Dinu C. Giurescu Ţara românească

419

Astfel de credinţe — prin însăşi originea lor stră­veche — le socotim existente şi în secolele XIV—XV. O mărturie în plus ne aduce o lege din 1765 ¹⁸¹, unde ci­tim : „în tot chipul condamnăm rătăcirile locale şi super­stiţiile şi obiceiurile diavoleşti care stăruie să se practice în ţara aceasta.

Condamnăm sărbătoarea care se ţine timp de cinci săptămîni după Paşte, în fiecare zi de joi a săptămînii, precum şi sărbătoarea care ţine tot atunci iarăşi timp de trei săptămîni în fiecare zi de marţi, pentru că acele săr­bători ale acestor două zile seamănă cu calendele, cu vota şi brumalia, care erau sărbători ale paginilor şi sînt oprite de sfîntul sinod tru'lan ^^...

Hotărîm ca în viitor să nu se mai facă paparude pe care le opreşte lămurit amintitul canon, cînd hotărăşte ca să nu se facă de către femei joc public". Şi interdic­ţiile continuă, privind rusaliile, drăgaica, brezaia, focurile aprinse de anume sărbători religioase etc.¹⁸³.

Dacă nu se părăsesc astfel de „crezuri şi superstiţii", legea din 1765 prevede, pentru femei, închiderea la mă­năstire — după ce vor fi plimbate prin tîrg şi supuse oprobiului public ; iar pentru bărbaţi bătaia şi trimiterea la ocnă. Text revelator pentru vechimea acestor obiceiuri, pe care le arată ca venind din antichitatea păgînă. Le putem socoti în fiinţă şi în secolele XIV—XV (deşi mărturia citată este din 1765), deoarece altminteri ră-mîne fără explicaţie cum s-au putut cristaliza aceste obi­ceiuri şi credinţe de-a lungul secolelor XIV—XVIII, în­tr-o etapă în care controlul bisericii, cu ideologia ei, au mers accentuîndu-se permanent.

De foarte veche origine era şi amintirea morţilor. Donatorii de bunuri şi averi — am avut mai înainte exem­ple — înscriu o clauză anume, să fie pomeniţi cu regula­ritate, cu familiile lor, de ctitoria beneficiară. Pomelni­cele sînt alcătuite de timpuriu, iar prezenţa primilor Basarabi în exemplarele scrise mai tîrziu, în secolele XVII sau XVIII, arată tocmai vechimea unor astfel de liste. Obiceiul de a pregăti coliva este trecut într-un act de la finele secolului al XV-lea : „Pe voi vă rugăm, o atot-

¹⁸¹ Din Ţara Românească, domn fiind Ştefan Racoviţă.

¹⁸² Al şaselea.

¹⁸³ Traducere din greacă de V. Grecu şi Gh. Cronţ ; text re­
produs după R. VULCĂNESCU, Etnologia juridică, p. 279.

420

Norme juridice. „Legea"

cinstite părinte egumene şi cu preoţii... şi toţi stareţii, cîţi fraţi se află în sfînta mănăstire — scrie Radu cel Mare în 1495—1496 cînd dăruieşte 3 000 de aspri pe an la Rusicon -de la Athos — dacă poate să vă fie fără supă­rare, să scrieţi în pomelnicul sfintei proscomidii pe bu­nicii noştri : Io Vlad voievod şi monahia Eupraxia şi pe părinţii : monahul Pahomie şi maica monahia Samonida şi eu Io Radul voievod şi soţia mea, doamna Cătălina şi fraţii : Vladul şi Mircea şi să ni se cînte împreună sfînta liturghie cu colivă şi băutură într-o zi din săptămînă, care o veţi binevoi..."¹⁸⁴ (subl. ns., D.C.G.).

Se credea, foarte probabil, în blesteme. Cum se rosteau ele în popor nu mai avem vreo mărturie. In schimb, sînt consemnate cele „oficiale", cînd se face apel la divinitate pentru a pedepsi pe cel ce ar încălca hotărârile domneşti. Că'cătorul hrisovului să fie umilit şi ucis şi, cum această pedeapsă n-ar fi fost de ajuns, să aibă parte şi de bleste­mele sinodului de la Niceia şi socotit aidoma apostolu­lui renegat Iuda, a ereticului Arie şi altor necredin­cioşi. Formula, cu variante, se înscrie de zeci de ori în acte ¹⁸⁵.

Ameninţări la fel, însoţite uneori şi de cuvinte tari, erau trecute cîteodată şi în corespondenţa oficială. Adre-sîndu-se conducerii şi tuturor locuitorilor din Braşov, Ba-sarab cel Tînăr porunceşte să se scrie, în loc de adresă : „Cine va ceti această carte şi nu va spune (ce este într-însa) săracilor şi tuturor oamenilor, mici şi mari, acela lepădat să fie de legea lui şi blestemat să fie de Dum­nezeu" ¹⁸⁶.

Ce norme juridice reglementau relaţiile sociale şi econo­mice ? în documentele secolelor XIV—XV revine un termen — legea (în textul slavon 3jkoh), cu un în­ţeles general de normă, de regulă, de reglementare obliga­torie, dar cu o sferă de aplicabilitate diferenţiată după destinatar sau obiectul (domeniul) reglementării. Dife­renţiere socială în primul rînd. Sătenii dependenţi erau supuşi unui ansamblu de îndatoriri faţă de stăpînu'l feu­dal, binecunoscut în acea epocă sub denumirea globală

¹⁸⁴ Doc. din 1495—1496, DRH, B, I, p. 427 (nr. 263). Radu
cel Mare, fiul lui Vlad Călugărul ; nepot al lui Vlad Dracul,
strănepot al lui Miroea cel Bătrîn.

¹⁸⁵ Doc. din 1401—1406, DRH, B, I, p. 58 (nr. 24).

¹⁸⁶ I. BOGDAN, op. cit., p. 153.

421

de „lege rumânească" : „...cine va umbla dintre ţărani pe acei munţi mănăstireşti¹⁸⁷ — atrage atenţia Radu cel Frumos — ei să plătească călugărilor ce este legea rumânească, după spusa domniei mele..."¹⁸⁸ (subl. ns., D.C.G.). Lege bine ştiută de toţi, de vreme ce simpla ei menţiune, într-un act oficial, al domniei, era sufici­entă ca să oblige categoria socială în cauză la împlinirea unor obligaţii faţă de feudal. Altă „lege" au orăşenii : ea este implicit înţeleasă — deşi termenul nu este folosit — în reglementarea acordată de Dan al II-lea tîrgovişte-nilor, pentru negoţul lor înlăuntrul ţării, cînd voievodul adaugă, la finele actului „...cum aţi dat în zilele vechilor domni, astfel şi acum" ¹⁸⁹. Alteori, reglementările pri­vesc relaţiile sociale în corelaţie cu anume sectoare de producţie, de activitate. Renta feudală se percepea după norme statornicite prin tradiţie ; întărind ctitoriei de la Bistriţa ocinile, Vlad Călugărul adaugă : „...ci să se amestece egumenul şi cu trimişii lui la acele sate ¹⁹° şi ce vor avea nevoie, după lege să-şi ia de la ele..." ¹⁹ⁱ (subl. ns., D.CG.). Autoritatea politică nu dă alte precizări, deoarece fiecare ştia ce urma să ia mănăstirea — în ma­terie de dijme, dări şi munci — de la satele dependente. Situaţie similară privind braniştea aflată în posesiunea unui feudal ; dăruind braniştea domnească de la Slatina ctitoriei de la Glavacioc, Vlad Călugărul adaugă : „Iar cine va intra, el să plătească sfintei mănăstiri, ce-i va fi legea"¹⁹² (subl. ns., D.C.G.). Formulare aidoma pentru obligaţiile satului Pulcovţi faţă de domnie : „Şi încă, cum este legea, 3 zile să pescuiască domniei mele mo­runii, şi acesta o slobod, ca să fie mănăstirii" citim în­tr-un hrisov ai lui Mircea cel Bătrîn¹⁹³ (sulb. ns., D.C.G.). în sfîrşit, reglementările comerciale externe sînt la fel cuprinse „Scrie domnia mea vameşilor din Prahova şi astfel vă porunceşte domnia mea (Dan al II-lea) : iată, care lege a fost pusă de Mircea voievod, aceeaşi lege

187 ^j Tismanei.

¹⁸⁸ Doc. din 28 iul. 1470, DRH, B, I, p. 231 (nr. 137).

¹⁸⁹ Doc. din 1424—1431, ibidem, p. 109 (nr. 55).

¹⁹⁰ Ale mănăstirii.

¹⁹¹ Doc. din 16 mart. 1494, DRH, B, I, p. 405 (nr. 247).

¹⁹² Doc. din 4 sept. 1495, ibidem, p. 416 (nr. 256).

¹⁹³ Doc. din 11 mai 1409, ibidem, p. 76 (nr. 35).

422

o dă şi domnia mea braşovenilor"¹⁹⁴ (subl. ns., D.CG.).

Sau Vlad Călugărul : „...au venit soli de la bunii noştri
prieteni, pîrgarii din Braşov, şi ne-au cerut să întărim
I vechea lege, care a fost în vremea altor domni şi în

\ vremea fratelui meu Radul voievod..."¹⁹⁵ (subl. ns.,

> D.C.G.). „Legi" diverse, diferenţiate după autoritatea de

i la care emană, după categorii sociale, după obiectul lor,

aşa încît unele cercetări evidenţiază „structura pluralistă" a dreptului feudal în ţările române, ca, de altfel în în­treaga Europă medievală ¹⁹⁶.

Norme O precizare a lor, dat fiind cuprinsul limitat al actelor juridice de cancelarie, nu poate fi făcută decît în anume sectoare. scrise Cel dinţii, în mod firesc, este în legătură cu pămîntul. Conflictele provocate de întinderea unor ocini, se rezolvau prin hotărnicie, efectuată de hotărnici. Cînd Tismana îşi vede încălcate „drepturile" privind pescuitul şi păşunaful, stareţul face apel la domnie care hotărăşte : „De aseme­nea şi jupan Brata să-i fie hotarnic, pentru că a fost şi acest sudeţ al Jiului" ¹⁹⁷. Un boier de frunte este chemat de autoritatea supremă a statului în sprijinul unuia din­tre marii feudali ai ţării, amintita mănăstire. La fel pro­cedează şi egumenul Coziei, Simion : Radu cel Frumos trimite pe dregătorii săi, Drăgoi şi Goe din Făcăieni, Gureş din Fraţileşti, Petre pîrgarul şi Buduşlov din oraşul Floci pentru a „da hotar" pe apă¹⁹⁸; se mai zice şi „a aşeza hotar" ¹⁹⁹. Lipsesc, evident, pentru secolele XIV şi XV, amănunte asupra felului cum decurge operaţia propriu-zisă, ce reguli erau observate pentru ca actul să dobîndească, pe plan juridic, efecte depline.

Adeverirea drepturilor asupra unei ocini se împlinea cu ajutoru/ jurătorilor : 4, 12 sau 24 martori, chemaţi să certifice temeiul cuiva în stăpînirea unui sat, a unui loc.

¹⁹⁴ Doc. din 23 oct. 1422, DRH, B, I, p. 101 (nr. 50).

^ns Doc. din 15 nov. 1482, ibidem, p. 295 (nr. 182).

^U'^B VAL. AL. GEORGESCU, Preempţiune_a în istoria drep­tului românesc, Bucureşti, 1965, pp. 31—32 ; IDEM, La place de la coutume dans le droit des etats feodaux roumains de la Valachie et de Moldavie jusqu'au milieu du XVII" siecle, în RRH, VI, 1967, nr. 4, pp. 557—559 şi 583.

¹⁹⁷ Doc. din 23 nov. 1406, DRH, B, I, p. 71 (nr. 32). Cf.
pp. 419—420 (nr. 259).

¹⁹⁸ Doc. din 15 ian. 1467, DRH, B, I, p. 224 (nr. 131).

¹⁹⁹ Doc. din 9 ian. 1499, ibidem, p. 471 (nr. 289).

423

Cei desemnaţi să depună mărturie trebuiau să fie mai ales din părţile locului, cei mai în măsură să cunoască realităţile terenului. Asemenea adeveriri se efectuau şi pentru proprietăţi mănăstireşti²⁰⁰ şi pentru laici²⁰¹. Pro­cedura se aplica şi în cazuri de litigiu asupra unei pro­prietăţi ²⁰² ; partea nemulţumită trebuia să găsească, pen­tru a-şi dovedi dreptatea, un număr dublu de jurători. Cum face stareţul Matei al Tismanei în procesul său cu un Petre 203.

La trecerea pămîntului de la un stăpîn la altul, cîteva instituţii juridice sînt evidenţiate de actele secolelor XIV şi XV.

în primul rînd, protismisis-u\, numit şi drept de pre-empţiune, de răscumpărare, de retract, de precumpărare, de precumpărare şi răscumpărare. Prima denumire, luată din literatura juridică bizantină, apare în cate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ; celelalte în cercetări moderne ²⁰⁴. Ele desemnează, toate, o instituţie cu origini din perioada migraţiunilor (dacă nu mai vechi) ²⁰⁵ şi care dispare, treptat, abia după 1840²⁰⁶. Prin protimisis se înţelege dreptul unor anume categorii — rude de dife­rite grade, devălmaşi, megieşi etc. — de a avea prioritate faţă de străini la cumpărarea unor ocini sau la dobîndi-rea unor beneficii, rezultate din relaţiile sociale ale vremii (veniturile scoase de la rumâni, proprietatea asupra ro­bilor etc.) ²⁰⁷. Instituţia este generală în Europa medie­vală ²0^g. Ea este cu mult anterioară constituirii statelor feudale centralizate ale Ţării Româneşti şi Moldovei ; me­nirea ei principală, mai ales în perioada anterioară în-

²⁰⁰ Doc. din 10 apr. 1493, ibidem, p. 382 (nr. 236).

²⁰¹ Doc. din 12 iun. 1472, ibidem, p. 235 (nr. 140). Cf.
pp. 264, 294, 317, 368, 408, 409, 448, 452—453, 466—467
(nr. 160. 181, 197, 229, 239, 249, 250, 274, 278, 286). Denumirea
de ,,jurători" nu se regăseşte ca atare în actele secolelor XIV
şi XV, dar documentele arată că boierii adeveritori „au jurat"
în pricina respectivă.

²⁰² Doc. din 14 iul. 1500, ibidem, p. 493 (nr. 302).

²⁰³ Doc. din 7 ian. 1490, ibidem, p. 357 (nr. 222).

²⁰⁴ VAL. AL. GEORGESCU, Preempţiunea..., p. 13. Lucrare
fundamentală pentru cunoaşterea întregii instituţii, de la origini
la dispariţie.

²»s Ibidem, pp. 19—29.

206 Ibidem, p. 360 şi urm. ■■■

²« Ibidem, pp. 12—13. '■'■

²»s Ibidem, p. 21 şi nota 7.

424

temeierii statului, era de a exercita un control şi juridic, şi în fapt asupra circulaţiei unor bunuri de maximă im­portanţă economică — în primul rînd pământul — şi care intrând sub stăpînirea unui străin — ar fi putut pre­judicia interesele colectivităţii în cauză²⁰⁹. Primele ştiri documentare se referă la dreptul de protimisis ca la o realitate de la sine înţeleasă şi care trebuie invocată mai ales în cazul în care se creează o excepţie de la apli­carea obişnuită a ei. Cînd jupanul A'ldea si soţia sa Bisa — amintiţi şi anterior — închină, în 1392, satul Cireaşov mănăstirii Cutlumuz, ei sînt obligaţi să înscrie în actul solemn de donaţie următoarea clauză :

„De aceea, să nu se amestece de acum nici fratele nostru, nici rudă, nici văr, nici nimeni dintre rudele noastre". Dacă s-ar încumeta cineva dintre rude, sau al­tul — fie chiar şi domnul ţării — „să turbure satul", acela să fie blestemat şi părtaş — în lumea „viitoare", cu Iuda şi Arie²¹⁰ (subl. ns., D.C.G.). Referire expresă, aşadar, că nimeni din cei îndrituiţi nu ar mai putea ataca dania, tocmai fiindcă în cazul citat se abrogă, practic, exercitarea dreptului de preempţiune.

Aceeaşi excepţie o instituie însuşi Mircea cel Bătrîn — aşadar cea mai înaltă autoritate a statului — în fa­voarea Goziei : „...oricine se va închina cu sufletul şi cu averea lui la mănăstirea de la Cozia sau boier sau sluga domniei mele sau cneaz sau alt om numit sărac să nu cuteze din neamul lui sau din rudeniile acelui om să ceară socoteală, nici să spună un cuvînt pentru aceas­ta..." — sub sancţiunea primirii a mare rău şi urgie de la domnie²¹¹ (subl. ns., D.C.G). Urmaşul şi fiul lui Mircea, Mihail voievod, înnoieşte prevederea, extinzînd-o însă : alături de sat sau ocină sau ogoare, sînt prevăzute, printre donaţii, şi casa, vitele, moara, „fie orice" — cu precizarea că nici fiul donatorului, nici fratele, nici ne­potul său „...nici nimeni să nu cuteze să spună nici un cuvînt despre aceasta..." ²¹².

Reţinem că excepţia de la preempţiune se instituie prin hotărîrea domnului sau cu ştirea lui, în favoarea

²⁰⁹ Ibidem, p. 12.

²¹⁰ Doc. din 21 nov., DRH, B, I, p. 47 (nr. 19). Cf. VAL.
AL. GEORGESCU, op. cit., p. 39.

²¹¹ Doc. din 1402—1418, ibidem, p. 62 (nr. 27).

²¹² Doc. din 22 iun. 1418, DRH, B, I, p. 87 (nr. 42).

425

sporirii unui domeniu mănăstiresc şi în dauna celor legal îndrituiţi a beneficia de transmisiunea bunurilor în cauză ; că formulările utilizate de cancelarie pentru a desemna preempţiunea sînt : „...să nu se amestece — să nu cuteze să ceară socoteală... nici să spună un cuvînt". Alte de­talii nu mai aflăm din documentele secolelor XIV şi XV ; numeroase informaţii şi cazuri foarte variate de aplicare sînt consemnate în scris îndeosebi după 1550 şi în con­tinuare, pînă în pragul epocii moderne ²¹³.

în materie de succesiuni, situaţia cea mai frecventa, pînă către 1500, este aceea în care fiii stăpînului oci-nei²¹⁴ sînt confirmaţi alături de părintele lor, în drep­turile asupra pămîntului sau satului respectiv. Cazul re­vine adesea în documentele interne din amintita pe­rioadă ²¹⁵.

Uneori şi fetele sînt trecute cu drepturi egale alături de băieţi²¹⁶. Cea dintîi formulare explicită o citim în 1456, cînd mai multe sate sînt întărite de Vladislav al II-lea jupanului Mogoş „...cu fiii lui şi fiicele lui" ²¹⁷. Se adaugă şi prevederea prin care fiicele sînt considerate ca ţinînd locul fiilor (cînd aceştia lipsesc) la stăpînirea bunurilor, formula curentă fiind : „Şi fiicele lui Radoslav, Marina şi Stana să fie în loc de fii asupra ocinelor şi asupra întregii averi"²¹⁸ (subl. ns., D.C.G.). Cîteodată, operaţia are loc între un frate şi surorile lui : „Şi după aceea — scrie Radu cel Mare — a venit Roman îna­intea domniei mele, de a aşezat pe surorile lui, Măria şi Marga, peste partea lui şi peste vie şi peste toată marfa şi peste toată averea, oricît are Roman", cu condiţia ca

²¹³ VAL. AL. GEORGESCU, Preempţiunea..., pp. «—51 şi
capitolele următoare cuprinzînd şi bibliografia problemei.

²¹⁴ Uneori şi fraţii săi sau nepoţii titularului actului.

²¹⁵ Vezi DRH, B, I, pp. 152, 174, 180, 182, 185, 196, 204,
221, 223, 225, 227, 228, 230 etc. (nr. 87, 99, 103, 104, 105,
112, 118, 129, 130, 132, 134, 135, 136 etc. etc).

²¹⁶ G. FOTINO, Contributions ă Vetudes des origines de l'an-
cien droit coutumier roumain..., pp. 228—253.

²¹⁷ DRH, B, I, p. 197 (nr. 103). Cf. pp. 310, 315, 320—321,
344, 346—347, 369, 376, 423 (nr. 191, 195, 200, 215, 217,
230, 234, 262).

²¹⁸ Doc. din 12 nov. 1463, ibidem, p. 208 (nr. 122). Alte
exemple la pp. 284, 329, 397, 399, 412, 477, 481, 484, 493,
494 (nr. 175, 204, 244, 245, 253, 292, 294, 296, 302).

426

_I

beneficiarele să intre în stăpînirea bunurilor numai la moartea fratelui lor²¹⁹ (subl. ns., D.C.G.).

La deschiderea unei succesiuni, în anume cazuri de desherenţa (lipsa descendenţilor direcţi în linie bărbă­tească), ocinele în cauză reveneau „de jure" domniei. Voievodul putea lînsă să renunţe la acest drept al său în favoarea unor descendenţi ai celui răposat²²⁰. Această renunţare a domniei este exprimată prin formula : „Şi oricăruia dintre dînşii i s-ar întîmpla moarte, prădalica la dînşii să nu fie, ci să fie ocina celor rămaşi" ²²¹. Se fac uneori şi precizări : „Şi la dînşii prădalica să nu fie, cîtă vreme se va mai afla dintr-înşii măcar o fiică" ²²². Sau, în cazul unei înfrăţiri, dacă se iveşte desherenţa completă pe linie bărbătească a uneia dintre părţi, atunci bunu­rile revin celeilalte părţi (tot parte bărbătească) ²²³. Re­gulile de succesiune astfel precizate privesc ocinile, satele, pămînturile ²²⁴, indiferent de temeiurile dreptului de pro­prietate (cumpărare, înfrăţire, confirmare, dobîndirea unor ocini pentru slujba îndeplinită către domnie, zestre, moştenire etc. ²²⁵).

De notat cum este explicată expresia „prădalica să nu fie" —■ în traduceri româneşti din secolele XVIII—

2¹» DRH, B, I, p. 490 (nr. 299), doc. din 23 apr. 1500.

²²⁰ I. NĂDEJDE, în „Pandectele române", V, 1926, p. 199
şi urm. şi I. C. FILITTI, Predaiica să nu fie, în R1R, II, 1932,
nr. 3, pp. 337—345, unde se discută şi diferitele interpretări
date formulei.

²²¹ Doc. din 17 ian. 1469, DRH, B, I, pp. 226—227 (nr. 233).

²²² Doc. din 27 nov. 1487, Ibidem, p. 334 (nr. 209). Cf.
p. 284 (nr. 175), p. 337 (nr. 211).

²²³ Doc. din 9 iul. 1492, ibidem, pp. 369—370 (nr. 230).
Similar şi la pp. 376—377 (nr. 234).

²²⁴ V. COSTĂCHEL, Les immunites..., pp. 61—64, consi­
deră că formula „prădalica să nu fie" .priveşte păimnturi stă-
pînite de boieri ca un „beneficiu", similar celui acordat vasalilor
din feudalitatea central şi vest-europeană ; „...la elause qu'il
n'y ait pas de restitution represente l'autorisation du prince de
tourner le principe d'heritage d'apres lequel, dans certains cas
de desherence masculine, les benefices, bien que devenus here-
ditaires, revenaient au prince" (p. 63).

²²⁵ Ceea ce arată că renunţarea domnească nu privea numai
pămînturile deţinute ca beneficiu, cum arată V. COSTACHEL
(vezi nota precedentă) : DRH, B, I, pp. 204, 208, 236, 239,
264, 276, 288, 304, 307, 309, 314, 320, 346, 363, 397, 409,
423, 453, 467, 469, 477, 481, 484, 490 (nr. 118, 122, 140,
143, 160, 170, 178 187, 189, 190, 194, 199, 216, 226, 244,
250, 262, 278, 286, 288, 292, 294, 296, 299).

427

XIX : „Şi de li se va întîmpla şi moarte, ocină să nu se vinzâ, ci să fie celor ce le vor rămânea în urmă"²²⁶ (subl. ns., D.C.G.). Intr-un hrisov de la Vlad Călugărul, tălmăcit la 1812 : „Şi oricăruia dintr-înşii mai înainte i se va întîmpla moarte, moşiile să fie celor ce au rămas, iar vinzare între ei să nu fie, pînă cînd să va afla un copil din sămînţa lor"²²⁷ (subl. ns., D.C.G.). în alte două traduceri, „vînzarea" este înlocuită prin „...ceartă întru dînşii să ou fie"²²⁸ sau „între dânşii prigonire să nu fie" ²²».

Mai întîlnim şi cazuri speciale, îndeosebi în legătură cu aşezămintele religioase. Mai multe ocini sînt cumpărate de jupanul Draghici şi dăruite ctitoriei de la Cricov. Dar dacă, în vreo împrejurare, mănăstirea ar fi desfiin­ţată ? (după formula timpului „stricată"). Atunci dom­nul hotărăşte ca la „...ocinele şi cu vînăriciul care sînt mai sus scrise, prădalica să nu fie, ci să fie ale cinsti­tului jupan Draghici cu fiul lui jupan Stoica şi încă după aceea, ori câţi fii îi va lăsa Dumnezeu şi nepoţilor lui, jupan Radul, şi jupan Vintilă..." ²³°.

Ocinile dobândite pe această cale se numeau, chiar în terminologia vremii, „prădalice"²³¹, iar transferul de proprietate era, fireşte, deplin, noul beneficiar avînd lati­tudinea să dispună de ele cum va socoti mai bine. Mai multe părţi din satul Miceştii sînt confirmate lui Roman şi fraţilor lui de Vlad Călugărul, care adaugă : „încă au venit 12 boieri şi au dat-o cum că este prădalica dom­nească, iar domnia mea am dat-o lui Stoica vornic, iar jupan Stoica vornic a dat-o celor mai sus scrişi dina-

²²⁶ Doc. din 1486—1487, traducere din secolul al XVIII-lea,
ibidem, p. 321 (nr. 200). Cf. p. 331 (nr. 206).

²²⁷ Doc. din 20 iun. 1489, ibidem, p. 347 (nr. 217).

²²⁸ Doc. din 23 febr. 1491 tradus în 1741—1742, DRH,
B, I, p. 365 (nr. 227).

²²⁹ Doc. din 19 apr. 1495 traducere din secolul XIX, ibidem,
p. 412 (nr. 253). Totuşi, în ambele cazuri, documentele dau
precizări asupra felului cum se va face succesiunea asupra ru­
delor care urmează a stăpîni pămmturile. Pentru diferitele re­
guli de succesiune, mai ales cu exemplificări din secolele
XVI—XVII, D. MINEA, L. T. BOGA, Cum se moşteneau
moşiile In Ţara Romanească pînă la sfîrşitul secolului al XVI-lea...,
în „Cercetări istorice", VIII-IX (1932—1933), nr. 2,
pp. 164—197 şi nr. 3, pp. 84—238.

²³⁰ Doc. din 10 sept. 1486, DRH, B, I, p. 322 (nr. 201).

²³¹ Doc. din 5 nov. 1465, ibidem, p. 221 (nr. 129).

428

intea domniei mele, căci i-au fost slugi" ²³². Ocinile do-bîndite de domnie prin efectul prădalicii, sînt trecute în cazul de faţă de două ori altor stăpîni.

Documentele secolelor XIV şi XV dau şi alte infor­maţii în materie juridică. Este atestat un caz de înfiere propriu-zisă. Mircea cel Bătrîn aprobă ca ocinile jupa­nului Vîlcu să fie „nedespărţite" de acelea ale răposa­tului boier Stanciul ; în schimb, Vîlcu adoptă pe urmaşii lui Stanciul : „Şi copiii lui Stanciul să fie fiii jupanului Vîlcul în locul fiilor născuţi, asupra tuturor ocinilor şi asupra întregii averi, ca şi fiii născuţi". Dacă tatăl adop­tiv va avea la rîndu-i urmaşi ? Atunci „copiii lui Stan­ciul şi ai lui Vîlcul să fie fraţi, unii ca şi alţii, peste toate" ²³³. înfierea acorda, aşadar, drepturi depline celor ce beneficiau de ea.

Dar văduva care s-ar recăsători ? Tot documentul citat dă răspunsul : „Iar soţia lui Stanciul, dacă-i va plăcea să ia bărbat, să fie volnică să ia, însă în afară de ocine". Recăsătorirea anula pentru văduva în cauză orice drept de revendicare asupra averii primul ei soţ. Text de ceartă însemnătate ; el rezumă o dispoziţie din manualul Pro-cheiros Nomos (capitolul 4, titlul VI), elaborat încă din anii 867—879 sub Vasile I Macedoneanul²³⁴ şi aduce astfel o primă dovadă a utilizării legislaţiei bizantine în Ţara Românească, încă din secolul al XlV-lea²³⁵. O altă dovadă ne-o aduce scandalul din familia clucerului Ianăş, din timpul lui Vlad Călugărul. Dregătorul amintit îşi alungă soţia, Măria, pentru că a fugit cu o slugă şi confiscă în folosul său satul Odobeşti, adus de Măria ca zestre. Mai tîrziu, Stan şi Tatul, nepoţii celei repudiate, deschid acţiune pentru redobândirea satului. Voievodul Vlad Călugărul, împreună cu divanul judecă pricina în 1533 şi resping acţiunea amintiţilor nepoţi ai Măriei.

Or, decizia de confiscare a pămîntului celei vinovate de adulter, considerată ca luată „după legea veche"²³⁶

²³² Doc. din 13 iul. 1482, ibidem, p. 294 (nr. 181).

²³³ Doc. din 1389—1400, DRH, B, I, pp. 30—31 (nr. 11).

²³⁴ N. SMOCHINĂ, Le Procheiros Nomos..., p. 202.

²³⁵ Este concluzia studiului lui N. Smochină.

²³⁶ Doc. din 5 sept. 1533, DIR, XVI, B, II, p. 145 (nr. 145)
şi N. SMOCHINĂ, op. cit., p. 205.