Despărţindu-se de Aramis în Piaţa Regală, Athos se duse la doamna de Chevreuse. Şi ea era o partizană a Frondei care trebuia convinsă, numai că se dovedea mai greu de convins decît tînăra-i rivală: pacea nu-i aducea nimic. Domnului de Chevreuse nu i se încredinţa guvernarea nici unei provincii, şi dacă regina ar fi consimţit să-i fie naşă, n-ar fi putut să-i boteze decît nepotul sau nepoata.
De aceea, de cum i se pomeni despre pace, doamna de Chevreuse se încruntă, şi cu toată logica folosită de Athos spre a-i dovedi că amînarea păcii era cu neputinţă, ea stărui să se continue războiul.
— Frumoasă prietenă, glăsui Athos. Îngăduie să-ţi spun că lumea e istovită de război, că în afară de dumneata şi poate de vicar, toţi doresc pacea. Ai să ajungi la surghiun, ca pe vremea regelui Ludovic al XlII-lea. Crede-mă, am trecut de vîrsta izbînzilor dobîndite prin intrigi, şi frumoşii dumitale ochii nu-s făcuţi să se stingă plîngînd după Parisul în care, atîta timp cît nu-l vei părăsi, vor exista veşnic două regine.
— Oh, se tîngui, ducesa. Nu pot să port singură războiul, dar pot să mă răzbun pe această regină ingrată şi pe acest ambiţios favorit şi... mă voi răzbuna, pe cuvîntul meu de ducesă!
— Doamnă, continuă Atnos, te rog din suflet, nu pregăti domnului de Bragelonne un viitor nefericit. Iată-l pornit spre glorie; Prinţul îl preţuieşte, e tînăr, să lăsăm pe un tînăr rege să-şi statornicească domnia. Vai! Iartă-mi slăbiciunea, ducesă, dar vine o clipă cînd omul retrăieşte şi redevine tînăr prin copiii săi.
Ducesa zîmbi, pe jumătate înduioşată; pe jumătate ironică.
— Conte, spuse ea, tare mă tem că ai trecut de partea curţii. N-ai cumva ordinul albastru prin buzunare?
— Da, doamnă, mărturisi Athos. Am Ordinul Jartierei, pe care regele Carol I mi l-a dat cu cîteva zile înainte de moarte.
Contele spunea adevărul. El nu ştia de cererea lui Porthos şi nu ştia că i s-a mai acordat un alt ordin.
— Şi-aşa!... Trebuie să mă hotăresc să devin o femeie bătrînă, murmură ducesa, visătoare.
Athos îi luă mîna şi i-o sărută. Ea îl privi suspinînd.
— Conte, Bragelonne trebuie să fie o reşedinţă încîntătoare. Eşti un om de gust; trebuie să ai acolo vreun rîu, păduri, flori.
Şi suspină din nou, rezemîndu-şi cu cochetărie căpşorul fermecător de braţul îndoit şi încă nespus de frumos şi de alb.
— Ce-ai spus adineauri, doamnă? Niciodată nu te-am văzut mai tînără, niciodată nu mi-ai părut mai frumoasă!
Ducesa clătină din cap:
— Domnul de Bragelonne rămîne la Paris?
— Ce crezi? întrebă Athos
— Lasă-mi-l mie, îl rugă ducesa.
— Nu se poate, doamnă. Dumneata ai uitat, poate, povestea lui Oedip, dar eu nu.
— Într-adevăr, eşti fermecător, conte, şi mi-ar plăcea mult să petrec o lună la Bragelonne.
— Nu te temi că-mi faci prea mulţi duşmani, ducesă? răspunse curtenitor Athos.
— Nu, voi veni incognito, conte, sub numele de Marie Michon.
— Eşti încîntătoare, doamnă!
— Dar pe Raoul să nu-l ţii în preajma dumitale.
— De ce?
— Pentru că-i îndrăgostit.
— El, un copil?
— De aceea iubeşte o copilă.
Athos căzu pe gînduri.
— Ai dreptate, ducesă, dragostea asta ciudată pentru o fetiţă de şapte ani poate să-l facă nenorocit într-o buna zi. Vom avea război în Flandra: se va duce acolo.
— La înapoiere, să mi-l trimiţi, am să-i dau o platoşă să-l apere de dragoste.
— Vai, doamnă! spuse Athos. Astăzi în dragoste e ca şi în război: platoşa nu-ţi mai e de folos.
În clipa aceea, Raoul se ivi în prag: venea să vestească ducesei şi contelui că prietenul lui, contele de Guiche, îl înştiinţase că a doua zi, regele, regina şi ministrul ei îşi vor face intrarea solemnă în oraş.
Într-adevăr, a doua zi, încă din zori, curtea se pregăti să plece de la Saint-Germain. Regina îl chemase la ea pe d'Artagnan din ajun.
— Domnule, spuse ea, am fost prevenită că la Paris nu-i linişte. Mă tem pentru rege. Să veghezi la portiera din dreapta.
— Maiestatea-voastră poate fi liniştită: răspund de rege.
Şi salutînd-o pe regina, plecă.
În clipa cînd ieşea de la regină, se apropie Bernouin şi-l încunoştiinţă că-l aşteaptă cardinalul, pentru treburi importante. D'Artagnan se duse îndată la cardinal.
— Domnule, îi spuse el, se vorbeşte de o răscoală la Paris. Voi fi în stîngă regelui şi, cum mai cu seamă eu sînt cel ameniţat, te rog să stai la portiera din stînga.
— Eminenţa-Voastră să n-aibă nici o grijă, îl linişti d'Artagnan. Nu i se va clinti nici măcar un fir de păr. Drace! exclamă el cînd ajunse în anticameră. Cum să ies din încurcătură? Nu pot să fiu şi la portiera din dreapta, şi la cea din stînga. Dar lasă! Eu o să-l păzesc pe rege şi Porthos pe cardinal.
Planul plăcu tuturor, ceea ce se întîmpla destul de rar. Regina cunoştea şi avea încredere în curajul lui d'Artagnan, cardinalul în forţa lui Porthos, despre care ştia ce poate.
Alaiul luă drumul Parisului într-o ordine statornicită din vreme: Guitaut şi Comminges, în fruntea gărzilor, deschideau calea; în urmă venea trăsura regală, avînd de o parte pe d'Artagnan şi de cealaltă pe Porthos, apoi muşchetarii, prieteni de douăzeci şi doi de ani cu d'Artagnan, locotenentul lor de douăzeci de ani şi, din ajun, căpitanul lor.
Sosind la porţile oraşului, trăsura fu întîmpinată cu strigăte puternice: „Trăiască regele!" şi „trăiască regina!" Cîţiva strigară: „Trăiască Mazarin!" dar glasurile acestea nu-şi aflară ecou. Alaiul se îndreptă spre Notre-Dame, unde urma să aibă loc un Te Deum.
Întreg poporul Parisului ieşise pe străzi. În tot lungul drumului se aflau înşiruiţi elveţieni şi, cum drumul nu era scurt, erau aşezaţi la cîte şase şi opt paşi unul de altul. Paza se dovedea cu totul neîndestulătoare şi, din timp, lanţul ostaşilor era rupt de valul mulţimii, refăcîndu-se cu mare greutate.
De fiecare dată cînd mulţimea dădea năvală, plină de bune intenţii de altfel, dornică să-şi vadă regele şi regina, de care parizienii erau lipsiţi de un an, Anna de Austria se uita speriată la d'Artagnan, dar gasconul o liniştea cu un zîmbet. Mazarin, care risipise o mie de ludovici ca să se strige „Trăiască Mazarin" şi care preţuia strigătele auzite la cel mult douăzeci de pistoli, se uita şi el speriat spre Porthos. Dar uriaşul răspundea acestei priviri cu o minunată voce de bas: „Fiţi liniştit, monseniore", încît, într-adevăr, Mazarin se linişti din ce în ce mai mult.
La Palatul Regal găsiră adunată o şi mai impunătoare mulţime. Lumea se îmbulzea din toate străzile vecine şi vedeai cum valul norodului se rostogoleşte vuind pe strada Saint-Honore, întocmai ca apele înspumate ale unui uriaş fluviu, venind în întîmpinarea trăsurii.
În piaţă izbucniră urale răsunătoare: „Trăiască regele!", „Trăiască regina!" Mazarin se arătă la geamul portierei. Două-trei glasuri strigară: „Trăiască cardinalul!", dar aproape numaidecît se pierdură într-un vacarm de fluierături şi huiduieli nemiloase. Mazarin păli şi se trase grabnic înapoi.
— Ticăloşii! murmură Porthos.
D'Artagnan nu spuse nimic, doar îşi răsuci mustaţa cu un anume gest al lui, semn că voioşia-i gasconă începea să se încingă. Anna de Austria se pleca la urechea tînărului rege şi-i şopti:
— Fă un semn prietenos domnului d'Artagnan şi spune-i ceva, fiule!
Tînărul rege se plecă spre portieră.
— Încă nu ţi-am spus buna ziua, domnule d'Artagnan, zise el. Dar de recunoscut, te-am recunoscut. Nu erai dumneata după perdelele patului meu în noaptea cînd parizienii au vrut să mă vadă dormind?
— Dacă regele îmi îngăduie, voi fi lîngă el oricînd îl va ameninţa vreo primejdie, rosti d'Artagnan.
— Domnule, se adresă Mazarin lui Porthos. Ce-ai face dacă toată mulţimea asta ar năvăli asupra noastră?
— Aş doborî cîţi aş putea, monseniore, spuse Porthos.
— Hm! făcu Mazarin. Oricît-de curajos şi de puternic ai fi, tot nu-i poţi doborî pe toţi.
— Asta-i adevărat, încuvinţă Porthos, ridicîndu-se în scări pentru a cuprinde mulţimea cu privirea. Asta-i adevărat. Sînt puzderie.
— Cred că mi-ar fi plăcut mai mult să-l am paznic pe celălalt, mormăi Mazarin.
Şi se trase în fundul trăsurii.
Regina şi ministrul ei erau îndreptăţiţi să se teamă, mai ales cel din urmă. Mulţimea, deşi se arăta plină de respect, ba chiar de iubire faţă de rege şi de regină, începea să se frămînte. Un vuiet surd se ridica în văzduh, prevestitor, ca de furtună atunci cînd trece pe deasupra mulţimii. D'Artagnan se întoarse spre muşchetari, clipind neobservat de mulţime, dar foarte desluşit pentru aceşti viteji de elită.
Şirurile de cai se strînseră şi o înfiorare trecu printre oameni.
La bariera Sergents se văzură nevoiţi să se oprească în loc. Comminges lăsă escorta pe care o comanda şi se apropie de trăsura reginei. Regina cătă întrebător la d'Artagnan. D'Artagnan îi răspunse din ochi.
— Înainte! spuse regina.
Comminges se întoarse la post. O sforţare, şi bariera vie din calea lor fu ruptă cu violenţă.
Cîteva murmure se ridicară din mulţime, adresate de astă dată nu numai ministrului, ci şi regelui.
— Înainte! strigă răsunător d'Artagnan.
— Înainte! repetă Porthos.
Dar, ca şi cum mulţimea nu aştepta decît atît ca să izbucnească, toată duşmănia tăinuită în inimi ieşi într-o clipă la iveală. Din toate părţile se auzeau strigăte: „Jos cu Mazarin!", „Moarte cardinalului!"
În acelaşi timp, din strada Grenelle-Saint-Honoré şi strada Coq, năvăliră doua noi valuri de oameni, care rupseră lanţul firav al elveţienilor şi ajunseră învolburate pînă la picioarele cailor lui d'Artagnan şi Porthos.
Această nouă năvală era mai primejdioasă decît celelalte, căci de astă dată lumea era înarmată, şi chiar mai bine înarmată decît sînt de obicei, cu asemenea prilejuri, oamenii din popor. Se vedea limpede că această ultimă mişcare nu era rodul întîmplării, care ar fi strîns la un loc un grup de nemulţumiţi, ci atacul pus la cale de un duşman. Cele două valuri năvălitoare aveau fiecare cîte o căpetenie: unul nu semăna să fie om din popor, ci din aleasa breaslă a cerşetorilor; pe celălalt, cu toată silinţa ce-şi dădea să pară om de rînd, îl ghiceai de la o poştă că e un nobil.
Era vădit că amîndoi acţionau urmînd şi împlinind aceeaşi poruncă.
Avu loc o ciocnirte violentă, simţită pînă şi în trăsura regală; apoi mii de strigăte se contopiră într-un vacarm, săgetat de două-trei împuşcături.
— Muşchetarii la mine! porunci d'Artagnan. Escorta se împărţi în două şiruri: unul trecu în dreapta trăsurii, celălalt în stînga; unul veni în ajutorul lui d'Artagnan, celălalt în ajutorul lui Porthos.
Începu o luptă, cu atît mai îngrozitoare, cu cît nu avea nici un scop, cu atît mai tristă, cu cît nimeni nu ştia nici de ce, nici pentru cine luptă.
LIII
UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ REGILOR LE ESTE UNEORI MAI GREU SĂ SE
ÎNTOARCĂ DECÎT SĂ PLECE DIN CAPITALA REGATULUI LOR
(urmare)
Ca în orice învălmăşeală, ciocnirea fu cumplită. Muşchetarii, puţini la număr, aliniaţi într-un chip prea puţin prielnic pentru luptă şi neputînd să se mişte în voie pe cai, se văzură copleşiţi la început.
D'Artagnan încercă să închidă obloanele trăsurii, dar tînărul rege întinse braţul şi-l opri:
— Nu, domnule d'Artagnan, vreau să văd!
— Dacă maiestatea-voastră vrea să vadă, fie, priviţi!
Şi, întorcîndu-se cu acea furie care-l făcea atît de înspăimîntător, se năpusti peste căpetenia răsculaţilor, care cu un pistol într-o mînă şi cu o spadă cît toate zilele în cealaltă, înfruntînd doi muşchetari, încerca să-şi croiească drum pînă la trăsură.
— Loc, pe toţi dracii! strigă d'Artagnan, faceţi loc! Auzindu-l, omul cu pistolul şi cu spada ridică ochii. Prea tîrziu însă, lovitura pornise şi spada lui d'Artagnan îi străpunsese pieptul.
— Ah, drace! exclamă d'Artangnan, încercînd zadarnic să-şi oprească braţul. Ce naiba cauţi aici, conte?
— Îmi urmez destinul, îngăimă Rochefort, căzînd într-un genunchi. M-am ridicat de trei ori pînă acum după loviturile spadei dumitale, a patra oară s-a sfîrşit!
— Conte, glăsui d'Artagnan, mişcat. N-am ştiut că eşti dumneata cînd am lovit. N-aş vrea să mori purtîndu-mi duşmănie, Rochefort îi întinse mîna şi d'Artagnan i-o luă. Vru să mai spună ceva, dar un val de sînge fi năpădi pe gură. Îşi încleştă trupul într-un ultim spasm şi îşi dădu sufletul.
— Înapoi, ticăloşilor! răcni d'Artagnan. Căpetenia voastră a căzut şi voi nu mai aveţi ce căuta aici.
Într-adevăr, ca şi cum contele de Rochefort ar fi fost sufletul atacului îndreptat din această parte spre trăsura regelui, văzîndu-l răpus, gloata ce-l urmase orbeşte se risipi ca potîrnichile. D'Artagnan, cu vreo douăzeci de muşchetari, se năpusti înainte pe strada Coq şi răzmeriţa de aici se destrăma ca un fum, pierind înspre piaţa Saint-Germain-l'Auxerrois şi căutîndu-şi scăparea spre cheiuri.
D'Artagnan se întoarse iute, dornic să-l ajute pe Porthos la nevoie, dar uriaşul îşi făcuse şi el datoria cu aceeaşi conştiinciozitate ca şi gasconul. În stîngă trăsurii, ca şi în dreapta, nu se mai vedea ţipenie de om, şi oblonul portierei, pe care Mazarin, prevăzător şi mai puţin războinic decît regele, avusese grijă să-l închidă, era acum dat în lături.
Porthos avea un aer foarte melancolic.
— Ce-i cu mutra asta la tine, Porthos? Ciudat învingător mai eşti!
— Păi nici tu nu prea pari în apele tale! i-o întoarse Porthos.
— Am şi de ce, fir-ar să fie! Am răpus un vechi prieten.
— Zău? făcu Porthos. Pe cine?
— Pe bietul conte de Rochefort!...
— Atunci ai păţit-o ca şi mine, căci şi eu am răpus pe unul care mi s-a părut cunoscut. Din nefericire, i-am sfărîmat ţeasta şi faţa i s-a umplut într-o clipă de sînge.
— Şi n-a spus nimic prăvălindu-se?
— Ba da... a oftat!
— Înţeleg, rosti d'Artagnan, fără să-şi poată stăpîni rîsul. Dacă n-a spus decît atît, nu te-ai prea lămurit.
— Ce se-ntîmplă, domnule? întrebă regina.
— Doamnă, răspunse d'Artagnan. Drumul e liber şi maiestatea-voastră poate porni mai departe.
Într-adevăr, alaiul ajunse fără alte piedici la biserica Notre-Dame, sub portalul căreia tot clerul, cu vicarul în frunte, îi aştepta pe rege, pe regină şi pe ministru, pentru a căror preafericită înapoiere urma să aibă loc Te Deum-ul.
Către sfîrşitul slujbei, un ştrengar speriat intră în biserică, fugi în paraclis, îmbrăcă la iuţeală straiele de copil de cor, străbătu mulţimea care umplea sfîntul lăcaş, mulţumită veşmintelor sale, şi se apropie de Bazin, care, într-un anteriu albastru, cusut cu fir de argint, şedea solemn în faţa elveţianului ce veghea intrarea la cor.
Bazin simţi că e tras de mînecă. Aplecînd ochii ridicaţi cu smerenie spre cer, îl recunoscu pe Friquet.
— Neruşinatule, de ce mă superi în timpul slujbei? se oţărî la el paraclisierul.
— Domnule Bazin, şopti Friquet. Maillard, ştiţi, cel care împarte apa sfinţită la Saint-Eustache...
— Ei?
— În învălmăşeala luptei l-a izbit cineva cu spada în scăfîrlie. Uite, uriaşul de colo, cu broderii pe la toate cusăturile, i-a venit de hac.
— Aşa? făcu Bazin. Cred că acum zace.
— Stă să-şi dea duhul şi înainte să moară ar vrea să se spovedească vicarului, care, pe cît se spune, poate să ierte şi păcatele mari.
— Şi-şi închipuie că preacucernicul vicar o să-şi afle vreme pentru unul ca el?
— Da, bineînţeles, fiindcă se pare că vicarul i-a făgăduit asta.
— Cine ţi-a spus?
— Maillard cu gura lui.
— L-ai văzut?
— Păi sigur, doar eram acolo cînd s-a prăvălit la pămînt.
— Şi ce căutai tu acolo?
— Ei, asta-i! Strigam şi eu: „Jos cu Mazarin! Moarte cardinalului! La spînzurătoare cu italianul!". Nu mi-ai spus matale să strig aşa?
— Ţine-ţi gura, nătărăule! i-o reteză Bazin, privind cu teamă în jur.
— Bietul Maillard mi-a spus: „Dă fuga de-l caută pe vicar, Friquet, şi dacă mi-l aduci, te fac moştenitorul meu". Ce zici, taică Bazin, să-l moştenesc eu pe Maillard, care împarte apă sfinţită la biserica Saint-Eustache! Hm! O să stau cu braţele încrucişate după asta! Mi-e totuna, însă aş vrea să-i îndeplinesc dorinţa, ce zici?
— Mă duc să-l înştiinţez pe vicar, se hotărî Bazin, într-adevăr, se apropie încetişor şi cu respect de vicar şi-i şopti ceva la ureche, iar vicarul dădu din cap a încuviinţare.
— Aleargă şi spune-i să aibă răbdare, monseniorul va fi la el într-un ceas, zise Bazin, înapoindu-se la fel de grav.
— Bine, se bucură Friquet. Uite că m-am pricopsit şi eu!
— Ascultă, urmă Bazin. Unde l-au dus?
— În turnul Saint-Jacques-la-Boucherie.
Şi fericit că şi-a dus însărcinarea la bun sfîrşit, aşa cum era, în veşmintele unui copil de cor, care, de altfel, îi îngăduiau să răzbată mai lesne prin biserică, Friquet ieşi afară şi porni într-un suflet spre turnul Saint-Jacques-la-Boucherie.
De îndată ce Te Deum luă sfîrşit, vicarul, fără măcar să se mai schimbe, plecă spre vechiul turn, care-i era atît de binecunoscut, aşa cum făgăduise.
Sosea la vreme. Deşi se prăpădea văzînd cu ochii, muribundul mai sufla încă.
I se deschise uşa încăperii unde agoniza cerşetorul. După o clipă, Friquet ieşi cu o pungă mare de piele în mînă şi, de cum ajunse afară, o deschise: spre marea lui uimire, văzu că era plină cu aur.Cerşetorul se ţinuse de cuvînt: îi lăsase moştenire toată avuţia lui.
— Ah, mamă Nanette! bîgui Friquet, sufocîndu-se. Mamă Nanette!
Nu reuşi să spună mai mult. În schimb, dacă nu mai avea grai, se arătă cu atît mai iute de picior. Porni cu un nebun spre casă, aidoma grecului de la Marathon, care s-a prăbuşit în piaţa Atenei, ţinînd laurii în mînă. Apoi, în pragul casei consilierului Broussel, se prăbuşi istovit, risipind pe podea ludovicii de aur din punga de piele.
Mama Nanette adună banii, după care îl ridică de jos şi pe băiat.
În acest timp, alaiul ajungea la Palatul Regal.
— E un om tare viteaz, mamă, domnul d'Artagnan! spuse tînărul rege.
— Da, fiule, şi a adus mari servicii tatălui tău. Să ai grijă de el în viitor.
— Domnule căpitan, i se adresă tînărul rege pe cînd cobora din trăsură. Regina m-a însărcinat să vă invit la masă astăzi, pe dumneata şi pe prietenul dumitale, baronul du Vallon.
Era o mare cinste pentru d'Artagnan şi Porthos. Porthos se afla în culmea fericirii. Totuşi, în tot timpul mesei, vrednicul gentilom păru foarte îngîndurat.
— Ce-a fost cu tine, baroane? îl întrebă d'Artagnan, coborînd scara Palatului Regal. Păreai grozav de preocupat în timpul mesei.
— Am tot încercat să-mi amintesc unde l-am văzut pe cerşetorul pe care cred că l-am ucis, răspunse Porthos.
— Şi ţi-ai adus aminte?
— Nu.
— Nu-i nimic! Mai gîndeşte-te, prietene, mai gîndeşte-te. Cînd ai să-ţi aminteşti, îmi spui şi mie, nu?
— Fireşte, zise Porthos.
ÎNCHEIERE
Întorcîndu-se acasă, cei doi prieteni găsiră o scrisoare prin care Athos le cerea să se întîlnească a doua zi dimineaţă, la hanul „Carol cel Mare".
Amîndoi se culcară devreme, dar nici unul dintre ei nu izbuti să închidă ochii. Nu-ţi atingi ţelul suprem fără ca asta să nu-ţi alunge somnul, cel puţin în prima noapte.
A doua zi, la ora hotărîtă, prietenii noştri se duseră la Athos. Îl găsiră în tovărăşia lui Aramis, amîndoi îmbrăcaţi de drum.
— Ia te uită! făcu Porthos. Va să zică plecăm cu toţii? Azi-dimineaţă m-am pregătit şi eu de drum.
— Oh, Doamne, desigur, spuse Aramis. N-avem ce mai căuta la Paris, de vreme ce nu mai există Fronda. Doamna de Longueville m-a invitat să petrec cîteva zile în Normandia şi m-a rugat să-i pregătesc şederea la Rouen, în timp ce va avea loc botezul fiului ei. Voi căuta să-i îndeplinesc dorinţa; pe urmă, dacă nu se iveşte nimic nou, mă voi înmormînta în mînastirea mea de la Noisy-le-Sec.
— Eu, grăi Athos, mă întorc la Bragelonne. Ştii, dragul meu d'Artagnan, eu nu-s decît un moşier vrednic şi cumsecade. Raoul nu are altă avere, bietul copil, decît bruma ce-am agonisit eu, aşa încît trebuie să veghez asupra acestei moşii, dat fiind că n-o stăpînesc decît cu numele.
— Şi Raoul?
— Îl las în seama ta, prietene. Vom avea război în Flandra, ai să-l iei cu tine. Mă tem că şederea la Blois ar putea să dăuneze minţii lui crude încă. Ia-l cu tine şi învaţă-l să fie viteaz şi cinstit, aşa cum eşti tu.
— Eu, n-am să te mai văd, Athos, spuse d'Artagnan, dar cel puţin voi avea alături de mine acest nepreţuit căpşor bălai. Deşi e numai un copil, sufletul tău trăieşte în întregime în el, aşa încît, dragul meu Athos, am să cred că te afli şi de acum înainte lîngă mine, că mă însoţeşti şi mă ajuţi în toate.
Cei patru prieteni se îmbrăţişară cu lacrimi în ochi.
Apoi se despărţiră, fără să ştie dacă se vor mai vedea vreodată.
D'Artagnan se înapoie în strada Tiquetonne, împreună cu Porthos, care se frămînta şi acum să-şi amintească cine era omul pe care îl lovise de moarte cu spada. Ajungînd în faţa hanului „La Căpriţa", găsiră caii baronului gata de plecare şi pe Mousqueton în şa.
— Ştii ce? d'Artagnan, îi propuse Porthos. Lasă armele şi vino cu mine la Pierrefonds, la Bracieux sau la Vallon; vom îmbătrîni împreună, vorbind despre prietenii noştri.
— Nici gînd! răspunse d'Artagnan. La naiba! O să-nceapă războiul şi vreau să lupt. Mai sper şi eu ceva.
— Păi ce vrei sa mai ajungi?
— Mareşal al Franţei, fireşte!
— Aha! făcu Porthos, privindu-l nedumerit, căci niciodată nu se putuse obişnui cu lăudăroşeniile lui.
— Hai cu mine, Porthos, îl ispiti d'Artagnan, şi te fac duce.
— Nu, se împotrivi Porthos. Mouston nu mai vrea să se bată. De altfel, acasă mi s-a pregătit o primire solemnă, să crape de ciudă toţi vecinii.
— La asta n-am ce să mai zic, murmură d'Artagnan, care cunoştea vanitatea proaspătului baron. Te las cu bine, prietene!
— Cu bine, dragul meu căpitan! spuse Porthos. Şi să ştii că dacă vrei să vii să mă vezi, vei fi întotdeauna binevenit în baronia mea.
— Cînd mă-ntorc din bătălie, am să vin negreşit, răspunse d'Artagnan.
— Echipajul domnului baron aşteaptă, rosti Mousqueton.
Cei doi prieteni îşi strînseră mîna şi se despărţiră. D'Artagnan rămase în prag, trist, petrecîndu-l cu privirea pe Porthos.
După douăzeci de paşi, uriaşul se opri deodată în loc, se lovi cu mîna peste frunte şi veni înapoi:
— Mi-am adus aminte.
— Ce anume? întrebă d'Artagnan.
— Ştiu cine-i cerşetorul pe care l-am ucis.
— Zău? Cine e?
— Nemernicul ăla de Bonacieux.
Şi, fericit că a scăpat de gîndul ce-l frămînta, Porthos se grăbi să-l ajungă din urmă pe Mousqueton şi pieri după colţul străzii.
D'Artagnan rămase nemişcat un timp, copleşit de gînduri. Apoi, întorcîndu-se, o zări pe frumoasa Magdalena, care, puţin cam neliniştită din pricina noului grad al gasconului, aştepta în picioare, în pragul uşii.
— Magdalena, vorbi el, să-mi dai te rog apartamentul de la primul cat. Acum, fiind căpitan de muşchetari, trebuie să-mi cinstesc obrazul. Totuşi, păstrează-mi şi camera de la al cincilea. Nu ştii niciodată ce se poate întîmpla.
Dostları ilə paylaş: |