După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Nu-i cumva copil de cor la Notre-Dame? întrebă d Artagnan.

— Da, chiar aşa. Bazin îl are sub ocrotirea lui.

— Aha, ştiu! exclamă d'Artagnan. Şi băiat de alergătură într-o cîrciurmă de pe strada Calandre?

— Întocmai.

— Ce tot întrebi atîta de mucosul ăsta? bombăni Porthos.

— Hei! spuse d'Artagnan. Mi-a dat odată nişte lămuriri pre­ţioase şi-ar putea să facă la fel şi altă dată

— Ţie, care erai cît pe ce să-i omori stăpînul?

— Păi cine o să-i spună asta?

— Ai dreptate.

Tocmai în clipa aceea, Athos şi Aramis intrau în Paris, prin mahalaua Saint-Antoine. Se odihniseră pe drum şi se grăbeau ca să nu lipsească de la întîlnire. Îi urma doar Bazin. Grimaud, după cum ne amintim, rămăsese să-l îngrijească pe Mousqueton şi tre­buia să plece după tînărul viconte de Bragelonne, aflat în drum spre armata din Flandra.

— Acum, zise Athos, trebuie să ne abatem pe la vreun han, să ne schimbăm hainele, să ne lăsăm pistoalele şi spadele, iar Bazin să le lase şi el pe-ale lui.

— Oh! Nici pomeneală de aşa ceva, dragă conte. În privinţa asta dă-mi voie nu numai să nu-ţi împărtăşesc părerea, ci să mă străduiesc să o împărtăşeşti tu pe a mea.

— De ce?

— Fiindcă mergem la o întîlnire de război.

— Ce vrei să spui, Aramis?

— Că Piaţa Regală e urmarea celor petrecute pe drumul spre Vendômois, şi nimic altceva.

— Cum aşa? Prietenii noştri...

— Au devenit cei mai primejdioşi duşmani ai noştri, Athos. Să ne păzim, crede-mă, şi mai cu seamă pazeşte-te tu.

— O, dragul meu d'Herblay!

— Cine îţi spune că d'Artagnan n-a aruncat vina înfrîngerii lui asupra noastră şi că nu l-a prevenit pe cardinal? Cine îţi spune că Mazarin n-o să se folosească de această întîlnire ca să pună mîna pe noi?

— Haide, Aramis, crezi că d'Artagnan, că Porthos ar da vreo mînă de ajutor la săvîrşirea unei asemenea infamii?

— Între prieteni, dragul meu Athos, ai dreptate, ar fi o infamie; dar între duşmani ar fi un vicleşug.

Athos îşi încrucişă braţele şi-şi lăsă capul în piept.

— Ce vrei, Athos! Aşa-s făcuţi oamenii, n-au pururi douăzeci de ani. Noi am rănit de moarte, îţi dai seama, acel amor propriu care conduce orbeşte acţiunile lui d'Artagnan. A fost înfrînt. N-ai auzit cum se căina acolo, în mijlocul drumului? Cît despre Porthos, poate că baronia lui depindea de reuşita acestei acţiuni. Şi ne-a întîlnit pe noi în cale, încît nici de astă dată nu va deveni baron. Cine îţi spune că această faimoasă baronie nu depinde de întreve­derea de astă-seară? Să ne luăm măsurile de prevedere, Athos!

— Dar dacă ei vin fără arme? Ce ruşine pentru noi, Aramis!

— Oh! Fii liniştit, dragul meu, te asigur că nu va fi aşa. De altfel, noi avem o scuză, venim de pe drum şi sîntem nişte răzvrătiţi.

— Noi, o scuză?! Oare trebuie să prevedem cazul cînd ar fi nevoie de o scuză faţă de d'Artagnan, faţă de Porthos?! Oh, Ara­mis, Aramis! urmă Athos, clătinînd cu amărăciune din cap. Pe su­fletul meu, mă faci cel mai nenorocit dintre oameni. Dezamăgeşti o inimă care nu era pe deplin moartă pentru prietenie! Uite, Ara­mis, îţi jur, aş fi mai bucuros să mi se smulgă inima din piept. Vino cum vrei la întîlnire, Aramis. Cît despre mine, eu voi merge de­zarmat.

— Nu, fiindcă n-am să te las. Nu numai pe un om, nu numai pe Athos, nu numai pe însuşi contele de La Fère îl trădezi prin această slăbiciune, ci un întreg grup, căruia îi aparţii şi care se bi-zuie pe tine.

— Fie aşa cum spui, rosti Athos cu tristeţe. Şi îşi continuară drumul.

Abia ieşiră din strada Pas-de-la-Mule, la grilajul pieţei pustii, că zăriră sub o boltă, în capul străzii Sainte-Catherine, trei călăreţi.

Erau d'Artagnan şi Pprthos, înfăşuraţi în mantii, sub care ghi­ceai de îndată spadele. În urma lor venea Planchet, cu flinta la spinare.

Dînd cu ochii de d'Artagnan şi Porthos, Athos şi Aramis descălecară.

Ceilalţi le urmară pilda. D'Artagnan băgă de seamă că cei trei cai, în loc să fie ţinuţi de către Bazin, erau legaţi la inelele bolţilor. Atunci porunci lui Planchet să facă la fel ca Bazin.

Înaintară unii în întîmpinarea celorlalţi, doi cîte doi, urmaţi de valeţi, şi se salutară cu politeţe.

— Unde v-ar conveni să stăm de vorbă, domnilor? glăsui Athos, care văzu mai mulţi trecători oprindu-se în loc şi urmărindu-i cu privirea, ca şi cum s-ar fi aşteptat la unul din acele faimoase dueluri încă vii în memoria parizienilor şi, mai ales, a celor care locuiau în Piaţa Regală.

— Grilajul e închis, spuse Aramis. Dar dacă domnilor le place răcoarea de sub copaci şi o singurătate de netulburat, aş lua cheia de la palatul Rohan, unde ne vom simţi de minune.

D Artagnan scormoni cu privirea bezna ce învăluia piaţa, în timp ce Porthos vîrî capul printre două zăbrele ale grilajului, scrutînd şi el noaptea.

— Dacă preferaţi un alt loc, domnilor, zise Athos cu vocea-i convingătoare şi plină de nobleţe, atunci alegeţi-l singuri.

— Dar dacă domnul d'Herblay ar putea căpăta cheia de la poarta de fier, cred că aici, în piaţă, ar fi locul cel mai potrivit.

Aramis se depărta îndată, prevenindu-l pe Athos să nu stea atît de aproape de d'Artagnan şi Porthos; dar cel căruia i se adresă acest sfat se mulţumi să zîmbească dispreţuitor şi făcu un pas către vechii săi prieteni, care nu se clintiră din loc.

Aramis bătu într-adevăr la uşa palatului Rohan şi se întoarse îndată însoţit de un om, care tot spunea:

— Îmi juraţi, domnule?

— Ţine, zise Aramis, punîndu-i un ludovic în palmă.

— Ah, nu vreţi să juraţi! spunea portarul, clătinînd din cap.

— Eh, poţi să juri dacă nu ai de ce? i-o întoarse Aramis. Te încredinţez doar că, în clipa de faţă, domnii aceştia sînt prietenii noştri.

— Da, desigur, încuviinţară cu răceală Athos, d'Artagnan şi Porthos.

D'Artagnan auzise convorbirea şi înţelese totul.

— Ai văzut? se întoarse el către Porthos.

— Ce să văd?

— N-a vrut să jure?

— Să jure, ce?

— Omul îi cerea lui Aramis să jure că nu intrăm în Piaţa Re­gală ca să ne batem.

— Şi Aramis n-a vrut să jure?

— Nu.

— Atunci să fim cu băgare de seamă.

Athos nu-i slăbea din ochi. Aramis deschise poarta grilajului şi se dădu la o parte, ca d'Artagnan şi Porthos să poată trece. În clipa cînd intră pe poartă, d'Artagnan îşi agăţă mînerul spadei de poarta de fier şi fu nevoit să-şi desfacă mantia.

Desfăcîndu-şi mantia, dădu la iveală pistoalele strălucitoare, pe care tocmai se răsfrînse o rază de lună.

— Vezi, spuse Aramis, punînd mîna pe umărul lui Athos şi arătîndu-i cu cealaltă întreg arsenalul pe care d'Artagnan îl purta la cingătoare.

— Vai, da, văd, mărturisi Athos, cu un oftat adînc.

Şi intră al treilea pe poartă. Aramis intră cel din urmă şi închise poarta după el. Cei doi valeţi rămaseră să aştepte afară, păstrînd o oarecare depărtare între ei, ca şi cum s-ar fi temut unul de altul.

XXX

PIAŢA REGALĂ
Merseră în tăcere pînă în mijlocul pieţei; dar cum în clipa aceea luna tocmai ieşea dintr-un nor, se gîndira că într-un asemenea loc descoperit vor fi lesne văzuţi şi atunci se opriră sub tei, unde era mai întuneric.

Din loc în loc, se înşiruiau bănci; cei patru se opriră lîngă una din ele. Athos făcu un semn, la care d'Artagnan şi Porthos se aşezară. Athos şi Aramis rămaseră în picioare în faţa lor.

Se scurse un răstimp de tăcere, în care fiecare simţea din plin greutatea de a începe vorba.

— Domnilor, rosti Athos. O dovadă de trăinicie a vechii noas­tre prietenii e prezenţa noastră la această întîlnire. Nimeni nu lip­seşte şi deci nimeni nu va avea să-şi facă vreo mustrare.

— Ascultă, domnule conte, zise d'Artagnan. În locul acestor cuvinte măgulitoare, pe care poate nu le merităm nici unii, nici alţii, mai bine să vorbim cu inima deschisă ca nişte adevăraţi băr­baţi ce sînţem.

— Nici eu nu vreau altceva, răspunse Athos. Sînt sincer. Vor­biţi cu toată sinceritatea: aveţi cumva să-mi aduceţi vreo învinuire, mie sau abatelui d'Herblay?

— Da, zise d'Artagnan. Atunci cînd am avut cinstea să te văd la castelul Bragelonne, ţi-am înfăţişat unele propuneri pe care le-ai înţeles; în loc să-mi răspunzi ca unui prieten, m-ai dus de nas ca pe un copil, şi această prietenie pe care o lauzi nu s-a destrămat ieri, cînd ni s-au încrucişat spadele, ci atunci, la castel, prin pre­făcătoria de care ai dat dovadă faţă de mine.

— D'Artagnan! murmură Athos, cu o blîndă mustrare în glas.

— Mi-ai cerut să fiu sincer, îi aminti d'Artagnan. Şi iată, sînt sincer! M-ai întrebat ce gîndesc şi eu îţi spun. Şi acum despre dum­neata, abate d'Herblay. M-am purtat la fel cu tine şi tu m-ai înşelat în acelaşi chip.

— Într-adevăr, domnule, eşti un om ciudat, zise Aramis. Ai venit la mine cu anumite propuneri, dar oare mi le-ai făcut? Nu, doar m-ai iscodit, atîta tot. Ei bine, eu ce ţi-am spus. Că Mazarin e un bădăran şi că eu nu l-aş sluji pe Mazarin. Atîta tot. Ţi-am spus oare că nu voi sluji pe un altul? Dimpotrivă, ţi-am dat de înţeles, mi se pare, că sînt de partea prinţilor. Ba, dacă nu mă înşel, am rîs cu poftă gîndindu-mă că s-ar putea prea bine întîmpla să primeşti de la cardinal misiunea să mă arestezi. Erai omul care apăra vreo cauză? Da, fără îndoială. Ei bine, pentru ce să nu fim şi noi, la rîndul nostru, oamenii unei tabere? Aveai secretul tău, aşa cum şi noi îl aveam pe al nostru; nu ni le-am împărtăşit, cu atît mai bine, asta dovedeşte că ştim să păstrăm un secret.

— Nu-ţi reproşez nimic, domnule, spuse d'Artagnan. Dar con­tele de La Fère a pomenit aici despre prietenie, de aceea am în­drăznit să amintesc şi eu despre purtarea dumitale.

— Şi ce crezi despre ea? întrebă Aramis, vorbindu-i de sus.

Sîngele năvăli în obrajii lui d'Artagnan, care se ridică de pe bancă şi răspunse:

— Cred că e purtarea unui învăţăcel al iezuiţilor.

Văzînd că d'Artagnan se ridică, Porţhos făcuse la fel. Cei patru oameni se aflau deci în picioare, ameninţători, unii în faţa celor­lalţi.

La răspunsul lui d'Artagnan, Aramis făcu o mişcare, ca pentru a duce mîna la spadă.

Athos îl opri.

— D'Artagnan, spuse el, ai venit astă-seară aici furios de cele petrecute ieri. Te credeam un suflet destul de mare, d'Artagnan, astfel ca o prietenie de douăzeci de ani să nu sufere de pe urma unei înfrîngeri de un sfert de ceas a amorului propriu. Haide, spu­ne-mi, socoteşti că ai ceva să-mi reproşezi? Dacă ţi-am greşit cu ceva, sînt gata să-mi recunosc greşeala.

Glasul adînc şi învăluitor al lui Athos avea şi acum asupra lui d'Artagnan aceeaşi înrîurire ca odinioară, în vreme ce vocea lui Aramis, care devenea acră şi ţipătoare la mînie, îl scotea din sărite.

— Cred, domnule conte, că trebuia să-mi faci o mărturisire la castelul Bragelonne şi că domnul, continuă el, arătînd spre Aramis, trebuia să-mi facă o altă mărturisire, la mînăstire la el. Atunci nu m-aş fi aruncat pentru nimic în lume într-o aventură în care urma să-mi staţi în cale. Totuşi, dacă am fost discret, nu înseamnă cîtuşi de puţin că sînt prost. Dacă aş fi vrut să cuget mai adînc la deo­sebirea dintre aceia pe care domnul d'Herblay îi primeşte la dînsul pe o scară de frînghie, şi aceia pe care îi primeşte pe o scară de lemn, desigur că l-aş fi silit să-mi vorbească.

— De ce te-amesteci în lucruri care nu te privesc? strigă Ara­mis, palid de mînie şi cu spaima în inimă la gîndul că, spionat de către d'Artagnan, a fost văzut cu doamna de Longueville.

— Mă amestec în lucrurile care mă privesc, ştiu să mă prefac că nu văd ceea ce nu mă priveşte, dar îi urăsc pe ipocriţi, şi în rîndul acestora îi aşez pe muşchetarii care fac pe călugării, şi pe călugării care fac pe muşchetarii. Iată un om care e de aceeaşi păre­re cu mine, adăugă el, întorcîndu-se spre Porthos.

Porthos, care încă nu deschisese gura, răspunse doar printr-o mişcare.

El spuse „da" şi trase spada din teacă.

Aramis sări înapoi şi trase şi el spada. D'Artagnan se aplecă înainte, gata să atace ori să se apere.

În clipa aceea, Athos întinse mîna cu acel gest de poruncă su­premă, pe care numai el ştia să-l facă, trase încet de la cingătoare spada cu teacă cu tot, izbi spadă şi teacă de genunchi, frîngîndu-le, şi aruncă cele două bucăţi în dreapta lui.

Apoi se întoarse spre Aramis şi-i spuse:

— Aramis, frînge-ţi spada.

Acesta şovăi.

— Trebuie! rosti Athos – şi, cu o voce mai joasă şi mai blîndă adăugă: Eu ţi-o cer.

Aramis, a cărui paloare spori, robit de acest gest, învins de acest glas, frînse în mîini lama mlădie a spadei, apoi încrucişă bra­ţele la piept şi aşteptă fremătînd de furie.

Cele petrecute îi făcură să dea înapoi pe d'Artagnan şi pe Por­thos. D'Artagnan nu mai trase spada, Porthos o vîrî în teacă pe a sa.

— Niciodată, rosti Athos, ridicînd încet mîna dreaptă spre cer, niciodată, jur în faţa lui Dumnezeu, care ne vede şi ne aude în liniştea solemnă a acestei nopţi, niciodată spada mea nu se va în­crucişa cu a voastră, niciodată ochii mei nu vor avea pentru voi vreo fulgerare de mînie şi niciodată inima mea nu va găzdui vreo zvîcnire de ură. Am trăit laolaltă, am urît şi am iubit împreună; ne-am vărsat şi ne-am înfrăţit sîngele şi, poate, aş adăuga, există între noi o legătură mai puternica decît a prieteniei, un pact al nelegiuirii, poate; căci toţi patru am osîndit, judecat şi dat morţii o fiinţă omenească pe care poate că nu aveam dreptul să o rupem din această lume, deşi mai curînd părea că aparţine iadului. D'Artagnan, te-am iubit întotdeauna ca pe copilul meu. Porthos, noi doi am dormit zece ani unul alături de altul; Aramis e fratele vo­stru, aşa cum e şi al meu, fiindcă Aramis v-a iubit aşa cum eu vă iubesc încă, aşa cum vă voi iubi întotdeauna. Ce înseamnă cardi­nalul Mazarin pentru noi, care am înfrînt voinţa şi inima unui om ca Richelieu? Ce înseamnă cutare sau cutare prinţ pentru noi, care am dat statornicie coroanei de pe fruntea unei regine? D'Artagnan, îţi cer iertare că am încrucişat ieri spada cu tine; Aramis face la fel faţă de Porthos. Şi acum, urîţi-mă dacă sînteţi în stare, dar vă jur că, în pofida urii voastre, nu voi avea decît preţuire şi prietenie pentru voi. Acum repetă cuvintele mele, Aramis, şi după aceea, dacă ei o vor şi o vrei şi tu, să ne părăsim pentu totdeauna vechii noştri prieteni.

Se lăsă o tăcere solemnă, curmată de Aramis.

— Jur, zise el cu fruntea înseninată şi cu privirea cinstită, dar cu o urmă de tulburare în glas. Jur că nu-i urăsc pe cei care mi-au fost prieteni; îmi pare rău că am încrucişat spadele, Porthos. Jur, în sfîrşit, nu numai că nu voi îndrepta spada vreodată spre pieptul tău, ci, de asemenea, că în tainiţa cea mai ascunsă a cugetului meu nu va rămîne în viitor nici măcar umbra vreunui simţămînt duş­mănos faţă de tine. Haidem, Athos!

Athos dădu să plece.

— Oh, nu, nu, nu plecaţi! izbucni d'Artagnan, tîrît de una din acele nestăvilite porniri care trădau sîngele lui clocotitor şi firea lui de om dintr-o bucată. Nu plecaţi! Am şi eu un jurămînt de făcut: jur că-mi voi da ultima picătură de sînge, ultima fîşie de carne, ca să păstrez preţuirea unui om ca tine, Athos, prietenia unui om ca tine, Aramis!

Şi se aruncă în braţele lui Athos.

— Fiul meu! murmură Athos, strîngîndu-l cu putere la piept.

— Cît despre mine, glăsui Porthos, eu nu jur nimic, dar simt că mă înăbuş, la naiba! Dacă ar trebui vreodată să lupt împotriva voastră, cred că m-aş lăsa străpuns de spadă, fiindcă n-am iubit pe nimeni pe lume, afară de voi.

Şi cinstitul Porthos izbucni în hohote de plîns şi se aruncă în braţele lui Aramis.

— Prieteni, cuvîntă Athos, iată ce nădăjduiam, iată ce aşteptam de la două inimi ca ale voastre. Da, am spus-o şi o repet, destinele noastre sînt legate pentru totdeauna, deşi urmăm căi deosebite. Eu îţi respect părerea, d'Artagnan, îţi respect convingerile Porthos, dar, deşi luptăm pentru cauze diferite, să rămînem prieteni. Mi­niştrii, prinţii, regii vor trece ca un puhoi de apă, războiul civil ca o flacără, dar noi, noi vom rămîne prieteni? Presimt că da.

— Da, spuse d'Artagnan. Să fim pururi muşchetari şi să păs­trăm drept unic drapel acel faimos ştergar din fortul Saint-Gervaise, pe care marele cardinal a pus să se brodeze trei flori de crin.

— Da, întări Aramis, din tabăra cardinalului sau a Frondei, ce însemnătate are?! Să fim iarăşi unii pentru alţii martori de nădejde în dueluri, prieteni credincioşi la greu, tovarăşi voioşi de petrecere.

— Şi de fiece dată cînd ne vom întîlni în învălmăşeala luptei, spuse Athos, la acest singur cuvînt: „Piaţa Regală!", să trecem spa­da în mîna stîngă şi să ne întindem dreapta, chiar şi în mijlocul celui mai cumplit măcel.

— Vorbeşti minunat! zise Porthos.

— Eşti cel mai mare dintre oameni! rosti d'Artagnan. Eşti cu mult deasupra noastră.

Pe chipul lui Athos înflori un zîmbet de negrăită bucurie.

— Aşadar, ne-am înţeles, zise el. Haide, să ne dăm mîna, dom­nilor. Credeţi în Dumnezeu?

— Păi se poate! făcu d'Artagnan.

— Vom fi creştini în aceasta împrejurare, ca să rămînem credincioşi jurămîntului nostru, interveni Aramis.

— Ah, sînt gata să jur pe orice, spuse Porthos, chiar şi pe Mahomed! Să mă ia naiba dacă am fost vreodată atît de fericit ca azi!

Şi bunul Porthos îşi ştergea ochii încă umezi.

— Are vreunul dintre voi o cruce? întrebă Aramis.

Porthos şi d'Artagnan se priviră clătinînd din cap, ca nişte oa­meni luaţi pe nepregătite.

Aramis zîmbi şi scoase la iveală o cruce bătută din diamante, aninată la gît cu un şnur de perle.

— Iată una! zise el.

— Ei bine! reluă Athos. Să jurăm pe aceasta cruce care, din orice ar fi făcută, este totuşi o cruce, să jurăm că vom rămîne uniţi totdeauna orice s-ar întîmpla. Şi fie ca jurămîntul acesta să ne lege nu numai pe noi, ci şi pe urmaşii noştri. Vă alăturaţi acestui jurămînt?

— Da! rostită toţi într-un glas.

— Ah, trădătorule! murmură abia auzit d'Artagnan, aplecîndu-se la urechea lui Aramis. Ne-ai pus să jurăm pe crucifixul unei partizane a Frondei.

XXXI

BACUL DE PE OISE
Nădjduim că cititorul n-a dat cu totul uitării pe tînărul călător lăsat de noi pe drumul Flandrei.

Raoul, pierzindu-şi din vedere ocrotitorul, pe care îl lăsase urmărindu-l cu privirea din faţa bisericii regale, dăduse pinteni ca­lului, mai întîi pentru a scăpa de gîndurile dureroase ce-i năvăleau în minte, apoi pentru a-i ascunde lui Olivain tulburarea ce-i ră­văşea chipul.

Un ceas de fugă risipi însă pîcla ce umbrise închipuirea atît de fragedă a tînărului. Bucuria necunoscută de a fi liber, bucurie plină de farmec, chiar şi pentru cei care n-au încercat niciodată suferinţa vreunei constrîngeri, aurea pentru Raoul cerul şi pămîntul, şi cu deosebire acea zare depărtată şi albastră a vieţii, pe care noi o nu­mim viitor.

Totuşi îşi dădu seama, după cîteva încercări de a lega vorba cu Olivain, că zilele lungi petrecute în acest fel vor fi foarte triste. Privind oraşele prin care treceau, cuvintele contelui, atît de blînde, de convingătoare şi de interesante îi inviară în minte, ştiind că ni­meni nu mai putea să-i dea preţioasele lămuriri pe care le-ar fi căpătat de la Athos, cea mai învăţată şi mai plăcută dintre toate călăuzele.

Mai era ceva ce-l întrista pe Raoul: pe cînd ajungeau la Louvres văzuse pitulat în spatele unei perdele de plopi un mic castel, care îi amintea atît de bine castelul La Vallière, încît se oprise a-proape zece minute şi, oftînd, pornise din nou la drum, fără măcar să-i răspundă lui Olivain, care îl întrebă respectuos de ce zăboveşte acolo. Înfăţişarea lucrurilor înconjurătoare e un tainic fir călăuzi­tor, care pătrunde pînă în ascunzişurile memoriei, trezind adesea aducerile-aminte, fără voia noastră; odată desprins, firul acesta ne călăuzeşte ca şi firul Ariadnei prin labirintul de gînduri în care ră­tăcim, luîndu-se după acea umbră a trecutului pe care o numim amintire. Vederea micului castel îl aruncase pe Raoul cu cincizeci de leghe mai către apus şi-l făcuse să-şi depene viaţa din clipa cînd se despărţise de micuţa Louise şi pînă în clipa cînd o văzuse pentru prima oară; şi fiecare pîlc de stejari, fiecare giruetă zărită pe coama vreunui acoperiş de ţiglă îi reaminteau că, în loc să se întoarcă spre prietenii din copilărie, se îndepărta cu fiece clipă tot mai mult de ei şi că poate îi părăsise pentru totdeauna.

Cu inima strînsă, cu capul greu, porunci lui Olivain să ducă îndată caii la un mic han care se şi vedea pe drum, cam la o jumătate de bătaie de muschetă. Cît despre el, descălecă, se opri la umbra unui frumos pîlc de castani în floare, în jurul cărora zumzăia un norod de albine, şi-i spuse lui Olivain să ceară hangiului să-i aducă hîrtie şi cerneală la masa ce părea aşezată acolo anume pentru scris.

Olivain se supuse şi porni mai departe, în vreme ce Raoul se aşeză, cu coatele sprijinite de masă, plimbîndu-şi visător privirea asupra minunatei privelişti din jur, presărată cu lanuri verzi şi cu pîlcuri de arbori, şi scuturîndu-şi părul din vreme în vreme de flo­rile ce ningeau din văzduh.

Stătea de vreo zece minute acolo şi de vreo cinci se afla cu­fundat în visuri cînd, deodată, întîlni în raza privirilor lui distrate o figură dolofană care, cu un şorţ prins dinainte, cu un şervet pe braţ şi cu o bonetă albă pe cap, se apropia aducînd hîrtie, cerneală şi pană.

— Ah! exclamă apariţia. Se vede că toţi gentilomii gîndesc la fel, fiindcă nu-i nici un sfert de ceas de cînd un tînăr cavaler, ai­doma echipat ca şi dumneavoastră, cu o înfăţişare tot atît de aleasă şi cam de aceeaşi vîrstă, a poposit aici, sub pomii ăştia, a cerut să se aducă încoace masa şi scaunul, apoi a luat cina împreună cu un domn bătrîn, ce părea preceptorul sau, mîncînd o plăcintă din care n-a mai rămas nici o fărîmiţă şi golind pînă la ultima picătură o sticlă cu vin vechi de Mâcon; dar din fericire mai avem şi vin, şi plăcintă, aşa că dacă domnul porunceşte...

— Nu, prietene, îţi mulţumesc, zîmbi Raoul. Deocamdată n-am nevoie decît de ce ţi-am cerut. Numai c-aş fi tare mulţumit dacă cerneala ar fi mai neagră şi mai bună. Dacă-i aşa, plătesc pana cît o sticlă de vin, iar cerneala cît o plăcintă.

— Ei, domnule, zise hangiul. Atunci am să dau slujitorului dumneavoastră plăcinta şi vinul. Aveţi, dară, pana şi cerneala fără plată.

— Fă cum crezi, zise Raoul, începînd să înveţe cum să se poarte cu această tagmă de oameni, care pe vremea cînd mai existau tîlhari de drumul mare se întovărăşeau cu ei, iar de cînd pieriseră ştiau să-i înlocuiască cu folos.

Hangiul, liniştit în ce priveşte cîştigul său, puse pe masă hîrtia, cerneala şi pana. Din întîmplare pana era bunicică şi Raoul se apucă de scris.

Hangiul rămase nemişcat şi admiră fără să vrea chipul ferme­cător al drumeţului, plin de seriozitate şi de blîndeţe în acelaşi timp. Frumuseţea a fost şi va fi totdeauna venerată.

— Nu seamănă cu oaspetele de adineauri, îi mărturisi hangiul lui Olivain, care venise să întrebe dacă Raoul nu mai are nevoie de ceva. Tînărul dumitale stăpîn nu prea are poftă de mîncare.

— Pînă acum trei zile parcă tot mai mînca, dar, ce vrei, de alaltăieri nu mai pune nimic în gură.

Olivain şi hangiul se îndreptară către han. Ca toţi valeţii mul­ţumiţi de starea lor, Olivain îi povesti tot ce socoti că se poate spune pe seama tînărului gentilom.

În acest răstimp, Raoul scria:

„Domnule,

După patru ceasuri de drum mă opresc pentru a vă scrie, fiindcă vă simt lipsa în fiece clipă şi sînt mereu gata să întorc capul, cum făceam spre a vă răspunde cînd îmi vorbeaţi. Am fost atît de buimăcit de plecarea dumneavoastră şi atît de mîhnit de despărţire, încît nu v-am arătat decît în prea mică măsură dragostea şi recunoştinţa ce vă port. Veţi binevoi să mă iertaţi, domnule, fiindcă aveţi inima nes­pus de generoasă şi aţi înţeles tot ce se petrecea într-a mea. Scrie-ţi-mi, vă rog, deoarece sfaturile dumneavoastră fac parte din viaţa mea, şi apoi, îndrăznesc să spun, sînt neliniştit, am avut impresia că vă pregătiţi să întreprindeţi ceva primejdios, lucru asupra căruia nu mi-am îngăduit să vă întreb, de vreme ce dumneavoastră nu mi-aţi spus nimic. După cum vedeţi, am mare nevoie de ştiri din partea dum­neavoastră. De cînd nu mai sînteţi lîngă mine, mă tem mereu să nu săvîrşesc vreo greşeală. Mi-eraţi de mare, mare ajutor, domnul meu, şi azi, jur, mă simt foarte singur.