Douglas lloyd

— Până unde vei merge cu mărturisirile referitoare la Isus? întrebă el.
— Îi voi spune împăratului că Isus, despre care am crezut că este mort, e şi astăzi viu şi că se străduieşte să întemeieze o împărăţie nouă.
— Tânărul meu frate, pentru aşa ceva vei avea nevoie de mult curaj, împăratului nu-i va face plăcere să afle că va fi întemeiata o nouă împărăţie. Pentru îndrăzneala ta ar putea să te pedepsească.
— Se va întâmpla ceea ce va trebui să se întâmple! răspunse Marcellus. Dar în orice caz eu îi voi spune adevărul.
— Te va întreba ce dovadă ai că Isus este viu. În cazul acesta ce-i vei putea răspunde?
— Îi voi spune cum a murit Ştefan şi-i voi vorbi despre viziunea pe care a avut-o. Sunt convins că Ştefan a văzut în faţa lui pe Isus.
— Împăratul Tiberiu îţi va cere o dovadă mai întemeiată decât este aceasta.
Marcellus rămase îngândurat. Vorbele lui Petru erau justificate; o astfel de afirmaţie nu va putea avea prea mare valoare în faţa unuia care nu este dispus să creadă. Tiberiu va începe să râdă când îl va auzi că va face astfel de afirmaţii, cum ar fi râs dealtfel oricare altul. Senatorul Gallio îi va răspunde: „Ai văzut un om murind uitându-se la Isus. Dar ce te face să crezi că ceea ce a văzut el a fost Isus? Aceasta este singura ta dovadă pe care te întemeiez! când afirmi ca galileeanul tău este viu? Spui că el a săvârşit minuni, dar tu însuţi n-ai văzut nici una".
— Haide, să plecăm, zise Petru şi se ridică în picioare.
Plecară alături fără să-şi mai spună nimic, deoarece fiecare dintre ei era preocupat de propriile sale gânduri. Foarte curând după aceea ajunseră în mijlocul străzilor pline de circulaţie. Petru spusese că se va întoarce în casa lui Ioan Marcu. Marcellus trebuia să se întoarcă la han. Trecură prin faţa templului. Soarele dispărea în zare şi treptele de marmură, care în timpul zilei erau pline de cerşetori, acum rămăseseră aproape pustii.
Un biet olog cu picioarele strâmbe şi răsucite sta aşezat pe treapta cea mai de jos a scării şi întinse căţuia spre ei, cerându-le pomană cu glasul răguşit. Petru încetini pasul şi se opri. Marcellus apucase câţiva paşi înainte, dar se opri şi se întoarse înapoi când văzu că Petru s-a oprit şi că stă de vorbă cu cerşetorul.
— De când eşti în starea aceasta, prietene? întrebă Petru.
— Chiar din ziua naşterii, stăpâne! scânci ologul. Fie-ţi milă, stăpâne, şi ajută-mă cu ceva!
— Eu nu am bani, răspunse Petru, apoi continuă cu glasul grăbit. Dar ceea ce am îţi voi da! Şi întinzând,braţele pe deasupra ologului speriat îi porunci: în numele lui Isus, ridică-te şi umblă!
Apucându-l de amândouă braţele, îl ajută să se ridice în picioare, şi acesta păru că încearcă să-şi păstreze echilibrul, scoţând sunete stinse din gât ca şi când ar fi încercat să râdă şi să plângă în acelaşi timp; pipăi drumul cu tălpile sandalelor, făcând paşi mărunţi şi nesiguri, ca şi când acum ar fi încercat pentru prima dată să umble, dar de umblat umblă cu adevărat. Acum începuse să chiuie!
Numaidecât după aceea împrejurul lui se adunară câţiva oameni. Vecinii din apropiere care-l cunoşteau îşi făcură loc pentru a putea ajunge mai aproape de el şi a-i pune întrebări. Petru apucă pe Marcellus de braţ şi-şi continuară drumul, mergând în tăcere, într-un târziu îndrăzni să-l întrebe cu glasul tremurând:
— Petre, cum ai reuşit să săvârşeşti această faptă?
— Cu puterea duhului lui Isus.
— Bine... dar aşa ceva nu se poate! Omul acesta a fost olog din naştere şi în toată viaţa lui n-a făcut un singur pas.
— De aici înainte va putea umbla, zise Petru cu glasul solemn.
— Spune-mi, Petre, ştiai dinainte că ai această putere? îl imploră Marcellus. Ai mai săvârşit până acum o astfel de faptă?
— Nu fapte ca acestea, răspunse Petru. Sunt din ce în ce tot mai profund conştient de prezenţa lui. Trăieşte în mine. Puterea aceasta nu este a mea, Marcellus. Este duhul lui.
— Probabil el nu va apărea niciodată decât în inima oamenilor, se dumiri Marcellus.
— Da! zise Petru. El va sălăşlui în inima oamenilor... şi le va da puterea duhului său. Dar atât nu este tot! El va coborî din nou printre oamenii.
CAPITOLUL XX
Era ştiut de toată lumea că în timpul nopţii Roma este oraşul cel mai zgomotos din tot imperiul, dar trebuia să fi petrecut un an de linişte în provinciile de la hotar pentru a-ţi putea da seama în întregime de zgomotul care te împresoară din toate părţile.
În afară de cele două celebre artere de circulaţie care treceau prin Forum - Via Sacra şi Via Nova - care erau pavate cu blocuri de marmură adusă din Numidia, toate celelalte străzi erau pavate cu pietre de mărimea prunelor până la mărimea unei rodii.
Pentru a evita aglomeraţia în lungul acestor străzi înguste şi cotite şi a celor care se încrucişau cu ele, acum un secol se dăduse o ordonanţă care interzicea circulaţia vehiculelor de transport de la răsăritul până la apusul soarelui, cu excepţia carigelor imperiale şi a paradelor oficiale din zilele consacrate festivităţilor.
În timpul zilei, străzile din cartierul comercial furnicau de lumea care circula pe jos şi printre aceştia treceau cei privilegiaţi, călare şi lectice, dar după apusul soarelui toate aceste străzi începeau să se cutremure de vuietul roţilor ferecate şi grele care treceau în lungul pavajelor prost făcute şi desfundate, provocând un zgomot asurzitor, petrecut de scârţâitul strident al osiilor neunse, de pocnetul bicelor şi de ţipetele celor care încercau să-şi facă loc; zgomotul acesta care te scotea din minţi nu înceta decât în zorii zilei următoare. Situaţia dura noapte, de noapte cât era anul de lung.
Dar în timpul nopţilor de vară -cu lună plină, când începeau lucrările de construcţii şi toţi cei care făceau cărăuşie încercau să profite de lumină, vuietul larmei în Roma ajungea la maximum. Mii de oameni care nu puteau să doarmă din pricina căldurii ieşeau în stradă şi, cu ţipetele şi urletele lor, amplificau mugetul asurzitor al circulaţiei. Negustorii ambulanţi ţipau în gura mare, lăudându-şi marfa; trubadurii cântau din liră şi băteau tobele; convoaie de cămile încărcate de mărfuri treceau prin mijlocul mulţimii care vocifera, văzându-se călcată în picioare şi cu hainele rupte în tifnpul învălmăşelii; care grele cu piatră de construcţie treceau, împingând lumea sub streşinile caselor şi în hudiţele laterale. Toate nopţile din Roma erau insuportabile, dar când erau nopţi cu lună acestea deveneau şi primejdioase pentru populaţie.
Cu mult înainte ca galera lor plecată din Ostia să treacă de cotitura fluviului pentru ca în faţa ei-să apară întreaga panoramă a oraşului în timpul unei strălucitoare nopţi înstelate de iunie; în auzul lui Marcellus îşi făcu loc mugetul infernal al oraşului, cu o putere cum nu-şi aducea aminte să o fi auzit înainte de asta; ar fi fost imposibil să suporţi un astfel de zgomot, fără să fii dinainte pregătit, după ce ai petrecut o lună în largul mării liniştite.
Pentru el zvonul acesta de larmă asurzitoare avea o semnificaţie cu totul nouă. El simboliza urletul furios al oamenilor care se iau la întrecere pentru a îndeplini totul în felul cel mai vulgar, dar care în schimbul sudorii şi al zbuciumului pe care-l pun la contribuţie nu sunt niciodată răsplătiţi aşa cum se cuvine şi cu toate acestea nu ştiu ce va să zică răgazul, n-au nevoie nici de linişte şi probabil niciodată nu vor avea parte de pace.
Galera acostă uşor la chei, pentru a fi întâmpinată de un roi de hamali care zbierau cât îi lua gura. Demetrius fu cel dintâi dintre călătorii galerei care coborî pe ţărm şi se întoarse aproape imediat cu o jumătate de duzină de liberţi oacheşi din Tracia, care ridicară numeroasele legături ce le aveau şi le aşezară într-o cotigă, iar el şi stăpânul său luară o carigă de piaţă cu care să ajungă până acasă. Imediat după aceea fură învăluiţi de şuvoiul circulaţiei, aşa că nu mai puteau înainta decât la pas. Marcellus, care era nerăbdător şi plictisit de drum propuse să plătească celui care-i ducea şi să-şi continue drumul pe jos.
Uitase cu desăvârşire cât de ticăloasă şi nesuferită este mulţimea care populează străzile. Când stă îngrămădită, nu mai are nici un fel de judecată; este incapabilă să-şi dea seama că înghesuiala este zadarnică şi că, dacă fiecare şi-ar aştepta rândul, ar putea trece mult mai uşor şi ar putea înainta. Până şi fiarele junglei adunate la vaduri de ape în timp de noapte sunt mult mai prevăzătoare decât mulţimea anonimă a străzii.
Marcellus îşi aduse aminte de cuvintele pe care le pronunţase ele faţă cu cinicul Paulus şi-i veni să râdă. Împărăţia bunei învoiri între oameni, spusese el, nu va veni de la cei care sunt în fruntea treburilor ţării şi nu va fi impusă nici de cei care stau pe tronuri. Ea se va statornici cu ajutorul poporului de jos. Prin urmare, iată poporul despre care a vorbit! Nu-i rămânea altceva de făcut decât să se urce într-o cotigă şi să explice acestui popor ce este împărăţia bunei învoiri între oameni. Acestora va trebui să le spună să se iubească unii pe alţii, să fie înţelegători pentru a îndeplini astfel legea propovăduită de Cristos. Dar va trebui să procedeze cu toată băgarea de seamă, căci oamenii aceştia sunt gata în orice moment să ridice o mână plină de noroiul din şanţ şi să te împroşte; oamenii de jos nu sunt dipuşi să lase ca cineva să-i ia în bătaie de joc.
Scena revederii între membrii familiei Gallio, la un ceas după aceea, fu clipa cea mai fericită pe care o cunoscuse în viaţă. Acum un an când Marcellus părăsise casa părintească, slăbit, tulburat şi cu privirile rătăcite, cei trei membri ai familiei îl jeliseră ca şi când ar fi fost mort. E adevărat că de atunci primiseră din când în când o scrisoare de la el, în care le spunea că se simte bine, dar din aceste scrisori lipseau amănuntele referitoare la felul de viaţă pe care-l duce şi din conţinutul lor nu transpărea decât o vagă dorinţă de a se întoarce acasă. Printre rânduri puteau citi că starea lui sufletească este mereu tulbure. Astfel prezenţa lui li se păruse foarte depărtată, nu numai ca distanţă, ci chiar ca amintire. Scrisoarea pe care o primiseră de la el acum o lună spunea la sfârşit: „Sunt pe urmele unui mister pe care împăratul m-a însărcinat să-l elucidez. Misterele fac parte din preocupările lui. Dar acesta de acum ar putea să devină cu uşurinţă ceva mult mai important decât o simplă trecere de vreme". Senatorul clătinase din cap şi oftase în timpul cât înfăşurase sulul de pergament pe care-l ţinea în mână.
Dar acum Marcellus se întorsese; fiziceşte arăta tot atât de bine ca un gladiator; moraliceşte era refăcut şi trepida de energie juvenilă şi entuziasm.
În afară de asta, ceva din personalitatea lui se schimbase de asemenea, atribuindu-i o neînţeleasă radiaţie. În toată înfăţişarea lui se vedea o forţă nouă, un fel de energie contagioasă care înviorase pe toţi ai casei. Această forţă se ghicea în mişcările mâinilor lui, în glas şi în priviri. La început membrii familiei nu-l întrebară ce poate fi, nici nu-i dădură să înţeleagă că au constatat la el un fel de schimbare şi nici între ei nu discutară acest amănunt. Dar se vedea limpede că trecuse printr-o prefacere care i-a atribuit un fel de distincţie pe care nu erau în stare să şiTo explice.
În seara precedentă, senatorul lucrase până târziu în biblioteca sa. După ce termină de scris şi adună obiectele de pe masă, dădu să se ridice în picioare, cînd auzi zvonul unor paşi care i se părură cunoscuţi.
Lăsând pe Demetrius în stradă ca să aştepte sosirea bagajelor, Marcellus - pe care paznicii porţii îl recunoscură şi rămaseră încântaţi - intră în atrium şi ajunse în faţa uşii de la biblioteca tatălui său care era întredeschisă. Intră fără să mai ezite şi-l cuprinse în braţe, strângându-l cu putere, aşa că bătrânului aproape i se tăie respiraţia. Deşi senatorul era bărbat înalt şi pentrţu vârsta lui foarte viril, vigoarea tribunului aproape îl copleşi cu exuberanţa ei neobişnuită.
— Fiul meu! Fiul meu! îngână el de câteva ori la rând. Te-ai făcut bine! Eşti din nou voinic! Eşti din nou viu! Lăudaţi fie zeii!
Marcellus îşi lipi obrazul de al tatălui său şi-l bătu cu palma pe spate.
— Da, tată! exclamă el. Sunt mai viu decât am fost până acum în toată viaţa mea. Iar tu constat că întinereşti cu fiecare zi ce trece! Sunt mândru că sunt fiul tău!
Lucia, care era în camera ei, tresări prin somn, se ridică în capul oaselor, feri păturile de mătase ale patului, ascultă din nou cu gura căscată, şi inima începu să-i bată mai grăbită.
— Ooo! Tertia, trezeşte-te! Dă-mi repede hainele şi leagă-mi sandalele. A sosit Marcellus.
Coborî în fugă până în bibliotecă şi se repezi în braţele fratelui ei, iar când acesta o ridică de subsuori şi o sărută, fata începu să ţipe.
— O, Marcellus! Te-ai făcut din nou bine!
— Dar tu, draga mea surioară... Constat c-ai devenit foarte frumoasă! Ai mai crescut, nu-i aşa? Cu vârful degetelor îi netezi părul lucitor şi negru, apoi adăugă: Părul tău este adorabil!.
Senatorul îi cuprinse pe amândoi în braţe şi rămaseră miraţi, căci bătrânul n-avea obiceiul să-şi manifeste sentimentele în felul acesta.
— Haideţi, zise el cu glasul blând, să mergem la maică-ta!
— E foarte târziu! zise Marcellus. Crezi că ia această oră o putem trezi?
— Sigur că da! interveni Lucia.
Se luară de braţ şi ieşiră toţi trei împreună, în atriumul copleşit de umbră se adunase un mic grup de slujitori mai bătrâni cu părul răscolit şi ochii umflaţi de somn, căci se întrebaseră în ce stare va fi Hui stăpânului şi moştenitorul său, căci ultima dată când fusese acasă li se păruse atât de tulburat sufleteşte.
— Ei... Marcipor! exclamă Marcellus şi strânse mâna întinsă spre ei. Ce faci Decimus?
Nu se întâmpla prea adeseori ca bătrânul acesta rigid şi tăcut să iasă din calmul lui obişnuit, dar cu toate acestea acum începuse să zâmbească şi întinsese mâna spre tânărul său stăpân.
— Ce faci, Tertia! strigă Marcellus întorcându-se spre fata tânără şi zveftă care tocmai cobora scările.
Toţi se apropiară de el şi pe bătrânul Servius îl bătu pe umăr, iar gura fără dinţi a acestuia începu să tremure şi în lungul obrazului bătrân şi zbârcit lacrimile începuseră să-i picure una după alta.
— Bine ai venit! Bine ai venit, stăpâne. Zeii să te aibă în paza lor! îngână moşneagul.
— Dar tu, Lentius! strigă Marcellus. Ce fac caii mei?
Şi când Lentius îi răspunse că Istar a fătat o mânză care acum a împlinit trei luni - declaraţie care-i făcu pe toţi să râdă mulţumiţi, ca şi când ar fi facut o glumă pe socoteala cuiva - Marcellus îi determină pe toţi să râdă cu hohote, când îi porunci: Lentius, să-mi aduci mânza aici! Vreau s-o văd numaidecât!
În atrium se adunaseră acum cel puţin zece dintre slujitorii casei şi toţi trepidau de mulţumire. Până acum nu se semnalase Încă niciodată o astfel de lipsă de disciplină în casa lui Gallio. Slujitorii care îmbătrâniseră în serviciu şi umblau atenţi şi pe vârful picioarelor se pomeniră râzând nestăpâniţi chiar aici în atrium de faţă cu senatorul, care zâmbea şi el.
Marcellus îi făcuse să le strălucească ochii, strigând pe nume pe cei mai mulţi dintre ei. Cele două gemene din Macedonia sosiră şi ele, ţinându-se de mână şi îmbrăcate la fel, aşa că nici nu le puteai deosebi una de alta. Îşi aduse aminte că le-a mai văzut o dată acum doi ani, dar nu-şi mai aducea aminte de numele lor. Se întoarse spre ele şi cu el odată privirile tuturor se opriră asupra lor, aşa că fetele se simţiră stânjenite.
— Voi, fetelor, sunteţi surori? întrebă el.
Întrebarea aceasta li se păru tuturor plină de haz şi atriumul trepida de râsul mulţumit al celor prezenţi.
— Decimus, porunci senatorul şi râsul se stinse. Peste un ceas ne vei servi o masă! în sala cea mare, de banchete! Vei scoate serviciul de aur! Marcipor, dă poruncă să se aprindă toate luminile! în toată vila şi în grădină!
Marcellus se repezi la primul etaj; întâlni pe Cornelia pe coridor în faţa uşii de la camera ei şi o cuprinse în braţe. Nu erau în stare să-şi spună nici o vorbă, ci rămaseră îmbrăţişaţi. Cornelia îl mângâie pe creştetul capului cum ar-fi mângâiat un copil şi începu să plângă în timpul cât senatorul se retrase mai la o parte şi se uita la ei cu ochii tulburi, mângâindu-şi ciucurul de mătase de la cingătoare.
Presimţind că Marcellus şi maică-sa, care era o fire emotivă, vor avea nevoie de câteva clipe ca să stea singuri, Lucia întârziase la picioarele scării pentru a vorbi cu Decimus despre banchetul ce trebuia să urmeze.
Toţi slujitorii ceilalţi plecaseră după treburile lor şi până şi curelele de la sandale li se părea că pârâie mulţumite, ca şi când şi-ar fi zis că aceasta este o ocazie unică şi că este plăcut să fii în slujba unei astfel de case.
— Să nu pregătiţi prea multă mâncare, Decimus. Veţi da la masă fructe proaspete, o friptură rece şi vin... şi prăjituri cu nuci dacă se vor găsi. Dar să nu prepari nimic acum. Senatorul este obosit şi toropit de somn, aşa că va adormi înainte de a termina cu pregătirea unor bucate mai complicate şi calde. Vei servi în sala cea mare, aşa cum ţi-a poruncit, şi vei scoate tacâmurile de aur. Spune lui Rhesus să taie un braţ de trandafiri, dar de cei roşii. Cele două gemene vor servi pe fratele meu. Şi nu...
Făcu ochii mari când văzu pe Demetrius că intră în atrium: înalt, ars de soare şi frumos. Dădu drumul lui Decimus şi, ridicând braţul, salută în semn de bun sosit iar mâneca largă îi fugi până din sus de cot, descoperindu-i braţul frumos. Decimus, căruia nu-i scăpa nimic, se întunecă la obraz.
Demetrius se apropie cu paşi sprinteni de ea şi oprindu-se la o mică distanţă se înclina adânc, apoi îşi duse vârful suliţei la frunte pentru obişnuitul salut. Dar Lucia se repezi spre el şi-l apucă de amândouă braţele arse de soare.
— Îţi mulţumesc, bunul meu Demetrius, zise ea cu glasul blând. Ai adus pe Marcellus acasă sănătos şi voinic. Poate mai voinic decât a fost înainte de asta.
— Pentru asta n-aveţi nici un motiv să-mi mulţumiţi, răspunse el. Tribunul n-a avut nevoie de nimeni ca să-l aducă acasă. Acum este pe deplin refăcut. Demetrius ridică privirea şi se uită la ea cu admiraţie, îngăduiţi-mi să spun surorii tribunului că arată foarte... foarte bine!
— Dacă eşti de această părere! răspunse Lucia şi începu să se joace cu boabele de chihlimbar ale şiragului ce-l purta la gât, ca şi când ar fi vrut să-l oprească să meargă mai departe. Ar fi inutil, Demetrius, să te întreb cum te simţi. Ai trăit momente emoţionante împreună cu tribunul. Ochii ei examinau o rană recentă ce o avea pe partea de sus a braţului. Demetrius plecă ochii şi zâmbi. De unde te-ai ales cu tăietura aceea îngrozitoare? întrebă ea curioasă.
— Am avut o întâlnire cu un sirian, răspunse Demetrius. Or, se ştie că oamenii aceştia nu prea sunt amabili.
— Cred că i-ai dat o lecţie despre felul în care se poartă grecii, zise Lucia. Ia spune-mi... l-ai ucis?
— Un sirian nu poate fi ucis, răspunse Demetrius cu indiferenţă. Oamenii aceştia mor numai de bătrâneţe.
Lucia ridică din umeri, ceea ce însemna că vrea să termine cu glumele, apoi obrazul îi deveni grav.
— Spune-mi ce s-a întâmplat cu fratele meu? întrebă ea. Pare neobişnuit de bine dispus.
— Dacă-i veţi mai lăsa vreme să răsufle, probabil vă va spune el însuşi, răspunse Demetrius.
— Până şi tu pari cu totul altfel. Te-ai schimbat Demetrius.
— Sper că schimbarea este în bine.
— Ceva vă face pe amândoi să arătaţi cu totul altfel, declară Lucia. Ce s-a întâmplat? Probabil lui Marcellus i s-a dat o slujbă mai importantă?
Demetrius dădu mulţumit din cap.
— Noua lui însărcinare îl va expune din nou primejdiei? întrebă ea cu glasul speriat.
— Da, este sigur că-l va expune! răspunse el cu mândrie.
— Nu pare să-şi facă griji din pricina asta. Nu l-am văzut încă niciodată atât de mulţumit. Chiar din primul moment toată casa a fost răsturnată cu susul în jos datorită mulţumirii lui.
— Ştiu. Am auzit şi eu slujitorii, zise Demetrius şi zâmbi.
— Sper că incidentul acesta nu-i va determina să se abată de la disciplină. Ei n-au obiceiul să-şi permită astfel de libertăţi: totuşi nu cred că strică dacă se bucură cel puţin de astă dată.
— Probabil că nu, încuviinţă Demetrius. Nu le va strica să fie cel puţin de astă dată mulţumiţi.
Lucia ridică din sprâncene.
— Cred că nu m-ai înţeles, zise Lucia şi se uită la el.
— Tot aşa cred şi eu, răspunse el. Aţi uitat că şi eu sunt sclav?
— N-am uitat! zise fata şi ridică fruntea cu mândrie. Dar mi se pare că tu ai uitat.
— Nu vreau să fiu impertinent, adăugă Demetrius cu părere de rău. Dar subiectul despre care vorbim acum e foarte grav: disciplină, sclavie, stăpânire, relaţiile dintre oameni... dar cine are dreptul să spună altora când pot să fie mulţumiţi?
Lucia încruntă sprâncenele şi se uită la el.
— De... să sperăm că bunătatea dovedită de fratele meu faţă de slujitori nu ne va obliga să ne pierdem autoritatea faţă de ei, ripostă ea indignată.
— Nu-mi vine să cred şi nici nu e nevoie! declară Demetrius. El crede într-un fel de autoritate cu totul de altă natură; asta este totul. Probabil aceasta este mult mai folositoare decât ordinele date cu glasul răstit. Este mai plăcută pentru toţi şi drept rezultat oamenii te slujesc mai cu tragere de inimă.
Marcellus se apropie de capul scării şi o strigă.
— Îmi pare rău, Demetrius, c-am fost atât de violentă, zise Lucia şi dădu să plece. Suntem atât de mulţumiţi că v-aţi întors acasă!
Se uită în ochii ei şi-şi zâmbiră, apoi ridică suliţa la frunte şi o salută. Fata îşi ţuguie buzele şi făcu un gest:
— De astă dată... nu e nevoie să mă saluţi.
Marcipor, care sta în alcovul de alături şi aştepta ca această conversaţie să se termine, se apropie imediat ce Lucia urcă scara. Plecă alături de Demetrius şi ieşiră împreună în peristilul luminat de lună.
— Vindecarea aceasta a lui... este extraordinară! începu Marcipor. Ce s-a întâmplat cu el?
— Îţi voi spune cu toate amănuntele la prima ocazie ce se va oferi; poate chiar în timpul acestei nopţi dacă va fi posibil. Marcellus este credincios convins. A cutreierat toată Galileea.
— Dar tu? întrebă Marcipor. Tu n-ai fost împreună cu el?
— N-am fost tot timpul. Am petrecut mai multe săptămâni în Ierusalim. Despre ce s-a întâmplat acolo voi avea multe de povestit. Marcipor... Galileeanul trăieşte!
— Da... despre asta am auzit şi noi.
— Noi? Cine sunt aceştia, „noi"? întrebă Demetrius şi apucând pe Marcipor de braţ îl opri în loc.
— Creştinii din Roma, răspunse Marcipor şi zâmbi, văzând pe prietenul său că se uită la el mirat.
— Prin urmare la Roma s-a auzit atât de repede?
— De acum câteva luni... ştirea a fost adusă de negustori din Antiohia.
— Şi tu cum ai aflat?
— Vorbele acestea circulau prin pieţele Romei. Decimus, căruia îi place întotdeauna să-şi bată joc de greci, a fost încântat când a putut să-mi spună că la Roma au sosit câţiva negustori superstiţioşi din Antiohia care afirmă că un teslaY evreu ar fi înviat din morţi. Aducându-mi aminte de vorbele pe care mi le-ai spus despre omul acesta, m-am străduit să aflu ceva mai mult decât ce putusem afla de la el.
— Şi te-ai dus la cei din Antiohia ca să vorbeşti cu ei?
— M-am dus chiar a doua zi. Vorbeau fără nici o reticenţă şi ceea ce mi-au spus mi s-a părut convingător. Ei au auzit vestea de la unul Filip, care a fost martor ocular la săvârşirea mai multor minuni, încercând să se convingă de adevăr, unul dintre negustorii aceştia a plecat la Ierusalim şi aici a vorbit cu un bărbat în care avea toată încrederea şi care i-a spus c-a văzut pe Isus după ce a înviat din morţi. Toate acestea, adăugate la ceea ce mi-ai spus tu însuţi, m-au determinat să cred.
— Prin urmare eşti şi tu creştin! zise Demetrius şi ochii îi străluciră. Va trebui să-i spui tribunului. Va fi încântat de această veste.
Obrazul lui Marcipor deveni grav.
— Deocamdată nu-i voi putea spune, Demetrius, încă nu mi-am limpezit în minte ce voi face. Decimus a crezut că este datoria lui să informeze pe senatorul Gallio despre mişcarea aceasta nouă şi i-a descris-o drept o revoluţie împotriva autorităţilor recunoscute.
— Senatorul a luat în această privinţă vreo măsură?