Douglas lloyd

Marcellus aşteptă cu răbdare în timpul cât bărbatul acesta pretenţios se plimbă de colo-până colo prin atrium, vociferând împotriva scribilor în general şi celui care tocmai plecase din serviciul său în special. Toţi sunt la fel, necinstiţi, trândavi şi nepricepuţi. Nici unul dintre ei nu merită să facă umbră pământului. De fiecare dată când trecea prin apropierea lui Marcellus se oprea şi se uita la el belicos.
La început Marcellus îi asculta erupţiile fără să se sinchisească, dar văzând că nu mai termină nu mai putu răbda să nu zâmbească. Kaeso se opri şi se încruntă la el, Marcellus începu să râdă înveselit.
— Ce ai găsit de râs în vorbele mele? zbieră Kaeso şi-şi repezi bărbia înainte.
— Vorbele acestea mă fac să râd, răspunse Marcellus. Probabil n-aş râde dacă mi-ar fi foame şi aş avea numaidecât nevoie de lucru. Presupun că în felul acesta vorbeşti cu toţi cei care vin aici şi nu au posibilitatea să-ţi răspundă.
Kaeso rămase cu gura căscată şi se uită la el ca şi când nu i-ar ti venit să creadă ce a auzit.
— Continuă... nu te opri, adăugă Marcellus şi făcu un gest de indiferenţă. Nu te sinchisi de mine, căci sunt dispus s-ascult până când vei termina. Nu te superi dacă mă voi aşeza pe un scaun? Am umblat pe jos de la răsăritul soarelui şi sunt ostenit.
Se aşeză pe un scaun elegant şi oftă uşurat, Kaeso se apropie de el şi se propti în picioare.
— Cine eşti tu, străine? întrebă el.
— De, răspunse Marcellus şi zâmbi, deşi întrebarea pusă în felul acesta nu merită nici un răspuns, îţi voi spune că sunt un drumeţ fără ocupaţie. Omul dumitale Ibiscus a stăruit să vin aici şi să mă ofer în calitate de scrib. Dându-mi seama că pentru întreprinderea dumitale sezonul acesta este cel mai aglomerat, mi-am zis că nu va strica să-ţi dau o mână de ajutor vreme de câteva zile.
Kaeso îşi trecu degetele scurte şi boante prin părul cărunt şi se aşeză pe o bancă din apropierea lui.
— Dar în loc să mă laşi să-ţi spun motivul pentru care am venit, îi dai înainte şi nu mai termini. Privirile îi fugiră în largul atriumului: Dacă-mi dai voie să-ţi spun adevărul, atunci îţi voi spune că probabil nu meriţi să locuieşti într-o vilă atât de elegantă. Judecând după felul în care te porţi faţă de străini, pari că nu faci parte din casa aceasta, într-un mediu atât de desăvârşit ar trebui să fii curtenitor şi să trăieşti în bună înţelegere cu toată lumea.
Kaeso rămase năucit de îndrăzneala acestui străin şi ascultă mirat cuvintele lui neruşinate.
— Astfel de vorbe nu se poate să mi le spui mie! zbieră el. Adică cine-ţi închipui că eşti? Vii şi mă jigneşti în propria mea casă, deşi arăţi ca un vagabond... ca un cerşetor!
— Eu nu sunt cerşetor, răspunse Marcellus cu glasul liniştit.
— Ieşi afară! zbieră Kaeso.
Marcellus se ridică în picioare, zâmbi, se înclină în faţa lui, ieşi în peristilul deschis şi coborî treptele de marmură ale scării impunătoare urmărit de Kaeso, care ieşi până în porticul vilei. Trecu prin grădină şi se apropie din nou de poarta unde aştepta Ibiscus, presimţind că un sclav înalt din Macedonia s-a luat după el. Supraveghetorul se uită la el curios.
— Kaeso n-a avut nevoie de tine? întrebă el.
Marcellus clătină din cap, puse mâna pe un coş şi intră în holda de pepeni, apoi se opri alături de primul grup de lucrători. Oamenii se uitară la el nemulţumiţi. Un moşneag îşi îndreptă trupul şi facil o strâmbătură de durere pipăindu-şi şalele.
Marcellus le spuse că ziua este foarte frumoasă, iar bătrânul îi răspunse că este mai ales pentru j unghiuri le din şale. Ceilalţi lucrători murmurară ceva, iar o fată întunecată la obraz se uită la el şi-i spuse c-ar fi mai bine să lucreze ceva şi pe urmă va putea să le spună cât este ziua de frumoasă, îi răspunse că are dreptate, aşa că fata îi zâmbi cu inocenţă, apoi scoţându-şi tunica de pe el, o pături şi o aşeză pe pământ lângă desaga pe care şi-o scosese de pe umăr şi începu să lucreze şi el.
— Nu o lua atât de repede, îl preveni moşneagul, căci Kaeso nu-ţi va plăti nimic mai mult chiar dacă vei cădea în brânci.
— Dar Ibiscus va începe să zbiere la noi că ne pierdem vremea, adăugă un individ ciolănos care era în cealaltă parte.
— Pepenii aceştia sunt foarte frumoşi! zise Marcellus şi se opri din lucru ca să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. Este adevărată plăcere să lucrezi aici... căci nu este dat tuturor să se bucure de soare, de cerul albastru, de vederea acestor munţi impunători şi de cei mai frumoşi...
— Ia mai isprăveşte! strigă lucrătorul din cealaltă parte.
— Isprăveşte şi tu! ţipă fata cea încruntată. Lasă-l să vorbească. Are dreptate: pepenii sunt foarte frumoşi!
Din cine ştie ce pricină, toţi lucrătorii începură să râdă, pe diferite glasuri şi părură c-au devenit mai veseli. Puţin după aceea văzură că supraveghetorul se desprinde de lângă poartă şi intră în holda de pepeni, aşa că oamenii începură să se mişte mai repede. Se opri alături de Marcellus, care ridică privirea întrebătoare spre el. Ibiscus îi făcu semn în partea unde era vila.
— Vrea să vorbească cu tine, zise el nemulţumit.
Marcellus dădu din cap, ridică în braţe coşul cu pepeni, dădu drumul câtorva în coşul bătrânului, dădu şi fetei, care se însenină la obraz, iar pe cei de pe fundul coşului îi dădu lucrătorului care-l luase în bătaie de joc. Omul încercă să zâmbească recunoscător.
— Te mai întorci? întrebă moşneagul cu glasul subţire.
— Cred că mă voi întoarce, stăpâne, răspunse Marcellus. Lucrul este plăcut şi tot aşa tovărăşia.
— Ce-i cu tine, moşule? Ai devenit şi tu stăpâni întrebă lucrătorul cel tânăr. Ceilalţi începură să râdă înveseliţi, dar fata nu păru mulţumită de gluma aceasta.
— Ce s-a întâmplat, Metella? întrebă glumeţul. Fata se întoarse supărată spre el.
— Nu s-ar putea ca un străin să se poarte cuviincios faţă de noi fără să fie luat în bătaie de joc! răspunse ea.
Când Marcellus dădu să plece, îi făcu semn de bun rămas şi fata se îmbujora la faţă. Ochii celorlalţi îl urmăriră cum se îndepărtează împreună cu Ibiscus, care nu scoase nici o vorbă.
— Oamenii aceştia nu sunt plătiţi ca să facă glume şi să trândăvească, murmură Ibiscus întorcându-se spre el.
— În felul acesta culeg mai mulţi pepeni, răspunse Marcellus. Oamenii lucrează mai cu tragere de inimă când sunt mulţumiţi. Nu eşti de aceeaşi părere?
— Nu ştiu ce să-ţi răspund, zise Ibiscus. Eu n-am văzut încă oameni care să lucreze şi să fie mulţumiţi. Cred că nu strică să te grăbeşti, deoarece lui Kaeso nu-i place să aştepte.
— Probabil şi lui îi place tot atât de mult să aştepte pe cât îmi place mie să mă grăbesc, răspunse Marcellus nepăsător.
— Nu cunoşti pe Kaeso, ripostă supraveghetorul şi râse sarcastic. El nu are obiceiul să se poarte frumos faţă de oameni şi nici faţă de animale.
— Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin, declară Marcellus şi, luând desaga pe umăr, se opri în mijlocul drumului şi se mai uită o dată spre zarea munţilor, apoi apucă la deal în partea unde era vila.
Când fu introdus, Marcellus îl găsi la masa lui de lucru. Kaeso se prefăcea că este ocupat şi nu ridică ochii spre el. După ce aşteptă o bună bucată de vreme fără ca să-i dea nici o atenţie, se apropie de fereastră şi se uită în grădină.
— Spuneai că eşti scrib? începu Kaeso cu glasul răstit.
— Eu n-am spus aşa ceva, răspunse Marcellus şi se întoarse încet spre el. Omul dumitale m-a întrebat dacă ştiu să citesc, să scriu şi să fac socoteli. La asta mă pricep şi eu, dar nu sunt scrib de meserie.
— Huîhum! Şi cât Îmi ceri?
— Vei constata cât merită slujba pe care ţi-o fac. Eu sunt dispus să primesc cât vei crede că este cu dreptate să-mi plăteşti.
— Celui care a plecat i-am dat zece sesterţi şi de mâncare.
— Aceasta este o simbrie de batjocură, zise Marcellus. Dar dacă nu poţi plăti mai mult...
— Aici nu este vorba despre ceea ce pot şi ceea ce nu pot! ripostă Kaeso cu mândrie, ci este vorba cât eşti dispus să primeşti!
— Nu-mi vine să cred că un om mândru şi bogat ar fi în stare să ceară unui străin să-şi piardă timpul de pomană slujindu-l pe el. Acum un ceas mi-ai spus că sunt cerşetor, şi vorba aceasta mi-ai spus-o pe un ton care-mi dădea să înţeleg că nu ai nici o consideraţie faţă de cerşetori. Probabil că nu te-am înţeles bine.
Kaeso se propti cu coatele în tăblia mesei şi, ridicând ochii, întâlni privirea indiferentă a lui Marcellus. Părea că se pregăteşte să-i dea un răspuns violent, dar se răzgândi imediat şi-şi schimbă atitudinea.
— Îţi voi da douăzeci de sesterţi, murmură el, dar trebuie să ştii că Ia mine nu merge să trândăveşti, nici să faci greşeli şi nici... ţipă el cu glas răguşit.
— O clipă, te rog, interveni Marcellus. Dă-mi voie să-ţi spun ceva. Ai prostul obicei să zbieri la oameni. Nu cred că poţi câştiga ceva de pe urma faptului că încerci să terorizezi pe cei care nu se pot apăra. Acesta este un simplu obicei, dar un obicei prost, şi mie nu-mi face nici o plăcere; prin urmare când vei vorbi cu mine vei fi atât de bun să te laşi de obiceiul acesta al dumitale.
Kaeso îşi trecu dosul mâinii peste bărbie.
— Până acum nimeni n-a îndrăznit să vorbească cu mine pe tonul acesta! zise el cu glasul domolit. Şi nu ştiu ce mă, determină să suport.
— Sunt gata să-ţi explic, declară Marcellus şi, proptindu-se cu amândouă mâinile pe tăblia mesei, se plecă spre el şi zâmbi îngăduitor. Ai adunat o mare avere, dar cu toate acestea nu te simţi mulţumit, îţi mai lipseşte ceva... ceva ce ţi-ar face plăcere dacă ai poseda. Nu eşti sigur ce poate fi anume... dar îţi închipui că eu ştiu. Acesta este motivul care te-a determinat să trimiţi după mine, Kaeso, ca să revin aici.
— Am trimis după tine pentru că am nevoie de un scrib.
— Ei bine, eu nu sunt scrib, răspunse Marcellus şi dădu să plece. Afară de asta ai început din nou să zbieri. Dacă-mi vei îngădui, prefer să mă întorc în holda de pepeni, unde am nişte oameni cu care mă înţeleg foarte bine.
— Cu care te înţelegi foarte bine? Lucrătorii aceia care adună pepenii? Toţi sunt nişte trântori şi nişte tâlhari.
— Nu cred să fie din fire aşa cum spui, declară Marcellus cu convingere. Purtarea lor se datoreşte greutăţilor şi sărăciei în mijlocul căreia trăiesc... Ar putea fi oameni străduitori şi foarte cumsecade, exact cum ai putea să fii şi tu un bărbat încântător dacă te-ai dezbă ra de obiceiul de a teroriza lumea.
— Ascultă tinere, se răsti Kaeso. Nu cumva ai de gând să mergi la oamenii aceia şi să te apuci să le spui că sunt neomenos trataţi?
— Nici nu mă gândesc, deoarece omul care lucrează din greu în fiecare zi din zori şi până în seară pentru trei sesterţi ştie că este prost tratat şi nu are nevoie să-i mai spună şi altul.
— Va să zică au început să se plângă, nu-i aşa?
— Mie nu mi s-au plâns. În momentul când am plecat dintre ei, păreau destul de bine dispuşi.
— Huâhum! Dar ce motive aveau să fie atât de bine dispuşi? întrebă Kaeso şi, ferind scaunul din cale, se ridică în picioare.
Apropiindu-se de un dulap din colţul camerei, scoase o coală mare de papirus şi un braţ de suluri. Le trânti pe masă şi întinzând degetul îi făcu semri spre ele.
— Aşază-te pe scaun! porunci el. Ia stilul în mână şi-ţi voi spune ce să răspunzi la aceste scrisori. Sunt comenzi de la negustori şi de la casele mari din Roma pentru pepeni, struguri şi pere. Mi le vei citi şi-ţi voi spune ce trebuie să le răspunzi. Dar, bagă de seamă, eu nu ştiu să citesc, dar ştiu ce spun în scrisorile lor!
Nu era dispus să mai discute cu el, dar în schimb ar fi vrut să vadă ce întorsătură va lua întâlnirea aceasta neobişnuită, aşa că se aşeză la masă şi începu să citească cu glasul ridicat. Kaeso părea mulţumit ca un copil. Erau comenzi pentru-pepeni. Cotigi întregi de pepeni. Cotigi nenumărate de pepeni din Arpino! Recolta o vindea cu preţ mare. Erau şi comenzi anticipate pentru a fi executate în luna august, când se culegeau strugurii. Imediat după aceea Marcellus dădu de o scrisoare în limba elenă şi începu s-o citească şi pe aceasta.
— Scrisoarea este în greceşte? Eu nu înţeleg limba aceasta. Ce spune? După ce Marcellus i-o traduse, îl întrebă pe un ton care i se păru respectuos: Scrii şi greceşte? Foarte bine! zise el şi-şi frecă mâinile mulţumit, căci va fi plăcut să afle şi alţii că el îşi poate permite să plătească un scrib care este cărturar. După ce termină scrisoarea declară ca din întâmplare: îţi voi găsi o tunică de mai bună calitate.
— Mulţumesc, eu am o tunică de mai bună calitate, răspunse Marcellus fără să ridice privirea spre el.
— Nu cumva-ţi plac florile? întrebă Kaeso după ce terminară lucrul. Iar când Marcellus dădu din cap în semn de încuviinţare, adăugă: Scribul are voie să se plimbe prin grădina vilei şi să viziteze grajdurile în cazul când îţi vor plăcea caii.
— Eşti foarte amabil, răspunse Marcellus îngândurat Antonia Kaeso era cel puţin cu zece ani mai tânără decât soţul ei. Dacă n-ar fi avut gura ţuguiată şi sprâncenele încruntate, ar fi putut trece drept o femeie drăguţă, deoarece avea siluetă distinsă şi elegantă, obraz cu trăsături fine şi glasul plăcut. Marcellus o întâlni printre boschetele de trandafiri cu un coş pe braţ şi în mână cu foarfecele de grădină. Constată numaidecât că femeia aceasta este o fiinţă oprimată.
La salutul lui îi răspunsese cu indiferenţă şi-l întrebă dacă el este noul scrib al soţului-ei. Marcellus îi răspunse afirmativ şi adăugă că se simte mulţumit de vreme ce a găsit de lucru într-un mediu atât de pitoresc. Femeia se uita la el cu ochii zâmbitori şi-l privi dintr-o parte, dar fără ca zâmbetul acesta să-i lumineze şi trăsăturile obrazuluui.
— Probabil te referi la grădina de flori şi la vederea muntelui, răspunse femeia.
— Da, sunt foarte frumoase! zise Marcellus şi dădu să plece, aducându-şi aminte că permisiunea de a se plimba prin grădină nu includea şi o conversaţie cu stăpâna casei, dar enigmatica soţie a lui Kaeso încercă să-l reţină.
— Cum te cheamă, scribule? Soţul meu nu mi-a spus.
— Marcellus Gallio.
— Este şi un senator cu numele Gallio.
Începuse să taie boboci de trandafir cu lujere lungi şi-i îngrămădea în coş. Marcellus se plecă şi încercă să-i aranjeze.
— Asta este adevărat, răspunse el.
— Eşti rudă cu el, întrebă femeia? şi continuă să manevreze foarfecele.
— Poate un scrib umil să fie rudă cu un senator? ripostă el.
— Nu-mi vine să cred, spuse ea cu indiferenţă. Dar tu nu eşti un scrib umil. Eşti patrician, zise ea şi-l privi în luminile ochilor. Asta se vede după glasul, după trăsăturile obrazului şi după atitudine. Buza de sus îi tremură şi descoperi un şir de dinţi frumoşi când întinse foarfecele spre el. Uită-te la mâinile dumitale. Acestea nu sunt obişnuite să îndeplinească nici un fel de lucru. Nu te speria, adăugă ea şi ridică din umeri, căci eu nu te voi trăda, dar tunica de mătase în care eşti îmbrăcat ar putea totuşi să te trădeze. Nu eşti de părere că este riscant să umbli îmbrăcat în felul acesta? Te-am văzut cu cealaltă tunică chiar azi-dimineaţă de la fereastra camerei mele, Unde ai găsit-o? întrebă ea prefăcându-se că examinează florile. De ce umbli travestit în felul acesta, Marcellus Gallio? Eşti sigur că nu eşti nici un fel de rudă cu senatorul?
— Este părintele meu.
— Sunt convinsă că spui adevărul, încuviinţă femeia şi întorcând obrazul spre el zâmbi. Dar de ce-mi spui cuvintele acestea?
— Pentru c-am constatat că-ţi face plăcere să ţi se.spună adevărul şi pentru că prefer şi eu să ţi-l spun. N-am încercat să amăgesc pe soţul tău. Dar adevărul este că el nu m-a întrebat cum mă cheamă.
— Sunt sigură că ţi-ar face plăcere dacă el n-ar afla numele tău adevărat.
— Da, ar fi mai bine ca el să nu afle!
— Cred că procedezi greşit, zise ea sarcastic, deoarece în felul acesta lipseşti pe Appius Kaeso de o mare plăcere. Pentru el ar fi o plăcere nebănuită să ştie că scribul pe care-l are este fiul unui senator.
— Probabil nu înţelegi pe Kaeso aşa cum ar trebui, încercă Marcellus s-o îmbuneze.
— Eu nu înţeleg pe Kaeso! exclamă ea. Pe toţi zeii, aceasta este singura mea ocupaţie: să înţeleg pe Kaeso!
— Omul acesta are nevoie să fie tratat într-un fel cu totul deosebit, adăugă Marcellus. Kaeso este enorm de mândru de puterea ce o are asupra acestor oameni din Arpino. Ei îl ascultă din pricină că se tem de el. Ar avea chiar mai multă putere asupra lor dacă s-ar strădui ca oamenii aceştia să-l şi iubească şi numai după aceea să-l asculte.
— Îţi poţi imagina pe Kaeso făcând ceva ca oamenii dimprejurul său să-l poată iubi? întrebă ea sarcastică.
— Da, eu îmi pot imagina şi această situaţie, adăugă Marcellus liniştit. Dacă am reuşi să-l convingem, schimbarea lui de atitudine ar putea contribui în mare măsură la îmbunătăţirea situaţiei din această regiune. N-ai fi dispusă să-mi dai o mână de ajutor?
— Acum este prea târziu! declară femeia. Kaeso nu va mai putea câştiga simpatia oamenilor... Indiferent de ceea ce ar face în interesul lor. În acelaşi timp nu trebuie să uiţi că lucrătorii din Arpino sunt oameni răi şi ignoranţi.
— E adevărat că sunt ignoranţi! încuviinţă Marcellus. Şi oamenilor ignoranţi nu se poate să le ceri să fie respectuoşi. Se bârfesc unul pe altul, deoarece fiecare dintre ei se dispreţuieşte pe el însuşi... şi nu e deloc de mirare. Chiar azi-dimineaţă m-am gândit la soarta lor. Oamenilor acestora ar trebui să li se facă instalaţii de băi. Ca să se scalde în apa acestui râuleţ de munte, care este rece ca gheaţa, nu poate fi nici o plăcere. N-ar.fi greu să se construiască o piscină încăpătoare şi în timpul zilei soarele ar încălzi apa. În apropiere este o carieră de piatră, aşa că oamenii ar putea să-şi construiască piscina între culesul pepenilor şi al strugurilor, când nu au nimic de lucru. Pentru asta nu le lipseşte altceva decât încurajarea.
— Se vede că nu cunoşti pe cei din Arpino! protestă soţia lui Kaeso.
— Dacă sunt mai răi decât oamenii din alte părţi, atunci trebuie să existe un motiv special, zise Marcellus. Ce motiv ar putea să fie?
— Dar de ce te interesezi de astfel de lucruri, Marcellus Gallio? Un băiat drăguţ de vreo zece ani se apropia de ei. Nu era nevoie să mai întrebe cine este. Asemănarea dintre el şi maică-sa era evidentă.
— Probabil fiul dumitale? întrebă Marcellus şi zâmbi.
— Da, Antoniu, murmură femeia şi oftă extaziată. Este lumina ochilor mei. Ar vrea să se facă sculptor. Tată-său însă nu este de acord şi nici nu admite să-i aducă un preceptor. Trăieşte singur şi nu se simte deloc mulţumit... Vino încoace, Antoniu, să faci cunoştinţă cu Marcellus Gallio, noul nostru scrib.
— Am aflat că-ţi face plăcere să modelezi, zise Marcellus după ce băiatul salută nepăsător. N-ai vrea să-mi arăţi şi mie la ce lucrefei?
Antoniu făcu o strâmbătuţă de nemulţumire.
— Te pricepi la aşa ceva? întrebă el cu aceeaşi sinceritate care caracteriza şi pe maică-sa.
— Cred că mă pricep tocmai de ajuns pentru a-ţi putea da câteva indicaţii.
Antoniu nu avu răbdare să aştepte până a doua zi, aşa că după cină veni în camera lui Marcellus ca să-i arate modelul la care lucra: doi gladiatori care se pregătesc de luptă. Aşeză scândura pe masa lui Marcellus şi făcu un pas înapoi, spunându-i că încercarea lui nu este tocmai reuşită.
— Nu este nici rea, Antoniu, îi răspunse Marcellus. Compoziţia este bine făcută. Gladiatorul din partea aceasta mi se pare ca înaintează cu prea multă îndrăzneală. Ce nume le-ai dat?
Bănuind că vrea să facă glume, Antoniu începu să râdă şi-i răspunse că nu le-a dat încă nici un nume.
— Ca să poţi lucra cu tragere de inimă va trebui să le dai şi o personalitate, zise Marcellus şi se uită la el grav. Să-i consideri drept oameni reali şi să cunoşti toate amănuntele în legătură cu ei. Haide să ne ocupăm mai întâi de unul dintre ei; eşti de acord?
Apropie un scaun şi se aşezară unul lângă altul în faţa modelului.
— Să zicem că cel din partea aceasta este unul cu numele Cyprius. Legionarii l-au luat din Creta, au dat foc casei lui, i-au luat vitele, pe soţia şi pe fiul său i-au ucis - un băiat cam de vârsta ta - şi l-au adus la Roma, înlănţuit de butucul din fundul unei galere. A fost un luptător cu paloşul, prin urmare l-au lăsat să aleagă fie că va lupta în arenă, fie că va trage la vâsle în fundul unei galere. A preferat arena, aşa că acum îşi pune în joc viaţa şi nădăjduieşte că va reuşi să ucidă pe adversarul său, pe care nu l-a văzut încă niciodată.
— Mi se pare că ceea ce-mi spui nu este altceva decât născocire, zise Antoniu nemulţumit.
— Sigur că nu este altceva... dar acesta este felul în care se dau luptele în arenă. Acum să luăm pe celălalt. Acesta este un sclav din Tracia, îl cheamă Galenzo. A avut un partal de pământ, o viişoară, câteva capre şi trei copii mici. Când au sosit legionarii, soţia lui a încercat să-l ascundă într-o căpiţă de fân. Dar oamenii aceştia au omorât-o de faţă cu copiii ei, iar pe Galenzo l-au pus în lanţuri. S-a apărat cu atâta înverşunare, încât legionarii l-au vândut unui pretor care avea nevoie de un gladiator pentru serbările zeiţei Isis. De astă dată Cyprius şi Galenzo se vor lupta împreună pentru ca spectatorii să poată face prinsoare pe cel care va câştiga lupta şi va reuşi să ucidă pe celălalt. Tu pe cine vei face prinsoare, Antoniu? Eu aş pune o sută de sesterţi pe Galenzo. Nu-mi place atitudinea lui Cyprius.
— Eu nu m-am gândit să fac prinsoare, răspunse Antoniu fără nici un entuziasm. Apoi se uită la Marcellus şi-l întrebă: Ţie nu-ţi plac luptele, nu-i aşa?
— Nu-mi place felul acesta de lupte.
— Probabil nu te-ai luptat încă niciodată? zise Antoniu sfidător. Poate ţi-ar fi şi frică să lupţi.
— Se poate, admise Marcellus, fără să se tulbure din pricina îndrăznelii băiatului.
— Îmi retrag cuvintele acestea, îngână Antoniu. Nu cred că ţi-ar fi frică să lupţi. Fac prinsoare că ştii să lupţi. Ai luptat vreodată?
— Am luptat, darnu în arenă.
— Ai omorât până acum pe cineva?
Marcellus încercă să evite răspunsul, dar Antoniu îşi dădu seama că întrebarea lui nu poate avea decât un singur răspuns. Ochii începură să-i strălucească în aşteptarea unei întâmplări emoţionante.
— Adversarul tău a luptat bine?
— Aceasta nu este o amintire plăcută, răspunse Marcellus. Urmă un timp de tăcere şi la urmă adăugă: Aş fi preferat să-ţi alegi un aIt subiect pentru modelul tău. Acesta nu mă interesează din cale-afară -şi se uită în ochii băiatului - dar tot aşa nu te interesează nici pe tine. Tu nu ţii la astfel de scene şi nu-ţi fac plăcere; dacă ai fi obligat să te baţi cu cineva, ţi s-ar face rău la stomac. Nu-i aşa?
Antoniu îşi făcu limba ghemotoc şi îşi explora partea inferioară a fălcii, apoi dădu încet din cap.
— Cred că nu este numai atât, dar mi-ar fi frică să mă bat cu cineva admise el. Probabil acesta este motivul pentru care desenez lupte şi modelez gladiatori. Este un fel de prefăcătorie. Mie-mi lipseşte curajul şi mi-e ruşine să recunosc adevărul, sfârşi, el şi-şi propti bărbia în piept.
— Probabil exagerezi, şi realitatea este cu totul alta, încercă Marcellus să-l îmbuneze. Curajul este de mai multe feluri, Antoniu. Tu ai ales felul cel mai preferabil... de a spune adevărul. Or, pentru a spune ce mi-ai spus abia adineauri îţi trebuie mai mult curaj decât atunci când ai face adversarului tău câteva cucuie în cap.
Antoniu ridică fruntea şi păru că s-a mai luminat la obraz.
— Nu vrei să începem un alt model? îi propuse băiatul.
— Ba da, voi încerca să mă gândesc la ceva, menit să ne facă plăcere amândurora. Vino mâine dimineaţă la mine. Şi, dacă vei vrea să-mi împrumuţi puţin lut, probabil voi reuşi să schiţez ceva şi-ţi voi arăta modelul pe care l-am făcut.
Antoniu începu să râdă mulţumit. Marcellus făcuse o piscină de formă pătrată. Din loc în loc, pe parapetul de piatră se vedeau aşezaţi bărbaţi, femei şi copii care făceau baie. Unul dintre ei era un moşneag uscat cu o barbă lungă, trecută peste umăr. Un copil în patru labe era gata să cadă în apă. Maică-sa se apropia de el în fugă. Picioarele mari şi vânjoase ale unui înotător se vedeau din apa nemişcată în care sărise cu capul în jos.
— Cred că modelul acesta nu l-ai putut termina numai în dimineaţa aceasta! zise Antoniu.