Douglas lloyd

— De... cred că îţi vor spune dacă le este teamnă său nu, ripostă Ibiscus. Nu se poate să întârzii aici... de asta sunt sigur!
Macedoneanul cel înalt care păzea intrarea vilei se uita la ea încruntat şi ochii lui o cercetară repede şi bănuitori.
— Şi ce treabă ai cu soţia lui Kaeso? întrebă el. Poate ar fi mult mai bine să vorbeşti cu Appius Kaeso, tinere.
— Nu... eu vreau să vorbesc cu soţia lui, stărui Diana. Nu sunt cerşetor! adăugă ea ca să-l liniştească.
Macedoneanul plecă fruntea şi păru că se gândeşte la ceva, apoi zâmbi.
— Vino cu mine, zise el pe un ton de conspirator. O însoţi până în grădină, unde, văzând pe stăpâna-sa printre flori, făcu semn tânărului să-şi continue drumul singur şi el se întoarse la intrare.
Antonia, îmbrăcată într-o rochie uşoară tinerească şi în cap cu o pălărie mare de culoare roşie, supraveghea o sclavă care, cu cuţitul de altoi în mână, curăţa boschetele de trandafiri. Auzind paşi apropiindu-se, întoarse privirea şi examina pe străinul care se apropia.
— Poţi să pleci! porunci ea sclavei şi se întoarse spre vizitatorul neaşteptat. Pleacă imediat!
— Iartă-rtiă c-am îndrăznit să te supăr cu prezenţa mea, începu Diana, şi să mă ierţi şi pentru felul în care arăt. Am fost obligată să îmbrac hainele acestea bărbăteşti.
Antonia îşi arătă dinţii frumoşi.
— De... probabil ai fost obligată să procedezi în felul acesta, dar în orice caz nu arăţi a bărbat.
— M-am străduit din toate puterile să semăn, zise Diana. Ce mă trădează?
— Toată înfăţişarea pe care o ai, răspunse Antonia şi se îndreptă spre o bancă de pe marginea aleii. Haide, aşază-te lângă mine şi spune-mi ce s-a întâmplat. Eşti urmărită, nu-i aşa?
Diana începu să-i spună pe scurt, dar destul de limpede pentru a fi înţeleasă, situaţia în care se găseşte, presimţind că poate avea toată încrederea în femeia aceasta.
— N-aş vrea să te bag nici în primejdie, adăugă ea, dar dacă aş putea face o baie şi m-aş putea odihni o singură noapte... mi-aş putea continua drumul. Ochii Dianei erau plini de lacrimi.
— Cred că oricine care cunoaşte pe Marcellus va fi dispus să-şi asume anumite răspunderi, zise Antonia. Vino... să intrăm în casă.
O însoţi în atrium, unde întâlniră pe Kaeso, care tocmai ieşea din bibliotecă. Se opri şi clipi de câteva ori din ochi, uitându-se la ele.
— Appius, începu Antonia, aceasta este fiica legatului Gallus, pe care au căutat-o legionarii zilele trecute... Diana, acesta este soţul meu.
— Dacă vreţi, voi părăsi casa aceasta imediat, zise Diana cu glasul plângător.
— Ce ai făcut de te urmăresc să te aresteze? întrebă Kaeso şi se uită la ea cu atenţie.
— A fugit în insula Capri din cauză că-i era frică de băiatul acesta care a ajuns împărat, interveni Antonia. De aceea o urmăreşte ca s-o prindă şi a trimis în toate părţile legionari care s-o găsească.
— Uhâum! murmură Kaeso. Am înţeles! Ticălosul de Cizmuliţă!
— Linişteşte-te! îl preveni Antonia. Doar nu ai de gând să ne bagi pe toţi la închisoare. Ce facem acum... cu Diana? Trebuie să ştii, Appius, că ea este logodnica lui Marcellus!
Kaeso se însenină la obraz şi-i strânse mâna.
— Vei sta aici împreună cu noi! declară el. Legionarii spuneau că sunt în căutarea unui sclav grec care a fugit împreună cu tine.
— Sclavul este în vie împreună cu Ibiscus, îl lămuri Antonia. Nu va strica să te ocupi şi de el, Appius.
— Ce facem cu slujitorii? Ei ştiu ceva?
— Mai bine să nu păstrăm întâmplarea aceasta în secret îi propuse Antonia. Le vom spune adevărul. Când vor afla că Diana este logodnica lui Marcellus şi că grecul este sclavul ei, nu cred să se găsească cineva în Arpino care să fie în stare...
— De asta nu trebuie să fii atât de sigură! răspunse Kaeso. După cum ştii, s-a pus şi un preţ pe capul lor. Macedoneanul de la poartă cred că ar fi stare să profite pentru a câştiga o mie de sesterţi. Voi vorbi cu el şi cu toţi ceilalţi şi le voi spune că dacă voi afla c-au suflat vreo vorbă vor fi biciuţi... eventual li s-ar putea întâmpla ceva mult mai grav...
— Vei proceda aşa cum vei crede că va fi cel mai bine, dragul meu, răspunse Antonia cu blândeţe. Eu însă sunt de părere că, având încredere în ei, va fi mai bine decât să-i ameninţi. Cred că, dacă ar fi aici, Marcellus ar fi de aceeaşi părere.
— Marcellus a fost întotdeauna de părere ca oamenilor să li se acorde mai multă încredere decât merită, zise Kaeso. Apoi se întoarse spre Diana şi zâmbi: Faci şi tu parte din gruparea creştinilor acestora?
— Nu, eu nu fac parte dintre ei. Pentru mine este o învăţătură prea grea pentru-a putea înţelege... În timpul cât a stat aici v-a vorbit mai pe larg despre această credinţă? întrebă ea întorcându-se spre Antonia.
— A răscolit tot satul cu susul în jos, răspunse Kaeso. Antonia îţi va spune ce s-a întâmplat, căci a devenit şi ea creştină!
— Marcellus s-a purtat foarte frumos faţă de noi toţi, murmură Antonia. Apoi se uită dintr-o parte la Appius şi adăugă: Până şi faţă de stăpânul din Arpino.
Tânărul,Antoniu era atât de ocupat cu modelatul, încât nu ieşi toată ziua din odaia lui, şi nu ştia că în casa lor se adăposteşte o fugară. În aceeaşi seară când intră în sala de mâncare şi imediat ce trecu pragul, se opri, întâlnind privirile limpezi ale unei fete adorabile, îmbrăcată într-un peplum de culoare trandafirie, care de fapt era al maică-si.
Antoniu fusese în trei rânduri împreună cu părinţii săi la Roma, unde avusese ocazia să vadă elegantele fete din familiile patricienilor în lecticile lor frumos împodobite şi de la distanţă, în lojele Circului, la festivităţile oficiale, dar până acum nu i se oferise ocazia să vadă din apropiere o fată din casta socială a Dianei. Se uită la ea atât de mulţumit şi atât de mirat, încât Kaeso, care întoarse capul spre el, începu să râdă uşor.
— Fiul meu, Antoniu, îi explică stăpâna casei înduioşată. Dragul meu, aceasta este Diana, fiica legatului Gallus.
— Ooo! exclamă Antoniu cu glasul sugrumat. Legionarii te caută în toate părţile! Apoi se aşeză pe scaunul din faţa ei şi continuă s-o examineze. Cum de-ai reuşit să ajungi până la noi?
— Diana şi-a închipuit că aici va găsi pe Marcellus, îi explică Antonia.
— Cunoşti pe Marcellus? întrebă Antoniu mulţumit.
— Este logodnica lui! declară bătrânul Kaeso, apoi, în timpul scurtei pauze ce urmă după cuvintele acestea, adăugă: Asta înseamnă că este un tânăr cu noroc.
— Sigur că da! exclamă Antoniu cu atâta entuziasm, încât părinţii lui începură să râdă.
Diana se uită la băiatul care o examina entuziasmat, dar refuză să zâmbească deoarece sentimentul lui de admiraţie i se părea sincer şi nu-şi putea permite să facă haz pe socoteala lui.
— Sunt foarte mulţumită să constat că toţi ţineţi atât de mult la Marcellus, declară ea cu glasul blând. Probabil timpul pe care l-a petrecut aici a fost plăcut şi pentru el. Tu eşti sculptorul, nu-i aşa? Maică-ta mi-a vorbit despre tine.
Când Antoniu.se frământă pe scaun şi-i răspunse că până acum n-a lucrat nimic ce ar merita atenţia cuiva, Diana îl întrerupse, spunându-i:
— Probabil vei fi de acord să-mi arăţi şi mie ce ai lucrat.
Glasul ei are rezonanţe adânci şi neobişnuite pentru o fată, îşi zise băiatul. Fetele, când au să-ţi spună câte ceva, vorbesc cu glasul ascuţit. Felul în care vorbeşte Diana îţi dă iluzia c-o cunoşti de vreme îndelungată. Dădu din cap cu sfială şi zâmbi resemnat, ca şi când arii vrut să-i dea să înţeleagă că nu trebuie să se aştepte la ceva deosebit.
— Marcellus este cel care l-a învăţat tot ce ştie astăzi, îi spuse Antonia cu glasul tremurând de recunoştinţă, ca şi când s-ar fi simţit obligată să mulţumească şi Dianei pentru această favoare.
— El ar fi trebuit să se facă sculptor în loc să devină ofiţer.
— Aşa este! încuviinţă Antoniu. Lui nu-i plac luptele!
— Dar nu din pricină că el n-ar şti să lupte, se grăbi Diana să-l informeze. La Roma Marcellus este cunoscut ca unul dintre cei mai desăvârşiţi luptători cu gladiul.
— Serios? se miră Kaeso. Nici nu mi-aş fi închipuit că pe el l-ar putea interesa sporturile primejdioase. N-a vorbit niciodată cu noi despre astfel de lucruri.
— Într-un rând l-am întrebat dacă a ucis vreodată pe cineva şi întrebarea aceasta l-a determinat să rămână extrem de abătut, zise Antoniu. Mi-a răspuns că nu doreşte să vorbească despre această chestiune.
În aceeaşi clipă strălucirea de pe obrazul Dianei se şterse şi micul Antoniu îşi dădu seama că a vorbit despre un subiect delicat. Se simţi şi mai sfios când auzi întrebarea tatălui său.
— Probabil ştii despre ce este vorba? întrebă Kaeso. Fără să ridice privirea, Diana dădu din cap şi oftă.
— Îţi plac caii? întrebă Kaeso, dându-şi seama că ar fi mai bine să schimbe subiectul conversaţiei.
— Da! răspunse Diana îngândurată. Apoi se uită la ei pe rând. Cred că va fi mai bine să nu abandonăm în felul acesta subiectul despre care am vorbit până acum. Ar însemna să nu ne purtăm echitabil faţă de Marcellus, Acum doi ani i s-a dat ordinul să osândească pe cineva la moarte şi mai târziu s-a constatat că osânditul n-a fost vinovat de nici o crimă şi că se bucurase de mare stimă în faţa celor care L-au cunoscut. Din pricina acestei nedreptăţi a rămas profund abătut.
— Este uşor de înţeles! declară Antonia cu simpatie. N-am văzut încă un bărbat care să fie atât de blând şi de milostiv ca el, căci întotdeauna se străduia să facă altora numai bine.
Simţindu-se nerăbdător să alunge tristeţea Dianei, Appius Kaeso începu să vorbească despre simpatia cu care era privit Marcellus de către cei din Arpino. Imediat după aceea constată mulţumit că privirile Dianei s-au limpezit şi că-l ascultă cu toată atenţia, uitându-se la el cu ochii umezi când îi pomeni despre bunătatea lui Marcellus şi despre ideea construirii unei piscine, care fusese în întregime a lui.
— Este un tip cu totul neobişnuit, adăugă Kaeso râzând. Fără să-ţi dai seama, te determină să faci anumite lucruri la care nici nu te-ai gândit, ca după aceea să susţină sus şi tare că ideea a pornit de la tine, nu de la el. Evident, procedeul acesta urmărea să te determine să te simţi mulţumit, ca după aceea să doreşti din nou să faci ceva în interesul semenilor tăi din proprie iniţiativă.
Antoniu rămase mirat de vorbele tatălui său şi, când întâlni privirea maică-si, îi făcu semn cu ochiul, dar ea îl preveni să nu-l contrazică.
— În orice caz, Marcellus a fost o fire neobişnuită, continuă Kaeso. Se vedea fără nici o greutate că în viaţa lui s-a bucurat de toate avantajele şi c-a trăit bine, dar cu toate acestea ieşea în câmpul cu pepeni şi lucra alături de ceilalţi, ca şi când ar fi fost de o seamă cu ei. Din pricina asta oamenii ţineau foarte mult la el. În fiecare seară se adunau împrejurul lui, aşezându-se pe iarba verde, şi-l ascultau povestind întâmplări despre viaţa bărbatului aceluia pe care l-a chemat Isus - undeva în ţara evreilor - care a săvârşit tot felul de minuni. Dar cred că despre asta ţi-a vorbit şi ţie!
— Da, mi-a vorbit, admise Diana.
— Oamenii l-au osândit la moarte, adăugă Antonia.
— Dar Marcellus afirmă c-a înviat din morţi, deşi eu sunt convins că aici trebuie să fie o greşeală, declară Kaeso.
Antoniu, care nu luă parte la această conversaţie şi părea că n-aude nimic din ceea ce spun, sta nemişcat şi cu ochii rătăciţi, aşa că atrase atenţia maică-si. Kaeso şi Diana în mod instinctiv se întoarseră şi se uitară la el.
— La ce te gândeşti, băiete? întrebă Kaeso pe un ton de glumă, ca şi când s-ar fi străduit anume ca întrebarea lui să nu pară severă.
Prefăcându-se că n-a auzit întrebarea tatălui său, Antoniu se întoarse şi se uită la Diana.
— Ştii cine a răstignit pe galileeanul acela? întrebă el grav.
— Da! admise Diana.
— Îl cunosc şi eu?
Diana dădu din cap şi Antoniu lovi cu pumnul în tăblia mesei.
— În cazul acesta totul se limpezeşte de la sine! declară el cu convingere. Marcellus a ucis pe omul acesta, care şi-a petrecut viaţa făcând numai bine semenilor săi, şi consideră că singura posibilitate de a ispăşi această faptă este să-şi petreacă şi el viaţa în acelaşi fel, adăugă Antoniu cu glasul tremurând de emoţie. Nu se poate stăpâni, căci presimte că în felul acesta va putea să obţină iertarea lui Isus!
Appius şi Antonia se uitară la fiul lor cu interes, dar nu îndrăzniră să scoată nici o vorbă.
— Da, Antoniu, dar aceasta nu este totul, declară Diana. Marcellus este convins că bărbatul acesta este încă în lume şi va rămâne de veci; crede că de aici înainte se va întemeia o nouă împărăţie, condusă după principiul bunei învoiri dintre oameni; nu vor mai fi războaie, nici încăierări, nici jafuri...
— Diana, gândul acesta mi se pare nobil, interveni Kaeso. Cine nu doreşte pacea şi liniştea? Cine ar putea să nu fie mulţumit când va constata că ţara este condusă de oameni cinstiţi şi buni? Dorinţa aceasta nu este nouă. Dar adevărul este că orice stăpânire va veni va fi mai bună decât cea pe care o avem acum. Ar fi absurd să crezi în această posibilitate, şi Marcellus, care este un tânăr atât de inteligent, ar trebui să ştie atâta lucru. El îşi sacrifică viaţa de dragul unei himere!
— S-ar putea să nu fie himeră! protestă Antoniu. Dacă se va întâmpla ca de aici înainte să putem trăi într-o lume mai bună, aceasta va trebui să înceapă undeva... şi cândva, nu-i aşa? Probabil lumea aceasta a început chiar acum? Ce părere ai Diana?
— Eu nu ştiu... ce să-ţi răspund Antoniu, zise Diana şi, acoperindu-şi ochii cu palmele mâinilor, clătină din cap. Singurul lucru pe care-l ştiu este c-aş fi fost în stare să sacrific orice ca să nu se întâmple ceea ce s-a întâmplat.
După ce trecură trei săptămâni fără să intervină nimic deosebit, Diana se întrebă dacă nu cumva ar fi momentul pentru a se întoarce la Roma. Probabil tânărul împărat şi-a uitat de nemulţumirile lui şi a încetat s-o mai caute. Kaeso însă nu era atât de optimist.
— Cizmuliţă a fost până acum prea ocupat, declară el, din cauza funeraliilor lui Tiberiu şi a festivităţilor propriei sale încoronări, care au ţinut vreme de o săptămână, aşa că nu s-a putut gândi la altceva. De uitat însă nu te-a uitat. Prin urmare eu sunt de părere să mai zăboveşti.
Antonia îşi petrecuse un braţ împrejurul umerilor Dianei.
— Toţi v-aţi purtat foarte frumos cu mine, dar cred că mama este neliniştită din pricina mea. Este sigur că spionii împăratului s-au dus mai întâi la ea şi i-au cerut informaţii despre mine. Dar ea nu ştie altceva decalcă am fugit din insula Capri cu o barcă. Nu pot nici să-i scriu, de teamă că pretorienii vor da de urma mea aici la Arpino.
Uneori seara, Demetrius, care lucra în vie, şi sta în casa lui Ibiscus, venea să se intereseze de ea. Diana îl sfătuia să aibă răbdare, dar ştia că el este neliniştit şi aşteaptă nerăbdător să meargă la-Marcellus.
Într-o seară, în timpul cinei, Kaeso păru atât de preocupat încât Diana presimţi că trebuie să se fi întâmplat ceva. După ce intră din nou în atrium constată că Ibiscus o aşteaptă ca să-i dea un mesaj scris în greceşte. Mesajul fusese trimis în mare grabă. Demetrius plecase la Roma în căutarea stăpânului său.
„Prezenţa mea aici nu poate decât să agraveze primejdia ce te ameninţă. Kaeso este de acord cu felul meu de a proceda. Este un bărbat generos. Primeşte sfatul lui. Să nu încerci să dai de ştire mamei tale. Dacă-mi va fi posibil, voi încerca s-o informez."
Ibiscus se oprise pe scara peristilului deschis, aşa că Diana se apropie de el. Îl întrebă dacă Demetrius a plecat pe jos sau a luat cotiga şi măgăruşul cu care sosiseră la Arpino.
— Grecul a luat unul din gonacii cei buni ce-i aveam în grajd şi a îmbrăcat hainele stăpânului, răspunse Ibiscus.
Se întoarse între ceilalţi membri ai familiei şi-i găsi aşezaţi împrejurul havuzului, vorbind cu glasuri domolite despre ceea ce ar trebui să facă acum cu ea.
— Te-ai purtat foarte frumos faţă de Demetrius, se adresă ea lui Kaeso cu glasul blând. Sper că ştiţi cât de mult apreciez ceea ce aţi făcut pentru el, pentru mine şi pentru Marcellus.
Kaeso făcu o mişcare nepăsătoare cu mâna, dar privirile lui păreau tulburi.
— Aici grecul nu se simţea în siguranţă, răspunse el. Adevărul este că astăzi nimeni nu se mai poate simţi în siguranţă nicăieri, în timpul acestei după-amiezi s-au întors doi cărăuşi de ai noştri pe care i-am trimis la Roma. În oraş au început tulburările. Plebea derbedeilor ameţiţi de băutură a început să devasteze şi să atace cetăţeni onorabili pe stradă, împăratul afirmă că tulburările acestea sunt conduse de creştini, aşa că a ordonat să fie arestaţi şi biciuiţi.
Diana deveni palidă de spaimă.
— Ce o fi făcând Marcellus? zise ea. Sunt convinsă că el nu va încerca să se ferească de primejdii.
— Oamenii mei mi-au spus că autorităţile caută pe Demetrius mult mai înfrigurate decât până acum, adăugă Kaeso. Şi tot aşa te caută şi pe tine, Diana. Se pare că Demetrius este urmărit pentru o acuzaţie mai veche, pentru atacarea unui tribun. Au dat ordine să fie prins viu sau mort. Împăratul afirmă că te caută pentru a te feri de orice primejdii. S-a răspândit zvonul că grecul te-ar fi răpit şi Caligula vrea să te găsească pentru a te salva din mâinile lui.
— Bietul Demetrius! exclamă Diana.. Cum va putea scăpa dacă este urmărit de atâţia inşi?
— De... el ştie că viaţa lui nu mai valorează nimic dacă-l vor prinde, declară Kaeso abătut. Poţi să fii sigură că cei care vor face această încercare vor plăti scump răsplata pe care ar vrea s-o câştige.
— A plecat înarmat? întrebă Diana.
— N-are altceva decât un pumnal.
— Appius a postat paznici pe toate culmile de unde se vede drumul ce intră şi iese din Arpino, a intervenit Antonia. Imediat ce vor constata că se apropie legionari, au poruncă să se întoarcă la curte şi să dea de ştire.
— Rândul trecut când au fost aici au cercetat toată vila din tavan până în temelii, dar nici nu s-au gândit să întrebe lucrătorii dacă au văaut ceva, declara Kaeso. Le-a fost imposibil să-şi închipuie că fiica legatului Gallus ar putea să lucreze într-o vie alături de locuitorii din Arpino.
— În cazul acesta via ar fi locul cel mai potrivit ca să mă ascund! exclamă Diana.
Antonia şi Appius se uitară unul la altul.
— Appius n-a îndrăznit să-ţi facă această propunere, zise Antonia.
— Cred că mi-ar face plăcere să lucrez la vie, zise Diana.
— În cazul acesta te vei pregăti să pleci mâine dimineaţă, răspunse Kaeso mulţumit. Antonia îţi va găsi un costum de lucru. Aş fi preferat să se găsească o altă posibilitate de a te ascunde, Diana, dar nu există nici una şi aici în vilă nu este deloc prudent să mai întârzii. Nu este exclus ca, dacă te-ar găsi, să fii tratată cu toată consideraţia, dar să nu uiţi că eşti urmărită de împărat, şi ceea ce face Caligula nu poate să fie faptă bună.
Pe la ora două după miezul nopţii, bătrânul Lentius, care dormea ca un buştean, se trezi pe neaşteptate şi se ridică în coate ca să poată asculta ce s-a întâmplat. Bambo, care dormea întotdeauna în apropierea lui, asculta şi el şi începuse să mârâie.
De afară se auzeau paşi stinşi de sandale şi răbufneli de copite. Cineva aducea un cal, ţinându-l de căpăstru. Lentius desprinse felinarul din cui şi deschise uşa. Bambo se strecură pe lângă el şi, ieşind afară, începu să latre furios, dar imediat după aceea păru că s-a domolit şi începu să se gudure. Bătrânul grăjdar se luă după el şi ridică felinarul deasupra capului.
— Ssst... taci Bambo! se auzi glasul stins al cuiva din întuneric. Liriişteşte-l, Lentius, căci altfel va trezi toată casa cu lătratul lui.
— Demetrius! exclamă bătrânul, uitându-se la obrazul lui palid.
— Ia calul şi freacă-l cu un şomoiog de paie, căci a făcut drum lung. Dar să nu-l adăpi, căci este prea încălzit de alergătură, zise Demetrius şi, ridicând mâinile, îl smuci de urechi.
— Bagă-l în grajd, zise Lentius, apoi intrară împreună. Ai fost urmărit de cineva? zise el cu glasul stins după ce închise uşa. Ia uită-te! Calul a fost rănit, căci este plin de sânge pe umăr şi pe piciorul dinainte în partea dreaptă.
— Acesta este sângele meu, răspunse Demetrius, despuindu-şi umărul. Am fost urmărit de trei pretorieni călări, care m-au întâlnit pe Via Appia, pe o distanţă de cinci leghe. Am reuşit să trec pe lângă ei şi să-i las în urmă; dar unul m-a ajuns şi m-a lovit cu paloşul în momentul când l-am trântit din şa. Adu-mi puţină apă, Lentius, şi o Bucată de pânză cu care să-mi leg rana.
. Bătrânul sclav examina rana adâncă şi şuieră printre dinţi.
— Eşti rănit grav, murmură el. Ai pierdut o mulţime de sânge. Tunica ţi-e udă de sângele care ţi s-a scurs până pe sandalele din picioare. Va fi mai bine să te întinzi puţin.
— Da, mă voi întinde, răspunse Demetrius cu glasul slăbit şi se întinse pe aşternut, iar Lentius se apropie de el cu o găleată de apă şi în mână cu un burete. Bambo amuşina curios, apoi se întoarse în loc şi începu să lingă sângele de pe piciorul dinainte al calului. Ascultă, Lentius, tribunul Marcellus a mai fost pe acasă în timpul din urmă?
Lentius îşi îndreptă trupul şi se uită la el mirat.
— Tribunul? Tu n-ai auzit? El a murit de acum trei luni, poate chiar mai mult. S-a înecat în mare... bietul stăpân!
— Lentius, ştiu c-ai ţinut la tânărul stăpân şi tot aşa şi el la tine. Îţi voi încredinţa acum un secret. Dar să nu pomeneşti nimănui despre ceea ce-ţi voi spune! M-ai înţeles? Tribunul trăieşte... şi se găseşte aici în Roma.
— Nu se poate! exclamă bătrânul. Dar de ce nu vine acasă?
— Va veni într-o zi bună! Ascultă, Lentius... n-ai putea să trezeşti pe bătrânul Marcipor fără să te simtă cei din casă?
— Ar fi mult mai uşor să trezesc pe Decimus. El doarme la parter...
— De Decimus nu am nevoie. Fereşte-te din cale; mă voi duce singur după el. Demetrius se strădui să se ridice, dar nu reuşi. Sunt mai slăbit decât mi-am închipuit, gemu el. Încearcă să trezeşti pe Marcipor. Arunca ceva în camera lui şi, când se va apropia de fereastră, spune-i că ai nevoie de el. Dar să nu-i pomeneşti de numele meu. Spune-i s-aducă şi câteva fâşii de pânză. Rana văd că sângerează mereu. Dă calului o găleată cu apă. Dă-te la o parte, Bambo!
Puţin după aceea, Marcipor apăru gâfâind din greu şi urmat de Lentius.
— Eşti rănit grav, fiule! murmură el. Va trebui să trimitein după medicul casei.
— Nu, Marcipor! ripostă Demetrius. Prefer să-mi încerc norocul cu această lovitură de paloş decât să-mi pun capul în primejdie... Lentius, dacă ai loc liber în grajd, aşază calul şi dă-i o ţesală şi un aşternut de paie. Ia şi câinele de aici, căci de mine se va ocupa Marcfpor.
Lentius ieşi cu părere de rău, ducând calul de căpăstru şi urmat de Bambo. Marcipor trase zăvorul şi îngenunche lângă Demetrius, apoi începu să-i lege rana.
— Te găseşti în mare primejdie! zise bătrânul cu glasul tremurat.
— Deocamdată nu este nici o primejdie! Spune Marcipor, ce ştiri ai mai aflat? Ai văzut pe Marcellus?
— Este în catacombe.
— Asta este o ascunzătoare sinistră.
— Nu este atât de rea cum ai putea să-ţi închipui. Creştinii s-au adunat acolo şi au provizii care ie vor ajunge lunj de zile. Sunt mai mult de o sută de inşi adunaţi acolo dintre cei care au fost identificaţi şi sunt urmăriţi de pretorieni.
— Vor fi prinşi ca nişte cârtiţe în vizuină după ce patrulele vor află unde se ascund.
— Nu cred că va atât de uşor, răspunse Marcipor. În ascunzătoarea aceasta străveche sunt coridoare subterane care merg până la depărtare de câteva leghe. Cred că legionarii nu vor fi dispuşi să coboare în întunericul acestor coridoare mergând câte unul. Ei ştiu despre cei care au intrat în aceste catacombe ca să prindă evreii persecutaţi că niciodată nu au mai nimerit drumul ca să poată ieşi din nou la lumină... Cum te simţi, Demetrius? Nu te-am -legat prea strâns?
Nu primi nici un răspuns. Marcipor îşi lipi urechea de pieptul despuiat al lui Demetrius, ascultă, îl scutură uşor, îl strigă înspăimântat, îl stropi cu apă pe obraz, dar Demetrius nu se mai mişcă. O clipă rămase deznădăjduit, neştiind ce să facă, apoi ieşi şi se îndreptă spre casă, întrebându-se pe cine ar putea să cheme în ajutor. Când trecu într-un suflet prin atrium, văzu pe bătrânul Gallio coborând treptele spre bibliotecă; senatorul era îmbrăcat numai în halatul său de noapte.