Douglas lloyd

— Nu... căci am lucrat la el aproape toată noaptea. După cum vezi nu este decît schiţat. Vom avea nevoie de mai mulţi oameni care să fie aşezaţi pe marginea piscinei şi de cei care au sărit în apă. Vrei să completezi modelul acesta?
— Cred că mi-ar face multă plăcere, răspunse Antoniu.
— Poţi să mai adaugi şi alte amănunte. Să-l transpui pe o scândură mai mare ca să-i poţi da modelului amploare şi vei face un fundal, îţi aduci aminte de stânca albă din apropierea podului unde apa începe să se strângă într-o baltă? Ai putea să introduci stânca împreună cu podul şi salcâmii ce se găsesc în apropiere. În cazul acesta, toată lumea îşi va da seama unde este piscina pe care o reprezintă.
— M-am gândit şi eu că n-ar strica s-avem o astfel de piscină prin apropiere.
După o săptămână petrecută în casa lui Kaeso, Marcellus reuşea să-şi termine lucrul de fiecare zi imediat după amiază. Antoniu apărea în atrium şi începea să se plimbe nerăbdător prin faţa uşii deschise a bibliotecii. Kaeso constatase apropierea dintre el şi scribul său şi se simţise în parte mulţumit.
— Mi s-a spus că te ocupi de fiul meu şi-l ajuţi să se distreze, se adresă el lui Marcellus. Dacă-ţi vine greu, să ştii că nu ai nici o obligaţie de soiul acesta. Ai destul de lucru în timpul cât eşti obligat să stai la masă şi să scrii.
Marcellus îi răspunse că-i face plăcere să-şi petreacă timpul împreună cu Antoniu, că băiatul are însuşiri artistice şi că ar trebui încurajat. Kaeso încercă să-şi bată joc de artă în cazul când este considerată drept o profesiune din care să trăieşti şi de aici urmă o discuţie.
— Nu cred că un bărbat vrednic ar fi în stare să-şi piardă vremea jucându-se cu noroiul, zise Kaeso cu dispreţ.
— Ca lutul, îl corectă Marcellus fără să se supere. Lutul de modelat. Intre lutul acesta şi noroi este tot atâta deosebire câtă ar fi între pepenii de Arpino şi pepenii obişnuiţi. Se întâmplă de multe ori ca un bărbat să dorească să creeze ceva frumos. Antoniu ar putea să devină un sculptor de valoare.
— Sculptor! ţipă Kaeso. Şi la ce poate folosi un sculptor?
Marcellus nu-i răspunse la această întrebare. Se mulţumi să zâmbească şi, după ce adună lucrurile de pe masă împreună cu hârtiile, le băgă într-un sertar. Zâmbetul acesta trezi curiozitatea lui Kaeso şi. când îi ceru să se explice, îi spuse că îndemânarea lui Antoniu se datoreşte, probabil, temperamentului înnăscut.
— Tu, Kaeso, ai reuşit să-ţi creezi o întreprindere prosperă. Fiul tău nu cred că va mai avea nevoie să aducă vreo îmbunătăţire acestei întreprinderi. Prin urmare, ar vrea să creeze şi el ceva. Ambiţia aceasta a moştenit-o de la tine. Dar constat" că eşti nemulţumit din cauză că-şi manifestă o dorinţă care iniţial a fost a părintelui său.
Kaeso zâmbi mulţumit şi aşteptă ca Marcellus să continue, aşa că-i făcu pe voie. Numeroşi sculptori au fost obligaţi să rabde de foame înainte de a ajunge cunoscuţi şi a putea câştiga ceva cu arta lor. Antoniu nu va fi obligat să rabde de foame. Tatăl său este un om bogat şi se va mândri cu priceperea fiului său. Numele lui Appius Kaeso este cunoscut în comerţ. Probabil tot aşa Antoniu Kaeso ar putea să ajungă celebru în domeniul său artistic.
— Cred că nu ai intenţia ca Antoniu să fie nemulţumit şi să ajungă un ratat când ai avea toate motivele să te mândreşti cu el. Acordă-i puţină atenţie şi vei constata că ai un fiu iubitor şi entuziast, îl sfătui Marcellus.
— Băiatul acesta a fost întotdeauna nepăsător şi înfumurat, ca şi maică-sa, declară Kaeso şi se uită la el nemulţumit.
— Îngăduie-mi să fiu de altă părere, Antoniu este un tânăr extrem de bun, adăugă Marcellus. Dacă te interesează dragostea lui, nu va fi greu să o câştigi. De ce nu vrei să vii cu mine şi să vezi ce lucrează?
Murmurând că pe el nu-l interesează astfel de nimicuri, Kaeso îl însoţi totuşi până în camera lui Antoniu. Se opriră în faţa modelului şi nu ziseră nimic; Antoniu se aştepta să audă cuvintele batjocoritoare ale tatălui său.
Kaeso examina amănuntele scenei, îşi trecu palma peste bărbie, râse uşor şi clătină din cap. Antoniu, care urmărea pe tatăl său cu toată atenţia, rămase abătut.
— Este aşezat într-un loc care nu corespunde scopului. Primăvara, după topirea zăpezilor, vâltoarea apei coborâte din munte este atât de puternică, încât va săpa temelia zidurilor şi le va prăbuşi. Va trebui să-l construieşti undeva pe un teren mai ridicat, îl sfătui Kaeso.
Imediat după aceea Marcellus le spuse că are puţină treabă şi-i lăsă singuri în cameră. Traversă peristilul zâmbind mulţumit,şi, când cobori în grădină, Antonia îl întrebă ce s-a întâmplat. Se uită la el mirată când îi spuse că soţul şi fiul ei discută împreună construirea unei piscine şi alegerea unui loc care să fie cel mai potrivit în scopul acesta.
— Să merg şi eu la ei? întrebă ea.
— De astă dată va fi mai bine să-i laşi în pace, răspunse Marcellus.
Era mijlocul lui iulie, în fiecare zi după apusul soarelui, Marcellus cobora până la holda cea mai apropiată şi se aşeza în faţa porţii unde lucrătorii îşi primeau simbria. La început, când treceau pe lângă el, oamenii se mulţumeau să-i facă semne şi s& zâmbească. După aceea unii dintre ei începură să se oprească şi să s ea de vorbă cu el. Scribul acesta, îşi ziceau ei, are ceva neobişnuit, dar cu toate acestea se simţeau cu toţi atraşi de el. Presimţeau că străinul acesta îi înţelege şi este de partea lor.
În primul rând se răspândise zvonul că se va construi o piscină pentru folosinţa lor. După ce se va termina recoltarea pepenilor, fiecare dintre ei va putea lucra la construirea acestei piscine dacă vor fi dispuşi să lucreze pentru interesul comun. Nimeni nu ştia deocamdată cât li se va plăti pentru această muncă, dar erau siguri că nu vor lucra de pomană. Presimţeau că realizarea acestui plan se datorează scribului. Cei mai îndrăzneţi încercară să-l întrebe, dar acestora le răspunse că el nu cunoaşte amănuntele, deoarece ideea a venit de la Kaeso, dar la momentul indicat vor fi informaţi în toate amănuntele.
Într-o după-amiază, după ce se adunaseră vreo douăzeci de oameni împrejurul lui, Marcellus începu să le vorbească despre un bărbat pe care l-a cunoscut la hotarele imperiului într-o ţară depărtată; omul acesta spunea lucruri foarte interesante celor care aveau de luptat în viaţă cu greutăţi şi "cu lipsuri; el era de părere că viaţa unui om nu urmăreşte să adune bunuri şi că multe nenorociri ar putea fi evitate dacă oamenii n-ar râvni la ceea ce nu este al lor. Dacă vrei să fii mulţumit va trebui ca mai întâi să faci pe alţii să se simtă mulţumiţi. Făcu o pauză şi, întâlnind ochii Metellei, rămase încântat vazând-o că ascultă cu atenţie şi că înţelege.
— Şi ce a făcut Isus acesta pentru ca ceilalţi oameni să se simtă mulţumiţi? întrebă moşneagul pe care-l cunoscuse în prima zi.
— De... omul acesta, le explică Marcellus, n-a fost un bărbat obişnuit, deoarece săvârşise multe vindecări ale celor suferinzi. Orbilor putea să le dea vedere; era de ajuns ca oamenii să pună mâna pe veşmintele lui pentru a se vindeca.
În după-amiaza aceea se făcuse întuneric înainte ca lucrătorii să se întoarcă acasă. Făcându-şi reproşuri din cauză că i-a ţinut de vorbă atât de târziu, Marcellus le spuse:
— Dacă vreţi să mai auziţi şi alte întâmplări din viaţa lui Isus, atunci va fi mai bine ca mâine seară, după ce veţi cina, să ne întâlnim în sat.
Astfel din ziua aceea Marcellus mergea în fiecare seară şi se aşeza pe colina acoperită de iarbă de la poala muntelui şi vorbea oamenilor din Arpino despre marile mulţimi de curioşi care urmaseră pe Isus; le povesti în toate amănuntele minunile săvârşite de el; cazul cu micul Iona şi piciorul său, despre măgăruşul pe care Iona îl dăruise prietenului său infirm. Le vorbi despre glasul lui Miriam şi despre războiul lui Tamar, pe care Isus îl reparase, şi pe urmă femeia aceasta săracă îi ţesuse o cămaşă.
Oamenii ascultau fără să se mişte, aproape fără să respire, şi întunericul se închega împrejurul lor. Toţi locuitorii din Arpino aşteptau aceste întâlniri de fiecare seară cu nerăbdare şi a doua zi în timpul lucrului discutau între ei faptele pe care le aflaseră. Venea până şi Ibiscus să asculte, într-o seară Antonia apăru ţinând de mână pe Antoniu şi se aşeză mai la o parte, ca să asculte povestea cu cei cinci mii de oameni care fuseseră hrăniţi din merindea pe care un băieţaş o adusese cu el într-un coşuleţ. Întâmplarea aceasta li se păru neobişnuită şi unii dintre oameni zâmbiră, iar alţii îşi ştergeau lacrimile. Urmă apoi furtuna aceea pe care Isus o liniştise datorită vorbelor sale blânde.
— Am auzit că povesteşti oamenilor întâmplări neobişnuite, zise Kaeso ziua următoare.
— Le-am vorbit despre un ma re învăţător şi despre faptele pe care le-a săvârşit pentru uşurarea suferinţelor poporului său din Palestina.
— Ce fel de fapte? întrebă Kaeso, iar după ce Marcellus îi vorbi despre câteva dintre minunile săvârşite de el întrebă: Acest Isus nu se ocupă decât de oamenii săraci?
— Nici vorbă de aşa ceva! declară Marcellus. El avea prieteni şi printre bogaţi şi era de multe ori poftit în casele lor. Probabil te va interesa să afli ce s-a întâmplat în casa unui vameş bogat cu numele Zaheu.
— A dăruit săracilor jumătate din averea lui, nu-i aşa? zise Kaeso după ce Marcellus termină cu povestirea acestei întâmplări. Nu-mi vine să cred că oamenii aceştia i-au fost recunoscători.
— Eu nu ştiu dacă i-au fost sau nu, răspunse Marcellus. Dar cred că singurul mijloc pentru a constata cum reacţionează poporul într-o astfel de împrejurare este să-ţi...
— Să-ţi împărţi averea cu ei, nu-i aşa? mumură Kaeso.
— Cred că n-ar strica să faci o mică încercare, şi aceasta n-ar costa prea mult, zise Marcellus. De pildă, să dai ordin lui Ibiscus ca începând de astăzi să plătească oamenilor patru sesterţi pentru ziua de lucru în loc să le dai-trei, până la sfârşitul sezonului pepenilor.
— Ca pe urmă să înceapă să se certe când simbria va fi din nou redusă la suma precedentă! ripostă Kaeso.
— E foarte probabil că aşa vor proceda. Poate propunerea aceasta nici nu merită să fie luată în consideraţie, căci ar contribui numai la instigarea lucrătorilor.
— Ibiscus îşi va închipui despre mine c-am înnebunit! zise Kaeso.
—Nu-şi va închipui dacă vei mări şi simbria lui. Ibiscus este un bărbat vrednic şi credincios. Dar nu este plătit aşa cum ar trebui.
— Ţi-a spus el vorbele acestea? întrebă Kaeso.
— Nu. Ibiscus nu se gândeşte să mi se adreseze mie pentru aşa ceva.
— El nu mi-a cerut niciodată să-i dau mai mult.
— Asta nu înseamnă câtuşi de puţin că primeşte atât cât ar merita.
— Probabil ai vrea şi tu o îmbunătăţire, zise Kaeso şi începu să râdă sarcastic.
— Ibiscus primeşte şase sesterţi pe zi. Dă-i zece şi eu voi fi mulţumit numai cu şaisprezece în loc de douăzeci cât mi-ai plătit până acum.
— Foarte bine, răspunse Kaeso. Constat că eşti un prost... dar dacă acesta este felul în care vezi tu situaţia...
— Cu o singură condiţie: ca Ibiscus să nu afle niciodată datorită cărui fapt i-a fost mărită simbria. Lasă-l în convingerea că îmbunătăţirea i-a venit de la tine şi vei vedea ce se întâmplă.
Kaeso se simţea mândru de piscina pe care o construise şi spunea că este foarte mulţumit de această idee care i-a trecut prin minte cu totul pe neaşteptate. Oamenii din sat nu puteau înţelege ce s-a întâmplat cu el, dar îşi închipuiau că probabil trecuse prin aceeaşi transformare prin care trecuseră ei înşişi. Kaeso mărturisi lui Marcellus că probabil astăzi nu se înregistrează atâtea pagube în pepeni zdrobiţi şi că lucrătorii îi manipulau cu tnai multă atenţie, datorită celor câţiva sesterţi cu care contribuise la mărirea simbriei lor. Marcellus nu spuse că a doua zi dimineaţa, după ce se hotărâse mărirea simbriei, a ţinut lucrătorilor o cuvântare în care le-a spus că drept apreciere a gestului făcut de stăpânul lor va trebui să se străduiască să lucreze mai cu tragere de inimă şi să fie mai credincioşi decât au fost înainte de asta faţă de stăpânul lor.
Strugurii începuseră să se coacă şi lui Kaeso îi făcea plăcere să se plimbe printre aracii viei. Din când în când lucrătorii cei mai în vârstă îndrăzneau să întoarcă ochii după el şi să zâmbească sfioşi, într-o după-amiază, coborând poteca la vale, îi auzi cântând. Când ajunse în faţa porţii, cântecul oamenilor încetă, întrebă pe Ibiscus care este motivul.
— Oamenii şi-au închipuit că nu vă va face plăcere să-i auziţi cântând.
— Spune-le să cjinte! Spune-le să cânte! ţipă Kaeso nemulţumit. Ce-i determină să-şi închipuie că mie nu-mi face plăcere să-i aud cântând?
Ibiscus era proaspăt bărbierit şi părea foarte mândru. Ieri soţia lui Kaeso fusese la el acasă pentru a arăta nevestei lui un model de scoarţă şi o întrebase cu ce şi-a vopsit lâna şalului pe care-l purtase seara precedentă. Pe înserate, când Marcellus declară c-ar vrea să facă o plimbare până în vii, Antoniu îl întrebă dacă-l poate însoţi şi el. După ce ajunseră la poartă, Marcellus luă în mână două coşuri şi pe unul îl întinse lui Antoniu.
— Vrei să-mi faci o plăcere? întrebă el. Vino cu mine în vie şi să culegem câţiva struguri.
— De ce să culegem? întrebă Antoniu. Ce-şi vor închipui lucrătorii despre noi?
— Despre noi nu-şi vor închipui nimic rău, răspunse Marcellus, dar îşi vor închipui despre ei înşişi că sunt oameni vrednici şi lucrul pe care-l îndeplinesc îl vor aprecia mai mult decât până acum.
Puţin după aceea ajunseră în apropierea unei femei bătrâne care se opintea din greu să ridice coşul plin cu struguri şi să-l încarce într-o cotigă. Vizitiul sta proptit de roata cotigii şi se uita la ea cu braţele încrucişate pe piept, fără să se mişte.
— Dă-i o mână.de ajutor, Antoniu! zise Marcellus cu glasul liniştit.
Toţi cei din apropiere se opriră din lucru pentru a vedea ce se întâmplă. Elegantul fiu al lui Kaeso, despre care credeau că se uită la oamenii din Arpino ca la noroiul ce-l calcă sub tălpile picioarelor, ajuta unei lucrătoare să-şi ridice povara. Când Marcellus se depărta împreună cu Antoniu, pe urma lor se auzi un murmur de aprobare.
— Îţi mulţumesc, Antoniu, zise Marcellus cu glasul în şoaptă.
— Nu m-am supărat c-a trebuit să-i ajut, răspunse Antoniu, şi se aprinse la obraz văzând zâmbetele de aprobare ale lucrătorilor.
— Ai ajutat tuturor şi cred că şi ţie! răspunse Marcellus.
Pe la jumătatea lui august, când comenzile de fructe scăzură, aşa că aproape nu mai era nevoie de prezenţa unui scrib, Marcellus informă pe Kaeso că are intenţia să plece din nou la drum.
— Ce-ai zice să mai zăboveşti ca să ajuţi pe Antoniu la modelat? îi propuse Kaeso.
— L-am arătat aproape tot ce ştiu eu însumi, răspunse Marcellus.
— Acestea sunt copilării! declară Kaeso. Băiatul poate învăţa de la tine foarte multe lucruri. Afară de asta, am constatat că apropierea dintre voi a avut efecte binefăcătoare asupra lui. Antoniu a devenit cu totul altfel decât era înainte de asta. Ai reuşit să faci dintr-însul un om de caracter.
— Asta ţi-o datoreşte ţie, Kaeso, răspunse Marcellus amabil. Nu-ţi dai seama că băiatul acesta te admiră şi ascultă cu cea mai mare atenţie tot ce-i spui? Prin urmare, de aici înainte va fi datoria şi plăcerea ta să faci dintr-însul un bărbat demn.
— Vara viitoare te vei mai întoarce la Arpino? întrebă Kaeso pe un ton aproape rugător.
Marcellus îi mulţumi pentru vorbele acestea şi-i răspunse că deocamdată nu ştie în ce parte va fi vara viitoare. Stând pe scaun în faţa mesei, încercă să termine corespondenţa pe care o avea de făcut şi să facă ordine în sertarele cu hârtii. Kaeso se uită la el îngândurat.
— Când ai de gând să pleci? întrebă el.
— Mâine în zorii zilei. Vreau să ajung la Roma.
Kaeso ieşi împreună cu el în grădină, unde găsiră pe Antonia. De faţă cu ea pofti pe Marcellus să vină şi să mănânce împreună cu familia lui. Antonia se uită la el şi zâmbi în semn de încuviinţare.
— Ştii că ne părăseşte, adăugă Kaeso. Antoniu unde este? Aş vrea să-i spun şi lui, zise şi se îndreptă spre casă.
— Nu eşti mulţumit în casa noastră, Marcellus? întrebă Antonia după câteva clipe de tăcere. Nu ţi-am împlinit toate dorinţele?
— Ba da şi tocmai de aceea vreau să plec. Femeia dădu din cap şi zâmbi îngândurată.
— Marcellus, îţi mai aduci aminte despre întâmplarea pe care o cred cei din Cana când Isus a prefăcut apa în vin?
— Cred că ţi-a venit greu să crezi această întâmplare, zise el.
— Nu! murmură femeia. Întâmplarea aceasta nu-mi vine greu s-o cred. Ea nu reprezintă un mister cu nimic mai mare decât preschimbările pe care prezenţa ta le-a săvârşit aici în Arpino.
Pe înserate, conform obiceiului de până acum, oamenii se adunară pe vârful colinei şi aşteptară să sosească Marcellus ca să le spună o întâmplare pe care încă n-o auziseră. Când sosi. constată că Kaeso. Antonia şi Antoniu erau şi ei cu el. După ce se aşeză în iarbă, unde oamenii lăsaseră un loc liber anume pentru el, întârzie vreme îndelungată înainte de a începe să vorbească.
— Aţi fost cu toţii foarte amabili faţă de mine şi Îmi voi aduce aminte de voi oriunde mă voi duce de aici înainte.
Un murmur de părere de rău, întocmai ca un suspin, înfiora pe cei de faţă.
— V-am spus o mulţime de întâmplări din viaţa omului aceluia din Galileea, care era prietenul celor săraci şi nenorociţi, în seara aceasta vă voi spune încă o întâmplare, poate cea mai stranie dintre toate. Acesta va fi darul meu de despărţire pentru voi.
Fu o poveste tristă despre un bărbat pe care nimeni nu l-a înţeles şi de care până la urmă chiar şi prietenii săi înspăimântaţi s-au lepădat; o întâmplare tragică despre o judecată nedreaptă şi o osândire iară nici o vină. Le-o povesti cu glasul atât de impresionant, încât majoritatea ascultărilor erau cu ochii plini de lacrimi.
— Totuşi întâmplarea aceasta nu are nimic neobişnuit, continuă el cu glasul schimbat, deoarece înţelepţii n-au fost înţeleşi niciodată, ci au fost persecutaţi şi mulţi dintre ei osândiţi la moarte, cum s-a întâmplat cu Isus. Dar Isus a înviat din morţi!
— Ce? Nu se poate! exclamă un moşneag mic de statură şi cu glasul sugrumat de emoţie. Ceilalţi încercară să-l liniştească şi aşteptară ca Marcellus să continue.
Se tăcu tăcere adâncă şi întâmplarea aceasta neobişnuită continuă să se desfăşoare. Isus era şi astăzi viu în această lume şi va rămâne între oameni până când buna învoire între neamurile pământului şi în toate părţile se va putea statornici.
— Nu este nevoie să-l jeliţi, adăugă Marcellus. El nu are nevoie de mila noastră. Dacă vreţi să faceţi ceva în interesul lui, ajutaţi-vă unul pe altul, că nimeni nu ştie ziua şi ceasul când se va arăta vouă.
— Acum unde se găseşte? întrebă moşneagul cu glasul ascuţit.
— Nimeni nu ştie unde este, răspunse Marcellus. Ar putea să apară în orice parte şi în orice vreme. Va trebui să ne străduim ca de aici înainte să nu săvârşim fapte care pe el l-ar putea întrista dacă s-ar întâmpla să vină pe neaşteptate şi tocmai atunci când noi nici. nu ne-am gândit la el. Vreţi să vă aduceţi aminte de vorbele acestea?
Se lăsase înserarea şi iarba era umedă de rouă. Sosise vremea ca oamenii să se întoarcă la vetre. Marcellus scoase din sânul tunicii un sul de pergament care părea mult întrebuinţat şi-l desfăşură în lumina tulbure.
— Într-un rând, pe vârful unui munte, împrejurul lui s-a adunat un mare număr de galileeni, aşa că Isus le-a vorbit despre ceea ce el numea „viaţa fericită". Prietenul meu Justus şi-a adus aminte de vorbele lui şi mi le-a spus şi mie, iar eu mi le-am însemnat, aşa că vi le voi citi şi vouă şi după aceea ne vom despărţi.
Oamenii îşi plecară trupurile ca să poată auzi mai bine; numai Metella rămase nemişcată, cu braţele petrecute împrejurul genunchilor şi cu fruntea plecată. Pe deasupra lor se aşternu o linişte adâncă în clipa când Marcellus începu să citească:
„Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, căci a acelora este împărăţia lui Dumnezeu; fericiţi sunt cei mâhniţi, căci aceia se vor mângâia; fericiţi sunt cei care flămânzesc şi însetoşează de dreptate, căci aceia se vor sătura; fericiţi sunt cei umili şi asupriţi, căci aceia vor moşteni pământul; fericiţi sunt cei miloşi, căci acelora multe se vor ierta; fericiţi sunt cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu; fericiţi sunt iubitorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema; fericiţi veţi fi când vă vor prigoni pe voi pentru dreptate şi vă vor huli şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, mărturisind pentru mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci multă este răsplata voastră în ceruri."
Marcellus se trezi înainte de revărsatul zorilor şi părăsi viia fără să trezească pe nimeni, afară de Metella, care apăru dintre tufele din apropierea porţii unde-i aşteptase să-şi ia rămas bun de la el. Fata se pregăti să plece, când el o apucă de amândouă mâinile bătucite de muncă şi-i spuse cu glasul înduioşat:
— Metella, constat că eşti o prietenă credincioasă. Îmi voi aduce întotdeauna aminte de tine.
— r Te rog, Marcellus, îngână fata înecată de suspine, ai grijă să nu ţi se întâmple ceva. Apoi, desprinzându-şi mâinile dintre-ale lui, se depărta de el şi dispăru în întuneric.
Simţi o stranie senzaţie de mulţumire şi uşurare când apucă în lungul drumului ce cobora la vale pe sub coasta muntelui, şi în zare zvâcni prima fluturare de lumină care aprinse marginea cerului, dându-i o culoare trandafirie. Aseară, după ce se despărţise de familia lui Kaeso care încercase să-l facă să mai întârzie, se dusese la culcare tulburat. Aici în Arpino se simţise fericit. Presimţea că în satul acesta avusese de îndeplinit o misiune şi pentru îndeplinirea acesteia a fost trimis, în timpul din urmă, ceva îl determinase să înţeleagă că această misiune a fost terminată şi că de aici înainte va trebui să plece spre Roma. Toată noaptea stăruinţele lui Antoniu continuară să-i tremure în auz şi se întrebase: „Ce caut eu acum la Roma?"
În dimineaţa aceasta însă nu mai simţea nici un fel de nelinişte. Nu ştia ce-l determină să se îndrepte spre Roma, dar era convins că scopul îi va fi relevat înainte de a sosi la destinaţie. Nu înţelegea nici astăzi ce l-a determinat ca În momentul când valurile se închiseseră peste el în golful Capua să se îndrepte spre Arpino şi nici motivul pentru care, oprindu-se în mijlocul holdelor de pepeni ale lui Kaeso, primise să intre în slujba lui. Îi făcea aceaşi impresie ca şi când o mână nevăzută i-ar fi condus paşii.
Spre amiază, drumul ce cobora de pe coasta munţilor făcu o cotitură şi, ieşind într-o vale, păru c-a devenit mai larg. Din toate părţile se vedeau cotigi încărcate ieşind în drumul mare şi apucând înainte în lungul văii rodnice. Era cald şi aerul încărcat dd praf. Cei care duceau caravanele de măgăruşi ţipau şi înjurau, cerând să li se facă loc. La fiecare pas circulaţia devenea tot mai deasă şi oamenii tot mai nerăbdători să ajungă la Roma.
Părea că oraşul imperial şi-a întins braţele ca de polip în toate părţile pentru a-şi atrage victimele, care se simţeau strâmtorate în atmosfera aceasta încălzită şi se ruşinau de înfăţişarea lor rurală, aşa că se înjurau pentru a se preface că sunt în oraş. Fâcându-şi loc prin această îmbulzeală, Marcellus se întrebă: oare la Roma se vor găsi şi oameni care să fie dispuşi să asculte învăţăturile omului din Galileea?
Pe la apusul soarelui ajunse în satul-Alatri, unde singurul han era plin de larmă. În curte oamenii se frământau pe loc întocmai ca un roi de furnici, iar în han nu era nici atâta loc ca să poţi sta în picioare, îşi făcu loc printre ei şi întrebă pe unul care era în apropiere ce s-a întâmplat. Omul îi răspunse că de la Roma a sosit vestea despre moartea prinţului Gaius.
În momentul acesta, hangiul se urcă pe un scaun şi strigă celor dimprejurul său că toţi care nu doresc să fie serviţi cu ceva sunt rugaţi să părăsească sala hanului. Unii dintre ei cei mai prost îmbrăcaţi ieşiră nemulţumiţi. La o masă din mijlocul sălii erau aşezaţi trei negustori de lână din Roma, care încercau să-şi spele praful înghiţit în timpul drumului cu câteva ulcele de vin. Împrejurul lor se îngrămădiseră oamenii, curioşi să afle şi alte amănunte referitoare la această întâmplare tragică. Marcellus se apropie de ei şi se strădui să asculte ce vor spune.