Dinu C. Giurescu Ţara românească
Yüklə 6,23 Mb.
|
410 dignat şi ofensat, confiscă satul Dobreşti, adus ca zestre de Măria, la căsătorie139. Sentimentul pare să fî fost mai tare chiar deeît dorinţa de a-şi păstra pămîntul şi rangul social. Sentimente- Dar sentimentele faţă de copii ? Documentele ne dau, faţă de în genere, puţine elemente. Reţinem, vizibil, grija părin-copii ţilor de a transmite urmaşilor drepturi depline în stâpî-nirea pămîntului, asigurîndu-le astfel continuitatea condiţiei lor sociale. întăririle de ocini sînt acordate întotdeauna şi titularilor principali şi copiilor respectivi, arătaţi nominal sau global. Mircea cel Bătrîn confirmă un loc în satul Ohaba, cu imunităţi, în beneficiul lui „...jupan Fintea şi copiii lui şi Vlad şi copiii lui şi Cazan şi copiii lui şi Radul şi Voinea şi Neagul şi copiii lui şi Mircea şi a'lţi Mircea..." 140. Formularea se regăseşte de numeroase ori în acte. Uneori, lipsind părinţii, sînt menţionaţi nepoţii : „Vlad cu nepoţii săi, Şişa şi Buia" sînt, împreună cu alte rude, titularii hrisovului dat lor de acelaşi Mircea voievod, pentru satele Beala şi Preslop 141. De altfel, valabilitatea hotărârii domneşti privind cutare ocină operează, în general, faţă de toţi urmaşii direcţi, exprimată în diplomatica munteană prin : „De aceea să le fie de ocină şi de ohabă lor şi copiilor lor şi nepoţilor şi strănepoţilor..."1*2 (subl. ns., D.C.G). Aceeaşi preocupare faţă de copii şi în actele de înfrăţire, înzestrare a fetelor etc. O asemenea grijă este legată organic, rezultă din însăşi stăpânirea pămîntului, din pornirea atavică de a transmite această stăpînire. Cum se manifestau însă sentimentele obişnuite între părinţi şi copii ? Mărturiile vremii nu se opresc asupra acestei realităţi. Atunci cînd o amintesc, este datorită unei situaţii cu totul ieşite din comun, cum a fost suferinţa fără sfârşit a Margăi soţia lui Dragomir postelnicul, care şi-a pierdut cei patru feciori amestecaţi în comisa DIR, XVI, B, II, p. 145, doc. din 5 sept. 1533, N. SMOCHINĂ, Le Procheiros Nomos de l'empereur Basile (867—879) et son application chez Ies Roumains au XIVe siecle, în „Bal-kan Studies", 9, 1968, nr. 1, p. 205. 140 Doc. din 1401—1406, DRH, B, I, p. 57 (nr. 24). 141 Doc. din 10 iun. 1415, ibidem, p. 81 (nr. 38). 142 Doc. din 10 sept. 1428, DRH, B, I, p. 116 (nr. 60). I 411 „Vae victis" ploturi143 ; sau durerea cu care Despina, văduva lui Basarab Neagoe îşi p'lînge pe fiul ei Theodosie mort prea timpuriu. Intensitatea sentimentului omenesc este sugerată de o reprezentare iconografică unică în aria sud-est europeană : Despina, ţinîndu-şi în braţe feciorul, este înfăţişată alături de Măria, plîngînd pe Iisus mort144. Iar într-o vreme cînd moartea lovea în primul rînd pe copii, părinţii lăsau poruncă să fie îngropaţi alături de cei pe care-i pierduseră prea de timpuriu, ca cel puţin astfel să fie împreună. Aşa aflăm o serie de morminte, cu oasele celor mici alături de cei în vîrstă, mărturii tăcute ale unor dureri de zeci de mii de ori trăite145. O dată sînt exprimate şi direct sentimente de afecţiune, ale doamnei Voica, văduva lui Mihnea cel Rău, pentru fiul său vitreg : „...dar să ştiţi — scrie ea judeţului şi celor 12 pîrgari ai Braşovului — ... că ce sînt eu, aceea este şi Mircea voievod, căci îmi este fiu, precum ştiţi înşişi domnia voastră ; dacă nu este născut din trupul meu, dar eu îl ţiu fiu ca din firea mea, ca din inima mea, născut şi aşa îl iubesc şi de asemenea şi domnia lui mă iubeşte pe mine, ca şi cum ar fi născut din inima mea"146. S-ar putea obiecta că Voica face aceste afirmaţii pentru a determina pe braşoveni să-i livreze cele 24 de pahare de argint comandate de fostul ei soţ ; tonul ce-1 regăsim şi în scrisorile păstrate de la Mircea către mama sa vitregă pare însă a confirma adevărul sentimentelor147. Oîte ceva din moravurile obişnuite ale vremii răzbate din cînd în cînd şi în documente. De piWă, dorinţa de a do-bîndi bunuri de la duşmanul învins este tot atît de vie orice tabără, indiferent de religie. Relatarea lui Walerand de Wavrin, după succesul expediţiei în faţa cetăţii Tur-tucaia, este extrem de sugestivă : „După ce au fost ucişi acei prizonieri turci, cearta a reînceput pentru hainele (morţilor), trăgînd şi de hainele turcilor unul într-o parte,
145 Vezi, de exemplu, mormintele de la Lereşti, secolele XV şi XVI : FL. MIRŢU, Biserica necunoscută din secolul al XV-lea. descoperită la Lereşti-Muscel, fig. 11/1. «6 GR. TOCILESCU, 534 'documente..., p. 215. 147 Ibidem, pp. 219 şi 221. 412 altul într-alta şi fiecare pleca luîndu-şi bucata sa (de haină) şi apoi iarăşi se certau pentru săbii şi pentru iatagane de la care unii aveau tăişul iar ceilalţi teaca, unul cîte un. arc şi celălalt cîte o tolbă... Dar, în cele din urmă, cearta s-a sfîrşit cînd nu a mai fost nimic de luat, căci fiecare plecase cu tot ce putea să ia (cu el) fie pe galeră, fie pe monoxilă"148 (subl. ns., D.C.G.). în Europa secolelor XIV şi XV, toate ostile doreau să dobândească bunuri de la duşmanii învinşi ; rîndurile citate aduc o confirmare în plus. Mincarea şi băutura erau, pare-se, bine preţuite, în orice caz de boierime, de dregători, ca în toată societatea europeană a vremii. De aceea oamenii sînt îndemnaţi la cumpărare şi de biserică şi de texte laice, însumate, de altfel, în amintitele învăţături. Avertismentele se îndreaptă îndeosebi împotriva excesului de băutură149. Măsura trebuie păstrată pentru ca raţiunea să biruiască vinul, iar nu „vinul pre minte" ; tot asemenea „la beţie'", să nu se ia vreo hotărîre, nici de laudă, nici de răsplată, nici de asuprire 150. Din cînd în cînd, surprindem şi abateri de la. normele vieţii sociale. Braşoveanul Neagoe „ţinea" două soţii, una în Transilvania, alta în Ţara Românească : „Legea nu îngăduie, cum aţi zis — scrie Radu cel Mare ...ca omul să aibă două femei. Altfel dacă el ar fi în viaţă şi voi şi domnia mea l-am judeca după lege. Dar el a murit şi fratele lui i-a luat averea ce-a avut". De unde, disputa între acest frate şi una dintre femeile lui Neagoe 151. Omuciderea este sever pedepsită. Nu neapărat însă cu execuţia vinovatului, care putea să-şi răscumpere vina. In cazul cînd făptaşul nu era descoperit, întreaga comunitate pe teritoriul căreia se săvîrşise omorul era silită să împlinească o mare amendă, „duşegubina". Era o modalitate de a sili colectivitatea să vegheze. Obişnuit, banii pentru răscumpărare erau plătiţi domniei, care însă putea ceda acest drept, ca o excepţie, şi unei mănăstiri — M8 WAVRIN, în Călători străini..., p. 97. 149 Învăţăturile lui Neagoe Basarab..., p. 259. 150 Ibidem, p. 260. 151 I. BOGDAN, op. cit., p. 236. 413
vezi exemplul Coziei **>2 sau a([ Tismanei15^, al Snago-vului154, al Govorei155. De reţinut expresia folosită în documente, ca satele „...nici duşegubine să nu păzească"156 — ceea ce accentuează responsabilitatea lor globală în astfel de cazuri. De reţinut că toate categoriile sociale erau supuse acestei „legi". „Gloabele ce se vor face la acele bălţi — citim în hrisovul acordat de Radu Prazna-glava, Goziei — sau duşegubine, fie de la păstori, fie de la orice om, boier prea mare sau mic, toate să fie mănăstireşti" 157 (subl. ns., D.C.G.). La crime grave, cuantumul se mărea. Un Albul îşi ucide fratele Cîrstian, iar satele mănăstirii Rîneăciov, unde s-a produs fapta, au avut de plătit „trei duşegubine" 158. Sentimentul religios se găseşte de repetate ori exprimat în actele oficiale ; fenomen firesc, întrucît biserica consolida pe plan ideologic alcătuirea, ordinea socială feudală. Dovada cea mai sigură a ataşamentului faţă de credinţă, a unui maximum de pietate erau daniile materiale acordate slujitorilor lui Dumnezeu şi înălţarea lăcaşurilor de închinăciune. Iar dania cea mai de preţ era ceea ce constituia temeiul însăşi al producţiei de bunuri şi al alcătuirii sociale — pămîntu'l159, lucrat de oameni dependenţi şi, cîteodată, cu corolarul unui maximum de venituri pe care autoritatea politică îl putea acorda unei ctitorii pentru ocine'le în cauză — regimul imunitar. Dan I aflînd mănăstirea Tismana începută din temelie de tatăl său Radu voievod, dar neterminată „...din pricina scurtimii vieţii", hotărăşte să continue ctitoria şi s-o întărească cu venituri, pentru sufletul său, pentru ca să afle în felul acesta întărire, ajutor şi mijlocire „...în ziua cumplită a judecăţii" de apoi160. Motivare asemănătoare, adăugind şi pomenirea părintelui şi fratelui său — Radu I 146, 133 155 157 dans 160 DRH, B, I, pp. 65, 97, 99, 243, 291 (nr. 28, 48, 49, 179). Ibidem, p. 429 (nr. 265). Cf. ,p. 459 (nr. 281). Ibidem, p. 415 (nr. 255). Ibidem, p. 474 (nr. 290). Ibidem, p. 459 (nr. 281). Doc. din 1 iun. 1421, ibidem, p. 97 (nr. 48). Ibidem, p. 465 (nr. 285), doc. din 19 iul. 1498. G. DUBY, L'Economie rurale et la vie des campagnes l'Occident medieval, voi. II, Paris, 1962, p. 384. Doc. din 3 oct. 1385, DRH, B, I, p. 21 (nr. 7). 414 şi Dan I — exprimă Mircea cel Bătrîn, cînd confirmă averile Tismanei şi ale Vodiţei161. Analiza teoretică a acestor atitudini o găsim într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrîn, exprimînd o interesantă diviziune a îndatoririlor între clerici şi laici pentru întărirea şi promovarea credinţei. Ştiind că divinitatea a poruncit fiilor lui Israel ca anual „...să dea zeciuială din cîte cîştigă", tot astfel apostolii — scrie voievodul „ne-au îndemnat spre ajutorarea şi binefacerea sufletelor noastre şi ne-au lăsat nouă moştenire, celor din urmă copii ai lor, ca unii prin rugăciune şi prin veghere şi post, alţii prin milostenie si pocăinţă, să ne ferim de toate relele" ; să fim gata astfel pentru a moşteni — „...împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii, căci am fost flă-mînd şi mi-aţi dat să mănînc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi tn-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi căutat, în temniţă am fost şi aţi venit la mine"™2 (subl. ns., D.C.G.). Este conţinutul curent al milosteniei, potrivit tradiţiei creştine : ea se aplică însă numai cu respectarea alcătuirii sociale, nicidecum prin turburarea sau prefacerea ei ! Pietatea medievală este organic legată de structura existentă a societăţii, de respectarea claselor şi categoriilor, a raporturilor de autoritate sau de supunere, ascultare, dintre ele. O spune de altfel însuşi Mircea, în motivarea din amintitul hrisov : „Astfel şi eu binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpînitoru'l Io Mircea mare voievod şi domn a toată ţara Ungrovlaihiei, rîvnind să urmez vechilor împăraţi şi domni care cele lumeşti le-au cîrmuit cu pace, în binefaceri" şi de aceea „...s-au învrednicit de împărăţia cerurilor"163 (subl. ns., D.C.G.). Pacea are aci un înţeles general, înlăuntrul şi în afara ţării, aceea dîn interior păstrată numai prin menţinerea rînduielilor sociale existente. Şi mai explicit este Vlad Călugărul în 1492, cînd dăruieşte Hilandarului de la Athos un obroc anual de 5 000 de aspri : „înţelegînd dar că toate lucrurile în
mîna lui Dumnezeu sînt şi fiecăruia din noi îi dă cit voieşte fericit însă şi de trei ori fericit este acela care cheltuieşte bine bogăţia dată de Dumnezeu şi foloseşte în taină talantul încredinţat de Dumnezeu..." 164 (subl. ns., D.C.G.). Altfel spus, averea vine de la divinitate, avem o«ini şi alte bunuri atît cît este vrerea celui atotputernic şi atotcîrmuitor. Ideologia oficială a bisericii învăţa pe oameni să considere ordinea economică şi socială a timpului ca un semn al voinţei cereşti. E adevărat că tradiţia „milosteniei" îndemna să considerăm lucrurile lumeşti ca trecătoare şi să ne îndreptăm cu precădere spre cele cereşti. Ideea este tot limpede formulată : „...ni se cuvine a înţelege despre cele de aci că sînt de vreme scurtă şi trecătoare, precum spune că : «Orice slavă este vremelnică» ; ni se cuvine să rîvnim către domnii bine cinstitori şi sfîntrăposaţi dinaintea noastră care cele pămînteşti bine întocmindu-le, prin acestea pămînteşti au dobîndit bunurile cereşti şi acestea le-au moştenit, iar cele pămînteşti le-au lăsat pămîntului"165 (subl. ns., D.C.G.). Dar lăsînd bunurile materiale lumii ,,de aci", se cuvine ca dania noastră să se îndrepte aproape numai spre ctitorii, care sînt mijlocitoarele noastre pentru dobîndirea răsplatei în viaţa viitoare. Nu e vorba să dăm averea în folosul sau spre binele celor apăsaţi. Voievozii, ca şi toate vîrfurile ierarhiei nici nu ar fi putut raţiona şi acţiona altfel. Danii care ar fi pus în cauză întocmirea societăţii ar fi reprezentat un nonsens. De aceea, nu le întîlnim decît în forma şi cu ţelul arătat, al consolidării instituţiilor în fiinţă, al realităţilor economico-sociale. De-a lungul secolului al XV-lea, motivările daniilor acordate de voievozi principalelor ctitorii sînt, cu variante, asemănătoare celor amintite. Ga, de exemplu, Dan al II-lea pentru Tismana 166 ; Alexandru Aldea, pentru Dealul şi Gozia (cu adăugirea că voievodul doreşte să mulţumească divinităţii pentru că 1-a ridicat în scaunul, adică 16" DRH, B, I, p. 379 (nr. 235). La fel în document din 15 sept. 1497 de la Radu cel Mare către mănăstirea Muntelui Sinai, ibidem, p. 455 (nr. 279). 1C5 Doc. din 15 sept. 1497, ibidem, p. 455 (nr. 279). La fel la pp. 440, 442, 445 (nr. 271, 272, 273). 166 Doc. din 1429—1430, DRH, B, I, pp. 124—125 (nr. 64). 415
în domnia lăsată lui de părinţi) 167 : Vlad Dracu pentru Tismana, Vodiţa 168 şi Snagov169 ; Vlad Ţepeş pentru Cozia 17° ; Radu cel Frumos, tot pentru Tismana şi Vodiţam şi Snagov172 ; Basarab cel Tînăr, pentru Snagov 17:i etc. etc. Cel mult, mai aflăm oîte o amplificare a uneia sau alteia dintre motivări. Cum scrie Vlad Călugărul în preambulul hrisovului solemn de danie către mănăstirea atonită Filoteu174. Ceea ce scriu voievozii se regăseşte şi la reprezentanţii boierimii, doritori a-şi pregăti, din vreme, prin mijlocirea bunurilor trecătoare, căile spre cele „veşnice"175. Unii, cumpănind bine lucrurile, socotesc cu cale să beneficieze totuşi în timpul vieţii de avere şi numai la moarte s-o închine unui lăcaş, aşa încît să-şi asigure locul şi în viaţa „de dincolo". Radul, nepotul lui Rascal, îşi închină sufletul, casa, viile, jumătate din satele Jugoreanii-de-Jos, Cereşani şi Maicaneşti — deci bunuri apreciabile —• în condiţia „...ca pînă este viu, să se hrănească la acele sate ale lui şi cu averea lui. dar după moarte toate să fie ale mănăstirii" 176. Cum se manifesta sentimentul religios la oamenii de „jos" în secolele XIV—XV ? Anevoie de dat vreun răspuns ; documentele epocii nu ne dau informaţii. Este cert că o sumă de practici străvechi, anterioare creştinismului, erau încorporate în ceremoniile practicate' de diferitele colectivităţi. Ele s-au menţinut pînă în pragul epocii contemporane, au fost consemnate de etnografi şi au existat — chiar dacă nu în modalităţile surprinse recent — şi în intervalul 1300—1500. Oamenii au observat de timpuriu traiul îndestulat al unor slujitori ai bisericii, spre deosebire de al multor laici. Dacă unele „erezii" preconi-
«5 DRH, B, I, pp. 27, 41, 46—47 (nr. 9, 16, 19, 57) ; cf. pp. 191. 471 (nr. 103, 289). 176 Doc. din 28 mart. 1451 ; ibidem, p. 178 (nr. 102). Cf. pp. 64, 383 (nr. 28, 237). 417 zlnd egalitarismul, abolirea averilor nu pot fi urmărite în Ţara Românească — aidoma altor ţări din Europa —, în schimb mentalitatea populară critică la adresa clerului s-a exprimat în felurite proverbe. Cel mai cunoscut îndeamnă să faci „cum zice popa, nu cum face popa". Ce nu putem stabili este de cînd datează un astfel de proverb, probabil foarte vechi. Oamenii de rînd şi-au dat întotdeauna seama de nedreptăţile existente ; asupririle, suferinţele, molimele, năvălirile, revenind generaţie după generaţie, moartea lovind fără nici o deosebire, toate au generat imaginea unei lumi în care dreptatea, cu răsplata celor buni şi pedeapsa celor răi, este încă foarte departe, în care prezenţa divinităţii este oarecum stranie. De unde şi cuvîntul, auzit de la bătrîni, în Vrancea : „Dacă Dumnezeu n-are stă-pîn !" m, exprimînd revolta omului simplu în faţa relelor întocmiri pe care le suporta. Se adaugă şi feluritele obiceiuri, a căror realitate a fost urmărită iarăşi pînă în epoca cea mai recentă : descîntecele, deochiul, ursitoarele, semnele favorabile sau defavorabile etc. Domeniul de cercetare în această direcţie este foarte vast, datările privind îndeosebi începuturile unui obicei sau altuia sînt cel mai adesea imposibil de reconstituit. Toate adeveresc însă că fondul de credinţe străvechi, provenind cîteodată din preistorie, alteori din societatea dacică şi romană, a dăinuit şi de-a lungul evului mediu, în ţările române. Doctrina bisericii a coexistat cu aceste credinţe „păgîne". Este cert că biserica a desfăşurat, în secolele XIV-XV, ca şi în etapele următoare, o acţiune periodică de propagare a doctrinei sale, a preceptelor ei morale, a viziunii globale ce o oferea oamenilor despre viaţă, moarte, societate, lumea „viitoare'*. în acest sens amintim şi de organizarea propriu-zisa a mitropoliei muntene la 1359, de crearea, sub Radu cel Mare, a celor două episcopii — de Buzău şi Rîmnicul Vîlcea —, menite tocmai să asigure o mai bună conducere şi diriguire a parohiilor existente, de multiplicare şi difuzare a cărţilor de cult, de sporirea ctitoriilor de zid înlocuind pe cele de lemn etc. Dar educarea în spiritul învăţăturilor bisericii nu a reuşit să îndepărteze anume obiceiuri şi mentalităţi. Aşa este scheletul de cap de cal înfipt în parii gardului, 177 Cuvînt auzit de prof. C. C. Giurescu. 418
în apropierea caselor şi mai ales pe lîngă grădinile de zarzavat, pepenării sau vii, menite să îndepărteze fiinţele rele — cele nevăzute dar şi cele văzute — aducătoare de daune recoltelor. La fel, credinţa în caii lui Sîn Toader, altul decît sfîntul „oficial" al bisericii. Zilele de sărbătoare ale acestor cai trebuiau respectate, altminteri ei se răzbunau pe „vinovat". Sorcova a fost iniţial o ramură de pom, tăiată cu cîteva zile înainte de anul nou, ţinută în casă într-un vas cu apă, aşa încît mugurii se deschideau, întreaga ceremonie a pluguşorului aminteşte formele arhaice de organizare ale muncilor câmpului178. Asemenea şi obiceiurile de Sf. Gheorghe, cînd primăvara începe din plin : se credea că strigoaicele şi vrăjitoarele pot vătăma turmele şi, de aceea, duhurile rele trebuiau îndepărtate prin diferite practici. La fel şi prezenţa pomului în momentele importante din viaţa omului, căsătorie şi moarte ; sau mărturisirea păcatelor în faţa unui brad. Se adaugă obiceiul, atît de larg răspîndit, al jocurilor populare cu felurite măşti. în preistorie acestea au rolul unor „instrumente rituale de protecţie magică" folosite în procesul muncii (pescuit, vînătoare, domesticirea animalelor, cultura solului etc), pentru ca treptat măştile să devină „...instrumente complexe de reprezentări mitice în procesul diferenţial al ceremoniilor şi sărbătorilor ciclice asupra roadelor muncii şi, în cele din urmă, instrumente complexe de divertisment profan în toate celelalte împrejurări festive ale comunităţilor (de vîrstă, sex şi interese comune)"179. Amintim, deopotrivă, de mitul cosmogonic popular în care „facerea" pămîntului are loc pe o întindere nesfîr-şită de ape ce a precedat apariţia uscatului, prin confruntarea a două entităţi antagonice — divinitatea şi diavolul. Mit regăsit, cu variante, şi în alte zone din Europa, Asia şi chiar America de Nord şi care cunoaşte primele sale elaborări tot în preistorie 180.
Yüklə 6,23 Mb. Dostları ilə paylaş:
|