Devenirea psihologiei ca stiinta

CURS 1

Obiectul Psihologiei

1. Devenirea psihologiei ca stiinta. De cunoasterea psihologica, in general, se poate vorbi din momentul in care omul a devenit constient de sine delimitandu-se ca subiect de mediul extern, de lumea inconjuratoare si, pe langa intrebarile privind originea si esenta fenomenelor din Univers, a putut sa formuleze asemenea intrebari si in legatura cu fenomenele sufletesti. De cunoastere psihologica elaborata si structurata stiintific putem vorbi insa de-abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Actul de nastere al psihologiei ca disciplina stiintifica de sine statatoare, desprinsa de filosofie, este considerata infiintarea de catre W. Wundt la Leipzig (Germania), in anul 1879, a primului laborator de psihologie experimentala. Asadar, factorul principal care a permis separarea  psihologiei  de filosofie si dobandirea de catre ea a statutului de stiinta l-a constituit introducerea metodei experimentului de laborator in studiul fenomenelor psihice (initial a celor simple, senzatiilor, perceptiile, iar ulterior si a celor complexe - memoria, atentia, gandirea, afectivitatea).

 

2. Delimitarea si definirea obiectului de studiu al psihologiei

Desi denumirea "psihologie" pare sa precizeze obiectul de studiu, respectiv, "psihe" = psihic, "logos" = vorbire, psihologia este stiinta care studiaza psihicul, in realitate, problema obiectului a generat serioase divergente care au dus la delimitarea si opozitia mai multor orientari sau scoli: scoala introspectionista, scoala behaviorista, scoala psihanalitica, scoala actionala sau conduitara. Scoala introspectionista, identificand psihicul (uman) cu constiinta, sustinea ca obiectul de studiu al psihologiei il reprezinta constiinta, inteleasa ca un ansamblu de fenomene si stari subiective pure, date nemijlocit subiectului si inaccesibile cercetarii obiective din afara, singura metoda fiind introspectia (intros-interior, spectros-privire), adica, privirea cu "ochiul interior" de catre subiectul insusi a ceea ce se petrece in mintea si simtirea sa.

Scoala behaviorista (J. Watson) respinge solutia introspectionista considerand constiinta ca o fictiune, ca o simpla inventie a filosofilor, declara ca singura realitate psihologica autentica ce trebuie sa devina obiectul de studiu al stiintei psihologice este comportamentul, definit ca ansamblu al reactiilor de raspuns ale organismului ca "tot" la stimulii externi (S - R).

Scoala psihanalitica (S. Freud) revizuieste sfera notiunii de psihic, introducand in ea doua componente "noi" - "subconstientul" si "inconstientul". Ca obiect principal de studiu al psihologiei este declarat inconstientul (de unde si calificativul de psihologie abisala).

Psihologia actionala (P. Janet) incercand sa depaseasca limitele scolilor anterioare, sustine ca obiectul psihologiei trebuie sa-l reprezinte conduita, definita ca ansamblul actiunilor orientate spre scop si mediate psihic.

In prezent, in definirea obiectului psihologiei se merge pe linia inlaturarii separarii si opozitiei dintre planul subiectiv-intern si planul obiectiv-extern: "psihologia este stiinta care se ocupa cu studiul organizarii psihocomportamentale, in unitatea dialectica a planului subiectiv-intern si planului obiectiv-extern (comportamental), pe scara animala si umana, sub aspectul mecanismelor si legilor constituirii (genezei) si functionarii ei".

 

3. Alte probleme generatoare de divergente in psihologie

In afara de delimitarea si definirea obiectului de studiu, in psihologie au existat si alte probleme care au generat dispute si divergente de ordin metodologic, cele mai importante fiind: caracterul organizarii interne a psihicului (raportul parte-intreg), raportul individual-general, raportul innascut-dobandit, raportul biologic-cultural. In abordarea si rezolvarea acestor probleme, pana la sfarsitul primei jumatati a secolului XX,  cercetatorii s-au ghidat dupa paradigma atomar-descriptivista, subordonata principiului "ori-ori", "sau-sau", ajungand inevitabil la absolutizari unilaterale. In problema caracterului organizarii vietii psihice interne s-au confruntat doua scoli renumite: asociationista si gestaltista.

Asociationismul (W. Wundt, Ebbinghans, H. Taine), absolutizand partea (elementul) si negand specificul calitativ al intregului, sustinea teza ca organizarea psihica interna este de tip sumativ, un conglomerat de elemente (senzatii), in sine independente, care se formeaza si exista datorita legilor asociatiei: asociatia prin asemanare, asociatia prin contrast, asociatia prin contiguitate spatio-temporara. Era astfel stearsa orice deosebire calitativa intre procesele psihice (senzatie, perceptie, reprezentare, gandire), fiind recunoscute numai deosebirile de ordin cantitativ. Gestaltismul (W. Köhler, M. Wertheimer, K. Dunker) absolutiza intregul si nega existenta de sine a partilor, viata psihica interna fiind interpretata ca o "structura emergenta", (o buna forma), cu proprietati calitative specifice, ireductibile la suma proprietatilor partilor. Intre structurile particulare - perceptie, reprezentare, gandire, de exemplu - exista diferente de ordin calitativ, ele neputand fi reduse una la alta.

In problema raportului individual-general, s-au delimitat doua orientari: idiografica (idios = specific) si nomotetica (nomos = lege). Prima sustinea ca psihologia trebuie sa se concentreze pe studiul individualului, al specificului, al unicului si sa lase de o parte studiul generalului; cea de-a doua. dimpotriva, sustinea ca psihologia trebuie sa se ocupe doar de studiul generalului, a ceea ce este comun tuturor indivizilor.

In problema raportului innascut-dobandit, s-au confruntat de pe pozitii spuse inneismul sau imanentismul care absolutiza caracterul innascut, predeterminat al functiilor si capacitatilor psihice (F. Galton cu lucrarea "Hereditary genius") si genetismul care afirma caracterul integral dobandit al acestor functii si capacitati (principiul tabul-ei rasa) (Spencer, Hull).

In problema raportului biologic-cultural in determinismul psihicului uman, s-au opus orientarea biologista care absolutiza rolul factorilor biologici (psihanaliza, psihologia hormista) si orientarea socio-culturologica, a carei esenta consta in absolutizarea rolului factorilor socio-culturali.

In cea de-a doua jumatate a secolului XX, psihologia va adopta o schema metodologica (paradigma) noua, cunoscuta sub denumirea de sistemic-integrativa, elaborata de cibernetica generala, Teoria generala a sistemelor si Teoria generala a organizarii, bazata pe principiul relativismului, complementaritatii si interactiunii circulare. Aplicarea exigentelor acestei paradigme a permis inlaturarea opozitiilor dintre orientarile si scolile mentionate mai sus si apropierea psihologiei de unificare si coerenta interna. 

4. Locul psihologiei in sistemul stiintelor. Clasificarea stiintelor, in decursul istoriei cunoasterii, s-a facut dupa mai multe criterii si in mai multe scheme. Esentiale sunt trei criterii, si anume: natura obiectului de studiu (stiinte fizice, stiinte biologice, stiinte sociale, stiinte psihologice), gradul de obiectivitate si precizie al cunostintelor si legilor (stiinte tari - stiinte slabe) si gradul de implicare a subiectului in "starea" obiectului de studiu (stiinte exacte, stiinte relativiste). Psihologia, dupa toate criteriile, se situeaza la granita si intersectia stiintelor naturii, stiintelor sociale si stiintelor informatiei.

5. Importanta psihologiei. Ocupandu-se de studiul celei mai complexe realitati - realitatea psihocomportamentala, care atinge nivelul ei cel mai inalt la om , psihologia prezinta o dubla importanta - teoretica si practica. Importanta teoretica rezida in aceea ca ne furnizeaza date si informatii obiective si relevante despre organizarea noastra psihocomportamentala, contribuind astfel la o mai buna cunoastere si intelegere de sine.

Importanta practica se evidentiaza in ansamblul procedeelor si programelor de optimizare a conditiei umane si performantei umane in diversitatea situatiilor de viata si activitate.

Sistemul psihic uman

1. 
   Conceptul de sistem psihic uman
   

În raport cu macrosistemele fizic, biologic, socio-cultural ale realitãtii, sistemul psihic uman este un subsistem, iar ca obiect de investigare psihologicã este un sistem alcãtuit din subsisteme rezultate din interactiunea elementelor, acestea din urmã fiind: procese, functii, stãri, însusiri psihice. De exemplu senzatia, perceptia, reprezentarea, gândirea, memoria, imaginatia intercorelate formeazã subsistemul cognitiv iar acesta corelat cu subsistemele afectiv, volitiv formeazã sistemul de personalitate.

Elementul este semnificativ în douã ipostaze: fie în relatie cu alte elemente, fie îl considerãm sistem, rezultat din alte interactiuni, de alt nivel.

Psihicul reprezintã un ansamblu de elemente altfel spus, procese, stãri, produse corelate în baza principiilor de organizare si integrare specifice, efectul interactiunii fiind unitatea emergentã a sistemului, efect ireductibil la suma însusirilor elementelor care îl compun.

Evolutia sistemului psihic uman trebuie sã aibã în vedere principalele coordonate functionale:

1. 
   este un sistem deschis privind schimburile energetice si informationale cu mediul, sau din punct de vedere cibernetic este deschis comunicational;
   

Evolutia se face în baza unei cauzalitãti de tip circular, adicã de la cauzã la efect si de la efect la cauzã. Pe aceastã bazã se elaboreazã constante cãrora le datorãm programele pentru receptarea, decodificarea, elaborarea comportamentelor.

2. 
   este un sistem închis privind reglarea si echilibrul sistemului.
   

Sistemul psihic uman reprezintã un ansamblu hipercomplex, relativ stabil, autoreglabil, de stãri şi procese psihice, care funcþioneazã pe baza principiilor semnalizãrii, reflectãrii ºi simbolizãrii, coechilibrate cu ajutorul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spaþio-temporarã,

generalizare.

2. 
   Nivelurile activitãtii psihice
   

Sistemul psihic uman este un ansamblu de functii si procese psihice senzoriale, cognitive si reglatorii ce se aflã în interactiune, activeazã simultan si sunt dispuse la 3 niveluri: constient, subconstient si inconstient.

a) Nivelul constient

Nivelul constient apare ca suport fiziologic, activitatea scoartei cerebrale, a neocortexului, formatiunea cea mai nouã si fragilã a sistemului nervos. Se realizeazã în starea de veghe pentru cã activismul cerebral are nevoie de o perioadã destul de mare pentru a se reface energetic.

Nivelul constient reprezintã forma supremã de organizare psihicã prin care se realizeazã integrarea subiectiv-activã a tuturor fenomenelor psihice si care face posibilã raportarea continuã a individului la medie.

La acest nivel se realizeazã o reflectare cu stiintã, adicã o reflectare în care individul dispune de informatii pe care le poate utiliza, sau îsi dã seama în încercãrile de a întelege, a descifra, interpreta. Este evidentiatã astfel functia informational-cognitivã a constiintei, prin vehicularea imaginilor, ideilor, impresiilor.

Nivelul constient îndeplineste functii finaliste si anticipativ-proiective prin stabilirea si îndeplinirea scopurilor.

De asemenea, caracterul planificat al activitãtii constiente evidentiazã functia reglatoare iar cel creator se exprimã în functia creativã, urmãrind modificarea, schimbarea realitãtii reflectate si adaptarea la necesitãtile proprii si sociale.

Nu se poate pune semnul egal între sistemul psihic uman si constiinta, desi la aceasta participã toate functiile si procesele psihice. Ea este o sintezã creatoare, o integrare de fenomene psihice, care prin ele însele nu sunt constiente si unele nici nu devin fapte de constiintã, dar toate formeazã un câmp în cadrul cãruia prin corelãri între fenomene si semnificatie apar efecte specifice constientizãrii.

Particularizãrile organizãrii constiente, functiile ei subliniazã nu numai complexitatea, ci caracterul specific uman al nivelului în discutie. În realizarea acestui fenomen, constiinta, intervin toate procesele psihice: reflectarea cu stiintã aratã importanta proceselor cognitive: gândirea fiind factorul principal, scopurile exprimã dorintele, necesitãtile, aspiratiile, angajeazã planul afectiv-motivational.

Psihologul român Vasile Pavelcu (1901-1990) a relevat existenta unei constiinte afective. Caracterul anticipat-creativ surprinde implicarea imaginatiei, îndeosebi a celei de tip creativ iar caracterul planificat exprimã rolul gîndirii, al vointei.

b)Nivelul subconstient

Se situeazã sub nivelul constient; este sediul actiunilor automatizate si al unor stocuri de cunostinte acumulate dar care au scãpat controlului constient. La acest nivel participã: memoria potentialã, ansamblul deprinderilor si operatiilor de care dispune subiectul, montajele perceptive sau intelectuale stereotipizate, care cândva au fost constiente, dar care în prezent se desfãsoarã în afara controlului constient.

El este o rezervã si o bazã pentru activitatea constientã. Subconstientul are un anumit grad de transparentã, motiv pentru care poate fi considerat o constiintã implicitã. P.Popescu- Neveanu sustine cã subconstientul prezintã douã trãsãturi principale: proximitatea fatã de constiintã si compatibilitatea cu ea.

M.Zlate sustine cã subconstientul nu este doar un rezervor, un pãstrãtor al faptelor de constiintã, ci are propriile lui mecanisme cu ajutorul cãrora prelucreazã, restructureazã. Trecerea timpului, emotiile, distragerea de la activitatea respectivã, aceastã veritabilã anestezie psihicã, dupã Walon fac ca amintirile, obisnuintele reactivate sã nu mai fie identice cu cele care cândva au intrat în subconstient. Totodatã, subconstientul este sediul expresiilor emotionale de tip neurovegetativ: paloarea, înrosirea fetei, tremuratul vocii, etc.

c) Nivelul inconstient

Se aflã la polul opus nivelului constient, în zonele de profunzime ale SPU. În timp ce constiinta se orienteazã predominant asupra realitãtii obiective, inconstientul se concentreazã asupra propriei fiinte, pe care o exprimã direct în ceea ce are ca porniri instinctuale, pulsiuni, trebuinte, stãri afective, gânduri ascunse, fantasme profunde, abisale sau refulate.

Psihologia contemporanã defineste inconstientul ca fiind o formatiune psihicã ce cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de resorturile intime ale personalitãtii. Suportul acesteia este activitatea nervoasã, la nivelul subcortical, în special al mãduvei spinãrii. Nu este lipsit de organizare, numai cã aceasta diferã de tip constient, este una foarte personalã, ce încearcã sã impunã propria subiectivitate.

Activitatea inconstientã se realizeazã prin:

• 
  activitãti automatizate, algoritmice, prezentate de toti indivizii umani;
  
• 
  activitãti haotice, impulsive care scapã controlului.
  

Desi se manifestã spontan, impulsiv, inconstientul are structuri bine delimitate. Psihologul francez H.Ey considerã cã acestea sunt:

1. 
   sistemul neuro-vegetativ sau autonom cu functiile sale respiratie, circulatie, digestie;
   
2. 
   automatismele psihologice sau inconstientul subliminal exprimat de organizarea normalã a câmpului constiintei;
   
3. 
   baza inconstientã a persoanei care contine stadii arhaice.
   

Inconstientul îndeplineste urmãtoarele roluri:

• 
  rol de energizare si dinamizare a întregii vieti psihice a individului;
  
• 
  rol de facilitare a procesului creator, sprijinindu-l prin procedeele de combinare si recombinare de tip spontan (cerebratia latentã din procesele creative în care inconstientul preia si împlineste cãutãri constiente);
  
• 
  rol de asigurare a unitãtii Eului, prin aceea cã este principalul depozitar al unor categorii de informatii si al tensiunilor motivationale care, prin organizare specificã participã la evolutia constiintei sau cum ar fi spus Mihai Ralea, inconstientul dã constiintei seva de viatã de care are nevoie, acordându-I momente de repaus si reorganizare.
  

Între cele trei niveluri sunt interactiuni permanente dar nu treceri reciproce, ci relatii dinamice de implicatie în însãsi structura fiintei noastre constiente. Inconstientul nici nu poate exista fãrã structura constiintei cu care este cosubstantial. Henry Ey în acest sens sustine cã raporturile constient-inconstient sunt raporturi organice de subordonare sau de integrare, ordine care fundamenteazã miscarea de ascensiune a devenirii constiente.

Interactiunile si acomodãrile între nivelurile functional-dinamice ale activitãtii psihice nu trebuie sã eludeze cã legile de organizare ale constientului si inconstientului sunt radical deosebite, ceea ce se exprimã în bipolaritatea sistemului psihic uman, unul din poli dominat de rationalul obiectiv, celãlalt de psihismul bazal, profund subiectiv.