Douglas lloyd

Ochii răi şi saşii ai lui Caligula scăpărară.
— L-aţi biciuit? întrebă el... convins că Diana a auzit întrebarea.
— I-am tăiat capul! răspunse Salomeea.
— Va să zică l-ai pedepsit, zise Caligula. Dar ce faceţi cu cei care spun vorbe neîntemeiate pe socoteala voastră chiar acolo în Galileea? întrebă el înghiontând-o cu cotul şi începu să râdă. Imediat după aceea se întoarse spre Diana pentru a vedea ce impresie a făcut asupra ei această conversaţie. Constată că este palidă ca o moartă.
Quintus, care-şi asumase rolul de pretor, anunţă că va vorbi Cornelius Capito, care ţinu cel mai execrabil discurs din toate cele de până acum, deoarece în mod inexorabil trebuia să elogieze pe Caligula; or, bătrânul Capito era un bărbat corect. Urmă un cor care cânta o odă. Un prinţ egiptean ţinu o cuvântare şi în timpul acesta Caligula era gata să adoarmă. Făcu semn lui Quintus, iar acesta se adresă unui ajutor al său.
— Acum vom avea ocazia, se adresă Cizmuliţă Salonic!i, să ne convingem până unde merge devotamentul unui tribun creştin faţă de credinţa sa. Am trimis după el să-l aducă.
— Nu uita ce ţi-am spus, maiestate. Oamenii aceştia nu se tem de nimic.
— Vrei să faci prinsoare?
— Pe orice vei vrea, maiestate, răspunse ea cu indiferenţă. Caligula îşi desprinse o brăţară de smaralde şi o puse pe masă. Salomeea scoase un medalion pe care-l avea prins pe lanţul de aur dimprejurul gâtului şi-l deschise.
— Huâhm! murmură Caligula. Ce-ai acolo... o şuviţă de păr, ei?
— O şuviţă de păr din capul singurului om cinstit pe care l-am văzut în toată viaţa mea, răspunse Salomeea. A fost şi cel mai curajos dintre toţi.
Caligula se ridică în picioare cu greutate şi toată adunarea.aceasta de demnitari ai imperiului se ridică şi se înclină în faţa lui. Le făcu semn cu mâna să se aşeze din nou. Se simţi impresionat de multiplele lor dovezi de fidelitate faţă de tron. Se pare că atât Garda Pretorieniior, cât şi Senatul apreciază valoarea credinţei unanime faţă de împărat şi faţă de imperiu. Cei de faţă îl ovaţionară, dar manifestaţia aceasta păru timidă.
— În timpul din urmă a ajuns la cunoştinţa împăratului că o grupare secretă, formată din creştini, a început să uneltească şi să vorbească despre un împărat - un demagog evreu cu numele Isus -care a fost osândit pentru trădare şi tulburarea liniştii publice la Ierusalim, unde a fost răstignit. Ucenicii săi, un grup de pescari, ignoranţi şi superstiţioşi, au răspândit zvonul că împăratul lor a înviat şi va întemeia o nouă împărăţie. Nebunia aceasta nici n-ar merita să vorbim despre ea, adăugă Caligula, dacă s-ar limita numai la oameni naivi şi la fanatici care-şi închipuie că ar avea ceva de câştigat dintr-o schimbare de domnie. Dar de astă dată am aflat că un tribun al nostru, Marcellus Gallio...
Privirile invitaţilor se întoarseră încet spre senatorul Gallio. Dar el nici nu clipi; sta cenuşiu la faţă şi se uita la Caligula; gura îi era - încleştată şi ochii îi scăpărau.
— Nu ne vine să credem, continuă Cizmuliţâ, că raportul ce ni s-a facut ar putea să fie întemeiat. Tribunul Marcellus Gallio, în conformitate cu legea, are dreptul să se prezinte în faţa voastră şi sa se apere!
Diana se simţi mândră de soţul ei; enorm de mândră când îl văzu că intră cu fruntea sus, înconjurat din trei părţi de gardienii palatului care pătrunseră în sală şi se apropiară de masa înaltă la care era aşezat împăratul. Pretorienii erau toţi impunători şi cu înfăţişare atletică, între douăzeci şi treizeci de ani, cu maxilare puternice, laţi în umeri şi cu obrajii arşi de soare; totuşi, îşi zise Diana, Marcellus este cel mai impunător dintre ei; şi dacă Isus, al cărui eroism a inspirat atât de puternic pe adoratul ei soţ, ar fi avut-cândva nevoie de unul care să lupte pentru el, nu putea să aleagă un bărbat mai desăvârşit decât pe Marcellus al ei.
Îi fusese atât de frică şi se temuse atât de mult că el nu va înţelege motivul prezenţei ei în această sală alături de netrebnicul acesta beat, cu obrazul ca de cocă şi cu ochii mici şi cruzi. Dar nu, Marcellus înţelesese. Ochii li se întâlniră şi ai lui se aprinseră de un zâmbet de adoraţie. Buzele lui făcură o mişcare ca şi când ar fi vrut să-i trimită un sărut.
Marcellus făcu un pas şi se opri în faţa împăratului. Toată lumea se uita încremenită şi fără să facă nici o mişcare. Tăcerea din sală părea chinuitoare, în faţa palatului începuse să se adune procesiunea celor care trebuiau să însoţească membrii Corpurilor Legiuitoare la templul lui Jupiter. Fanfarele cântau şi mulţimea adunată în lungul străzi bi­laterale începuse să chiuie şi să aclame, dar în sala aceasta în care se ţinea banchetul nu se auzea nimic.
— Tribune Marcellus Gallio, începu Caligula încercând să pară demn, eşti acuzat că te-ai asociat cu partidul revoluţionarilor care se numesc creştini. Se spune că aceşti urzitori ai revoluţiei, în mare parte sclavi şi tâlhari, au proclamat întemeierea împărăţiei lui Isus, evreul acela din Palestina care a fost osândit pentru trădare, blasfemie şi tulburarea ordinii publice. Ce ai de răspuns?
Diana încercă să descifreze trăsăturile obrazului nepăsător al soţului ei, dar nu putu descoperi nici o urmă de spaimă. Judecând după atitudinea lui de acum, părea că s-a prezentat la împărat pentru a i se conferi o distincţie. Cât era de elegant în uniforma lui de tribun! Ce putea să fie Veşmântul acela de culoare cafenie pe care-l ţinea păturit pe braţ? Diana simţi că ceva îi taie respiraţia când constată că este cămaşa galileeanului. O lacrimă fierbinte îi fugi în lungul obrazului. O... Hristoase... Îndură-te! Marcellus a adus cu el cămaşa Ta! Coboară mila Ta spre Marcellus, care Te adoră atât de mult! A renunţat la atâtea mulţumiri de dragul învăţăturii Tale! Acum este în faţa judecăţii şi încearcă să ispăşească într-un fel atât de cumplit ceea ce a greşit faţă de Tine! Rogu-Te, Hristoase, ajută lui Marcellus al meu!
— Este adevărat, maiestatea-voastră, răspunse Marcellus cu glasul sonor care putea fi auzit până în fundul sălii, că eu sunt creştin, dar nu eu sunt trădător. Nu am uneltit împotriva Imperiului Roman. Acest Isus, pe care eu l-am răstignit pe cruce, este un rege adevărat, dar împărăţia lui nu face parte din lumea aceasta. El nu are nevoie de un tron pământesc, împărăţia lui urmăreşte să se întemeieze în sufletul şi în inimile oamenilor, care încearcă să trăiască în pace, cu dreptate şi bună învoire între semenii lor.
— Spui că tu ai osândit pe acest evreu la moarte? întrebă Caligula. În cazul acesta ce te determină să-ţi primejduieşti viaţa în calitate de reprezentant al lui?
— Asta este o problemă de echitate, maiestatea-voastră. Isus n-a săvârşit nici o crimă. Procuratorul care l-a judecat a stăruit pe lângă acuzatorii lui să-l libereze. Omul acesta nu făcuse altceva decât cutreierase regiunile rurale şi îndemnase oamenii să fie buni unii faţă de alţii, să fie cinstiţi şi iubitori de adevăr, miloşi şi îngăduitori. A vindecat pe cei bolnavi, a dat vedere celor orbi, iar pe cei trişti i-a îmbărbătat. Oamenii aceştia l-au urmat - mii de inşi - din loc în loc şi zi de zi ascultând cuvintele lui şi străduindu-se să ajungă cât mai aproape de el pentru a-şi găsi mângâierea în durerile lor. Au evitat sinagogile, ale căror preoţi nu se interesau de ei decât pentru banii şi animalele de jertfa pe care le aduceau; n-au vândut şi n-au mai cumpărat decât de la cei care vindeau şi cumpărau cu cântăreală dreaptă.
Aici Marcellus se opri.
— Continuă! porunci împăratul. Constat că eşti un bun apărător al cauzei tale! Şi zâmbi dispreţuitor. Aproape m-ai convins şi pe mine ca să devin adept a! acestei învăţături.
— Maiestate, continuă Marcellus cu glasul cutremurat de păreri de rău, eu am primit ordinul pentru ducerea la sfârşit a osândei de moarte împotriva lui. Judecata s-a pronunţat într-o limbă pe care eu n-o cunoşteam pe vremea aceea şi n-am fost în stare să-mi dau seama de enormitatea crimei pe care am săvârşit-o decât în momentul când nimic nu mai putea fi îndreptat.
— Crimă? Ce fel de crimă? întrebă Caligula în bătaie de joc. Nu cumva pentru tine era o crimă să te supui ordinelor primite de la conducătorii imperiului?
— Imperiul, maiestate, este format din oameni slabi, care uneori pot săvârşi greşeli. Şi aceasta a fost cea mai mare greşeală ce s-a săvârşit vreodată de către conducătorul unui imperiu!
— Aşa! Va să zică conducătorii imperiului săvârşesc greşeli! rânji Caligula. Probabil vei fi destul de îndrăzneţ ca să afirmi că şi împăratul ar putea săvârşi greşeli!
— : Maiestate, eu sunt cel care stă în faţa judecăţii, nu împăratul, răspunse Marcellus.
Caligula păru că nu s-a aşteptat la răspunsul acesta şi se aprinse la obraz ca o flacără. Din partea unde era, Salomeea se auzi un chicotit gutural, care-l făcu să devină şi mai întărâtat.
— Ce este veşmântul acela de culoare cafenie pe care-l ţii pe braţ? întrebă el şi întinse arătătorul.
— Este cămaşa lui, maiestate, răspunse Marcellus şi o desfăcu ca să o poată vedea. Cu aceasta a fost îmbrăcat în ziua când a făcut drumul spre răstignire.
— Şi ai avut neruşinarea s-o iei cu tine şi s-o aduci aici în pretoriu, ei? Predă-o comandantului Gărzii!
Marcellus se supuse. Centurionul întinse fără voie mâna după ea, dar când s-o primească, veşmântul îi scăpă din mână. Centurionul ridică fruntea cu mândrie ca Marcellus s-o ridice, dar el nu se mişcă.
— Dă centurionului cămaşa! porunci Caligula.
Marcellus se plecă şi, ridicând-o, o oferi centurionului, care se feri la o parte şi făcu semn pretorianului de lângă el s-o primească.
Soldatul întinse mâna şi, când o luă, o scăpă şi el pe mozaicul sălii. Cei din sala banchetului păreau că nu îndrăznesc nici să mai respire.
— Adu-o încoace! strigă Caligula cu trufie şi întinse mâna cu degetele răşchirate spre el.
Marcellus se plecă din nou şi, după ce o ridică se apropie de el. În momentul acesta, Salomeea ridică privirea pe neaşteptate şi, întâlnind ochii împăratului, se încruntă ca să-l prevină să n-o primească.
— Dă-o fiicei legatului Gallus, porunci Caligula. O va păstra ca pe o amintire de la tine.
Urmă o clipă emoţionantă. Marcellus se ridică pe vârful picioarelor şi o dădu Dianei, care se întinsese peste masă ca s-o primească. Se uitară îndelung unul la altul şi-şi zâmbiră, ca şi când ar fi fost numai ei singuri în sală. Marcellus se întoarse din nou alături de comandantul Gărzii şi privirile tuturor erau acum spre Diana, care strângea cămaşa la piept şi părea extaziată.
Împăratul Cizmuliţă nu era omul care să se lase impresionat cu uşurinţă, dar îşi dădu seama că situaţia aceasta începe să ia o întorsătură primejdioasă. Se aşteptase la un fel de dramă cu care să impresioneze pe senatori. Bătrânii aceştia trebuiau să se împace cu gândul că împăratul le cere credinţă şi supunere necondiţionată, indiferent dacă este vorba despre un plebeu de pe stradă sau despre un membru din casa patricienilor. Obrazul începuse acum să-i tresară furios. Se întoarse şi se uită la Marcellus.
— Se pare,că atribui o mare însemnătate acestui veşmânt vechi!
— Da, maiestate, răspunse Marcellus cu glasu-i liniştit.
— Vei fi oare destul de caraghios pentru a-ţi putea închipui că este vrăjit?
— În cămaşa aceasta rezidă o forţă neobişnuită, maiestate, pentru toţi cei care cred c-a fost purtată de Isus, Fiul lui Dumnezeu!
În largul sălii se simţi un fel de freamăt, ca o respiraţie intermitentă şi grăbită a celor care stătuseră până acum înmărmuriţi; sunete guturale şi nearticulate ale celor care ar vrea să spună ceva; ţăcănitul metalic al paloşelor care se loveau de armele vecinilor când cei prezenţi se întorceau să se uite la cei din apropierea lor.
— Aceasta este blasfemie! ţipă Caligula. Cum ai îndrăzneala să stai aici în faţa noastră într-o zi ca aceasta când se desfăşoară serbările în cinstea marelui Jupiter şi să afirmi cu toată liniştea că evreul tău răstignit este de origine divină?
— Vorbele mele nu reprezintă lipsă de respect faţă de Jupiter, maiestate. Numeroasele generaţii ale neamului nostru şi-au recitat rugăciunile în templul lui Jupiter, dar împăratul meu nu l-a pizmuit din pricina cinstei ce i s-a facut. El este binevoitor faţă de toţi oamenii care încearcă să se adăpostească sub aripa ocrotitoare a cuiva. Isus n-a venit în lume pentru a spulbera nădejdile oamenilor, ci pentru a determina pe toţi iubitorii de adevăr să asculte învăţătura sa şi să-l urmeze.
Diana era mândră, atât de mândră de Marcellus, în realitate, cel care se găsea în faţa judecăţii nu era Marcellus! Toţi cei care erau în această uriaşă sală de judecată, afară de Marcellus, se găseau aici pentru a fi judecaţi. Caligula tuna şi fulgera, dar acuzaţia lui nu se întemeia pe nimic. Ce împărat ar fi fost Marcellus, îşi zise ea. Era gata să se ridice în picioare şi să strige: „Senatori! Proclamaţi pe Marcellus împărat. El se va strădui să facă imperiul nostru din nou mare şi puternic!"
Ecoul fanfarelor din piaţă păru că începe să crească în intensitate. Strigătele deveniseră ascuţite şi nerăbdătoare. Sosise timpul ca procesiunea să pornească la drum.
— Tribune Marcellus Gallio, începu Caligula cu glasul sever, nu este intenţia noastră să te condamnăm la moarte de faţă cu părintele tău, care este bărbat în vârstă, şi de faţă cu aceşti onorabili bărbaţi ce se găsesc alături de el şi slujesc interesele imperiului în Senat. Prin urmare, gândeşte-te bine înainte de a răspunde la ultima întrebare ce ţi-o voi pune. Vrei să renegi şi să renunţi pentru totdeauna la greşita alegere pe care ai făcut-o asociindu-te cu acest evreu din Galileea, care spune despre el însuşi că este rege?
În sală se făcu din nou tăcere adâncă. Salomeea zâmbi dispreţuitoare şi, întinzându-se după brăţara de smaralde a împăratului, şi-o puse pe mână.
— Maiestate, răspunse Marcellus, dacă imperiul doreşte ca între oameni să domnească pacea, dreptatea şi buna învoire, regele meu va fi de partea imperiului şi a împăratului. Dar dacă imperiul şi împăratul au de gând să continue îngenuncherea şi măcelărirea oamenilor, ceea ce a pricinuit atâta jale şi groază în toată lumea - şi glasul îi deveni mai puternic - dacă toată omenirea nu va putea să aştepte de la imperiu altceva decât lanţurile sclaviei şi foamea, regele meu îşi va continua drumul pentru stârpirea acestor rele. Asta nu se va întâmpla mâine! Maiestatea-voastră nu va avea norocul să vadă întemeierea împărăţiei Lui, dar aceasta va veni!
— Acesta este ultimul tău cuvânt? întrebă Caligula.
— Da, maiestate! răspunse Marcellus. Caligula îşi îndreptă trupul.
— Tribune Marcellus Gallio, începu el, porunca noastră este să fii dus imediat în câmpul de exerciţii al arcaşilor palatului şi să fii executat pentru înaltă trădare.
Dar în timpul cât pronunţă această osândă sala se înfiora de senzaţia unei întorsături neaşteptate. Diana se ridicase de pe scaunul de la masa împăratului şi acum cobora mândră treptele estradei ca să-şi ta locul alături de Marcellus, care-i petrecu braţul împrejurul mijlocului.
— Nu, draga mea! să nu faci aceasta, o imploră el ca şi când n-ar fi fost nimeni în apropiere. Ascultă vorbele mele, iubito! Nu trebuie să faci gestul acesta! Sunt gata să mor, dar nu văd nici un motiv ca tu să-ţi pierzi viaţa! Să ne luăm rămas bun unul de la altul şi după aceea mă vei părăsi!
Diana se uită în ochii lui şi zâmbi, apoi se întoarse spre împărat. Când începu să vorbească, glasul ei păru neobişnuit de adânc pentru o fată de vârsta ei, dar destul de limpede pentru a putea fi auzit de toţi martorii muţi ai acestei drame.
— Maiestate sunt şi eu creştină! declară ea cu glas liniştit. Marcellus este soţul meu. Pot să-l însoţesc?
Se auzi un murmur surd de proteste care fremăta în largul sălii. Caligula începu să-şi frământe mâinile care-i tremurau şi clătină din cap.
— Fiica lui Gallus este curajoasă, răspunse el cu superioritate. Dar ea nu este acuzată de nimic. În acelaşi timp noi nici nu dorim s-o pedepsim, îşi iubeşte soţul... dar iubirea aceasta nu-i va mai putea folosi după ce va muri.
— Îi va folosi, maiestate, dacă voi pleca împreună cu el, stărui Diana, deoarece în felul acesta nu ne vom despărţi niciodată. Vom fi întotdeauna împreună... Într-o împărăţie unde stăpâneşte dragostea şi buna înţelegere.
— Într-o împărăţie, ei? zise Caligula şi începu să râdă sinistru. Va să zică şi tu crezi în prostia aceasta cu împărăţia, în sfârşit, şi făcu un gest nepăsător cu mâna, ar fi mai bine să te dai la o parte. Tu n-ai fost judecată şi nu s a adus nici o acuzaţie împotriva ta.
— Dacă maiestatea-voastră este de acord, vă voi oferi dovada că sunt vinovată, răspunse Diana, aşa că voi putea fi şi eu osândită. Nu doresc să mai trăiesc între hotarele unui imperiu care se îndreaptă vertiginos spre prăbuşire, lăsându-se condus de un om pe care nu-l interesează bunăstarea supuşilor săi.
Cei din sală tresăriră, iar Caligula rămase cu gura căscată auzind cuvintele ei.
— Cred că vorbesc în numele tuturor celor care se găsesc în această sală, continuă Diana categorică. Bărbaţii aceştia înţelepţi ştiu cu toţii că imperiul se îndreaptă spre pieire... dar cunosc şi pricina pentru care se apropie sfârşitul, întrucât mă priveşte pe mine, eu am alt rege şi doresc să plec împreună cu soţul meu în împărăţia lui.
Obrazul lui Cizmuliţă se făcu livid.
— Pe toţi zeii... vei pleca cu el! zbieră împăratul. Plecaţi... amândoi... În împărăţia voastră!
Făcu semn comandantului pretorienilor. Acesta dădu un ordin. Apoi se auzi glas de goarnă. Tobele răpăiră prelung. Soldaţii voinici se rânduiră de plecare. Ordinul fusese dat. Marcellus şi Diana, ţinându-se de mână, îşi luară locul în careul pretorienilor, care înaintau încet spre ieşirea impunătoare a palatului. Bătrânul Gallio îşi făcu loc printre cei care se îmbulzeau să iasă, dar mâinile prietenilor lui se întinseră după el şi-l opriră.
Procesiunea pretorienilor cu cei doi condamnaţi dispăru sub bolta de marmură a palatului. Cei din sală tresăriră auzind glasul bezmetic al lui Cizmuliţă, care era beat.
Printre hohotele râsului său isteric se auzeau cuvintele batjocoritoare ale lui Cizmuliţă:
— Au plecat spre o împărăţie mai bună! Ha-ha-ha! Se duc împreună să întâlnească pe noul lor împărat!
Dar nimeni afară de Cizmuliţă nu fu dispus să râdă. Pe obrajii celor din sală nu tremura nici un zâmbet. Toţi rămăseseră tăcuţi şi întunecaţi. Când băgă de seamă că nimeni nu împărtăşeşte veselia lui, Cizmuliţă se ridică în picioare şi se apropie împleticindu-se de treptele estradei, unde Quintus îl apucă de braţ. Afară fanfarele cântau imnul lui Jupiter.
Marcellus şi Diana mergeau la pas cu escorta, ţinându-se de mână. Amândoi i erau palizi, dar amândoi zâmbeau. Cu paşi repezi procesiunea apucă în lungiţi coridorului, iar de aici coborî treptele de marmură şi ieşi în piaţa din faţa palatului. Mulţimea adunată, neştiind ce s-a întâmplat, dar închipuindu-şi că acesta este primul grup al patricienilor care se îndreptau spre templul lui luptter, îi primi cu aclamaţii.
Bătrânul Marcipor apăru în faţa grupului de curioşi şi pe obrazul lui slăbit lacrimile fugeau una după alta. Marcellus spuse Dianei ceva în şoaptă. Ea zâmbi şi dădu din cap.
Făcându-şi loc printre scuturile a doi pretorieni, aşeză cămaşa în braţele bătrânului sclav, care se întinse s-o primească.
— Dă-o Marelui Pescar!
SFÂRŞIT