Despre dragoste si alti demoni

Sierva María îl aşteptase în zadar. După trei zile, încetă să mai mănînce, într o izbucnire de revoltă ce agrava semnele c ar fi fost posedată. Tulburat de căderea lui Cayetano, de moartea misterioasă a părintelui Aquino, de ecoul public al unei nenorociri ce scăpă de sub controlul înţelepciunii şi puterii lui, episcopul îşi luă din nou asupră i sarcina exorcizării, cu o energie de neconceput în starea şi la vîrsta lui. Sierva María, de data aceasta cu ţeasta rasă cu briciul şi în cămaşă de forţă, îl înfruntă cu o ferocitate dia­bolică, vorbind în diferite limbi său cu ţipete de păsări infernale. A doua zi se auzi un răget asurzitor de vite înfuriate, pămîntul se cutremură şi n a mai fost cu putinţă să se creadă că Sierva María nu se afla la cheremul tuturor demonilor din iad. După ce o aduseră înapoi în celulă îi făcură o spălătură cu apă sfinţită, după metoda franceză, pentru a i scoate afară pe cei care ar fi putut rămîne în măruntaiele ei.

Prigoana ţinu încă trei zile. Deşi nu mai mîncase de o săptămînă, Sierva María izbuti să şi elibereze un picior şi i dădu episcopului o lovitură cu călcîiul în josul pîntecelui, doborîndu-l la pămînt. Numai atunci îşi dădură seama că putuse să şi desprindă piciorul fiindcă trupul îi era atît de slab încît curelele nu-l mai ţineau. Zarva stîrnită impunea întreruperea exorcizării şi astfel hotărî Consiliul Ecleziastic, însă episcopul se împotrivi.

Sierva María nu înţelese niciodată ce se întîm­plase cu Cayetano Delaura, de ce nu se mai întor­sese cu coşul plin de bunătăţi din tîrg şi cu pasiunea i din nopţile acelea fără saţ. Pe 29 mai, fără puterea de a mai rezista, visă iar fereastra deschisă spre un cîmp acoperit de ninsoare, unde Cayetano Delaura nu se afla şi n avea să se afle în veci. Ţinea în poală un ciorchine de struguri aurii ce creşteau imediat la loc de cum îi mînca. Dar de data asta nu lua boabele una cîte una, ci din două în două, ţinîndu şi aproape răsuflarea, căci tînjea cu înfrigurare să ajungă la ultima. Gardiana care intră s o pregătească pentru cea de a şasea exorcizare o găsi moartă de dragoste în pat, cu ochii strălucitori şi pielea de prunc nou născut. Şuviţele părului i se iveau în bucle pe capul ras şi se vedeau crescînd.

-----------------------------------

PREFAŢA AUTORULUI

ZIUA DE 26 octombrie 1949 n a fost o zi a ma­rilor ştiri. Maestrul Clemente Manuel Zabala, şeful de redacţie al ziarului unde îmi făceam ucenicia de reporter, încheie şedinţa de dimineaţă cu două sau trei sugestii de rutină. Nu încredinţă o sarcină con­cretă nici unui redactor. Cîteva minute mai tîrziu, află prin telefon că tocmai se începuse golirea criptelor funerare din vechea mănăstire Santa Clara, şi mi ordonă fără prea multe iluzii:

— Du te pînă acolo să vezi dacă e rost de ceva.

Istorica mănăstire a călugăriţelor clătise, prefă­cută în spital de aproape un secol, urma să fie vîn­dută pentru a se construi în loc un hotel de cinci stele.

Nepreţuita sa capelă era aproape sub cerul liber datorită năruirii lente a acoperişului, dar în criptele ei rămîneau îngropate trei generaţii de episcopi şi stareţe şi tot felul de oameni de vază. Primul pas era s o golească, să dea rămăşiţele celor care le reclamă şi să arunce restul la groapa comună.

M a surprins primitivismul metodei. Muncitorii deschideau mormintele cu tîrnăcopul şi sapa, scoteau sicriele putrezite care se fărîmau la cea mai mică mişcare şi separau osemintele de amestecul de pulbere, fîşii de îmbrăcăminte şi şuviţe de păr ofi­lite. Cu cît mortul era mai ilustru, cu atît mai anevoioasă era munca, fiindcă trebuiau să scor­monească printre ruinele trupurilor şi apoi să cearnă foarte fin reziduurile pentru a recupera pietrele preţioase şi orfevrăriile.

Şeful şantierului copia datele de pe lespede într un caiet de şcoală, orînduia oasele în grămezi separate, şi punea deasupra fiecăreia foaia cu numele ca să nu se încurce. Astfel că prima imagine pe care am văzut o intrînd în lăcaşul sfînt a fost un lung şir de moviliţe de oseminte, încinse de cumplitul soare de octombrie ce se revărsa năvalnic printre spărturile tavanului, şi fără nici o altă identitate decît numele scris cu creionul pe o bucată de hîrtie. După aproape o jumătate de veac mai simt încă stupoarea stîrnită de mărturia aceea îngrozitoare a trecerii de­vastatoare a anilor.

Erau acolo, printre mulţi alţii, un vicerege din Peru şi amanta sa tainică; Toribio de Caceres y Virtudes, episcop al acestei dioceze; mai multe stareţe ale mănăstirii, printre care maica Josefa Miranda, şi licenţiatul în arte don Cristobal de Eraso, care şi consacrase jumătate din viaţă con­struirii tavanelor ornamentate cu muluri şi fleuroni. Se mai afla o criptă acoperită cu lespedea celui de al doilea marchiz de Casalduero, don Ygnacio de Alfaro y Duenas, însă cînd au deschis o, s a văzut că era goală şi nefolosită. În schimb, rămăşiţele marchizei sale, doña Olalla de Mendoza, zăceau sub propria lespede în cripta alăturată. Şeful şantierului n a dat nici o impor­tanţă: nu era ceva neobişnuit ca un nobil din partea locului să şi fi pregătit mormîntul şi să fi fost îngropat în altul.

În a treia firidă de la altarul principal, pe partea Evangheliei, acolo era ştirea. Lespedea sări în bucăţi la cea dintîi lovitură de tîrnăcop şi nişte plete vii de culoarea aramei înflăcărate se revărsară în afara criptei. Şeful şantierului a vrut să le scoată întregi cu ajutorul muncitorilor, dar cu cît trăgeau de ele cu atît păreau mai lungi şi mai bogate, pînă cînd se iviră ultimele şuviţe lipite încă de o ţeastă de fetiţă. În firidă nu mai rămaseră decît nişte oscioare mărunte şi împrăştiate, iar pe lespedea de piatră cio­plită mîncată de salpetru se putea citi doar un nume de botez, fără cele de familie: Sierva María de Todos los Angeles. Întinse pe jos, pletele splendide măsurau douăzeci şi doi de metri şi unsprezece cen­timetri.

Şeful şantierului îmi explică, fără uimire, că părul uman creştea un centimetru pe lună chiar şi după moarte, şi douăzeci şi doi de metri îi părură o medie obişnuită pentru două sute de ani. Mie, în schimb, nu mi s a părut ceva obişnuit, fiindcă bunică îmi povestea în copilărie legenda unei micuţe marchize de doisprezece ani, cu pletele tîrîndu i se pe pămînt ca o trenă de mireasă, care murise de turbare dintr o muşcătură de cîine, şi era venerată în satele din Caraibi graţie nenumăratelor minuni pe care le săvîrşise. Gîndul că acel mormînt ar putea fi al ei a fost pentru mine ştirea acelei zile şi obîrşia acestei cărţi.

GABRIEL GARCIA MaRQUEZ

Cartagena de Indias, 1994