Dumnezeiasca Liturghie – „Mărgăritarul de mare preț”

Dumnezeiasca Liturghie – „Mărgăritarul de mare preţ”

de Pr. Michael Harper

Închipuie-ţi că într-o zi ţi-ai deschide cutia poştală şi ai găsi o scrisoare de la o persoană (vedetă) bine-cunoscută, care te invită la cină la Hotelul Savoy¹. Câtă încântare! Poate ţi-ai înrăma invitaţia şi le-ai povesti prietenilor despre ea. Mai ales, te-ai asigura că ajungi la timp la întâlnire.

Dumnezeiasca Liturghie este o invitaţie la cină de la Împăratul împăraţilor. S-ar putea ca locul să fie mai modest decât un hotel de lux. Dar realitatea e că suntem mutaţi în cer de Duhul Sfânt încă de pe pământ şi strălucirea ospăţului întrece orice poate face un om. În cuvintele unui cântec pe care l-am învăţat cu mulţi ani în urmă: „Dumnezeu şi omul stau la masă împreună”. În plus, invitaţia lui Dumnezeu pentru noi nu e valabilă pentru o singură ocazie, ci ne putem întâlni cu El frecvent.

Ortodocşii o numesc „Dumnezeiasca Liturghie”, dar creştinii occidentali folosesc alte denumiri, iar concepţia lor despre ea diferă în unele feluri faţă de cea ortodoxă. Romano-catolicii o numesc „Missă”, anglicanii „Sfânta Comuniune”, iar alţii „Cina Domnului”. Termenul „Euharistie” („mulţumire” în greacă) se foloseşte mai mult decât oricare altul pentru a desemna această slujbă. Toate aceste cuvinte ne spun câte ceva despre sensul ei.
Ea are anumite caracteristici pe care mi-aş dori să le observaţi:
• Dumnezeiasca Liturghie este unică şi incomparabilă.

• Peste 70% din slujbă constă din citate şi trimiteri (aluzii) din Biblie.

• Este încărcată de cea mai captivantă acţiune, mişcare şi simbolism.

• Dumnezeiasca Liturghie este reprezentarea întregii iconomii a mântuirii.

• Este de-a dreptul fermecătoare – este un mărgăritar de mare preţ.
Suport vizual nr. 1: Cina cea de taină – Frescă de la Voroneţ
Întemeiată de Hristos – o necesitate pentru Biserică
Încă din primele zile ale Bisericii, această slujbă s-a aflat în centrul vieţii tuturor creştinilor. Când Iisus Hristos a luat cina cu ucenicii Lui în ajunul prinderii şi răstignirii Sale: „A luat pâinea şi, mulţumind (de aici provine în originalul grecesc termenul de „euharistie”), a frânt-o şi le-a dat-o, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi, aceasta faceţi întru pomenirea Mea” (Lc. 22, 19).
Astfel Biserica a văzut de la bun început această slujbă ca pe răspunsul credincios şi ascultător la porunca lui Hristos. Este un imperativ dumnezeiesc, fiindcă în Dumnezeiasca Liturghie ne întâlnim cu Domnul şi ne împărtăşim cu El. Nu avem de ales, dacă voim să trăim veşnic în El.
Evenimentele care s-au petrecut atunci au fost strâns legate de sărbătoarea evreiască a Paştelui. Paştele amintea în fiecare an de izbăvirea poporului evreu din robia egipteană. Se jertfeau miei pentru a comemora acest eveniment. Acum Mielul lui Dumnezeu Se jertfea pentru izbăvirea tuturor neamurilor din robia păcatului şi de sub tirania Satanei. Sfântul Pavel se referă la Hristos ca la „Mielul nostru de Paşti” care a fost jertfit (I Cor. 5, 7).
Dumnezeiasca Liturghie este Ospăţul Noului Legământ la care Hristos ne invită ca să avem părtăşie cu El.
Cu toţii am fost învăţaţi să ne bucurăm de petrecerile speciale oferite cu ocazia zilelor de naştere, aniversărilor, reuniunilor, a victoriilor sportive şi aşa mai departe. Dumnezeiasca Liturghie este banchetul care ne aminteşte permanent că Hristos a venit, că a murit pentru păcatele noastre şi că a înviat din morşi a treia zi. Dar e mult mai mult decât o comemorare – e o experienţă mereu nouă a dragostei lui Dumnezeu pentru noi toţi, „revărsată în inimile noastre” cum zice Sfântul Pavel – o nouă intrare în bucuria şi realitatea mântuirii. În timpul slujbei suntem învăluiţi de pacea lui Dumnezeu.

Nu suntem, prin urmare, surprinşi să vedem că Euharistia este menţionată ca parte din viaţa Bisericii începând cu ziua Cincizecimii. În Fapte 2, 42, imediat după venirea Duhului Sfânt pentru a întări Biserica la Cincizecime, citim că: „Stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Vedem astfel că Biserica a fost de la bun început profund liturgică. Putem afirma simplu că obştea creştină este o comunitate euharistică.

Că Dumnezeiasca Liturghie era esenţială pentru viaţa celor mai timpurii comunităţi creştine putem deduce din importanţa pe care i-o dă Sfântul Pavel în I Cor. 11, 23-32. Acolo afirmă că primise această învăţătură „de la Domnul”. Foloseşte practic aceleaşi cuvinte pe care le rostise Hristos la Cina cea de Taină, dar adaugă un avertisment privind posibilitatea unor abuzuri, respectiv a consumării Pâinii şi a Potirului „cu nevrednicie”.
Astfel, în Noul Testament vedem rolul vital pe care îl juca această slujbă în viaţa primilor creştini. Ea continuă să joace acelaşi rol în Biserica Ortodoxă până astăzi.
Suport vizual nr. 2: Lumânări
Imagini şi sunete
Dacă intrăm în orice biserică ortodoxă observăm imediat frescele viu colorate care acoperă pereţii, lumânările aprinse, mirosul de tămâie. Înaintea Liturghiei se oficiază de obicei Utrenia, iar când slujba aceasta se sfârşeşte, corul/strana continuă să cânte.
Participăm la toate acestea închinându-ne şi sărutând icoanele şi aprinzând lumânări: acesta este un semn că recunoaştem pe Hristos ca fiind „Lumina lumii”, că Îi cerem să ne lumineze şi este, totodată, un simbol al rugăciunii noastre pentru oamenii pe care-i cunoaştem. Credincioşii circulă liber, simţindu-se ca acasă. Prin închinarea înaintea icoanelor şi sărutarea lor, prin ridicarea copiilor ca să se poată închina şi ei, prin salutarea celorlalţi, ei îşi arată în chipuri omeneşti şi trupeşti credinţa în Dumnezeu şi iubirea pentru El şi tot poporul lui Dumnezeu.
Ce facem noi - şi ce se întâmplă?
La această slujbă avem parte de o întâlnire dublă: ne întâlnim cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar şi întreolaltă pentru „Sfânta Comuniune”. Atât la începutul, cât şi la sfârşitul slujbei invocăm Sfânta Treime. Slujba începe şi se încheie cu Treimea. În introducere, preotul proclamă „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”. La sfârşit, preotul binecuvintează poporul cu o formulă adăugată mai târziu în practica greacă şi antiohiană: „Sfânta Treime să vă păzească pe voi pe toţi!”
Viaţa pe pământ se poate dovedi grea şi istovitoare pentru noi. Ne îngrijorăm, obosim şi suntem stresaţi. Adesea venim la slujbe cu inima apăsată. Ne simţim, cum zice Scriptura, „pământeşti” (I Cor. 15, 47). Cineva scria despre asta: „Din întuneric o voce mi-a şoptit: Zâmbeşte şi bucură-te; ar putea fi mai rău! Aşa că am zâmbit şi m-am bucurat şi, iată, a fost mai rău”.
Suport vizual nr. 3: Ectenie
Însă prin slujba aceasta pătrundem în cer încă de pe pământ. Ce înseamnă asta? În prima ectenie, numită Ectenia Mare, diaconul zice: „Cu pace Domnului să ne rugăm”. Iar prima cerere este „Pentru pacea de sus”. Astfel ne încredinţăm grijile noastre lui Dumnezeu şi intrăm în odihna Lui. Nicolae Cabasila, un tâlcuitor bizantin al Liturghiei, se referă la ectenia aceasta şi sugerează că, dacă ne-am pregătit cum se cuvine, prin tăcere, rugăciune şi post, deja vom fi intrat în acea odihnă şi pace. Precum zicem în cântarea Heruvicului, „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim”.
Sfântul Gherman al Constantinopolului scria: „Biserica este cerul pământesc în care sălăşluieşte şi Se plimbă Dumnezeul cerurilor”ⁱ. Când prinţul păgân al Kievului a voit să afle despre credinţele celor din apus, şi-a trimis solii să îl informeze. După ce au vizitat Constantinopolul, au relatat următoarele despre slujba din Biserica Sfintei Înţelepciuni: „Nu ştiam dacă suntem în cer sau pe pământ”. Este adevărat că există şi alte modalităţi de retragere din lume şi de a scăpa de grijile ei. Pentru unii poate fi o zi petrecută în grădină sau o vacanţă într-un loc însorit. Dar reîncărcarea bateriilor noastre umane se face în primul rând şi cel mai bine la Dumnezeiasca Liturghie, când ne apropiem de însăşi sursa vieţii – Dumnezeu. Această experienţă ne ajută apoi să intrăm în părtăşie adevărată şi integră cu semenii noștri.
La Dumnezeiasca Liturghie suntem înconjuraţi de culorile raiului – de pildă, auriul de pe Sfintele Icoane. Intrăm în curţile cereşti. Ascultăm muzica raiului, cântată de cor sau strană, şi în multe părţi ale Liturghiei de întreaga adunare, fără niciun acompaniament instrumental. Îl preamărim pe Dumnezeu cu instrumentul pe care îl avem toţi – cu glasul omenesc. Simţim mireasma raiului în tămâia care este împrăştiată din abundenţă de preot. „Creştinismul”, scria Georges Florovski, „este o religie liturgică. Biserica este înainte de toate o comunitate liturghisitoare. Închinarea e pe primul loc, apoi urmează doctrina şi disciplina”ⁱⁱ. Preotul şi poporul privesc către Răsărit, căci cultul nostru Îl are în centru pe Dumnezeu, nu pe noi înşine.
Suport vizual nr. 4: Predica
Slujba este de asemenea un loc al ascultării. Ne aflăm aici pentru a auzi ce are să ne spună Dumnezeu. Ascultăm citirile din Epistole şi din Evanghelii. Auzim învăţătura Bisericii. Totodată, în slujbă experimentăm şi Scripturile. Aşa cum „Cuvântul S-a făcut trup şi a sălăşluit între noi” – descrierea Întrupării făcută de Sfântul Ioan – la fel în Liturghie Scriptura devine vie, adevărul lui Hristos ne este prezentat în bogatul simbolism al mişcărilor şi gesturilor.
Totul este un dar

Lumea în care trăim pare să fie cantonată asupra „profitului”. Totul gravitează în jurul a ceea ce numim „consumerism”. Până şi Crăciunul, singura sărbătoare de peste an când e la modă să faci daruri, este exploatat comercial. Crăciunul a devenit foarte profitabil pentru unii, scump pentru alţii. De aceea e sănătos să iei parte la o slujbă în care dăruirea este fundamentală.

Mai întâi este darul nostru – ne dăruim pe noi înşine, lucru simbolizat prin pâinea şi vinul pe care preotul le duce în altar, simbolul cerului. Preoţii sunt descrişi în slujbă ca „cei ce aduc aceste Sfinte Daruri Domnului Dumnezeului nostru”. Pâinea şi vinul sunt roadele naturii gătite de mâinile omului. Roadele firii sunt re-create de mâini omeneşti, iar omenirea devine împreună-creatoare cu Dumnezeu. Astfel noi Îi oferim întreaga creaţie înapoi lui Dumnezeu. Sfântul Irineu aseamănă darul nostru de la Liturghie cu primele roade din Vechiul Testament. Aducând aceste daruri noi îi aducem totul înapoi lui Dumnezeu, întregul cosmos. Dar ne oferim şi pe noi înșine – nu doar ceea ce avem, ci ceea ce suntem.
Îl aducem apoi pe Hristos, „care a fost junghiat”, Cel ce Se aduce de asemenea pe Sine. La slujbă preotul rosteşte cuvintele: „Ale Tale dintru ale Tale Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate”. Hristos este deopotrivă Jertfa care este adusă şi Cel ce o aduce. Preotul se referă la El cu cuvintele: „Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci”. Hristos este adevăratul aducător – preotul nevăzut. Toate Îi aparţin, şi toate trebuie să-I slujească.
Mai presus de toate – Iisus Hristos este prezent în slavă. Există cu adevărat o prezență reală a Fiului lui Dumnezeu cu noi. El este cu noi de-a lungul întregii slujbe. Există şi unele momente cruciale, unul fiind aşa-numita epicleză (invocare), când preotul cheamă Sfântul Duh să Se pogoare asupra poporului, precum şi asupra pâinii şi a vinului, care devine astfel pentru noi Trupul şi Sângele lui Hristos. Nu este doar o re-amintire sau un simbol al acelei realităţi, ci realitatea însăşi.
Mărturisim acest lucru în cuvintele rostite înainte de primirea Sfintelor Daruri: „Cred că acesta este însuşi Preacurat Trupul Tău, iar acesta este însuşi Preascump Sângele Tău”.
Un alt aspect important este intrarea.
Suport vizual nr. 5: Intrarea (vohodul) mic
Mai întâi, intrarea îngerilor:
La Vohodul mic preotul se roagă pentru „intrarea sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună-slăvesc bunătatea Ta”. Este o invitaţie atât de minunată, încât eu rostesc mereu cu glas tare şi răspicat aceste cuvinte ca toţi să le poată auzi.
Apoi, Intrarea mică, Liturghia Cuvântului:
Suport vizual nr. 6: Evanghelia
În cazul Vohodului mic, avem simbolismul propovăduirii Evangheliei în toată lumea. Cartea Evangheliei purtate în procesiune semnifică Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu care S-a pogorât din cer (reprezentat de Sfântul Altar) şi acum se află în mijlocul poporului Său, precedat de o lumânare care Îl închipuie atât pe Hristos Lumina lumii, cât şi pe Sfântul Ioan Botezătorul ca înaintemergător al Său. Vohodul mic a mai fost uneori numit şi „intrarea Evangheliei”.
Mai târziu, Evanghelia va fi scoasă iarăşi de diacon până la analogul din afara altarului de unde se va citi pericopa zilei. Această aducere a Evangheliei din Altar la noi, în naosul bisericii, arată că ea este o descoperire cerească, un adevăr primit de la Dumnezeu care ne este înmânat din cer pe pământ - şi, prin călăuzirea sa, noi vom fi aduşi înapoi în cer.
O biserică ortodoxă va avea de regulă un perete numit iconostas, care separă altarul de restul clădirii. Întreaga zonă dinapoia iconostasului este numită „altar”. Altarul semnifică cerul şi prezenţa lui Dumnezeu, deşi întreaga clădire a bisericii se face cer în timpul Liturghiei, iar prezenţa lui Dumnezeu se manifestă fiecăruia într-un mod special.
În unele slujbe ne-ortodoxe accentul cade pe coborârea lui Hristos; însă în Biserica Ortodoxă se insistă asupra înălţării noastre la locul unde se află Hristos. Prin mişcările sale, şi mai ales prin vohoduri, care sunt atât de proeminente în slujbe, preotul închipuie „suirea” noastră – asemenea pelerinilor ce urcau la Ierusalim, iar în cazul nostru la Noul Ierusalim din cer.
A treia intrare, Vohodul mare – Liturghia euharistică
Suport vizual nr. 7: Vohodul mare
La Vohodul mic se aduce Sfânta Evanghelie, dar la Vohodul mare preotul sau diaconul ţine Discul pe care a fost aşezată pâinea şi pregătită de către preot, precum şi Potirul cu vin. La Vohodul mic, procesiunea este mică. Dar la Vohodul mare, procesiunea se face în întregul corp al bisericii. Pe disc sunt aşezate părticele micuţe de pâine.
Suport vizual nr. 8: Agneţul
În Biserica Greacă se foloseşte o singură prescură rotundă numită Agneţ (Miel), pe când în Biserica Rusă se folosesc cinci prescuri.
Întrucât însemnele de pe Agneţ şi părticelele care se scot din el au semnificaţii importante, vom stărui puţin asupra lor:
Pe disc se pune Agneţul însemnat cu literele IC XS NI KA, care în greacă înseamnă „Iisus Hristos biruieşte”. Acesta se aşază în mijlocul discului, iar în partea stângă se pune o părticică în formă de triunghi în cinstea şi întru pomenirea Fecioarei Maria, pe când în dreapta lui se află nouă triunghiuri mai mici:
Primul este în cinstea marilor conducători ai Cetelor îngereşti; sau, după obiceiul rusesc, în cinstea lui Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului.
Al doilea este pentru prooroci.
Al treilea, pentru Sfinţii, slăviţii şi pururea pomeniţii Apostoli.
Al patrulea, întru pomenirea şi cinstirea Sfinţilor Părinţi, Mari Ierarhi şi Învăţători ai lumii.
Al cincilea, pentru toţi marii mucenici şi purtători de biruinţă (e vorba de cei ce manifestă semnele biruinţei duhovnicești).
Al şaselea este pentru toţi Sfinţii nevoitori şi temători de Dumnezeu (cuvioşi şi cuvioase).
Al şaptelea este întru pomenirea şi cinstirea Sfinţilor făcători de minuni şi a Sfinţilor Doctori fără de arginţi (care i-au tămăduit pe oameni fără bani).
Al optulea este pentru Sfinţii şi Drepţii Părinţi, Ioachim şi Ana, şi pentru Sfântul a cărui pomenire o săvârşim.
Al nouălea este întru pomenirea şi cinstirea Părintelui care a scris Dumnezeiasca Liturghie.
Sub Agneţ se scot mici părticele de pâine pentru pomenirea credincioşilor vii şi răposaţi.
Ceea ce este important de înţeles e că întregul trup al lui Hristos, Biserica biruitoare şi luptătoare, este reunită aici în jurul Stăpânului care-i este Cap, care Se va jertfi pe altar, mântuind, sfinţind şi dăruindu-Se credincioşilor pentru a-L consuma cu vrednicie, aşa încât să aibă viaţă întru El.
Preotul se roagă pentru episcop, pentru lume, pentru naţiune, pentru popor în timpul procesiunii. În rugăciunea sa îi cere lui Dumnezeu să îi pomenească „în împărăţia Sa cea cerească” – punându-i astfel în postura tâlharului smerit şi pocăit care a fost răstignit alături de Iisus şi I-a cerut să-Şi aducă aminte de el când avea să intre în împărăţia Sa cerească.
Aici punctul culminant este comuniunea Trupului şi a Sângelui lui Hristos şi simbolismul călătoriei noastre pe pământ – dăruirea noastră spre a fi purtaţi de harul şi puterea lui Dumnezeu prin această viaţă şi până la cer.
Părticelele de pâine – prin care îi pomenim pe vii şi pe adormiţi – sunt aşezate foarte aproape unele de altele, închipuind adevărul că moartea nu ne poate despărţi. Suntem una în Trupul lui Hristos. Cum scrie Sfântul Pavel: „Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 38-39).
Când Hristos a murit pe Cruce, catapeteasma templului s-a despicat de sus până jos. Când Liturghia începe, dvera de la Sfintelor Uşi se dă la o parte. Aceasta deoarece moartea şi învierea lui Hristos au deschis intrarea în rai pentru toţi credincioşii. Vohodul mare este o reprezentare mistică şi simbolică a acestei drame, reînviate şi realizate prin harul Duhului Sfânt.
Mulţumirea noastră recunoscătoare
Slujba Liturghiei este şi un prilej de a-i aduce lui Dumnezeu mulţumirea noastră recunoscătoare. Cuvântul grecesc eucharistia înseamnă mulţumire sau recunoştinţă, şi de aici provine denumirea uzuală a acestei slujbe – „Euharistie”. Avem atâtea pentru care se cuvine să-I mulţumim lui Dumnezeu. Aceasta este şansa noastră să o facem împreună cu toţi ceilalţi. În partea centrală a Liturghiei, preotul rosteşte „anaforaua”, care începe cu cuvintele: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale”. Altundeva preotul spune „Să mulţumim Domnului”, iar poporul răspunde: „Cu vrednicie şi cu dreptatet”.
Este interesant cum – dacă totuşi ştim ceva despre o limbă străină – mai tot timpul e vorba de cuvântul „mulţumesc”. Uneori este singurul pe care ştim să-l spunem în acea limbă. Alexander Schmemann descrie mulţumirea ca fiind „experienţa raiului”ⁱⁱⁱ. În centrul sărbătorii Paştelui răsună cuvintele „Ne-ai deschis nouă uşile raiului”. Schmemann vede de asemenea mulţumirea ca pe „desăvârşirea libertăţii”^iv. El scrie: „Biserica trăieşte aducând mulţumire: este aerul pe care îl respiră”^v.
Pentru câte avem să-I mulţumim lui Dumnezeu! Nu numai că se cuvine să o facem, dar este un act sănătos şi vindecător pentru trup şi suflet. Mai presus de toate, mulţumim pentru tot ce este Dumnezeu Cel Întreit-Unul. Cu cuvintele Liturghiei Sfântului Vasile:
Cine este în stare să grăiască puterile Tale, să facă auzite toate laudele Tale, sau să spună toate minunile Tale din toată vremea? Stăpâne al tuturor, Doamne al cerului şi al pământului, şi a toată făptura văzută şi nevăzută, Cel ce şezi pe scaunul slavei şi priveşti peste adâncuri, Cel ce eşti fără de început, nevăzut, necuprins, nemărginit, neschimbat, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, al marelui Dumnezeu şi Mântuitor, nădejdea noastră, Care este icoana bunătăţii Tale, pecete întocmai chipului, Cel ce întru Sine Te arată pe Tine, Tată, Cuvânt viu, Dumnezeu adevărat, Înţelepciune mai înainte de veci, viaţă, sfinţire, putere, Lumina cea adevărată, prin care Duhul Sfânt S-a arătat, Duhul adevărului, harul punerii de fii, arvuna moştenirii viitoare, începutul bunătăţilor celor veşnice, puterea de viaţă făcătoare, izvorul sfinţirii, prin care toată făptura cuvântătoare şi înţelegătoare se întăreşte, Ţie-Ţi slujeşte, şi cuvântarea de slavă pururea Ţie înalţă, că toate împreună slujesc Ţie.
Duhul Sfânt vine!
Suport vizual nr. 9: Epicleza
Slujba începe cu o rugăciune adresată Duhului Sfânt: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, Vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Apoi, în partea cea mai sfântă a Liturghiei, preotul invocă Duhul Sfânt să Se pogoare „asupra noastră şi asupra Darurilor acestora puse înainte”. Aceasta se cheamă epicleză, chemarea Duhului Sfânt să Se pogoare, şi este esenţială în concepţia noastră despre cele petrecute aici. Căci Liturghia este de fiecare dată un eveniment dumnezeiesc. Nicolae Cabasila descrie această slujbă ca pe o minune continuă: „Aceasta este Taina cea mai de pe urmă, dincolo de ea nu se mai poate trece, nici nu i se poate adăuga ceva”. „Este Taina Împărăţiei în timp şi dincolo de timp”^vi.
Toate Sacramentele sau Sfintele Taine ale Bisericii, cum preferă să le numească ortodocşii, au o relaţie sacră cu Duhul Sfânt. El vine la noi la Botezul nostru, aşa cum S-a pogorât la Botezul lui Hristos, când candidatul este „pecetluit cu Duhul Sfânt” prin mirungere. Sfântul Duh este şi cel ce ne uneşte întreolaltă: Sf. Pavel scrie despre „unitatea Duhului în legătura păcii” (Ef. 4, 3).
Este important de observat că preotul cere ca Duhul Sfânt să Se pogoare asupra poporului pentru a-l binecuvânta, precum şi asupra Darurilor pentru a le preface în Trupul şi Sângele lui Hristos. La Cincizecime, atât laicii cât şi Apostolii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt, inclusiv Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care era alături de ceilalţi. Sfântul Serafim de Sarov a vorbit despre primirea Sfântului Duh ca despre esenţa şi scopul vieţii. Este o parte intrinsecă din slujba aceasta. Însă trebuie să înţelegem că întreaga Liturghie se desfăşoară sub binecuvântarea Duhului Sfânt. El este cu noi de la început până la sfârşit.
Alexander Schmemann vede întreaga Liturghie ca pe o prefacere. Scrie: „În Liturghie, fiecare din părţile sale, fiecare ceremonie solemnă, fiecare rit este prefăcut de Duhul Sfânt în ceea ce este: un „simbol” real a ceea ce descoperă”^vii. Ce se întâmplă la Liturghie se întâmplă şi în vieţile noastre. Noi suntem transformaţi de Duhul Sfânt, proces numit „îndumnezeire”, după asemănarea lui Hristos, în creştini adevăraţi. Apostolul Pavel vorbeşte în II Corinteni despre un văl care este înlăturat: „Iar noi toţi, privind cu faţa descoperită slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).
Venirea Duhului Sfânt are şi o dimensiune comunitară. El vine ca să ne unească pe toţi, iar aceasta reiese clar din cuvintele preotului: „iar pe noi toţi, care ne împărtăşim din aceeaşi pâine şi din acelaşi potir, să ne uneşti unul cu altul prin părtăşia Aceluiaşi Sfânt Duh”.
Sunetele raiului
Cântarea joacă un rol important în Liturghie. O rugăciune folosită la binecuvântarea cântăreţilor începe cu cuvintele Psalmului 67, 25: „Hristoase, adevăratul Dumnezeul nostru, Care mai înaintea alaiului de sărbătoare rânduit-ai să stea cântăreţii…” Strana joacă un rol semnificativ la slujbe. În ceruri ni se spune că închinarea nu încetează niciodată. Bucuria raiului se exprimă în două modalităţi: prin cântare şi sărbătoare. În Apocalipsa, cap. 4, avem o menţiune asupra formei în care se exprimă această cântare: chemare şi răspuns. Toată tema Evangheliei, începând din Grădina Edenului, are la bază pe Dumnezeu care ne cheamă şi răspunsul nostru la acea chemare. Dumitru Stăniloae scrie bine despre aceasta: „Biserica este dialogul lui Dumnezeu cu credincioşii prin Hristos în Duhul Sfânt”^viii.
Aşadar nu suntem surprinşi că la slujbele ortodoxe cineva trebuie să adreseze o chemare; la Liturghie, o face preotul şi el are nevoie de popor ca să-i răspundă, călăuzit de strană. Un preot nu are voie să slujească Liturghia singur: trebuie s-o împărtăşească cu poporul.
Muzica bisericească a evoluat de-a lungul multor secole, prin numeroşi interpreţi anonimi, mai ales din mânăstirile din diverse părţi ale lumii. Sfântul Ioan Damaschinul a sistematizat în secolul al VIII-lea cele opt glasuri. A scris tropare sau scurte imnuri pentru fiecare din aceste glasuri, aşa încât ele au devenit baza cântării bizantine. În Biserica Ortodoxă nu se folosesc, de regulă, instrumente muzicale.
Există în jur de 60.000 de piese muzicale ortodoxe, un tezaur imens ce reflectă viaţa Bisericii de-a lungul veacurilor.
Părtăşie
Da, suntem martorii unei drame incredibile. Privim şi ascultăm. În solemnitatea slujbei, credinţa noastră în Dumnezeu creşte şi se adânceşte. Cu toate că repetăm cam aceleaşi cuvinte şi săvârşim aceleaşi gesturi la fiecare slujbă, nu ne săturăm niciodată. Întotdeauna ne simţim împrospătaţi. Răspundem frecvent însemnându-ne cu semnul Crucii. Acesta este un mod major de a ne închina cu toată persoana – trup şi suflet, folosindu-ne mai ales mâinile. Mărturisim Treimea unindu-ne degetul mare şi primele două degete. Cele două firi ale lui Hristos sunt reprezentate prin celelalte două degete. Mişcarea mâinii drepte când ne facem Cruce aminteşte de monarhia Tatălui în ierarhia cerească, de pogorârea lui Hristos din cer pentru a Se naşte din Maria şi puterea Duhului Sfânt, precum şi Crucea lui Hristos.
Suport vizual nr. 10: Cuminecare
Dar unul din rosturile Liturghiei este şi „împărtăşirea”. În Liturghia Sfântului Vasile este o cerere: „pe noi toţi, care ne împărtăşim din aceeaşi pâine şi din acelaşi potir, să ne uneşti unul cu altul prin părtăşia Aceluiaşi Sfânt Duh”.
Asupra frecvenţei cu care ar trebui să primim Sfintele Daruri, ortodocşii au obiceiuri diferite. În bisericile antiohiene, practica este împărtăşania frecventă şi regulată, cu sau fără spovedanie, deşi acest lucru este în schimbare şi sunt avertismente constante asupra primejdiei unei împărtăşiri „nevrednice”, adică fără spovedanie. În bisericile grecești, practica este mai degrabă împărtăşirea rară, dar şi acest lucru este în schimbare, iar în bisericile ruseşti se insistă mult asupra mărturisirii înainte de fiecare împărtăşire.
Trebuie să combatem două tendințe. Prima constă în a vedea Împărtăşania ca fiind esenţialmente un act individual – „îmi fac împărtăşania”, cum zic unii. Pâinea pe care o primim provine din aceeaşi prescură, fapt ce simbolizează că suntem uniţi unul cu altul, nu doar indivizi.
A doua tendinţă ar fi o tratare superficială a Împărtăşaniei – fie prin primirea Sfintelor Daruri fără o pregătire adecvată, fie prin abţinerea de la primirea lor datorită unei înţelegeri eronate asupra Împărtăşaniei. Ar trebui cu toţii să tindem către idealul exprimat în Liturghiile Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare. După ei, ar trebui să fim „părtaşi ai aceleiaşi Pâini şi ai aceluiaşi Potir prin părtăşia aceluiaşi Duh Sfânt”.
Pregătiri
Pentru a veni înaintea lui Dumnezeu cu o astfel de ocazie sfântă, este nevoie de o pregătire atentă. Pentru preot, pe lângă post şi rugăciune, mai există o slujbă scurtă care se cheamă luarea vremii şi pregătirea Pâinii şi a Vinului care se numește proscomidie.
Suport vizual nr. 11: Proscomidia
Pentru toţi pregătirea presupune postul – abţinerea de la mâncare şi băutură pentru câteva ore înainte de slujbă. Mitropolitul Antonie de Suroj descria acest post ca „reglarea organismului”. Ar trebui să postim cel puţin şase ore, iar dacă participăm la Liturghia de duminică, cel mai bine e să nu mai mâncăm după miezul nopţii.
Poate presupune mărturisirea păcatelor înaintea lui Dumnezeu în prezenţa unui preot. În unele părţi Biserica Ortodoxă este mai strictă asupra acestui aspect decât în altele. Unii consideră spovedania obligatorie înainte de fiecare Liturghie la care urmează să ne împărtăşim. Alţii sunt mai puţini stricţi, spovedania fiind mai rară decât împărtăşania.
E nevoie, de asemenea, să ne rugăm. Trebuie să ajungem la biserică din vreme şi să ne opunem presupunerii „ortodoxe” că e musai să întârziem! Trebuie să fim prezenţi în biserică întotdeauna când începe slujba; şi, dacă e posibil, să ajungem cu cel puţin zece minute mai înainte – ca să ne putem pregăti cum se cuvine, să sărutăm icoanele şi să ascultăm Utrenia sau Ceasurile cântate la strană.
În timpul slujbei propriu-zise, ar trebui să încercăm să:
Ne concentrăm – folosindu-ne de sfintele icoane, de cuvinte, de muzica bisericească pentru a ne ţine mintea la slujbă şi la dumnezeiasca taină care se desfăşoară înaintea noastră.
Să participăm – trebuie să ne socotim participanţi, nu simpli spectatori.
Să prăznuim – să pătrundem cu bucurie în desfăşurarea acestei minunate slujbe. Ea face să pălească orice altă celebrare umană.
Nu ţine ce ai primit numai pentru tine – dă mai departe!
Să nu uităm învăţămintele din parabola talanţilor. Nu trebuie să ne asemănăm omului care şi-a îngropat talantul, în loc să-l neguţătorească. Binecuvântările lui Dumnezeu trebuie împărtăşite, nu păstrate.
Suport vizual nr. 12: Anafura
La sfârşitul Liturghiei preotul, într-un element specific numai Bisericii Ortodoxe, împarte pâinea numită anafură, care a fost binecuvântată în altar, tuturor celor prezenţi, fără niciun fel de întrebări. Aceasta este o acţiune simbolică foarte importantă. Ea ne zice: „Ai primit atâtea – mergi şi le împărtăşeşte lumii!” Voi încheia cu un îndemn de la Sfinţii Părinţi: Euharistia nu se opreşte la sfârşitul Liturghiei, nici când ieşim din biserică, ci rămâne o realitate care continuă.
Dragostea pe care am primit-o trebuie s-o împărtăşim lumii. În primele zile ale Bisericii, Liturghia ocupa un loc central, dar discret. Niciodată nu a devenit, însă, o practică religioasă egoistă numai pentru unii. Biserica a transmis Vestea cea bună într-o singură generaţie de la Ierusalim la Roma. Dacă alegem să facem la fel, Dumnezeu va binecuvânta cuvintele noastre şi va spori binecuvântarea Sa şi în noi!
Sfântul Ioan din Kronştadt zice că în cuvintele „luaţi, mâncaţi… beţi” „se cuprinde abisul iubirii lui Dumnezeu pentru om”. Continuă: „O, dragoste desăvârşită! O, dragoste atotcuprinzătoare! O, dragoste irezistibilă! Ce vom da în schimb lui Dumnezeu pentru dragostea Lui?”^ix
Dumnezeiasca Liturghie este, în cuvintele lui Alexander Schmemann, „ospăţul Împărăţiei”. Într-un alt sens, este o înainteprăznuire a ospăţului Fiului lui Dumnezeu când va veni cu slavă la a Doua Sa Venire. Trebuie să ne aducem mereu aminte de revenirea lui Hristos, iar Dumnezeiasca Liturghie ar trebui să ne-o amintească în mod constant.
Maranatha – Vino, Doamne Iisuse!

Michael Harper

© THE WAY: Institute for Orthodox Christian Studies 2004, 2010

1 Sau alt hotel de lux.

i Apud Timothy Ware (PS Kallistos Ware), The Orthodox Church, Penguin, Londra, ediție revăzută,

1993, p. 264.

ii Georges Florovsky, ‘The Elements of Liturgy in the Orthodox Catholic Church’, în One Church, vol.13 (New York,1959), nr. 1-2, p. 21

iii Alexander Schmemann, The Eucharist, trad. engl. de Paul Kachur, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 2000, p. 174.

iv Ibidem, p. 178.

v Ibidem, p. 180.

vi Sf. Nicolae Cabasila, Viața în Hristos, IV, 10 şi 3, ed. Marie-Hélène Congourdeau, Sources chrétiennes 355, CERF, Paris, 1989, p. 270, 264.

vii Alexander Schmemann, The Eucharist, p. 223.

viii Dumitru Staniloae, The Experience of God, trad. engl. de Ioan Ioniță şi Robert Barringer, Holy Cross Orthodox Press, Brookline, Massachusetts, 1994/1998, p. 38.

ix Father John of Kronstadt, A Life, traducere engleză după originalul rus de Ep. Alexander Semenoff-Tian-Chansky, New York, 1955; retipărire la Mowbrays, Londra, 1978, p. 35.