Drumul către tine însuţi o nouă psihologie a iubirii, a valorilor tradiţionale şi a creşterii spirituale Traducere de lucian popescu bucureşTI, 2001 Descrierea cip a Bibliotecii Naţionale
Yüklə 1,14 Mb.
|
20 Disciplina scurtă, dar şi limitată menţiune asupra ei şi asupra legăturilor pe care le are cu disciplina. Cînd iubim ceva, acel ceva este valoros pentru noi. Iar cînd ceva este valoros pentru noi, petrecem mult timp împreună, timp în care ne bucurăm şi în care avem grijă de acel ceva. Observaţi un adolescent îndrăgostit de maşina lui şi luaţi aminte la timpul pe care-1 petrece admirînd-o, lustruind-o, reparînd-o, reglînd-o. Sau fiţi atent cum se comportă o persoană în vîrstă cu iubita sa grădină de trandafiri şi la timpul pe care îl petrece îngrijind-o şi studiind-o. Aşa e şi atunci cînd ne iubim copiii; petrecem mult timp admirîndu-i şi avînd grijă de ei. Le dăm din timpul nostru. Disciplina bună cere timp. Cînd nu avem timp de dat copiilor noştri sau nu avem timp pe care să fim dispuşi să-1 dăm, nu putem nici măcar să-i observăm îndeajuns de atent pentru a vedea cum îşi exprimă, în mod subtil, nevoia de disciplina pe care le-am putea-o acorda. Dacă nevoia lor de disciplină este atît de vizibilă încît să ajungă la ştirea noastră, se prea poate să ignorăm în continuare această nevoie fundamentală a lor, pentru că e mai uşor să-i lăsăm să-şi vadă singuri de drum — „Nu mai am energie să mă ocup de ei astăzi." Sau, în cele din urmă, dacă sîntem îndemnaţi la acţiune de obrăzniciile lor şi de iritarea noastră, deseori vom impune disciplina cu brutalitate, cu mînie în loc de chibzuinţă, fără a examina problemele sau fără a avea măcar răgazul de a ne gîndi ce formă de disciplină este mai potrivită în acea situaţie. Părinţii care-şi dedică timpul copiilor chiar cînd acest lucru nu este cerut de obrăzniciile lor îşi vor da seama că ei au o subtilă nevoie de disciplină, la care vor răspunde cu îndemnuri, mustrări blînde, organizîndu-le timpul sau lăudîndu-i, toate acestea administrate cu atenţie şi grijă. Vor observa cum îşi mănîncă prăjitura, felul cum învaţă, cînd spun minciuni subtile, cînd fug de problemele pe care le au în loc de a da piept cu ele. îşi vor face timp să realizeze aceste mici corecţii şi ajustări, ascultînd ce spune copilul, răspunzîndu-i la întrebări, adăugind ceva aici, tăind ceva acolo, citindu-i cîte ceva, povestindu-i, îmbrăţişîndu-1 şi sărutîndu-1, admonestîndu-1 puţin sau lovindu-1 uşor cu palma pe spate. PĂCATELE TATĂLUI 21 Calitatea disciplinei oferite de părinţii ce-şi iubesc copilul este superioară celei oferite de părinţii neiubitori. Dar acesta este doar începutul. Făcîndu-şi timp să observe şi să se gîn-dească la nevoile copilului, părinţii iubitori deseori se chinuie cumplit cînd trebuie să ia o decizie şi vor suferi, în adevăratul sens al cuvîntului, odată cu copilul lor. Copiii nu sînt orbi la acest fapt. Ei îşi vor da seama cînd părinţii sînt dispuşi să sufere împreună cu ei şi, deşi s-ar putea să nu răspundă imediat cu recunoştinţă, vor învăţa să sufere. „Dacă părintele meu este dispus să sufere odată cu mine", îşi vor spune ei, poate „atunci suferinţa nu e atît de rea, iar eu ar trebui să fiu dispus la rîndu-mi să sufăr." Acesta este începutul autodisciplinei. Timpul şi calitatea timpului pe care părinţii îl dedică copiilor le indică celor mici gradul în care sînt valoroşi pentru părinţii lor. Unii părinţi care în mod fundamental nu-şi iubesc copiii, în încercarea de a-şi acoperi această lipsă de grijă, îşi declară frecvent iubirea faţă de copiii lor, spunîndu-le în mod repetat şi mecanic cît sînt ei de importanţi, fără însă a le dedica timp suficient şi de calitate. Copiii nu sînt niciodată complet dezamăgiţi de aceste vorbe nesincere. în mod conştient, s-ar putea ca ei să se agate de ele, vrînd să creadă că sînt iubiţi, dar inconştient ştiu că vorbele părinţilor nu se potrivesc cu faptele lor. Pe de altă parte, copiii care sînt cu adevărat iubiţi, deşi în momentele de iritare ar putea simţi în mod conştient sau ar putea declara că sînt neglijaţi, în mod inconştient ştiu că sînt importanţi. Această cunoaştere este mai valoroasă decît aurul. Pentru că atunci cînd copiii ştiu că sînt apreciaţi, cînd se simt cu adevărat apreciaţi în adîncul lor, atunci se simt importanţi. Sentimentul de a fi apreciat — „sînt o persoană apreciată" — este esenţial pentru sănătatea mintală şi este o piatră de temelie pentru autodisciplină. Este un produs direct al iubirii părinteşti. O astfel de convingere trebuie să fie cîştigată în copilărie. Este extrem de dificil să o dobîndeşti atunci cînd eşti adult. Reciproc, cînd copiii au învăţat prin iubirea părinţilor lor să se simtă apreciaţi, este aproape imposibil ca vicisitudinile perioadei adulte să le distrugă spiritul.
Disciplina Sentimentul de a fi apreciat este o piatră de temelie pentru autodisciplină, pentru că atunci cînd cineva se consideră pe sine însuşi valoros, acel cineva va avea grijă de sine însuşi în toate felurile pe care le consideră necesare. Autodisciplină înseamnă grijă de sine. De exemplu — pentru că discutăm despre procesul amînării satisfacţiei, al programării şi ordonării timpului — să examinăm chestiunea timpului. Dacă ne simţim pe noi înşine valoroşi, atunci simţim că şi timpul nostru este valoros; şi dacă simţim că timpul nostru este valoros, atunci vrem să-1 folosim cum se cuvine. Femeia analist financiar care îşi amîna treburile nu punea mare preţ pe timpul ei. Dacă ar fi pus, nu şi-ar fi permis să-şi risipească cea mai mare parte din zi într-un mod atît de nefericit şi neproductiv. Faptul că în copilărie fusese „închiriată" în timpul vacanţelor unor părinţi adoptivi plătiţi; deşi părinţii ei puteau avea grijă de ea cum se cuvine, dar nu voiau, nu a rămas fără consecinţe. Ei nu o apreciau. Nu voiau să aibă grijă de ea. Aşa că a crescut simţind că nu este apreciată, că nu merită atîta atenţie din partea părinţilor încît ei să aibă grijă de ea; prin urmare, nu a mai avut grijă de ea însăşi. Nu a simţit că merită să se autodisciplineze. In ciuda faptului că era o femeie inteligentă şi competentă, îi lipsea cea mai elementară instruire în autodisciplină, pentru că îi lipsea o evaluare realistă a propriei valori şi a valorii timpului ei. Atunci cînd a putut să-şi dea seama că timpul ei este valoros, a urmat în mod natural faptul că a vrut să-1 organizeze, să-1 protejeze şi să-1 folosească la maxim. Ca rezultat al trăirii unei iubiri şi griji părinteşti consistente de-a lungul copilăriei, astfel de copii norocoşi vor intra în perioada adultă nu doar cu un simţ intern profund al propriei valori, dar de asemenea cu un profund sentiment intern de siguranţă. Toţi copiii sînt îngroziţi de abandon şi pe bună dreptate. Frica de abandon începe în jurul vîrstei de şase luni, imediat ce copilul este capabil să se perceapă pe sine ca fiind un individ separat de părinţii săi. Odată cu această percepţie de sine ca individ, îşi dă seama că este complet neajutorat, total dependent şi în întregime la mila părinţilor, în ce priveşte toate formele de întreţinere şi mijloacele de supravieţuire. Pentru copil, abandonarea de către părinţi echivalează cu PĂCATELE TATĂLUI
moartea. Mulţi părinţi, chiar dacă sînt relativ ignoranţi sau duri, sînt în mod instinctiv sensibili la frica de a fi abandonaţi a copiilor lor şi prin urmare le vor oferi în fiecare zi de sute şi mii de ori asigurarea de care au nevoie: „Să ştii că mama şi tata n-or să te părăsească"; „Bineînţeles că mama şi tata vor veni după tine"; „Mama şi tata nu au să uite de tine." Dacă aceste cuvinte se potrivesc cu faptele, lună după lună, an după an, pînă în vremea adolescenţei, copilul îşi va pierde frica de a fi abandonat şi va dobîndi un sentiment profund că lumea este un loc sigur şi că există întotdeauna protecţie cînd are nevoie de ea. Un astfel de copil, care simte că lumea e un loc sigur, are posibilitatea de a amîna o satisfacţie sau alta, este sigur că ocazia satisfacţiei, cum ar fi căminul şi părinţii, este totdeauna acolo, valabilă cînd are nevoie de ea. Dar mulţi oameni nu sînt atît de norocoşi. Un număr substanţial de copii sînt în realitate abandonaţi de părinţii lor în timpul copilăriei prin moarte, prin dezertare, neglijenţă totală sau, ca în cazul femeii analist financiar, printr-o simplă absenţă a grijii faţă de ea. Alţii, deşi nu sînt abandonaţi în fapt, nu reuşesc să primească de la părinţi asigurarea că nu vor fi abandonaţi. Există părinţi care, de exemplu, în dorinţa lor de a întări disciplina cît se poate de repede şi de uşor, vor folosi pentru a-şi atinge acest scop ameninţarea cu abandonul într-un mod deschis sau subtil. Mesajul pe care ei li-1 dau copiilor este: „Dacă nu faci exact ceea ce îţi spun, nu am să te mai iubesc şi poţi să-ţi închipui ce înseamnă asta." înseamnă, bineînţeles, abandon şi moarte. Aceşti părinţi îşi sacrifică iubirea în nevoia lor de a-şi controla şi domina copiii, iar răsplata este că acei copii vor fi excesiv de înspăimîntaţi de viitor. Deci aceşti copii abandonaţi fie psihologic, fie în realitate intră în perioada adultă lipsiţi de sentimentul că lumea este un loc sigur şi protector. Dimpotrivă, ei percep lumea ca fiind periculoasă şi înspăimîntătoare şi nu vor fi dispuşi să abandoneze vreo satisfacţie sau sentiment de securitate prezent pentru promisiunea unei satisfacţii şi a unui sentiment de securitate mai mari în viitor, deoarece viitorul le pare cu adevărat îndoielnic. în rezumat, pentru a dezvolta la copii capacitatea de a amîna satisfacţia, este necesar ca ei să aibă modele de auto- 24 Disciplina disciplină, sentimentul propriei valori şi, într-o anumită măsură, încredere în siguranţa propriei existenţe. Aceste „stăpî-niri" sînt ideal dobîndite prin autodisciplină şi printr-o grijă sinceră şi consistentă din partea părinţilor; ele sînt cele mai preţioase daruri cu care taţii şi mamele îi pot binecuvînta. Cînd aceste daruri nu le sînt oferite de către părinţi, este posibil ca ele să fie dobîndite din alte surse, dar în acest caz procesul dobîndirii lor constă invariabil într-o luptă dîrză, deseori durînd toată viaţa şi deseori fără succes.
La vîrsta de 37 de ani, am învăţat cum să fac reparaţii. înainte, aproape toate încercările mele de a face reparaţii minore la instalaţiile sanitare, de a drege jucăriile sau de a asambla piesele de mobilă după instrucţiunile hieroglifice cu care erau însoţite au sfîrşit în confuzie, eşec şi frustrare. în ciuda faptului că reuşisem să fac o şcoală medicală şi să-mi întreţin familia ca funcţionar şi psihiatru cu mai mult sau mai puţin succes, mă consideram totuşi un mecanic prost. Eram convins că am o deficienţă cumva înnăscută sau că de la natură îmi lipseau anumite calităţi tainice, responsabile pentru iscusinţa de mecanic. Apoi, într-o zi, la sfîrşitul celui de-al 37-lea an al meu, ieşind la plimbare într-o duminică de primăvară, am dat peste un vecin care tocmai îşi repara maşina de tuns iar- REZOLVAREA PROBLEMELOR ŞI TIMPUL
bă. După ce l-am salutat, am remarcat: „O, Doamne, chiar te admir! N-am fost niciodată în stare să repar astfel de lucruri sau să fac ceva în genul ăsta." Vecinul meu, fără nici un moment de ezitare, mi-a replicat: „Asta pentru că nu-ţi faci timp." Mi-am reluat plimbarea cumva descumpănit de răspunsul lui definitiv, spontan şi simplu ca al unui înţelept. „Doar nu cred că el are dreptate, nu-i aşa?", m-am întrebat. Cumva, mi-a rămas în minte ce mi-a spus şi data următoare cînd s-a ivit ocazia de a face o mică reparaţie am reuşit să-mi reamintesc faptul că trebuia să-mi fac timp. Se blocase frîna de mînă a automobilului unei paciente, iar ea ştia că, pentru a o elibera, trebuia intervenit sub tabloul de bord, dar nu ştia ce anume trebuie făcut. M-am lăsat în jos pe podeaua de sub locul din faţă al maşinii. Apoi mi-am făcut timp să-mi găsesc o poziţie confortabilă. Odată ce m-am simţit confortabil, mi-am făcut timp să analizez situaţia. Am analizat-o cîteva minute. La început, tot ce am văzut a fost o încurcătură confuză de sîrme, cabluri şi stinghii din care nu înţelegeam nimic. Dar încet, încet, fără grabă, am reuşit să-mi concentrez privirea asupra mecanismului frînei şi să-i dibuiesc configuraţia. Şi aşa a devenit clar pentru mine că exista un resort care împiedica eliberarea frînei. Am studiat pe-ndelete resortul pînă cînd mi-a devenit clar că, dacă îl apăsam de sus cu vîrful degetului, el s-ar fi mişcat cu uşurinţă şi-ar fi eliberat frîna. Aşa am şi făcut. O singură mişcare, o uşoară atingere cu vîrful degetului şi problema s-a rezolvat. Eram un maestru mecanic! De fapt, nu am ştiinţa sau timpul de a dobîndi această ştiinţă de a repara diferite defecţiuni mecanice, datorită faptului că am ales să-mi concentrez timpul asupra unor chestiuni fără legătură cu mecanica. Aşa că, de obicei, încă mai dau fuga la cel mai apropiat atelier de reparaţii. Dar acum ştiu că este vorba de o alegere. Am făcut această alegere şi nu sînt nici blestemat, nici nu am un defect genetic, nici nu sînt incapabil sau neputincios. Şi ştiu că eu şi oricare alt individ normal putem rezolva orice problemă dacă sîntem dispuşi să ne facem timp pentru ea. Această idee este importantă, pentru că rnulţi oameni pur şi simplu nu îşi fac timp pentru a rezolva multe dintre problemele lor spirituale, sociale sau intelectuale, aşa cum nici eu nu mi-am făcut timp să rezolv probleme
Disciplina mecanice. înainte de iluminarea mea în ce priveşte mecanica, mi-aş fi băgat stînjenit capul sub tabloul de bord al maşinii pacientei, aş fi smuls imediat cîteva fire, fără nici cea mai vagă idee despre rolul lor şi apoi, după ce n-aş fi rezolvat nimic, m-aş fi spălat pe mîini şi aş fi declarat că „sînt depăşit". Chiar aceasta este calea prin care multă lume abordează alte dileme ale vieţii cotidiene. Femeia analist financiar menţionată mai devreme era o mamă iubitoare şi devotată celor doi copii ai ei, dar destul de neajutorată. Era vigilentă şi îndeajuns de preocupată pentru a percepe situaţia în care copiii aveau unele probleme emoţionale sau cînd ceva nu funcţiona în creşterea lor. Dar atunci apuca inevitabil una din următoarele două căi de acţiune: fie făcea prima schimbare care îi venea în minte pe moment — făcîndu-i să mănînce mai mult la micul dejun sau trimiţîndu-i mai devreme la culcare, indiferent dacă o asemenea schimbare avea de-a face sau nu cu problema, fie venea la următoarea şedinţă de terapie cu mine (cu reparatorul) disperată: „Mă depăşeşte. Ce să fac?" Această femeie avea o gîndire pătrunzătoare şi analitică şi, atunci cînd nu amîna treburile, era capabilă să soluţioneze probleme complexe la serviciu. Totuşi, atunci cînd era confruntată cu o problemă personală, se comporta ca şi cum ar fi fost total lipsită de inteligenţă. Problemele apăreau pe rînd. Odată ce devenea conştientă de o problemă personală, se simţea atît de descumpănită, încît avea nevoie de o soluţie imediată, nefiind dispusă să-şi tolereze disconfortul atît cît să poată să analizeze problema. Soluţia la problemă reprezenta pentru ea o satisfacţie, dar nu era capabilă să amîne această satisfacţie mai mult de un minut sau două, ceea ce avea ca rezultat faptul că soluţiile erau de obicei nepotrivite, iar familia ei într-o vînzo-leală continuă. Din fericire, datorită perseverenţei în terapie, încetul cu încetul a fost capabilă să înveţe cum să se disciplineze şi să-şi găsească timpul necesar pentru a analiza problemele de familie, ca şi pentru a dezvolta soluţii eficiente şi bine chibzuite. Nu vorbim aici despre defecte esoterice în rezolvarea de probleme, asociate doar cu oamenii care manifestă în mod clar tulburări de natură psihiatrică. Femeia analist financiar este ca oricare dintre noi. Cine dintre noi poate spune că a re- REZOLVAREA PROBLEMELOR ŞI TIMPUL
uşit să-şi dedice suficient timp pentru a analiza problemele copiilor sau tensiunile din interiorul familiei? Cine dintre noi este atît de disciplinat încît să nu fi spus niciodată resemnat în faţa unei astfel de probleme: „Mă depăşeşte"? Da fapt, în abordarea rezolvării problemelor există un defect mai primitiv şi mai distructiv decît încercarea nerăbdătoare şi nepotrivită de a găsi soluţii într-o clipă, un defect chiar mai ubicuu şi mai universal. Este speranţa că problemele se vor rezolva de la sine. Un agent de vînzări de 30 de ani, necăsătorit, care mergea la o terapie de grup într-un orăşel, a început să se întîlnească cu fosta soţie a unui alt membru al grupului, de care ea divorţase de curînd şi care era bancher. Agentul de vînzări ştia că bancherul este un om permanent furios şi plin de resentimente din cauză că îl părăsise soţia. Ştia că nu era onest nici faţă de grup, nici faţă de bancher să nu îşi mărturisească relaţia cu soţia bancherului. Ştia de asemenea că e aproape inevitabil ca mai devreme sau mai tîrziu bancherul să afle despre relaţia lui stabilă. Ştia că singura soluţie a problemei era să mărturisească grupului relaţia sa şi să suporte mînia bancherului cu sprijinul grupului. Dar nu a făcut nimic. După trei luni, cînd bancherul a aflat de legătură, după cum era de aşteptat, s-a înfuriat şi s-a folosit de acest incident pentru a părăsi grupul de terapie. Cînd a fost confruntat de către grup cu comportamentul său distructiv, agentul de vînzări a spus: „Ştiam că dacă aş fi vorbit despre acest lucru, s-ar fi iscat ceartă şi bănuiesc că am simţit că dacă nu fac nimic, poate că aş fi putut ieşi basma curată fără ceartă. M-am gîndit că dacă voi aştepta mai multă vreme, problema va dispărea." Problemele nu dispar. Ele trebuie rezolvate sau altfel vor rămîne pentru totdeauna o barieră în calea creşterii şi dezvoltării spiritului. Grupul i-a arătat în termeni clari agentului de vînzări că tendinţa de a evita rezolvarea problemei prin ignorarea ei, în isperanţa că va ieşi basma curată, era de fapt marea lui problemă. Patru luni mai tîrziu, agentul de vînzări şi-a împlinit o fantezie, părăsindu-şi brusc slujba din domeniul vînzărilor şi începînd o afacere proprie cu reparaţii de mobilă, care nu-i mai cerea să călătorească. Grupul a deplîns faptul că a riscat 28 Disciplina totul pe o carte şi 1-a chestionat în privinţa înţelepciunii de a face această mutare în pragul iernii, dar agentul de vînzări i-a asigurat că se va descurca îndeajuns de bine ca să depăşească această fază a afacerii. Subiectul a fost abandonat. Apoi, la începutul lui februarie, el a anunţat că va trebui să părăsească grupul, pentru că nu mai poate plăti consultaţiile. Era falit şi trebuia să înceapă să-şi caute o altă slujbă. în cinci luni, reparase doar opt piese de mobilier. Cînd a fost întrebat de ce nu începuse să-şi caute mai devreme o slujbă, el a răspuns: „Ştiam de acum şase săptămîni că banii mei se duc rapid, dar nu puteam crede că o să ajung pînă aici. Chestiunea nu părea atît de urgentă, dar, băieţi, acum e chiar urgentă." Bineînţeles că îşi ignorase problema. încet, a început să se lumineze că pînă nu îşi rezolva problema cu ignorarea problemelor nu va putea trece de primul pas — cu toată terapia din lume. Această înclinaţie de a ignora problemele este, încă o dată, o simplă manifestare a indisponibilităţii de a amîna satisfacţia. A te confrunta cu problemele este, aşa cum am spus, dureros. A te confrunta de bunăvoie, din vreme, cu o problemă, înainte de a fi forţat de circumstanţe, înseamnă a lăsa la o parte ceva plăcut sau mai puţin dureros pentru ceva mai dureros, înseamnă a alege să suferi acum în speranţa unei satisfacţii viitoare mai degrabă decît să alegi să continui satisfacţia prezentă în speranţa că suferinţa viitoare nu va mai fi necesară. Ar putea părea că agentul de vînzări care îşi ignora problemele atît de evidente era din punct de vedere emoţional imatur sau primitiv psihologic, dar încă o dată vă spun că el este ca orice om, iar imaturitatea şi primitivismul lui există în noi toţi. Un mare general, comandant de armată, ne-a spus: „Singura mare problemă în această armată, şi bănuiesc că în orice organizaţie, este că majoritatea comandanţilor vor sta uitîndu-se la problemele din unităţile lor, privindu-le drept în faţă, fără a face nimic, ca şi cum problemele ar dispărea dacă ei ar sta îndeajuns de mult." Generalul nu vorbea despre oameni slabi sau anormali din punct de vedere mintal. El vorbea despre ceilalţi generali şi colonei, oameni maturi care şi-au dovedit competenţa şi care sînt formaţi în disciplină. Părinţii sînt conducători şi, în ciuda faptului că de obicei sînt prost pregătiţi pentru aceasta, sarcina lor poate să fie pî- REZOLVAREA PROBLEMELOR ŞI TIMPUL 29 nă la ultima picătură la fel de complexă precum aceea de a conduce o companie sau o corporaţie. Şi la fel ca şi conducătorii în armată, majoritatea părinţilor vor percepe problemele copiilor sau pe cele ivite din relaţia cu aceştia cu luni sau ani înainte de a trece la o acţiune eficientă, dacă o vor face vreodată. „Ne-am gîndit că poate o va depăşi", spun părinţii cînd vin la psihiatru cu copilul ce are o problemă care durează de cinci ani. Respectînd complexitatea faptului de a fi părinte, trebuie spus că deciziile părinteşti sînt dificile şi că deseori copiii reuşesc să „depăşească" problema. Dar aproape niciodată nu strică să încercăm să-i ajutăm să o depăşească sau să privim mai atent problema. Şi deşi copiii deseori chiar o „depăşesc", deseori nu se întîmplă aşa; şi pentru că există atîtea probleme, cu cît problemele copiilor sînt mai mult ignorate, cu atît devin din ce în ce mai mari, mai dureroase şi.mai greu de soluţionat. Responsabilitatea Nu putem soluţiona problemele vieţii dacă nu le soluţionăm. Această afirmaţie ar putea părea o tautologie stupidă sau o afirmaţie care se demonstrează pe sine, totuşi pare dincolo de înţelegerea celei mai mari părţi a rasei umane. Acest lucru se întîmplă pentru că trebuie să acceptăm responsabilitatea pentru o problemă înainte de a o rezolva. Nu putem rezolva o problemă spunînd „nu este problema mea". Nu putem rezolva o problemă sperînd că altcineva o va rezolva în locul nostru. Pot rezolva o problemă doar atunci cînd spun: „Aceasta este problema mea şi depinde de mine să o rezolv." Dar mulţi, atît de mulţi caută să evite durerea problemelor lor, spunîndu-şi: „Această problemă mi-a fost cauzată de alţi oameni, de circumstanţe sociale dincolo de controlul meu şi prin urmare depinde de alţi oameni sau de societate să-mi rezolve această problemă. în realitate, nu este problema mea personală." Oamenii merg atît de departe din punct de vedere psihologic din dorinţa de a evita asumarea responsabilităţii pentru Problemele personale, încît, deşi acest lucru este aproape tot- 30 Disciplina deauna trist, uneori este aproape ridicol. Un ofiţer de carieră din armată, staţionat în Okinawa, avînd serioase probleme cu băutura, a fost trimis la o evaluare psihiatrică, şi, pe cît posibil, pentru a primi ajutor psihiatric. El a negat că este alcoolic sau chiar că alcoolul ar fi fost o problemă personală pentru el, spunînd: „Nu există nimic de făcut seara în Okinawa în afară de a bea." „îţi place să citeşti?", l-am întrebat. „O, da, îmi place să citesc, bineînţeles." „Atunci de ce nu citeşti seara în loc să bei?" „E prea mult zgomot în cazarmă pentru a citi." „Ei bine, atunci de ce nu te duci la bibliotecă?" „Biblioteca e prea departe." „E mai departe biblioteca decît barul unde te duci?" „Ei bine, nu citesc atît de mult. Nu sînt foarte interesat de acest lucru." „îţi place să pescuieşti?", l-am interogat eu. „Bineînţeles, îmi place mult să pescuiesc." „De ce nu pescuieşti în loc să bei?" „Pentru că trebuie să muncesc toată ziua." „Nu poţi să pescuieşti noaptea?" „Nu, în Okinawa nu se poate pescui noaptea." „Ba se poate", am spus eu. „Cunosc mai multe organizaţii care se ocupă de pescuitul de noapte, aici. Vrei să te pun în legătură cu vreuna dintre ele?" „Ei, în realitate nu prea-mi place să pescuiesc." „Ceea ce te-am auzit spunînd", am limpezit eu lucrurile, „este că există şi alte lucruri de făcut în Okinawa în afară de a bea, dar lucrul pe care îţi place cel mai mult să-1 faci în Okinawa este să bei." „Da, bănuiesc că aşa e." „Dar băutura te face să ai necazuri, aşa că eşti faţă în faţă cu o problemă reală, nu-i aşa?" „Această insulă blestemată oricum te determină să bei." Am tot încercat un timp, dar ofiţerul nu era interesat cîtuşi de puţin să vadă băutura ca pe o problemă personală, pe care ar fi putut-o rezolva cu sau fără ajutor, şi i-am spus comandantului lui, cu tot regretul, că nu este un om cu simţ de răs- RESPONSABILITATEA 31 pundere. A continuat să bea şi a trebuit să se despartă de serviciul său la mijlocul carierei. O tînără soţie, de asemenea din Okinawa, şi-a tăiat uşor venele cu o lamă de ras şi a fost dusă în salonul de urgenţe, unde am întîlnit-o. Am întrebat-o de ce a făcut acest lucru. „Ca să mă omor, bineînţeles." „De ce ai vrut să te omori?" „Fiindcă nu mai suport această insulă nenorocită. Trebuie să mă trimiteţi înapoi în Statele Unite. O să mă ucid dacă trebuie să mai stau aici." „De ce e atît de dureroasă viaţa în Okinawa?", am întrebat eu.
Ea a început să plîngă, văicărindu-se: „Nu am nici un prieten aici şi sînt singură tot timpul." „Asta e rău. Cum de n-ai putut să-ţi faci nici un prieten?" „Pentru că locuiesc într-un cartier stupid din Okinawa şi nici unul dintre vecinii mei nu vorbeşte engleza." „De ce nu te duci pînă în cartierul american sau la Clubul soţiilor de ofiţeri, ca să-ţi faci prieteni?" „Pentru că soţul meu ia maşina ca să meargă la serviciu." „Nu poţi să-1 conduci tu la serviciu, din moment ce tot stai singură şi te plictiseşti toată ziua?", am întrebat-o. „Nu. Este o maşină la care schimbi manual vitezele şi nu ştiu cum să conduc o astfel de maşină, ci doar pe cele cu schimbător automat de viteze." „De ce nu înveţi cum să conduci o maşină cu schimbător manual de viteze?" Ea s-a uitat fix la mine: „Pe aceste drumuri? Trebuie să fii nebun!"
Mulţi oameni care vin să vadă un psihiatru suferă de ceea ce se numeşte fie o nevroză, fie o tulburare de caracter. Spus în cele mai simple cuvinte, aceste două stări reprezintă tulburări ale responsabilităţii şi de asemenea reprezintă stiluri opuse de raportare la lume şi la problemele ei. Nevroticul îşi asumă prea multe responsabilităţi, persoanele cu tulburări de Yüklə 1,14 Mb. Dostları ilə paylaş:
|