Diminutivele în româna actuală: lexicalizare şi utilizare pragmatică rodica zafiu

Versiune preprint a articolului apărut în Isabela Nedelcu, Al. Nicolae, Alice Toma, Rodica Zafiu (ed.), Studii de lingvistică. Omagiu doamnei profesoare Angela Bidu-Vrănceanu, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011, p. 373-382.
DIMINUTIVELE ÎN ROMÂNA ACTUALĂ: LEXICALIZARE ŞI UTILIZARE PRAGMATICĂ


RODICA ZAFIU


1. Preliminarii

În româna actuală, diminutivele apar tot mai frecvent în stilul colocvial şi chiar în registrul standard, în conversaţie şi în scris¹. Prezenţa lor este explicabilă structural – româna fiind, tipologic, o limbă care dispune de numeroase sufixe diminutivale, cu o largă capacitate combinatorie –, dar e determinată şi de factori culturali: ca rezultat al tendinţei mai generale de extindere a uzului vorbit asupra scrisului, se atenuează reticenţa limbii literare în a accepta diminutivarea, fenomen dintotdeauna bine reprezentat în limba populară².

Sufixele diminutivale au dublă funcţie, semantică şi pragmatică: exprimă o categorie semantică primară („mic“), dar mai ales marchează valori (semantico-)pragmatice (afectivitatea, evaluarea, atenuarea)³.

Dinamica formării de diminutive se manifestă în româna actuală în două direcţii principale, independente şi parţial opuse: lexicalizarea (care presupune opacizarea structurii interne a derivatului şi dezvoltarea unui sens autonom, v. Dressler, Merlini Barbaresi 1994: 96, Dahl 2006, 3: 595) şi extinderea utilizării pragmatice (care se asociază cu transparenţa, cu posibilitatea de a recunoaşte marca diminutivală în structura cuvântului). În prezent, nu sunt foarte numeroase diminutivele care se lexicalizează⁴; în schimb, procedeul pragmatic al diminutivării se extinde mult, ca mijloc discursiv de evaluare şi de atenuare. Niciuna dintre direcţii nu este nouă: în trecut, s-au lexicalizat destul de multe diminutive, iar limba populară utilizează dintotdeauna diminutivarea ca mijloc expresiv şi de atenuare pragmatică. În prezent, ambele direcţii sunt totuşi mult mai vizibile, datorită rapidităţii schimbărilor şi a prezenţei lor în registrul standard sau în limbajul colocvial foarte apropiat de standard.

În cele ce urmează vom prezenta, după o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor diminutivelor româneşti (2), câteva cazuri de lexicalizare în curs (3) şi câteva tipuri de folosiri pragmatice (4), ilustrând randamentul funcţional foarte ridicat al diminutivării în româna de azi⁵.

2. Statutul diminutivelor în română

2.1. În română, diminutivarea e bine reprezentată, din punctul de vedere al morfologiei lexicale: dispune de mijloace numeroase şi este foarte productivă⁶. Există multe sufixe diminutivale, echivalente (de exemplu: -aş, -el, -uţ, -ic, -(i)şor, -uş,; -ică, -iţă, -uţă etc.), majoritatea fără restricţii fonetice de combinare cu o bază lexicală. Selecţia sufixelor este lexicală, impredictibilă, existând mai multe serii de diminutive echivalente, formate de la acelaşi cuvânt (băieţel – băieţaş; fetiţă, fetică, fătucă, fătuţă, fetişoară etc.); de multe ori, acestea au circulaţie diferită (în funcţie de registru sau regiune), sau pur şi simplu alţi indici de frecvenţă.

În afara substantivelor, se diminutivează adjective şi adverbe (pentru care sufixele diminutivale au adesea rolul de mărci de gradaţie: frumuşel, binişor) şi doar accidental alte clase lexico-gramaticale (pronumele: mătălică; interjecţia: aolică; alte exemple, cu circulaţie izolată, la Lüder 1996: 291–293).

Diminutivarea poate fi recursivă în română, dar situaţia nu se întâlneşte frecvent (şi presupune selectarea unui sufix diferit pentru noul derivat, anumite combinaţii de sufixe fiind mai frecvente: -iţ(ă) + -ic(ă), -ic(ă) + -uţ(ă), -uţ + -el etc.): mamă > mamiţă > mamiţică; mamă – mămică – mămicuţă; drag > drăguţ > drăguţel.
2.2. Din punct de vedere semantico-pragmatic, formaţiile diminutivale româneşti pot avea tot spectrul de valori universal atestate ale diminutivelor. Dezambiguizarea acestor valori se produce prin raportare la context (care indică intenţia de desemnare obiectivă sau marchează atitudinea – favorabilă sau defavorabilă – ori comportamentul strategic al locutorului: neangajare, familiaritate, ironie, dispoziţie ludică etc.). Dezambiguizarea nu este totdeauna posibilă, indiciile contextuale fiind adesea insuficiente. În unele cazuri, valoarea este totuşi identificabilă (parţial) chiar în afara contextului, în funcţie de caracteristicile bazei lexicale; de exemplu, semnificaţia denotativă „mai mic” nu se poate activa la derivatele de la numele unor unităţi de măsură a timpului: ziulică (< zi), (anişor < an) etc.
2.2.1. Diminutivarea substantivală (tipul morfologic dominant) atribuie în mod prototipic un sens denotativ, derivatul desemnând un obiect „mai mic” în raport cu baza: cutiuţă, străduţă etc. Diminutivele denotative au cele mai mari şanse să se lexicalizeze, pătrunzând în dicţionare, adesea cu sensuri diferite de ale cuvintelor-bază (linguriţă vs lingură, morişcă vs moară etc.).
O parte dintre diminutivele în uz au valori (exclusiv sau predominant) denotative: „pe simezele săliţei din Hanul cu Tei” (RL 2019, 1996, 18); „un părculeţ civilizat şi frumos” (RL 2018, 1996, 9); „gratuit 30 de pacheţele cu mezeluri pentru oameni nevoiaşi” (RL 2019, 1996, 17)¹.
Diminutivarea adjectivelor şi a adverbelor funcţionează ca marcă de gradaţie (de obicei în minus), asociată calificativelor (cuminţel, binişor) sau cantitativelor (niţeluş, puţintel). Dressler, Merlini Barbaresi (1994: 116-133) plasează în domeniul semantic denotativ atât valoarea „mic” a diminutivelor substantivale, cât şi valoarea de intensificare, aproximare sau similitudine a diminutivelor adjectivale.
2.2.2. Nu e uşor de stabilit natura – semantică sau pragmatică – a celorlalte valori ale diminutivelor: afectiv-apreciativă, depreciativă, de atenuare etc. Dressler, Merlini Barbaresi 1994 plasează în domeniul semanticii lexicale valorile afective, emoţionale, considerate prin tradiţie ca fiind de tip conotativ; tind totuşi să le explice prin mecanisme pragmatice². Aceiaşi autori rezolvă convingător statutul celorlalte valori, pe care le plasează la nivelul enunţului, ca efecte pragmatice globale, discursive. În opinia lor, atenuarea sau ironia nu se leagă direct de sensul lexical sau de referentul unui diminutiv, ci sunt proprietăţi pragmatice ale întregului enunţ. Forma diminutivată este doar locul unei focalizări a procedeului discursiv de atenuare sau ironizare (aşteaptă un minuţel; i-a dat o şpăguţă).

Pentru Jurafsky (1996: 542) reprezentarea radială a legăturilor semantice permite reprezentarea mai clară a continuumului şi a trecerilor graduale dintre valorile semantice şi cele pragmatice; în sfera semantică, autorul include valori de tipul „mic”, „imitaţie, „aproximare”, „exactitate”, „partitiv”, iar în cea pragmatică – „afectivitate”, „simpatie”, „intimitate”, „dispreţ”, „atenuare conversaţională” (hedges).

Considerăm că, într-adevăr, valoarea afectiv-apreciativă a diminutivelor nu e o conotaţie lexicală, ci un efect pragmatic global, de manifestare a unei atitudini a locutorului, de evaluare pozitivă a unui referent sau a interlocutorului. Faptul că anumite diminutive au o conotaţie apreciativă stabilă se datorează sensului bazei lexicale şi frecvenţei în uz – factori care au condus la fixarea lexicală a efectului pragmatic, la ancorarea acestuia într-un cuvânt anume. Fenomenul e analog celui de fixare a conotaţiilor ironice: ironia e un fenomen discursiv şi polifonic (de simulare a unei enunţări, neasumate de locutor), dar anumite cuvinte pot căpăta o marcă ironică persistentă (a catadicsi, odraslă, patalama etc.).

Valoarea depreciativă, minimalizatoare, a diminutivelor e mai puţin frecventă şi mai instabilă; de multe ori, acelaşi cuvânt poate fi interpretat ca marcat afectiv pozitiv („admirabilă poezioară!”) sau negativ („n-a fost în stare să scrie decât o amărâtă de poezioară”). Conotaţia peiorativă se poate fixa lexical, ca şi cea afectiv-apreciativă, dar cazurile de stabilizare sunt destul de rare.

Opţiunea pentru una sau cealaltă dintre conotaţiile polare este determinată contextual şi adesea greu de decis. Există totuşi semnale care favorizează identificarea unei valori; de exemplu, numele de profesii, funcţii, roluri sociale, instituţii (profesoraş, actoraş, directoraş etc.) nu primesc în mod obişnuit interpretarea obiectivă („mai mic”)¹, nici pe cea afectivă („drag, simpatic” etc.), astfel că, prin excludere, devine mai probabilă lectura depreciativă. De obicei, contextul conţine alte mărci apreciative sau depreciative care determină interpretarea.

Polaritatea conotaţiilor este una dintre caracteristicile diminutivării, explicabile cognitiv, dar care nu este egal repartizată translingvistic². Pornind de la sensul fundamental „mic”, se pot dezvolta: (a) în temeiul asocierii cognitive „mic” – „inofensiv, demn de protecţie”, un sens conotativ, afectiv, marcând simpatia (bătrânel, mâncărică: „cei doi bătrînei fuseseră desfiguraţi şi omorâţi cu sadism” (L 2066, 1997, 24)); (b) în temeiul asocierii „mic” – „slab, insuficient”, un sens conotativ de depreciere, de minimalizare (scriitoraş, revistuţă)³.

Alte valori ale diminutivelor sunt şi mai evident pragmatice, oferind şi mai puţine ocazii de fixare lexicală. Mulţimea de strategii care se realizează prin intermediul lor poate fi redusă la câteva tipare principale, în funcţie de contextele caracteristice: (a) baby-talk, (b) neangajarea, atenuarea politicoasă, familiaritatea ludică şi (c) enunţul ironic.

(a) În baby-talk (maniera de a vorbi a adulţilor cu copiii, preluată în parte şi de copii), se actualizează valoarea denotativă şi cea conotativ-pozitivă a diminutivelor, uneori în mod indisociabil (părţile corpului şi obiectele din jurul copiilor sunt obiectiv mai mici, dar şi privite cu afecţiune de cei din jur: mânuţă, pătuţ). În acest registru, prin transfer metonimic şi prin strategia de marcare generalizată a afectivităţii, tot ce este asociat copilului (sau prezentat ca din perspectiva sa) poate căpăta marca diminutivală – mâncărică, somnic, bunicuţă („Părinţi, bunici şi bunicuţe, luaţi-vă copiii de mânuţe”, România liberă 2174, 1997, 6) –, inclusiv unităţile de măsură (anişor).

Baby-talk, ca prototip al adresării afectuoase, se poate extinde şi în afara sferei infantile, asupra relaţiilor amicale sau erotice.

(b) Diminutivele sunt frecvent folosite ca hedges, mărci de atenuare a angajării enunţiative. Această utilizare acoperă mai multe situaţii posibile: de la atenuarea unui act injonctiv, cu efect politicos prin minimalizarea daunelor (Aşteptaţi un minuţel! Ajutaţi-mă cu nişte bănişori!), la atenuarea ludică a angajării epistemice într-o aserţiune.

(c) Şi folosirea ironică a diminutivelor are mai multe variante, adesea greu de disociat, după cum enunţul simulează vorbirea copiilor, afectivitatea sau atenuarea politicoasă. Mimarea afectivităţii, a infantilităţii, nu presupune deprecierea referentului (ca în cazul conotaţiei depreciative), ci, de obicei, ridiculizarea adversarului ale cărui valori sunt respinse.

Abordările teoretice cognitiviste şi pragmatice din ultimele decenii au optat fie pentru o încercare de reducere a valorilor diminutivului la o semnificaţie principală, la o categorie semantică primară, din care se dezvoltă radial celelalte („mic” şi „copil”, „la Jurafsky 1996), fie pentru descrierea diferenţiată: Dressler, Merlini Barbaresi (1994 : 140-414) investighează separat limbajul adresat copiilor, situaţiile ludice, emoţionale, familiare, funcţionarea diminutivelor în actele de limbaj (cereri, aserţiuni), în eufemisme, ironie şi sarcasm etc.

2.2. Aşa cum am mai arătat (Zafiu 2010), productivitatea ridicată a diminutivării, ca procedeu derivativ lexical, dar mai ales ca mijloc morfopragmatic⁴ de marcare a atitudinii, a fost contrabalansată de o evaluare negativă în plan cultural. Din mai multe motive – excesul afectiv, asocierea cu sfera infantilă – diminutivele au fost respinse de o paradigmă ideologică raţionalistă, influenţată şi de prestigiul limbii franceze, al cărei rol a fost hotărâtor în modernizarea românei literare. Odată cu slăbirea sau chiar dispariţia modelelor raţionaliste, procedeul popular al diminutivării a fost acceptat tot mai mult în discursul public.
3. Lexicalizări

Câteva diminutive au căpătat, în ultimii ani, o circulaţie mare, specializându-se pentru sensuri care nu pot fi total prevăzute prin raportare la baza lor lexicală.

3.1. Diminutivul mămică tinde către o specializare semantică încă neînregistrată de dicţionare. Acestea furnizează doar valoarea generală a cuvântului şi un şir de sinonime mult mai rar utilizate: „diminutiv al lui mamă; mămiţă, mămiţică, mămucă, mămulică, mămuliţă, mămuşoară, mămuţă” (DEX; asemănătoare este tratarea din NDU şi cea din DEXI). În uzul actual, o mămică este însă în primul rând „mamă (de obicei tânără) a unui copil mic (nou-născut, sugar)”. Lexicalizarea se produce în acest caz pornindu-se de la utilizarea în contextul baby-talk;, prin transfer metonimic, se tinde către un sens obiectiv, non-afectiv, diferit de sensul prototipic „mai mic”, dar raportabil la acesta.
Diminutivul e folosit de mai multă vreme cu această valoare specială, mai ales în rubricile destinate tinerelor mame, în baza unei intimităţi cu publicul-ţintă: „Rubrica pentru mămici” (tvr.ro/buna-dimineata); „Sfaturi pentru mămici” (portalweb.3x.ro); „Gimnastica gravidei şi a proaspetei mămici” (materconsult.ro); „Dragi viitoare mămici” (desprecopii.com) etc. Sinonimia cu sintagma „tinere mame” e ilustrată de alternarea în context, cu intenţia de variaţie stilistică: „Programul intitulat «Filme pentru mămici» prezintă în trei după-amieze pe săptămână filme agreate de tinerele mame” (cuvlibdeva.ro).

Termenul a fost vehiculat de discursul politic, cu ocazia discutării unor proiecte de legi privind concediile de maternitate, în 2003: „Ordonanţa rămâne retroactivă pentru că în prevederile ei vor fi cuprinse şi mămici care se vor fi aflat la 1 ianuarie într-un oarecare moment al concediului post-natal” (Ziua 3.04.2003); „indemnizaţia pentru mămici va fi stabilită în funcţie de contribuţia lor la Fondul de asigurări sociale” (EZ 1.01.2003); „potrivit prevederilor Legii 19/2000, se solicită drept condiţie de încheiere a contractului de asigurare socială dovada angajării viitoarei mămici” (EZ 2.04.2003) etc.

În 2010, într-un context asemănător (dezbaterea unor legi privind concediile şi indemnizaţiile), forma mămici a apărut mult mai rar în discursul oficial, fiind utilizată cu precădere de comentariile jurnalistice sau din internet: „Mămicile, sacrificate din solidaritate” (EZ 12.05.2010); „indemnizaţia pentru mămici” (sirimie.blogspot.com) etc.
Deşi tinde puternic spre denotativ şi obiectivitate, diminutivul mămică (mai ales folosit la plural) păstrează, din contextul tipic baby-talk, o notă de afectivitate strict pozitivă (empatică); pentru unii vorbitori, folosirea sa ca termen standard este de aceea supărătoare.
Prin analogie, folosirea diminutivului mămică a determinat şi o sporire de frecvenţă a substantivului masculin tătic (cu sensul „proaspăt tată, tată al unui copil mic”: „I. N., a şaptea oară tătic” (EZ 29.07.2003); „M. S. are 28 de ani, e proaspăt tătic şi a venit tocmai de la Craiova pentru a participa la miting” (EZ 2.04.2003); „Mămici cu copii, tătici şi bunici au pichetat Ministerul Muncii” (mediafax.ro, 14.05.2010).
3.2. Mai puţin avansat este procesul de lexicalizare al termenului glumiţă, care nu este cuprins în NDU şi DEX, dar a fost înregistrat de DEXI, în expresia a face glumiţe „a face glume proaste şi sâcâitoare”. Diminutivul glumiţă tinde într-adecvăr să se specializeze cu un sens depreciativ, ca „glumă proastă”, „farsă”: „glumiţe obosite şi gaguri subţiri” (ALA, 6.07.2010); „poate a încercat unu să-ţi facă o glumiţă” (price.ro). Deocamdată, evaluarea negativă este marcată mai ales contextual, prin modificatori calificativi: „atitudinea ministrului (...), facilă, cu glumiţe nesărate” (EZ 3363, 2003, 3).

Valoarea care tinde să se fixeze provine din utilizarea a diminutivării pentru a marca nu atât dimensiunile obiective (glumiţă = „glumă scurtă”, sens care circulă totuşi), cât calităţile, insuficienta realizare a prototipului categoriei (glumiţă = „glumă imperfectă”).

3.3. Unele dintre diminutivele actuale reprezintă alternative la împrumutul lexical: adaptări sau substitute spontane ale anglicismelor.

În jargonul informatic, diminutivul iconiţă (Zafiu 2003) e o transpunere a engl. icon „imagine, reprezentare de dimensiuni reduse, utilizată în interfaţa grafică a programelor informatice”, într-o formă a cărei etimologie comună (din greacă) e transparentă, activându-se şi componenta semantică „mic” : „iconiţa pentru controlul volumului” (mandrivausers.ro). Mai rar decât icoană, diminutivul iconiţă are şanse de specializare cu noul sens (altul decât „icoană mică”), deşi concurenţa cu icoană (înregistrat deja ca termen informatic în NDU) şi icon (preferat de DEXI şi DEX) e departe de a fi fost tranşată în favoarea sa (niciunul din cele trei dicţionare nu îl înregistrează ca atare).

Animăluţ e folosit cu sensul denotativ „animal mic” şi cu conotaţie afectiv-pozitivă, dar tinde să se specializeze pentru sensul denotativ „animal de companie”, ca echivalent al engl. pet: „Eşti singur? Te plictiseşti? Ai nevoie de un animăluţ de companie!” (trafic.ro); „adoptă un animăluţ şi fii mai fericită!” (orasulanimalelor.ro); „Unde vă puteţi lăsa animăluţele de Sărbători” (AdS, 28.12.2010). Diminutivul nu a fost încă înregistrat în NDU, DEXI, DEX.

3.4. Unele diminutive preiau sensul bazei lor lexicale, pierzând valoarea specific diminutivală. Acestei categorii îi aparţin multe formaţii mai vechi, dar care sunt în momentul de faţă pe cale să-şi stabilizeze sensul denotativ şi să înlocuiască în uz sinonimul-bază, precum măicuţă, preferat, pentru sensul „călugăriţă”, lui maică (Zafiu 2001: 168).

Cele mai multe exemple de acest tip aparţin sferei culinare, în care s-au lexicalizat deja (Lüder 1995: 289) atât diminutive obiective (feluri de mâncare compuse din alimente/părţi mai mici sau din plante mai tinere: cârnăciori, ficăţei, dovlecei), cât şi unele subiective (motivate de o puternică simpatie pentru mâncare, perfect explicabilă din punct de vedere biologic: mămăliguţă sau tocăniţă, alternând liber cu mămăliga sau tocana).

În limba actuală, terminologiei culinare deja fixate i se adaugă noi diminutivări afective (eventual ironic-afective), care încep prin a fi un fenomen discursiv, dar tind să se lexicalizeze prin uz. Statutul multora este încă incert, prea puţin fixat: mâncărică de cartofi, ciorbiţă de văcuţă, slăninuţă, muşchiuleţ etc.
Exemplele sunt numeroase, caracterizând un stil gastronomic deja constituit: „aperitive: păstrămioară”; „primul fel de mâncare o sa fie un borşuleţ de pasăre”; „la sfârşit las întotdeauna fripturica de porc” (otvforum.com); „unde mai găsim o bucată sănătoasă de carne pentru un grătărel, un mititel, o păstrămioară, alea-alea?” (adacademy.ro/forum); „m-am gândit că nu poate fi chiar aşa de rău: o păstrămioară, o fripturică, o prăjiturică, suculeţ...” (lexy192.ablog.ro); „luaţi şi voi, acolo, unu-două containăre cu icrişoare negre, somonel fiume, ceva vânat...” (adevarul.ro).
4. Utilizări pragmatice

În utilizarea morfopragmatică a procedeului diminutivării, mijloacele rămân morfologice (ale morfologiei lexicale), dar funcţia lor este intersubiectivă şi vizează nu cuvinte izolate, ci domeniul enunţiativ.

Din aceste caracteristici derivă tendinţa de cumulare, de extindere a diminutivării la mai multe cuvinte din enunţ, care nu sunt de fapt noi formaţii lexicale, ci cuvinte-suport pentru marca pragmatică.
Diminutivele cu rol pragmatic apar adesea în serie – „bătrânica O.B. are 70 de ani şi e puţintică la trup” (RL 2016, 1996, 9); „s-a deghizat, punându-şi băsmăluţă şi şorţuleţ” (EZ 1429, 1997, 10) –, inclusiv coocurente cu echivalentele lor funcţionale – sintagmele în care intră lexemul mic: „fiind şi eu la o mică berică cu nişte amici” (forum.softpedia.com).
Lexicalizarea unora dintre aceste formaţii nu este exclusă, dar nici necesară; ea poate fi rezultatul unei mari frecvenţe în uz.
4.1. Afectivitatea, simpatia este tot mai puternic marcată, în limbajul tinerilor¹, prin anumite diminutive adjectivale la modă, formaţii (neatestate de dicţionare; deşi au fost probabil folosite spontan mai de mult, cel puţin în limbajul copiilor) cu sufixele -ic(ă) şi -el.

Unele dintre cele mai frecvente adjective diminutivate sunt dulcic (absent în DEX, unde apare, în schimb, dulcişor), scumpic, scumpel (în DEX există doar scumpuşor şi scumpişor) şi drăguţel (în DEX doar drăguleţ, drăgulic, drăguliţă)². Diminutivele în discuţie aparţin registrului familiar din mediul urban, în vreme ce în DEX apar echivalentele lor populare – rurale, tradiţionale.

Dulcic este forma emblematică a stilului emoţional juvenil: „Eminem e cel mai tare!!! are nişte piese beton, iar el... e super dulcic!” (fanclub.ro); „băieţelul mamei. Caracteristici: dulcic, sensibil” (eva.ro); „e o clujeancă dulcică foc, în vârstă de 19 ani” (viva.ro); „orice ai mânca n-ai să regreţi: cabanierii sunt nişte dulcici” (alpinet.org); „niscai fete dulcici” (EZ 14.12.1999).
Adjectivul apare şi substantivizat – „o pupă pe mami tot timpul şi e un dulcic scump” (mami.ro/forum) – şi chiar adverbializat: „V-am pupat dulcic pe toţi” (umblarici.refresh.ro); „Asistenta dulcică îmi zâmbea dulcic” (cloudsmagazine.com).

Ca marcă morfopragmatică, sufixul diminutival se poate extinde ad-hoc, prin joc de cuvinte, şi asupra unei forme verbale: „Vă pupic dulcic!!!” (clopotel.ro).

Formele scumpic şi scumpel apar în contexte asemănătoare: „Poza 3 drăguţ, scumpic, nu?”; „Un fluturaş scumpic!” (clopotel.ro); „Tu eşti un scumpic, îmi eşti tare drag, ascult cu multă plăcere muzica ta...” (guestbook.dr.myx); „ai un băieţel scumpel foc. Să-ţi trăiască!” (community. webshots. com); „Eşti un scumpel, dulce de tot!!!” (sens.md).
Excesul diminutivelor afective irită adesea, unele reacţii de respingere apărând chiar din interiorul mediilor specifice de utilizare: „urăsc (...) în general cuvintele din categoria: puiuţ, scumpel ... am oroare de ăia care intră (...) cu nickuri de genu (...) «un dulcik»” (forum.fanclub.ro, 21.09. 2003).
4.2. Funcţia de atenuare politicoasă a diminutivării se manifestă frecvent în interacţiunile orale. Atitudinea comunicativă, strategia conversaţională pe care o realizează procedeul este cât se poate de coerentă – şi, dacă nu universală, în orice caz transculturală. Principiile pragmatice generale se particularizează însă de la cultură la cultură şi de la limbă la limbă; în română, atenuarea expresiei – încercarea de a o face mai puţin agresivă, mai indirectă, mai nuanţată – recurge şi la particule ale aproximării, ale vagului şi atenuării, de tipul cam, un pic, dar manifestă o preferinţă clară şi stabilă pentru diminutiv.

În ultimii ani, a atras atenţia folosirea acestui procedeu morfopragmatic nu doar în raporturile informale (mai ales în atenuarea actelor de limbaj cu potenţial agresiv), ci şi în relaţiilele comerciale, în situaţii în care cel care vrea să vândă recurge la strategii ale politeţii pozitive, ale familiarităţii (de exemplu, de minimalizare a aspectelor financiare ale schimbului comercial), ca formă de apropiere de client.

Pentru a ilustra această utilizare pragmatică, recurgem la trei mărturii recente (din presă, de pe un blog şi dintr-un volum eseistico-memorialistic) care au un dublu interes: refac şi explică situaţiile comunicative în care se folosesc diminutivele şi, în acelaşi timp, ilustrează raportarea metadiscursivă la ele, explică evaluarea negativă a fenomenului:

(a) „Am mai întâlnit un chelner cu faţă de hoţ de maşini, într-un restaurant unde se adună de obicei hoţii de maşini şi dealerii de droguri, care a întrebat cu multă amabilitate: «serviţi măsuţa?»”

(Răzvan Exarhu, „Drăgălăşenia profesionistă”, EZ, 10.06.2006)

(b) „Într-o vreme mă nedumerea faptul că multe persoane cu care intru în contact în mediul de afaceri se pisicesc atunci când vine vorba de discuţii financiare. «Îţi trimit facturica»… «O să vă intre bănuţii…”». Ba mai rău, un furnizor de servicii mi-a promis că-mi alocă «doi omuleţi» pentru proiectul în curs. Mă întrebam: E jenant să discuţi afaceri? E ceva nefiresc că îi tai cuiva o factură pentru un serviciu pe care i l-ai făcut, la un preţ stabilit de comun acord? De ce simţim nevoia să îndulcim tonul în mod infantil? Oare în curând o să spunem «chitanţuca», «proformica», «swiftuleţul», «discountelul» doar ca să părem mai simpatici pe timp de criză? (...) Dacă ţi se pare incomod să vorbeşti despre bani (da, mai ales să îi ceri pe cei pe care îi ai de primit), normal că vrei să îndulceşti subiectul sau să te disociezi de ei şi le zici «bănuţi».”

(Iulia Bertea, „Facturica şi bănuţii”, teampit.wordpress.com, 20.07.2010)

(c) „La români, când există, politeţea publică ia forma diminutivului. (...) Diminutivul e îndulcitorul la îndemână, ingredientul universal care le răpeşte lucrurilor gravitaţia lor naturală. Tot ce «cade» în spaţiul discuţiei este amortizat prin diminutiv şi împins în ograda unei politeţi de mahala. Prima oară m-a frapat diminutivul într-un cabinet medical, când, întinzându-mă pe patul de consultaţie, asistenta care mă pregătea pentru nu ştiu ce analiză mi-a spus cu o voce mică: «– Şi-acum vă rog să întindeţi mânuţele pe lângă corp». Or, eu am mâinile mari. (...) De-atunci, în aproape fiecare zi a vieţii mele sau aproape în orice împrejurare, mă pândeşte un diminutiv; unul menit să mă mângâie, să mă îmbuneze, să mă flateze, să mă facă să mă simt, cu un preţ atât de mic, bine. În avion: «– Gentuţa... Vă rog s-o băgaţi sub scaunul din faţă.» La comenzi de taxi: «– Maşina dumneavoastră soseşte în şapte minuţele.» La magazin: «– Daţi-mi, vă rog, cărduleţul!»; sau «–Aveţi aici bonuleţul»; sau «– Să nu uitaţi facturica»; sau: «Iată şi chitănţica». La bancă: – «Bănuţii îi punem într-un pliculeţ»”. (Liiceanu, Întâlnire, 115-116)
Opţiunea pentru diminutiv – explicabilă, în termeni de tendinţe şi strategii generale – are totuşi, cum se poate vedea din citatele de mai sus, destule dezavantaje. Extinderea diminutivizării creează un efect de „infantilizare” a situaţiilor, adesea criticat de vorbitori. Cu cât diminutivarea se aplică unei situaţii mai serioase, unui limbaj mai sobru, precis, tehnic – cu atât mai mare este riscul de producere a unor efecte involuntar comice.
4.3. Zona cea mai productivă şi mai complexă a diminutivării contemporane, cea a registrului ironic, impune o cercetare aparte. Tipurile de utilizări ironice sunt foarte diferite, în primul rând în funcţie de „vocile” enunţării simulate. De fapt, toate valorile pragmatice menţionate până acum pot fi obiectul unei tratări în cheie ironică: diminutivarea semnalează fie o naivitate infantilă jucată (ironie bazată pe baby-talk), fie o atitudine pseudoadmirativă, una pseudodepreciativă sau de falsă atenuare politicoasă.
Cele mai frecvente şi adesea asociate sunt simularea ironică a naivităţii infantile şi cea a aprecierii afectuoase: „zice că n-a luat în viaţa lui o şpăguţă” (AC 32, 1997, 6); „a stat cuminţel în băncuţa lui de învins prezidenţial” (RL 2035, 1996, 2); „un bătrânel simpăticuţ care s-ar fi lăudat că el a condus ţara trei mandate” (AC 7, 1997, 3); „ar fi putut ocupa aceste posturi dacă nu aveau «tătici» sau «mămici»?” (nepotism.org).
Nici în acest caz nu sunt foarte frecvente lexicalizările, pe care le pot favoriza însă unele condiţii exterioare de preluare şi punere în circulaţie a diminutivului.
5. Concluzii

În româna actuală este foarte puternică tendinţa de extindere a procedeului morfopragmatic al diminutivării, cu funcţii diverse, dintre care mai prezente sunt cele de exprimare a afectivităţii pozitive si a solidarităţii, de atenuare politicoasă şi cooperativă şi de marcare ironică. În toate aceste cazuri, e justificat să vorbim de un proces discursiv de diminutivare (de atribuire de mărci diminutivale), şi nu de o productivitate lexicală propriu-zisă. Unele dintre asocierile constante dintre un cuvânt şi sufixul diminutival se pot lexicaliza, dar lexicalizarea e un proces cu totul independent, mai lent şi imprevizibil.

Evaluarea explicită a diminutivelor de către vorbitori rămâne una negativă, dar stigmatizarea nu pare să stăvilească uzul dominant.

Bibliografie

Bakken, Kristin, 2006, „Lexicalization”, în Brown (ed.) 2006, vol. 7, p. 106-108.

Bidu-Vrănceanu, 1997, „Diminutiv (sufix ~)”, în Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndooiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997, p. 170.

Brown, Keith (ed.), 2006, Encyclopedia of Language & Linguistics, vol. 1-14, Oxford, Elsevier.

Contraş, Eugenia, Magdalena Popescu-Marin, 2007, „Sufixele”, în Popescu-Marin (coord.) 2007: 59-218.

Coteanu, Ion, 2007, Formarea cuvintelor în limba română. Derivarea, compunerea, conversiunea, ed. de Narcisa Forăscu şi Angela Bidu-Vrănceanu, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

Dahl, Östen, 2006, „Diminutives and Augmentatives”, în Brown (ed.) 2006, vol. 3, p. 594-595.

Dressler, Wolfgang U., Lavinia Merlin Barbaresi, 1994, Morphopragmatics: Diminutives and Intensifiers in Italian, German, and Other Languages, Berlin, New York, Mouton de Gruyter.

Iordan, Iorgu, 1975: Stilistica limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică (ed. I: 1944).

Jurafsky, Daniel, 1996: „Universal tendencies in the semantics of the diminutive”, Language, 72, 3, 533-578.

Lüder, Elsa, 1995: Procedee de gradaţie lingvistică, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”.

Macri-Tsilipakou, Marianthi „Greek diminutive use problematized: gender, culture and common sense”, în Discourse & Society, 14(6), 2003, p. 699–726.

Popescu-Marin, Magdalena (coord.), 2007: Formarea cuvintelor în limba română din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române.

Puşcariu, Sextil, 1974: Cercetări şi studii, Bucureşti, Minerva.

Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, 2001, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate, Bucureşti, All.

Zafiu, Rodica, 2001, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

Zafiu, Rodica, 2003, „Iconi, icoane, iconiţe”, în România literară, nr. 23, p. 12.

Zafiu, Rodica, 2010 „Evaluarea diminutivelor”, în Gheorghe Chivu, Oana Uţă Bărbulescu (ed.), Studii de limba română. Omagiu profesorului Grigore Brâncuş, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2010, p. 291-297.

Surse şi abrevieri

AC – Academia Caţavencu, săptămânal umoristic

AdS – Adevărul de seară, cotidian

ALA – Adevătul literar şi artistic, supliment săptămânal

DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a revizuită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2009.

DEXI – Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, coord. Eugenia Dima, Chişinău, Editurile ARC şi GUNIVAS, 2007.

EZ – Evenimentul zilei, cotidian

L – Libertatea, cotidian

Liiceanu, Întâlnire – Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, Bucureşti, Humanitas, 2010.

MB – Monitorul de Bucureşti, cotidian

NDU – Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicţionar universal al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Litera Internaţional, 2006.

RL – România liberă, cotidian
Internet: pagini consultate între anii 2002 şi 2010, indicate în text.

1 V., în acest volum, studiul lui Adrian Chircu, „Despre diminutivarea substantivelor neologice în limba română actuală”, p. 69–79, susţinut de o cantitate impresionantă de exemple recente. Cf. şi Stoichiţoiu-Ichim (2001: 29).

2 Pentru o schiţă de istorie culturală a atitudinii faţa de diminutive, v. Zafiu 2010 şi, în acest volum, studiul citat supra, p. 69-71.

3 Treceri în revistă ale bogatei bibliografii care şi-a propus să descrie semantica (mai târziu, şi pragmatica) diminutivului se găsesc în Dressler, Merlini Barbaresi (1994: 85-91), Jurafsky (1996: 538-541), Lüder (1996: 277–279).

4 Conceptul de lexicalizare este aplicat derivatelor (Bakken 2006) considerându-se că, în cazul tipurilor regulate de formare a cuvintelor, procesul derivativ propriu-zis trebuie asociat cu o convenţionalizare care să confere intrarea stabilă în lexicon.

5 O parte din ideile şi exemplificările din acest articol au apărut în mai multe cronici ale limbii pe care le-am publicat în perioada 1996-2008 în România literară: „Diminutivul”, nr. 5, 1996, p. 7; „Diminutive ironice”, nr. 6, 1996, p. 7 ; „Duioşia clişeelor”, nr. 31, 2003, p. 14; „Spirit de miniatură”, nr. 45, 2003, p. 15; „Ochişorii noştri”, nr. 43, 1997, p. 11; „Facturica”, nr. 31, 2005, p. 12; „Diminutive culinare”, nr. 18, 2008, p. 15.

6 V. Iordan (1975: 158-175), Bidu-Vrănceanu 1997, Coteanu (2007: 22-29).

1 Indicăm, aici şi în continuare, sursele exemplelor din presă în două moduri, determinate de douăsisteme diferite de adunare a materialului: prin siglă, număr, an, pagină (ex.: RL 2019, 1996, 18) sau siglă, dată (ex.: EZ 2.04.2003); sursele exemplelor din internet sunt simplificate, neindicându-se decât partea prinipală, de identificare, a adresei electronice (ex: desprecopii.com). Sublinierile în citate, prin scrierea unor cuvinte cu caractere cursive, ne aparţin.

2 „But couldn’t this semantic feature of graciousness be vice-versa derived from the pragmatic attitude generally associated with such speech situation involving the use of diminutives? And are not both of these hypothetical connotations pragmatically-based?” (Dressler, Merlini Barbaresi 1994: 133).

1 În limba veche, exista totuşi această funcţie a diminuitivării, care a produs termeni administrativi de tipul vătăşel, armăşel, logofeţel etc,; cf. Zafiu 2010.

2 Puşcariu 1929 considera că diminutivele depreciative nu ar fi specifice românei, ci imitate după alte limbi romanice; Iordan 1944 le înregistra însă ca normale, explicându-le din punct de vedere psihologic.

3 Explicaţia apare deja – în termeni psihologici – la Iordan (1975: 158).

4 Conceptul, impus de Dressler şi Merlini Barbaresi 1994, se referă la specializarea unui mijloc morfologic (morfem lexical: sufix) pentru o funcţie pragmatică (de exprimare a intersubiectivităţii).

1 Se presupune în genere că diminutivele afective sunt mai prezente în limbajul femeilor, dar ipoteza ar trebui verificată prin investigaţii sociolingvistice. E posibil ca lucrurile să nu stea astfel; Macri-Tsilipakou 2003 a constatat că în greacă diminutivele sunt folosite în mai mare măsură de bărbaţi decât de femei.

2 De fapt, sufixul adjectival -el (pentru o formă de genul masculin) nu e surprinzător; el urmează tiparul cuminţel, curăţel, frumuşel etc., caracterizat printr-o flexiune mixtă, preferând la feminin sufixul -ică: cuminţică, curăţică, frumuşică. Masculinul în -ic e mai rar; poate că tocmai prin devierea de la modelul dominant se poate explica preferinţa actuală pentru formele expresive, afective, în -ic, -ică.