea; sedu­cătoare, hrăpăreaţă, pusă pe chefuri şi cu un nesaţ în pîntec gata să sature o cazarmă. Totuşi, în cîţiva ani, dispăruse din lume datorită abuzului de miere fer­mentată şi pastile de cacao. Ochii de ţigancă îşi stinseră văpaia, farmecul i se risipi, pierdea sînge şi vărsa fiere, iar trupul de sirenă de odinioară deveni puhav şi arămiu precum cel al unui mort de trei zile şi scăpa nişte vînturi asurzitoare şi pestilenţiale ce spe­riau dulăii.

Abia dacă mai ieşea din alcov şi chiar şi atunci umbla în pielea goală sau cu o pelerină de serj fără nimic pe dedesubt, care o făcea să pară mai despuiată decît dacă nu s ar fi îmbrăcat.

Avusese şapte scaune pînă cînd se întorsese servitoarea care o însoţise pe Sierva María şi care nu i vorbi despre muşcătura cîinelui. În schimb, îi comentă scandalul din port iscat de vinderea sclavei.

— Dacă i aşa de frumoasă cum se spune, poate fi abisiniană, zise Bernarda.

Însă chiar de ar fi fost regina din Saba, nu i se părea cu putinţă ca s o cumpere cineva plătind greu­tatea ei în aur.

— Or fi vrut să spună în pesos de aur, zise.

— Nu, o lămuri, atît aur cît cîntăreşte negresa.

— O sclavă înaltă de şapte palme nu cîntăreşte mai puţin de o sută douăzeci de livre, spuse Bernarda. Şi nu există femeie, nici neagră, nici albă, care să valoreze o sută douăzeci de livre de aur, poate numai dacă scoate diamante pe fund.

Nimeni nu fusese mai priceput decît ea la negoţul cu sclavi şi ştia că, dacă guvernatorul cumpărase abisiniana, n avea să fie pentru ceva atît de sublim cum ar fi să i servească la bucătărie. Atunci auzi primele flajolete şi petardele de sărbătoare, şi imediat hărmălaia dulăilor din cuşti. Ieşi în livada de portocali să vadă ce se întîmplă.

Don Ygnacio de Alfaro y Duenas, al doilea marchiz de Casalduero şi senior de Daríen, auzise şi el muzica din hamacul unde îşi făcea siesta, atîr­nat între doi portocali. Era un bărbat lugubru, cu o expresie amară şi de o paliditate de crin din pricina sîngerării provocate de lilieci în timpul somnului. Era îmbrăcat într o chilaba de beduin cu care umbla prin casă şi avea o scufie de Toledo ce i sporea aerul descumpănit. Văzîndu şi soţia cum a adus o Domnul pe lume, se repezi s o întrebe:

— Ce muzică i asta?

— Nu ştiu, răspunse ea. În cîte sîntem astăzi?

Marchizul nu ştia. Trebuie să fi fost cu adevărat foarte neliniştit ca să i adreseze o întrebare soţiei, iar ea trebuie să se fi simţit tare uşurată cu fierea ca să i răspundă fără urmă de sarcasm. Se aşezase în hamac, intrigat, cînd se auziră iar petardele.

— Sfinte Dumnezeule! exclamă. În cîte sîntem azi?

Casa se învecina cu ospiciul de femei Divina Pas­tora. Îmboldite de muzică şi artificii, locatarele ieşiseră pe terasa ce dădea spre livada de portocali şi întîmpinau bucuroase fiecare explozie, ovaţionînd. Marchizul le întrebă în gura mare unde era sărbătoarea şi ele îi risipiră toate îndoielile. Era 7 decembrie, ziua de San Ambrosio, Episcop, iar mu­zica şi petardele răsunau din curtea sclavilor în cin­stea Siervei María. Marchizul se bătu cu palma peste frunte.

— Bineînţeles, zise. Cîţi împlineşte?

— Doisprezece, răspunse Bernarda.

— Abia doisprezece? întrebă el, lungit din nou în hamac. Ce viaţă lentă!

Casa fusese fala oraşului pînă la începutul seco­lului. Acum era năruită şi sumbră şi se părea că lumea de acolo era pe picior de mutare datorită ma­rilor spaţii pustii şi nenumăratelor lucruri nelalocul lor. În saloane rămăseseră încă pardoseala ca o tablă de şah şi cîteva candelabre cu zdrenţe de pînze de păianjen. Încăperile ce se păstrau vii erau răcoroase pe orice vreme din cauza grosimii zidurilor de piatră şi a anilor îndelungaţi de izolare, dar mai ales a brizei din decembrie ce se strecura şuierînd prin crăpături. Totul era saturat de nepăsarea opresivă a delăsării şi întunericului. Din fumurile senioriale ale primului marchiz nu rămăseseră decît cei cinci copoi de pradă ce păzeau nopţile.

Zgomotoasa curte a sclavilor, unde se sărbătorea ziua de naştere a Siervei María, fusese o cetate diferită înlăuntrul cetăţii pe vremea primului marchiz. Continuă să fie la fel şi în timpul moşte­nitorului, atîta cît ţinu traficul veros de sclavi şi de făină pe care Bernarda îl conducea cu pricepere de la fabrica de trestie de zahăr din Mahates. Acum, toată splen­doarea aparţinea trecutului. Bernarda era secătuită de viciul său nesăţios, iar curtea, redusă la două colibe de lemn cu acoperiş de frunze de palmier, unde se mistuiră cele de pe urmă pîlpîiri ale grandorii.

Dominga de Adviento, o negresă neaoşă care cîrmuise casa cu mînă de fier pînă în ajunul morţii, era veriga de legătură între cele două lumi. Înaltă şi ciolănoasă, cu o inteligenţă aproape clarvăzătoare, ea era cea care o crescuse pe Sierva María. Se făcuse catolică fără a renunţa la credinţa ei yoruba şi practica amîndouă religiile în acelaşi timp, la nimereală. Îşi aflase sfînta pace sufletească, spunea, căci ce i lipsea uneia găsea în cealaltă. Era totodată singura fiinţă omenească avînd autoritatea de a interveni între marchiz şi soţia sa, şi ambii îi arătau respect. Numai ea îi izgonea pe sclavi cu lovituri de mătură cînd îi descoperea săvîrşind păcatul sodomiei sau preacurvind cu femei pe care le schimbau între ei prin încăperile goale. Însă de la moartea sa, fugeau din colibe goniţi de zăpuşeala amiezii şi se trînteau la pămînt prin toate colţurile, răzuind orezul prins pe fundul ceaunelor ca să-l mă­nînce sau jucîndu se cu zbîrnîitori sau titirezi în răcoarea coridoarelor.

În lumea aceea oprimată în care nimeni nu era liber, Sierva María era; numai ea şi numai în locul acela. Astfel încît sărbătoarea se ţinea acolo, în adevărata ei casă şi cu adevărata i familie.

Nu se putea imagina o petrecere mai posomorîtă în toiul muzicii zgomotoase, cu sclavii casei şi cu alţii de la unele familii de neam care aduceau şi ei ce puteau. Copila se purta cum îi era felul. Dansa cu mai multă graţie şi însufleţire decît africanii de baştină, cînta cu voci diferite de a ei în diversele graiuri din Africa, ori cu ţipete de păsări sau ani­male, care i descumpăneau pe toţi. La porunca dată de Dominga de Adviento, sclavele mai tinere o pic­tau pe faţă cu negru de fum, îi atîrnau şiraguri cu amulete vrăjitoreşti peste lănţişorul cu cruce de la botez şi îi periau părul pe care nu i l au tăiat nici­odată şi care ar fi împiedicat o la mers dacă nu i l ar fi împletit zilnic în mai multe cozi ce i încununau capul.

Începea să înflorească într un vîrtej de forţe potrivnice. N avea mai nimic de la maică sa. De la tată, în schimb, avea trupul firav, sfiiciunea fără leac, pielea palidă, ochii de un albastru întunecat şi arama vie a pletelor strălucitoare. Felul ei de a fi era atît de tainic, că părea o fiinţă invizibilă. Speriată de o natură atît de stranie, mama îi punea la încheie­tura mîinii un clopoţel ca să nu i piardă urma în penum­bra casei.

La două zile după petrecere, şi aproape din întîmplare, slujnica îi povesti Bernardei că pe Sierva María o muşcase un cîine. Bernarda se gîndi la aceasta în vreme ce făcea înainte de culcare cea de a şasea baie fierbinte cu săpunuri parfumate, dar cînd se întoarse în dormitor uitase totul. Nu şi mai aminti decît în noaptea următoare, pentru că dulăii lătrară întruna fără motiv pînă în zori şi i a fost teamă să nu fi turbat. Atunci se duse cu sfeşnicul în mînă pînă la colibele din curte şi o găsi pe Sierva María ador­mită în hamacul de frunze împletite de palmier indian pe care-l moştenise de la Dominga de Adviento. Deoarece slujnica nu i spusese unde era muşcătura îi dădu la o parte cămăşuţa şi o cercetă îndeaproape, urmărind cu lumînarea sfoara de penitenţă ce o avea încolăcită pe trup ca o coadă de leu. În cele din urmă găsi muşcătura: o crestătură la glezna stîngă, care făcuse deja o coajă de sînge închegat, şi nişte zgîrieturi abia desluşite pe călcîi.

Cazurile de turbare nu erau nici puţine şi nici banale în istoria oraşului. Cel mai răsunător a fost al unui marchitan care umbla pe străzi cu o maimuţă dresată ale cărei apucături mai că nu se deosebeau de cele omeneşti. Animalul se îmbolnăvi de turbare în timpul asediului naval al englezilor, îşi muşcă stăpînul şi o luă la fugă spre dealurile înve­cinate. Nefericitul saltimbanc a fost omorît pur şi simplu prin sugrumare în toiul unor halucinaţii înspăimîntătoare pe care mamele continuau să le pome­nească, după ani şi ani, în cîntece din popor, ca să şi sperie copiii. Nu trecură două săptămîni şi o hoardă de maimuţe diavoleşti năvăli de prin păduri, în plină zi. Dădură iama prin coteţele de porci şi de găini şi se năpustiră în catedrală urlînd şi înecîndu se cu spume de sînge, în timpul tedeumu­lui pentru înfrîngerea flotei engleze de război. Cu toate acestea, dramele cele mai cumplite nu treceau în istorie, căci surveneau în rîndurile negrilor, unde cei muşcaţi erau ascunşi spre a fi supuşi magiilor africane în locurile secrete ale sclavilor fugiţi.

În ciuda atîtor nenorociri ce le puteau sluji drept învăţătură de minte, nici albii, nici negrii şi nici indienii nu se gîndeau la turbare ori la vreuna din bolile cu incubaţie lentă, atîta vreme cît nu apăreau primele simptome fără leac. Bernarda Cabrera procedă în acelaşi fel. Credea că fabulaţiile sclavilor se răspîndeau mai repede şi ajungeau mai departe decît ale creştinilor şi că pînă şi o simplă muşcătură de cîine putea dăuna onoarei familiei. Era atît de încredinţată că avea dreptate, încît nici măcar nu i pomeni de întîmplare bărbatului ei şi nici nu şi mai aminti de ea pînă duminica următoare, cînd slujnica se duse singură la tîrg şi văzu leşul unui cîine spînzurat de un migdal, ca lumea să afle că murise de turbare. I a fost de ajuns o singură privire pentru a recunoaşte steaua din frunte şi părul cenuşiu al celui care o muşcase pe Sierva María. Totuşi, Bernarda nu se îngrijoră cînd i se povesti. N avea motiv: rana se uscase şi nu mai rămăsese nici urmă de zgîrieturi.

Luna decembrie începuse prost, dar în curînd îşi regăsi serile de ametist şi nopţile cu brize ne­bune. Crăciunul a fost mai vesel ca în alţi ani din pricina veştilor bune din Spania. Însă oraşul nu mai era cel de odinioară. Principalul tîrg de sclavi se mutase la Havana şi proprietarii minelor şi plantaţiilor din regatele acestea din interiorul conti­nentului preferau să şi cumpere mîna de lucru prin contrabandă şi la un preţ mai mic în Antilele engleze. Astfel încît existau două oraşe: unul vesel şi înţesat de lume în cele şase luni în care galioanele rămîneau în port şi altul amorţit tot restul anului, aşteptînd întoarcerea acestora.

Nu s a mai ştiut nimic despre cei muşcaţi pînă la începutul lui ianuarie, cînd o indiană pribeagă, cunoscută sub numele de Sagunta, bătu în poarta marchizului la ceasul sfînt al siestei. Era foarte bătrînă şi umbla desculţă pe soarele arzător, cu un toiag din lemn de tec, înfăşurată din cap pînă n picioare într un cearşaf alb. Avea faima proastă de moaşă care repară fecioria fetelor mari şi face avor­turi, cu toate că o mai îndrepta şi prin faima bună datorată cunoaşterii unor taine ale indienilor ce înzdrăveneau bolnavii fără speranţă.

Marchizul o primi fără tragere de inimă, în picioare, în antreu, şi zăbovi un răstimp pînă să înţeleagă ce voia, căci era o femeie care nu se avînta la vorbă şi făcea tot felul de ocolişuri întortocheate. Se codi atîta pînă să spună ce avea de spus, încît marchizul îşi pierdu răbdarea.

— Orice ar fi să fie, spune odată şi nu mai bate cîmpii, îi zise.

— Sîntem ameninţaţi de o molimă de turbare, spuse Sagunta, iar eu sînt singura care cunosc leacul lui San Huberto, patronul vînătorilor şi tămăduitorul celor turbaţi.

— Nu văd motivul unei molime zise marchizul. Nu s au prevestit nici comete şi nici eclipse, din cîte ştiu, şi n avem vreo vină aşa de mare ca Domnul să se ocupe de noi.

Sagunta îl încunoştiinţă că în martie avea să fie o eclipsă totală de soare şi i povesti de a fir a păr despre cei muşcaţi în prima duminică din decembrie. Doi dintre ei dispăruseră, de bună seamă ascunşi de către ai lor ca să încerce să le facă farmece, şi un al treilea murise de turbare în cea de a doua săptămînă. Mai era un al patrulea care nu fu­sese muşcat, ci doar stropit de balele aceluiaşi cîine, şi acum se afla în agonie la spitalul Amor de Dios. Guvernatorul poruncise să fie otrăviţi peste o sută de cîini fără stăpîn în cursul acelei luni. Într o săptămînă n avea să mai rămînă nici unul viu pe străzi.

— Oricum, nu ştiu ce aş avea eu cu toate astea, zise marchizul. Şi mai ales la o oră atît de nepotrivită.

— Fata dumneavoastră a fost cea dintîi muşcată, spuse Sagunta.

Marchizul îi răspunse cu convingere nestră­mutată:

— De ar fi fost aşa, eu aş fi fost primul care aş fi aflat.

Credea că fetiţa era teafără şi i se părea cu neputinţă să i se fi întîmplat ceva atît de grav fără ştirea lui. Aşa încît puse capăt vizitei şi se duse să şi vadă mai departe de siestă.

Totuşi, chiar în seara aceea, o căută pe Sierva María în curtea de serviciu. Stătea şi ajuta la jupuit iepuri, cu faţa mînjită în negru, desculţă şi cu tur­banul roşu al sclavelor. O întrebă dacă într adevăr fusese muşcată de un cîine şi ea îi răspunse că nu, fără cea mai mică şovăire. Însă Bernarda i o adeveri în aceeaşi seară. Marchizul, descumpănit, întrebă:

— Şi de ce nu recunoaşte?

— Pentru că nu i chip să spună ceva adevărat nici din greşeală, zise Bernarda.

— Atunci trebuie să facem ceva, spuse marchizul, deoarece cîinele era turbat.

— Dimpotrivă, zise Bernarda: mai curînd o fi murit cîinele pentru c a muşcat o pe ea. Asta s a întîmplat prin decembrie şi neruşinata asta se simte de minune.

Amîndoi luară aminte la zvonurile sporinde despre gravitatea molimei, şi chiar împotriva dorinţei lor au fost obligaţi să mai stea o dată de vorbă despre chestiuni care îi priveau deopotrivă, ca pe timpul cînd se urau mai puţin. Pentru el era limpede. Crezuse întotdeauna că şi iubea fata, dar teama de turbare îl sili să mărturisească în sinea lui că se minţea din comoditate. Bernarda, în schimb, nici măcar nu şi pusese întrebarea, căci era pe deplin conştientă că n o iubea şi nici nu era iubită de ea, şi ambele fapte i se păreau îndreptăţite. Ura pe care o simţeau amîndoi faţă de copilă era prici­nuită de ceea ce aceasta moştenise şi de la unul şi de la celălalt. Totuşi, Bernarda era dispusă să joace farsa cu lacrimile şi să ţină doliul de mamă îndurerată spre a şi salva onoarea, cu condiţia ca fata să moară dintr o cauză demnă.

— Nu contează care, preciză, numai să nu fie o boală de cîini.

Ca într o străfulgerare cerească, marchizul înţelese în clipa aceea care era sensul vieţii lui.

— Fetiţa n o să moară, zise hotărît. Dar dacă tre­buie să moară, o să fie cum va fi voia Domnului.

Marţi se duse la spitalul Amor de Dios, pe co­lina San Lázaro, să-l vadă pe omul muşcat de care îi vorbise Sagunta. Nu şi dădu seama că trăsura i cu perdele funebre avea să fie văzută ca un semn în plus al nenorocirilor ce se urzeau, pentru că de ani buni nu mai ieşea din casă decît la marile ocazii, şi de multă vreme nu existau ocazii mai mari decît cele funeste.

Oraşul era cufundat în marasmul său de veacuri, dar s au găsit unii care să zărească chipul livid şi ochii rătăciţi ai cavalerului şovăielnic cu hainele i cernite, a cărui trăsură părăsi incinta încon­jurată de ziduri şi se îndreptă străbătînd cîmpia spre colina San Lázaro. La spital, leproşii trîntiţi pe par­doseala de cărămidă îl văzură intrînd cu paşii lui mari de om mort şi i aţinură calea cerîndu i de pomană. În pavilionul nebunilor furioşi, legat de un stîlp, se afla cel muşcat.

Era un mulatru bătrîn, cu capul şi barba ca bum­bacul. Îi paralizase deja jumătate de trup, însă tur­barea îi dăduse atîta putere în cealaltă jumătate că au fost nevoiţi să-l lege spre a nu se zdrobi, lovindu se de pereţi. Ceea ce povestea nu lăsa nici urmă de îndoială că fusese muşcat de acelaşi cîine cenuşiu cu stea albă în frunte care o muşcase pe Sierva María. Şi într adevăr îl umpluse de bale, deşi nu pe pielea sănătoasă, ci pe o ulceraţie cronică de la pulpă. Această precizare n a reuşit să-l liniştească pe marchiz, care părăsi spitalul îngrozit de imaginea muribundului şi fără o licărire de speranţă pentru Sierva María.

Pe cînd se întorcea în oraş, pe cornişa colinei întîlni un bărbat cu înfăţişare impunătoare stînd pe o piatră din drum, lîngă calul lui mort. Marchizul opri trăsura şi numai atunci cînd bărbatul se ridică în picioare îl recunoscu pe maestrul Abrenuncio de Sa Pereira Cao, medicul cel mai de seamă şi mai contestat din oraş. Era leit craiul de ghindă din cărţile de joc. Purta o pălărie de soare cu boruri mari, cizme de călărie şi pelerina neagră a liberţilor instruiţi. Îl salută pe marchiz cu o ceremonie puţin obişnuită.

— Benedictus qui venit in nomine veritatis, spuse.

Calul nu suportase la coborîş coasta pe care o urcase la trap şi îl lăsase inima. Neptuno, vizitiul marchizului, încercă să i scoată şaua. Stăpînul calu­lui îl făcu să se răzgîndească.

— La ce să mai vreau şaua dacă n o să am pe ce s o pun, spuse. Las o să putrezească o dată cu el.

Vizitiul a fost nevoit să-l ajute să urce în trăsură din pricina staturii sale de copil, iar marchizul îi făcu cinstea de a-l aşeza la dreapta lui. Abrenuncio era cu gîndul la cal.

— Parcă mi ar fi murit jumătate din trup, suspină.

— Nimic nu i mai uşor de înţeles decît moartea unui cal, zise marchizul.

Abrenuncio se însufleţi.

— Acesta era altfel, spuse. Dacă aş avea mijloace, l aş îngropa în pămînt sfinţit.

Se uită la marchiz, aşteptîndu i reacţia, şi încheie:

— În octombrie a împlinit o sută de ani.

— Nu i cal pe lume care să trăiască atît, spuse marchizul.

— Pot s o dovedesc, răspunse doctorul.

Lucra în zilele de marţi la Amor de Dios, îngri­jindu i pe leproşii care mai aveau şi alte boli. Fusese elevul strălucit al magistrului Juan Méndez Nieto, tot un evreu portughez emigrat în Caraibi datorită prigoanei din Spania, şi i moştenise proasta repu­taţie de nigromant şi slobod la gură, însă nimeni nu i punea la îndoială ştiinţa. Certurile cu ceilalţi medici, care nu i iertau reuşitele de necrezut şi nici metodele insolite, erau constante şi sîngeroase.

Inventase o pilulă de luat o dată pe an care îmbu­nătăţea starea sănătăţii şi prelungea viaţa, însă pricinuia asemenea tulburări de spirit în primele trei zile că nimeni în afară de el nu se încumeta s o ia. Pe vremuri, obişnuia să cînte la harfă la căpătîiul bolnavilor, pentru a i alina cu o melodie compusă de el în acest scop. Nu practica chirurgia, pe care a considerat o întotdeauna o artă inferioară, de şarla­tani şi bărbieri, iar specialitatea lui terifiantă era să le prezică bolnavilor ziua şi ora morţii. Totuşi, atît buna i reputaţie cît şi cea proastă se întemeiau pe acelaşi fapt: se zicea, şi nimeni n a dezminţit o vre­odată, că înviase un mort.

În pofida experienţei lui, Abrenuncio era impre­sionat de omul turbat.

— Corpul nu e făcut pentru anii pe care omul ar putea să i trăiască, zise.

Marchizul nu pierdu nici un cuvînt din disertaţia minuţioasă şi colorată şi vorbi doar atunci cînd medicul nu mai avu ce spune.

— Ce se poate face pentru bietul om? întrebă.

— Să fie omorît, răspunse Abrenuncio.

Marchizul îl privi înspăimîntat.

— Cel puţin asta am face dacă am fi buni creştini, continuă medicul, impasibil. Şi nu vă miraţi, dom­nule: există mai mulţi creştini buni decît se crede.

Se referea de fapt la creştinii sărmani, de orice culoare, de prin mahalale sau de la ţară, care aveau curajul să pună otravă în mîncarea celor turbaţi ca să i cruţe de groaza ceasurilor de pe urmă. La sfîrşitul veacului trecut, o familie întreagă a mîncat supă otrăvită pentru că nimeni n a avut inima să otrăvească un singur copilaş de cinci ani.

— Se presupune că noi, medicii, nu ştim că se întîmplă astfel de lucruri, încheie Abrenuncio. Şi nu i aşa, dar sîntem lipsiţi de autoritatea morală spre a le susţine. În schimb, cu muribunzii procedăm cum tocmai aţi văzut. Îi încredinţăm lui San Huberto şi i legăm de un stîlp ca să le poată fi agonia mai cumplită şi mai îndelungată.

— Nu există alt mijloc? întrebă marchizul.

— După primele semne de turbare, nu mai e nimic de făcut, răspunse medicul.

Vorbi de tratate optimiste care o socoteau boală vindecabilă, cu leacuri avînd felurite formule: fierea pămîntului, chinovar, mosc, mercur argintiu, anagallis flore purpureo.

— Prostii, continuă el. Adevărul e că unii turbează şi alţii nu, şi e uşor de zis că cei care n au turbat au scăpat din cauza leacurilor. Căută ochii marchizului spre a se încredinţa că mai era treaz şi încheie: De ce vă interesează atît de mult?