Douglas lloyd

— Du-te încet... ca să nu faci zgomot şi prepară-i o ciorbă fierbinte, zise Petru cu glasul în şoaptă.
— Va să zică va trăi? întrebă Tertia emoţionată.
Petru nu-i răspunse, ci închise uşa uşor. Înţelegând că nu e încă momentul să informeze pe ceilalţi, Tertia apucă spre scara de serviciu. Când se întoarse, bătu cu latul palmei în tăblia uşii. Petru i-o deschise exact atât cât fu nevoie ca să se poată strecura înăuntru. Demetrius arăta foarte palid şi stă proptit între perne, dar părea că nu-şi dă seama ce s-a întâmplat cu el. Se uită la ea cu ochi stinşi.
— Să nu vorbeşti încă cu el, îi spuse Petru cu blândeţe. A venit de foarte departe şi este încă speriat, apoi întinse mâna după levită şi se îmbrăcă, îi, vei da să bea din ciorba aceasta atât cât va vrea să primească. Rămâi lângă el. Să nu chemi pe stăpânul casei decât atunci când îţi va spune el. Să nu dai voie nimănui să intre până când va mai prinde putere. Acum eu voi pleca.
— Cum se poate să pleci fără să vorbeşti cu nici unul dintre membrii familiei? protestă Tertia. Fără îndoială vor dori să-ţi mulţumească pentru ceea ce ai facut.
— Nu sunt în stare să răspund la întrebările ce mi le vor pune, răspunse Petru cu glasul stins şi Tertia îşi dădu seama că uriaşul este ostenit peste măsură. Nu vreau nici să vorbesc. Mă simt sleit de puteri. În pragul uşii se opri şi se mai uită o dată la Demetrius.
— Curaj! zise el cu glasul aproape stins, dar poruncitor. Adu-ţi aminte de fagăduiala pe care am făcut-o în numele tău... pe care va trebui s-o respecţi! Va trebui să te întorci între oamenii din ţara ta... pentru a mărturisi pentru Cristosul nostru care te-a mântuit!
Fruntea palidă a lui Demetrius se încruntă uşor, dar nu răspunse nimic.
După ce uşa se închise, Tertia umplu lingura şi I-o ridică la gură. Primi ciorba şi o înghiţi în linişte, apoi se uită la Tertia ca şi când ar fi încercat să-şi aducă aminte cine este. Îi mai dădu câteva linguri şi zâmbi uitându-se în ochii lui tulburi.
— Ai reuşit să mă recunoşti? întrebă ea în şoaptă.
— Tertia, începu el cu glasul slăbit, apoi adăugă: Cheamă pe Marcellus.
Puse cupa cu ciorbă pe masă şi plecă în căutarea tribunului. Toţi ceilalţi se îngrămădiră împrejurul ei, punându-i întrebări stăruitoare, dar ea le răspunse că singur Marcellus poate intra la el. Marcellus sosi repede şi imediat ce intră în cameră apucă pe Demetrius de mâini.
— Petru te-a adus înapoi! exclamă el cu glasul sfios. Demetrius îşi umezi buzele.
— Am făcut drum foarte lung! murmură el.
— Îţi mai aduci aminte de ceva?
— Foarte tulbure.
— Ai văzut pe cineva?
— N-am văzut nimic limpede... dar am auzit multe glasuri.
— Ai dorit şi tu să te întorci? Demetrius oftă şi clătină din cap.
— Unde este Petru? întrebă Marcellus.
— A plecat! răspunse Demetrius.
Din răspunsurile acestea laconice, Tertia înţelese c-ar vrea să vorbească între patru ochi cu Marcellus, aşa că ieşi din cameră cu paşi uşori. Obrazul lui Demetrius se lumină în mod vizibil.
— Diana este la Arpino în vila lui Kaeso şi se găseşte în siguranţă, dar va fi mai bine să mergi la ea. Împăratul ar vrea s-o prindă. Este în mare primejdie să fie descoperită.
— Te simţi destul de bine, Demetrius, întrebă Marcellus neliniştit, ca eu să pot pleca imediat?
— Da, stăpâne. Va trebui să plec şi eu. Petru a făcut o făgăduială. Sunt obligat să mă întorc în Grecia.
— Pentru împărăţia care va să vină! declară Marcellus respectuos. Ţi s-a încredinţat o mare răspundere... care va fi plină de primejdii, îţi voi pregăti imediat certificatul de mânu mittere.
— Îmi pare rău că te părăsesc, stăpâne, oftă Demetrius.
— Îmi pare şi mie rău, zise Marcellus. Dar dacă ai fost mântuit în schimbul unei făgăduieli, pe aceasta va trebui cu orice preţ s-o respecţi!
Tertia întredeschise uşa şi se uită sfioasă înăuntru ca să-i dea de ştire c-au vorbit de ajuns. Marcellus îi făcu semn să intre. Fata puse mâna pe cupa în care era ciorba şi se apropie de pat. Demetrius se întinse lacom după ea.
— Faci foarte bine! încuviinţă Marcellus. Asta înseamnă că puterile îţi revin repede.
Presimţind că ceilalţi membri ai familiei vor fi nerăbdători să afle ce s-a întâmplat, se îndreptă spre apartamentul maică-si, unde-i găsise pe toţi împreună. Le spuse imediat că Demetrius se simte bine şi c-a început să mănânce.
— Imposibil! exclamă Gallio şi se îndreptă spre uşă. Marcellus îi tăie drumul.
— Mai zăboveşte, tată, îl sfătui el. Încă nu se simte destul de bine, şi ca să vorbească trebuie să facă un mare efort.
— Bine, dar vreau să vorbesc cu galileeanul acela! protestă Gallio. Ceea ce s-a întâmplat acum în casa aceasta nu este un lucru lipsit de însemnătate. Demetrius trăgea să moară! Tot aşa spunea şi Sarpedon!
— Petru a plecat. Tertia mi-a spus că era foarte ostenit şi n-a dorit să vorbească cu nimeni.
— În ce fel crezi c-a putut să săvârşească această faptă? întrebă Cornelia.
— El este un creştin! răspunse Marcellus. Unii dintre oamenii aceştia care au trăit în apropierea lui Isus au fost hărăziţi cu putere neobişnuită. Trebuie să ştii, mamă, că pentru mine însănătoşirea lui Demetrius nu reprezintă o surpriză. Este şi el creştin. Mi-a spus că Petru i-a dat o însărcinare, pe care va trebui s-o îndeplinească. Va fi obligat să se întoarcă în Grecia ca să propovăduiască în mijlocul poporului său...
— Ca să propovăduiască? întrebă Lucia curioasă.
— Cuvântul adevărului în vederea întemeierii unei noi împărăţii, răspunse Marcellus.
— Nu crezi că se va expune primejdiei dacă va începe să vorbească despre o nouă împărăţie? întrebă ea.
— Fără îndoială se va expune, încuviinţă Marcellus. Dar pe Demetrius nu-l va opri gândul acesta.
— Probabil va fi mulţumit că se poate întoarce în Grecia, zise Lucia. Mi se pare că mi-ai spus că el s-a îndrăgostit de o fată din Atena? Cum o cheamă... Teodosia?
Senatorul le spuse că va coborî în bibliotecă să prânzească şi pofti şi pe Marcellus să vină cu el. Cornelia declară că ea se va culca din nou.
Lucia se întoarse în apartamentul ei, dar peste câteva minute bătu ia uşa lui Demetrius. Tertia îi deschise uşa şi părăsi camera.
— Suntem atât de mulţumiţi că te simţi din nou bine, încept) Lucia. Marcellus ne-a spus că te vei întoarce în Grecia. Şi-i puse inelul în palmă: L-am păstrat pentru tine. Acum va trebui să-l primeşti înapoi.
Demetrius se uită la inel şi-l ţinu între palmele mâinilor. Lucia se uită la el şi-i zâmbi cu sfială.
— Probabil îl vei dărui Teodosiei, zise ea. Demetrius zâmbi, dar se reculese imediat.
— Probabil ea îşi va da seama că este un inel prea costisitor, răspunse el. Cred că n-ar fi nici frumos din partea mea să-i cer să împărtăşească primejdiile prin care voi trece eu.
Sarpedon intră în cameră şi se opri la picioarele patului fără să zică nimic şi se uită mirat la pacientul său. Se vedea limpede că. şi Demetrius a rămas mirat de prezenţa lui.
— Este medicul casei, îi spuse Lucia, îţi aduci aminte că în timpul nopţii a mai fost o dată aici?
— Nu, eu nu-mi aduc aminte, răspunse Demetrius.
— Ce a făcut... uriaşul acela din Galileea? întrebă Sarpedon şi trecu de cealaltă parte a patului.
— S-a rugat! răspunse Demetrius.
— Căruţ zeu s-au adresat rugăciunile lui? întrebă Sarpedon.
— Nu există decât unul singur! răspunse Demetrius.
— Un zeu al evreilor?
— Nu... acesta nu este un zeu al evreilor. El este Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul tuturor oamenilor din toate părţile pământului. Toţi se pot închina lui în numele lui Isus, care a venit pe lume ca să întemeieze o împărăţie a dreptăţii dintre oameni.
— Aaa... asta este erezia aceea creştină! exclamă Sarpedon. Prietenul tău din Palestina ştie că ar putea să fie arestat din cauză că se preface că vindecă bolile oamenilor cu ajutorul acestor mijloace?
— Se preface! exclamă Lucia. Cred că n-a fost prefăcătorie când a vindecat pe Demetrius!
— Va trebui reclamat autorităţilor! declară Sarpedon şi se apropie cu paşi rigizi de ieşire.
— Eu mi-am închipuit că un medic trebuie să se bucure întotdeauna când constată că unul dintre bolnavii săi a reuşit să se vindece. Indiferent de felul în care s-a vindecat, ripostă Lucia.
Sarpedon nu-i răspunse, ci închise uşa pe urma sa, apoi intră în bibliotecă unde senatorul şi Marcellus începuseră să prânzească şi, renunţând la obişnuita sa suavitate, începu să protesteze.
— Ei, haide, Sarpedon, ia loc, răspunse senatorul cu amabilitate, şi prânzeşte împreună cu noi. Înţeleg motivul nemulţumirii tale. Dar aceasta de acum a fost o întâmplare neobişnuită. Ai făcut tot ce ţi-a Stat în putere. Fără îndoială, trebuie să fii mulţumit că grecul s-a făcut bine, deşi tratamentul la care a fost supus este - hai să zicem -neobişnuit.
Sarpedon refuză fructele oferite de Decimus şi rămase în picioare cutremurând u-se de nemulţumire.
— Cred că n-ar fi deloc plăcut, răspunse el cu glasul rece, dacă s-ar afla că senatorul a chemat în casa sa pe unul dintre creştinii aceia care uneltesc, pentru a îngriji de un bolnav care a fost adăpostit de el.
Marcellus sări în picioare şi se apropie de el.
— Ai uitat de jurământul lui Hipocrat! ţipă el. Mi-am închipuit că singurul amănunt ce te-ar putea interesa în calitate de medic este vindecarea bolilor. Profesiunea aceasta a ajuns atât de degenerată, încât din răutate şi pizmă nu poate să mai suporte un bolnav care s-a vindecat cu altceva decât cu medicamentele fără efect pe care le întrebuinţaţi voi?
Sarpedon se retrase spre uşă.
— Tribune Marcellus, vei avea ocazia să regreţi vorbele pe care le-ai pronunţat acum! ţipă el şi ieşi din cameră.
Vreme de câteva minute, după ce se aşezară din nou pe scaune, nici senatorul şi nici Marcellus nu scoaseră o vorbă.
— Eu credeam că vom reuşi să-l îmbunăm, zise Gallio. L-ai jignit în mândria lui. Ar putea să ne pricinuiască o mulţime de neajunsuri dacă ne va denunţa că adăpostim pe Demetrius...
— Este adevărat... va trebui să expediem pe Demetrius!
— Crezi că este destul de refăcut pentru a putea pleca astăzi?
— Va trebui să fie! Eu voi pleca la Arpino şi mă va însoţi şi el.
— Acestea sunt copilării, răspunse senatorul. El nu este astăzi în stare să încalece! îl vom trimite cu o carigă până la Pe scara. Nu-mi vine să cred că se vor gândi să-l caute într-un port de pe Adriatica, zise Gallio şi, ridicându-se în picioare, începu să se plimbe prin cameră. Voi pleca şi eu cu el, adăugă Gallio. Prezenţa mea în carigă va contribui, probabil, ca să nu fie cercetat de aproape. Afară de asta, aş putea să-i fiu şi de folos, în cazul când nu vom găsi un vas gata de plecare, voi închiria unul care să-l ducă până la Brindisi. Acolo îi va fi mult mai uşor să găsească o corabie care va pleca spre Corint.
— Este o faptă extrem de generoasă din partea ta, declară Marcellus. Dacă toţi oamenii şi-ar trata sclavii în felul acesta...
— Ai dreptate, răspunse senatorul şi încercă să zâmbească. Până acum eu n-am avut obiceiul să scot propria mea carigă şi să-mi conduc sclavii când s-a întâmplat ca ei să plece din serviciul meu. Dar cu Demetrius este altceva. Şi-a recâştigat viaţa datorită unei făgăduieli, care va trebui respectată. Altfel n-ar mai avea dreptul să trăiască.
— Cred că tu "ai deveni un bun creştin, declară Marcellus, dar în aceeaşi clipă constată, după încruntătura tatălui său, că vorbele pe care le-a pronunţat nu sunt la locul lor.
— Oamenii cinstiţi, fiule, şi-au ţinut întotdeauna cuvântul cu mult înainte de propovăduirea credinţei creştine... Haide să ne pregătim de plecare. Ziua este favorabilă şi cei din Roma nu se vor gândi ca astăzi să urmărească un fugar. Locuitorii şi autorităţile nu se interesează de altceva decât de Ludi Romani. Spune-i lui Lentius să scoată carigă!
CAPITOLUL XXV
Făcând un ocol prin cartierele mărginaşe ale oraşului şi ferindu-se de arterele de circulaţie mai aglomerate până când ajunseră la o depărtare de douăsprezece leghe spre răsărit, carigă senatorului, urmată de la o mică distanţă de rândaşii care-l însoţeau, reuşi să iasă din oraş fără să fie oprită de cineva. Din când în când la răscrucea drumurilor trebuiau să se oprească pentru a lăsa să treacă cotigile încărcate cu produse rurale care se îndreptau spre Roma, dar nimeni nu-i întrebase încotro merg.
Convingerea senatorului că vor putea face drumul acesta fără nici o piedică se dovedi întemeiată. Dacă cineva avea motive să dispară din Roma fără să atragă atenţia asupra sa, aceasta era ziua cea mai indicată: Ludi Romani, cea mai veche şi mai populară dintre toate festivităţile populare, trebuia să înceapă peste trei zile. În aşteptarea acestor festivităţi anuale, închinate lui lupiter, tot oraşul era în fierbere.
Populaţia începuse să iasă pe străzi şi în toate părţile treceau cortegii de rapsozi şi saltimbanci, a căror menire era să înveselească lumea. Locuitorii îşi împodobiseră casele cu drapele şi frunze de laur. Curioşii începuseră să sosească din depărtatele regiuni ale metropolei. Zgomotul şi aglomeraţia creşteau cu fiecare ceas; toate drumurile ce duceau la Roma erau pline de curioşi, de oameni care se întorceau acasă, de rapsozi, vrăjitori, dansatori, acrobaţi, scamatori, de pungaşi şi de menajeriile ursarilor şi ale celor cu maimuţe.
Toţi fuseseră cuprinşi de o veselie contagioasă. Oamenii lăsaseră lucrul şi disciplina fusese abandonată. Se dusese vestea că anul acesta Ludi Romani vor fi de o veselie fără precedent. Noul împărat nu era zgârcit. Morocănosul Tiberiu, căruia festivităţile nu-i făceau plăcere, era mort şi îngropat. Seianus, bătrânul acela care învârtea fiecare sesterţ de şapte ori în palmă înainte de a-l cheltui, fusese asasinat ca şi Gaius, aşa că au scăpat de ei. Anul acesta festivităţile Ludi Romani meritau să fie văzute, împăratul Cizmuliţă va purta de grijă ca poporul să se distreze. Până şi creştinii vor putea-răsufla tihniţi vreme de zece zile, căci nimeni nu se va mai ocupa de ei, deoarece în timpul serbărilor reprezentanţii autorităţilor vor fi ameţiţi de băutură şi-i vor uita.
La răscrucea drumului din Avezzano, carigă senatorului se opri la umbră şi Marcellus descăleca, deoarece aici trebuiau să se despartă şi el să apuce spre Arpino. Îşi luă rămas bun, şi Demetrius, care se simţea încă destul de slăbit, păru emoţionat de această despărţire. Marcellus însă se strădui din toate puterile să-şi stăpânească tremurul glasului.
— Drum bun, Demetrius! zise el. Şi-ţi urez să reuşeşti în toate întreprinderile tale! Probabil va trece vreme lungă înainte de a ne mă întâlni.
— Probabil nu va trece atât de mult, răspunse Demetrius şi se strădui să zâmbească.
— De... fie că va trece mult, fie că va trece puţin, de întâlnit tot ne vom întâlni, dragul meu prieten! Cred că de asta eşti convins, nu-i aşa?
— Pe de-a-ntregul convins!
După ce încalecă din nou pe Istar, plecă în galop şi, când coti spre miazăzi în drumul spre Arpino, întoarse capul şi le făcu semn. Aici drumul era mai slobod şi putea înainta cu uşurinţă. După ce drumul începu să urce, Istar domoli goana şi Marcellus o lăsă să alerge în trap uşor.
Acum când ştia că Demetrius a plecat fără a fi pândit de nici o primejdie, se simţea mai uşurat. Plecase să se întâlnească cu Diana, aşa că ce se va întâmpla de aici înainte nu-l mai interesa, în Alatri se opri la un han şi dădu lui Istar o traistă plină de ovăz, iar în timpul popasului un slujitor o ţesălă şi o adapă. După ce ieşi din oraş, Marcellus o duse de căpăstru o bucată de drum, apoi încalecă din nou şi plecă în goana. În lumina soarelui după-amiezei, piscurile Apeninilpr luceau sub gluga lor de zăpadă.
Se întunecase bine când ajunse la Arpino, unde paznicul de la intrarea vilei îl recunoscu imediat.
— Să nu trezeşti pe nimeni, îi porunci el. Voi băga calul în grajd şi-mi voi găsi undeva un colţişor ca să pot dormi.
N-avu încredere nici în grăjdarii lui Kaeso, aşa că îi aduse el însuşi găleata de apă şi-i supraveghe aşternutul, vorbind tot timpul cu ea cum ar fi vorbit cu un prieten, aşa că slujitorii începură să zâmbească. După ce află că odaia lui este liberă, se duse la culcare, simţindu-se epuizat de evenimentele întâmplate în ultimele douăzeci şi patru de ceasuri.
Appius Kaeso îşi dădu seama că precauţia de a face pe Diana să lucreze în vii este o măsură inutilă, deoarece în zilele care precedă şi cât vor dura festivităţile împăratul nu va avea timp ca să se mai gândească la ea.
Noaptea trecută o aduseseră înapoi la vilă, şi, aceasta fiind prima dimineaţă când Diana se simţea în mai multă siguranţă, Antonia stăruise să doarmă până când se va simţi odihnită.
Puţin după revărsatul zorilor, Kaeso se duse la grajduri şi astfel află despre sosirea lui Marcellus, aşa că intră în camera lui şi-I găsi treaz. Statură împreună de vorbă vreme de o jumătate de ceas şi se informară unul pe altul despre tot ce s-a întâmplat din ziua despărţirii lor. Marcellus constată că prietenul său Kaeso a pierdut mult din impetuozitatea lui de până acum, dar cu toate acestea îl puteai recunoaşte după felul în care se grăbea să-ţi dea un sfat.
— De ce nu te căsătoreşti cu Diana imediat? întrebă Kaeso. De vreme ce toată lumea te crede mort, împăratul îşi închipuie că are dreptul să se intereseze de bunăstarea ei. După ce va deveni soţia ta, Cizmuliţă nu va putea invoca nici un pretext pentru a justifica interesul tău faţă de ea.
Aşezat pe marginea patului, numai pe jumătate îmbrăcat, Marcellus se gândi vreme atât de îndelungata, încât Kaeso se crezu îndreptăţit să-l întrebe:
— Cred că voi doi sunteţi îndrăgostiţi unul de altul, nu-i aşa?
— Da, Kaeso, dar nenorocirea este, răspunse el abătut, că Diana nu pare hotărâtă să se căsătorească cu mine.
— Nu pare hotărâtă? ripostă Kaeso mirat. Sigur că este hotărâtă, mai încape vorbă? Altfel ce motive ar avea să afirme că este logodită cu tine?
— A spus ea vorbele acestea? întrebă Marcellus şi se ridică în picioare.
— Sigur că le-a spus! Nu-i adevărat?
— Ultima dată când am văzut-o, Kaeso, mi-a răspuns că o căsătorie între noi ar fi greşită de vreme ce eu sunt creştin.
— Acestea sunt mofturi. Diana este tot atât de convinsă creştină ca şi tine! în cazul când a fi creştin înseamnă să te porţi cu dragoste şi prietenie faţă de cei care sunt mai prejos decât tine, atunci din punct de vedere creştinesc Diana ar merita o răsplată. Ar fi trebuit s-o vezi lucrând! Vreme de o săptămână şi mai bine cât a lucrat la vie a stat într-o odăiţă împreună cu Metella, cu care s-a împrietenit foarte mult; cât despre Metella, cred pa fata aceasta a devenit cu totul altfel decât era înainte de asta. Nici nu o mai recunoşti!
— Sunt foarte mulţumit! declară Marcellus, îmi pare bine că Diana a facut această experienţă, în aceeaşi clipă, privirile ochilor i se tulburară. Dar cu toate acestea este o mare deosebire între dorinţa Dianei de a mărturisi credinţa creştină şi datoria pe care o am eu de a mă asocia cu o grupare a celor pe care guvernul imperiului îi consideră proscrişi... şi de a-mi petrece tot timpul Între oameni a căror viaţă se găseşte în continuă primejdie. Acesta este punctul ele vedere cu care Diana nu este de acord.
— De... eu cred că din pricina asta nu s-ar putea s-o condamni! se răsti Kaeso.
— Cred că tot aşa nici pe mine nu mă poate condamna nimeni, adăugă Marcellus. Eu nu sunt liber ca să-mi pot alege drumul.
Se întâlniră în atriumul vilei. Antonia, care începuse să-i spună ceva, se opri în mijlocul frazei şi plecă repede invocând un pretext oarecare. Diana începuse să coboare încet treptete scării de marmură. Se ridică în picioare şi twecu în lungul atriumului ca s-o întâmpine, în primul moment când îl văzu, fata păru că ezită, apoi un zâmbet de extaz îi lumină obrazul şi se repezi în braţele lui.
— Iubita mea! murmură Marcellus strângându-o la piept. Rămaseră vreme îndelungată îmbrăţişaţi. Diana îi oferise buzele şi acum începuse să plângă liniştită la pieptul lui.
— Ai venit după mine, îngână ea în şoaptă.
— Aş vrea să te ştiu lânga mine pentru toată viaţa, iubita mea! Fata dădu încet din cap fără să deschidă ochii.
— A fost dinainte hotărât să se întâmple în felul acesta! zise ea.
— Diana! exclamă el şi-şi lipi obrazul de al ei. Vorbeşti serios? Vrei să devii a mea pentru totdeauna? Indiferent de ceea ce se va întâmpla?
Ridică amândouă braţele şi i le petrecu împrejurul gâtului, apoi îi oferi cu patimă buzele.
— Chiar astăzi? întrebă Marcellus emoţionat.
Se retrase puţin ca să se uite la el mirată şi cu ochii plini de lacrimi. Apoi se desprinse din îmbrăţişarea lui şi-l apucă de mână.
— Şi de ce nu? murmură ea fericită. Haide! Să le spunem şi lor! zise ea cu glasul înduioşat. S-au purtat atât de frumos faţă de mine, Marcellus. Sunt sigură că le va face plăcere!
Antonia era în grădină împreună cu Appius. Obrajii lor străluceau de mulţumire când îi văzură că se apropie în lungul aleii, ţinându-se de mână, şi se ridicară în picioare ca să-i întâmpine. Antonia sărută pe Marcellus într-un fel care păru ceva mai mult decât o simplă formalitate socială, iar Diana sărută pe Kaeso, care rămase încântat. Apoi se apropie de Antonia şi o îmbrăţişa.
— Appius, zise Diana, în calitate de proprietar funciar ai dreptul să ne căsătoreşti, nu-i aşa?
— Este exact ceea ce voi face! răspunse Kaeso cu mândrie şi se bătu cu pumnul în piept.
— Chiar astăzi? întrebă Marcellus.
— Sigur că da! răspunse Kaeso.
— Haideţi să ne aşezăm pe bancă, propuse Antonia şi să vorbim despre felul în care vom proceda. Vom tace o nuntă discretă, pe care o vom sărbători în atrium numai cu membrii familiei; dar Antoniu unde este?
— Încă nu s-a trezit, răspunse Marcellus. Am întrebat şi eu de el.
— Sau, dacă vreţi, vom pofti pe toată lumea. Locuitorii din Arpino vă iubesc pe amândoi. Cred că ar fi admirabil dacă...
— Să facem nunta în aer liber, stărui Diana.
— Acolo unde Marcellus avea obiceiul să le vorbească în fiecare seară, propuse Appius.
— Pe la asfinţitul soarelui, adăugă Antonia.
— În cazul când hotărârea voastră este definitivă, voi trimite vorbă lui Ibiscus ca oamenii să fie liberi pentru ziua de astăzi, în felul acesta Vor avea ocazia să se spele şi să se îmbrace mai cu îngrijire, zise Appius.
— Este, un gest prevenitor, încuviinţă Marcellus.
— Iată şi leneşul de Antoniu, exclamă maică-sa înduioşată. Antoniu se apropie cu fruntea plecată, probabil gândindu-se la ceva. Când ridică privirea şi-i văzu, se apropie de ei în fugă. Marcellus îl cuprinse în braţe.
— De ce n-aţi trimis pe cineva după mine? întrebă el. Spune, Marcellus, cât timp vei putea sta la noi?
— Îi vom reţine, dragul meu, cât mai mult, răspunse maică-sa. Astă-seară Diana şi Marcellus se vor căsători.
Mirat de ştirea aceasta neaşteptată, Antoniu întinse mâna spre Marcellus, apoi se întoarse spre Diana, dar nu prea ştiu cum ar trebui s-o felicite.
— Mireasa trebuie sărutată! îi spuse tatăl său.
Antoniu se simţi sfios, dar Diana se apropie de el şi-l sărută cu toată candoarea.
Spunându-le că va fi obligat să trimită un slujitor în vie, Kaeso se îndreptă spre poartă. Antonia le spuse că, dacă astă-seară vor vrea să se ospăteze, ea va trebui să înceapă imediat pregătirile necesare. Antoniu se gândi că probabil va găsi să facă şi el ceva şi-şi aduse aminte c-ar trebui să prânzească. Marcellus şi Diana se aşezară împreună pe bancă şi se ţinură de mână.
— Acum spune-mi cum a reuşit Demetrius să te găsească? întrebă Diana.
Întâmplarea aceasta fu lungă şi emoţionantă, aşa că fata îşi simţi ochii plini de lacrimi. Bietul Demetrius, care era atât de curajos şi de credincios faţă de stăpânii săi! Şi ce vindecare misterioasă! Probabil va fi mulţumit că este liber şi se poate întoarce în ţara lui! Se va întâlni cu Teodosia!
— Nu va putea să-i ofere ceva deosebit, zise Marcellus. Viaţa unui creştin nu valorează prea mult. Afară de asta, Demetrius nu este omul care să se ferească de primejdii. Dar cu toate acestea, Teodosia nu-l va iubi cu nimic mai puţin decât înainte de asta. Dacă se va întoarce la ea, fata aceasta îl va primi şi în bine, şi în rău.
— Cred că vorbele acestea le-ai spus şi pentru mine, murmură Diana. Bine, Marcellus, eu sunt dispusă să te primesc şi în felul acesta.