Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Un destin înţeles

Pribegim mulţi ani în viaţă fără a ne lămuri un rost în lume. Unii pribegesc fără rost, fără ţintă. Alţii îl caută toată viaţa fără să-1 găsească sau fără să ştie că 1-au găsit.

Înţeleg prin destin rosturile pe care le-a as­cuns Dumnezeu în viaţa fiecărui om şi pe care omul trebuie să le desfăşoare la rându-i între oa­meni. În fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dum­nezeu, care prin om trebuie să devină creaţie.

În creştinism omul este ridicat până la cins­tea de colaborator al lui Dumnezeu, iar această colaborare e destinul. Talanţii (talentele) - sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul.

Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului tău. Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.

Viaţa (pământească) nu e un scop în sine ci numai un mijloc, e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin.

Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze predestin, prin urmare, să se tre­zească într-o doctrină fără de libertatea voinţei, deci fără conceptul specific creştin al responsa­bilităţii ultime.

Cum să nu răspunzi de ce ţi-a dat Dumne­zeu? Şi cum să nu răspunzi dacă n-ai făcut ce ţi-a dat de făcut?

Lucrătorii viei angajaţi de Dumnezeu, ico­nomi ai creaţiei Sale, nu aveau să răspundă pentru că şi-au interpretat destinul? Mozaicii din Ierusalim, care aveau această istorie unică în lume, istorie mai mult a viitorului decât a tre­cutului - Sfânta Scriptură - nu sunt cu atât mai răspunzători, cu cât n-au înţeles destinul ascuns de Dumnezeu în neamul lor în sensul lui Dum­nezeu, ci în sensul (dorit de ei al) unei împărăţii pământeşti? Marea răspundere a lui Israel a ră­mas tocmai vinovăţia că nu s-au integrat în vii­torul pe care-1 destinase Dumnezeu Scripturii.

Dar iată că vine cineva la Praznicul Paştilor în Ierusalim, un copilaş de 12 ani, plăcut la chip, cu ochii frumoşi şi păr bălai ca odinioară strămoşul lui, David, (Regi 16,22) Care Îşi înţe­lege destinul la reala interpretare a destinului lui Israel.

Toţi capii de familie erau îndatoraţi de reli­gie să vină la Ierusalim de 3 ori pe an. Printre aceste 3 zile era şi praznicul Paştilor iudeilor, care comemora ieşirea evreilor din robia Egip­tului, dar mai însemna şi ultima zi a robiei, când aşteptau îmbrăcaţi de plecare porunca lui Faraon de punere în libertate. Mai era ţinută în Praznicul Paştilor şi jertfa pe altarul templului a mielului pascal, sângele căruia era semn pe uşa fiecărui israelitean, spre apărarea de îngerul morţii care pedepsea Egiptul.

Când a văzut copilul Iisus jertfa şi arderea mielului, atunci Cel ce era personificarea iubirii S-a identificat durerii mielului şi deodată I s-a deschis taina ce preînchipuie această jertfă. Această puternică impresie a jertfei unui miel nevinovat a organizat dintr-o dată, într-o lu­mină nouă de viitor, întrebările pe care avea să le pună rabinilor de îndată ce-i va putea prinde de vorbă. De aceea, după praznic, Iisus nici gând nu avea să se întoarcă acasă, până ce nu afla tot  ce-L ardea pe El. Cum Iisus avea 12 ani, vârsta de trecere între copii şi tineri şi vârsta de admitere în şcoala rabinică a templului - printre tinerii care şedeau la picioarele bătrânilor era şi Iisus. Într-o aripă a templului (întrebându-i şi răspunzându-le din Scriptură), preoţii ţineau curs de îndrumare prin întrebări şi răspunsuri, în felul în care erau mai de mult şcolile profeţilor.

Iisus era printre mozareţii templului, în­trebându-i şi răspunzându-le din Scriptură des­pre venirea lui Mesia. Bătrânii ascultau Copilul şi se minunau de înţelepciunea Lui. Ei nu-şi pu­teau da seama că vorbesc cu un Copil ce Şi-a înţeles destinul: misiunea pe care o avea în lume de a înlocui cu Sine mielul de jertfă. Cu umi­linţă de copil, Iisus repetă textele din profeţi, arătând înţelesuri mai adânci pe care mozareţii le treceau cu vederea. Copilul îi întreba mai des despre locul din Isaia, în care sunt profeţite suferinţele lui Mesia, şi din Psalmi, despre jertfa Mielului lui Dumnezeu. Dacă de la această în­tâlnire a lui Iisus cu mai marii templului s-ar fi mers mai înainte, s-ar fi trezit un mare interes pentru ale religiei, şi când Iisus, la 30 de ani - vârsta legală ce dădea dreptul de a învăţa, ar fi înce­put să propovăduiască, ar fi găsit căpetenii care să-L primească drept o împlinire a Scripturilor.

Bătrânii vedeau în El mari făgăduinţe, dar nu le vedeau decât prin cercul lor îngust. Copilul le mişca inima, cum poate n-o făcuse nici un om până la El. Dumnezeu încearcă să le dea învăţătorilor lui Israel o nouă lumină a Scriptu­rilor, folosindu-se de nevinovăţia de copil a Fiului Său, singura cale care nu le rănea îngâm­farea lor de rabini. Ei nu admiteau ca cineva să-i înveţe. De aceea Iisus le-a dat impresia că ei sunt învăţătorii iar El şcolarul. Era singura cale de a le arăta că profeţiile mesianice mai au şi alt înţeles. Dar trufia lor nu le îngăduia să recu­noască şi o altă interpretare a Scripturilor, decât aceea care le satisfăcea pofta de dominaţie.

Dacă L-ar fi ascultat, tâlcuirea locurilor me­sianice ar fi suferit o radicală reformă, în sensul vederilor dumnezeiescului Copil.

Au trecut 3 zile frumoase pentru Iisus, nu însă şi pentru Iosif şi Maria, Maica Sa, care-L căutau deznădăjduiţi. Când Îl găsesc între bă­trâni, mama Îi face o duioasă dojană -„Ce ne-ai făcut? Tatăl Tău şi cu mine Te căutam!” La aceste cuvinte ale mamei, copilul răspunde într-un grai neînţeles: -„Nu ştiaţi, că în casa Tatălui Meu se cade să fiu?” Iisus aflase cine era şi ce avea de făcut.

Iată un destin înţeles la 12 ani. Întâlnirea cu jertfa din templu şi cu rabinii, I-a făcut lui Iisus revelarea destinului. Deşi acesta ar fi trebuit să fie cunoscut de ei după Scripturi, iată Iisus Şi-1 cunoaşte împotriva lor, fiindcă cunoaşterea lor era orbită de prejudecăţi politice şi nu era orientată spre năzuinţele desăvârşirii.

Dreptul Simeon Îl cunoaşte pe Copil acum 12 ani, în acelaşi templu, dar urmaşii dreptului nu mai aveau viaţa lui ca să-1 cunoască şi ei. Acesta din copilărie, ars de o rază a destinului, aştepta…

Oamenii nu ştiau cu ce răbdare şi îndârjire a înzestrat Providenţa pe Copilaşul acesta Căruia I-a încredinţat marea misiune a mântuirii oa­menilor. De atunci nu mai este între oameni destin mai mare decât al lui Iisus. Iar Iisus Şi-a asociat la acelaşi destin al Său pe toţi ucenicii Săi din veacuri. A fi gura Lui, a fi inima Lui că­tre orice necăjit al lumii, a face din viaţa ta viaţa Lui. Aşa cum şi Sfântul Pavel îşi interpreta destinul -„Mie a vieţui este Hristos, iar a muri (pentru El), este DOBÂNDĂ” (Filip. 1,21). De atunci Iisus dă omului şi toată energia Lui di­vină. Iisus este un destin întruchipat.

- Cine-L ajunge, ştie ce are de făcut!