După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Nici pomeneală, mă simt foarte liber, te rog să mă crezi. Să mergem, Athos.

— Unde?

— La domnul de Beaufort sau la domnul de Bouillon, să le spunem cum stau lucrurile.

— Bine, dar cu o condiţie: întîi mergem la vicar. El e om al bisericii şi ştie ce-nseamnă mustrarea de conştiinţă. Mergem şi-i povestim tot ce avem pe cuget.

— Nu, se împotrivi Aramis. El are să strice tot, o să ia totul pe seama lui. Mai bine să-l vedem la urmă.

Athos surîse. Se vedea că tăinuieşte un gînd.

— Bine, fie, se învoi el. Atunci, cu cine începem?

— Cu domnul de Bouillon, dacă vrei. E-n drumul nostru.

— Acum îmi îngădui şi mie ceva, nu?

— Ce anume?

— Să mă abat pe la hanul „Carol cel Mare" şi să-l îmbrăţişez pe Raoul.

— Cum nu! Merg şi eu, să-l îmbrăţişăm amîndoi!

Se urcară din nou în barca luată la venire şi se îndreptară spre Hale. Acolo găsiră pe Grimaud şi Blaisois cu caii şi toţi patru por­niră spre strada Guénégaud.

Numai că Raoul nu se afla la han: primise chiar în ziua aceea un mesaj din partea Prinţului şi plecase de îndată cu Olivain.

XXXVII

CEI TREI LOCOTENENŢI AI GENERALISSIMULUI
Ieşind din hanul „Carol cel Mare", Athos şi Aramis se îndrep­tară mai întîi spre palatul ducelui de Bouillon, aşa cum hotărîseră.

Era întuneric beznă, spre ceasurile tăcute şi singuratice ale nopţii, dar şi acum răsunau acele mii de zgomote ce trezesc, făcîndu-l să tresară de spaimă, un oraş asediat. La fiecare pas întîlneai baricade, la fiecare colţ de stradă – lanţuri întinse, la fiecare răscruce – bivuacuri; patrulele se încrucişau peste tot, schimbînd parola; curierii diferiţilor comandanţi străbăteau pieţele; în sfîrşit, între cetăţenii paşnici, ieşiţi pe la ferestre, şi cei mai războinici care alergau pe străzi cu flinta pe umăr sau cu archebuza sub braţ, se înfiripau discuţii vii, arătînd agitaţia spiritelor.

Athos şi Aramis nu făcură o sută de paşi şi se văzură opriţi de santinelele de pe baricade; li se ceru parola, dar ei răspunseră că se duc la domnul de Bouillon cu o veste însemnată şi santinelele se mulţumiră să le dea o călăuză, chipurile să-i însoţească şi să le înlesnească trecerea, cu ordinul să-i supravegheze. Călăuza mergea înaintea lor şi cînta:
Viteazul domn de Bouillon

Boleşte astăzi de podagră...
Era unul din cele mai noi cîntece, cu nu ştiu cîte strofe, unde fiecare era luat în tărbacă.

Lîngă palatul Bouillon întîlniră un grup de trei cavaleri, care se vede că ştiau toate parolele din lume, căci mergeau fără călăuză şi fără escortă şi, cînd ajungeau la vreo barieră, numai ce deschi­deau gura şi erau lăsaţi îndată să treacă, cu tot respectul cuvenit, fără îndoială, rangului lor. Văzîndu-i, Athos şi Aramis se opriră în loc.

— Oho! făcu Aramis. Vezi, conte?

— Văd, răspunse Athos.

— Ce zici de aceşti trei cavaleri?

— Dar tu, Aramis?

— Parc-ar fi oamenii noştri.

— Nu te înşeli cîtuşi de puţin. L-am recunoscut pe domnul de Flamarens.

— Şi eu pe domnul de Châtillon.

— Cît despre cel cu mantie cafenie...

— E cardinalul.

— În persoană.

— Cum naiba de se-ncumetă să umble prin preajma palatului Bouillon? mormăi Aramis.

Athos zîmbi în tăcere. După cinci minute băteau la poarta pa­latului.

La poartă veghea o santinelă, ca de obicei la cei cu ranguri înalte. Un post de pază se afla şi în curte, gata să îndeplinească poruncile date de locotenentul prinţului Conti.

Aşa cum spunea cîntecul, ducele de Bouillon era ţintuit la pat de podagră; dar, în ciuda acestei belele ce-l împiedica să se urce pe cal de o lună încheiată, adică tocmai de cînd era asediat Parisul, ducele răspunse că e gata să-i primească pe contele de la La Fère şi pe cavalerul d'Herblay.

Cei doi prieteni fură conduşi la duce. Bolnavul se afla în odaia lui, în pat, înconjurat de cel mai războinic decor cu putinţă. Pe pereţi atîrnau peste tot săbii, pistoale, platoşe, archebuze – şi era uşor de ghicit că, de îndată ce se va înzdrăveni, duşmanii Parla­mentului vor avea de furcă nu glumă cu domnul de Bouillon. Pînă atunci, spre marea sa părere de rău, se vedea silit să zacă în pat.

— Ah, domnilor, ştiu că sînteţi fericiţi! exclamă el, văzîndu-şi oaspeţii, şi se ridică în capul oaselor cu preţul unei sforţări ce-i smulse o strîmbătură de durere. Puteţi să vă urcaţi în şa, să vă miş­caţi în voie, să luptaţi pentru cauza poporului. Pe cîtă vreme eu, după cum vedeţi, sînt ţintuit la pat. Fir-ar să fie de podagră! afurisi el, schimonosindu-se din nou. S-o ia toţi dracii!

— Monseniore, spuse Athos, venim din Anglia, şi cea dintîi grijă la sosirea în Paris a fost să vedem cum o duceţi cu sănătatea.

— Multe mulţumiri, domnilor, multe mulţumiri... răspunse du­cele. O duc prost, precum se şi vede. Sănătatea mea... Afurisită podagră! Va să zică veniţi din Anglia? Şi regele Carol e bine, să­nătos? Cel puţin aşa aud.

— E mort, monseniore, rosti Aramis.

— Ei, asta-i! exclamă ducele, uimit.

— Mort pe eşafod, prin sentinţa Parlamentului.

— Cu neputinţă.

— A fost executat în faţa noastră.

— Ce-mi tot spunea atunci domnul de Flamarens?

— Domnul de Flamarens? făcu Aramis.

— Da, adineauri a plecat de la mine.

Athos surîse.

— Cu doi însoţitori? întrebă el.

— Da, întocmai, adeveri ducele.

După o clipă, adăugă cu oarecare nelinişte:

— I-aţi întîlnit?

— Desigur, pe stradă, mi se pare, răspunse Athos, şi se uită zîmbind la Aramis, care, şi el, îl privea cu oarecare nedumerire.

— Afurisită podagră! exclamă domnul de Bouillon, de astă da­tă vădit stingherit.

— Monseniore, rosti Athos. Într-adevăr, slujiţi cu mult devo­tament cauza Parisului dacă, aşa suferind cum sînteţi, aţi rămas în fruntea armatei, şi eu cu domnul d'Herblay vă admirăm tăria.

— Ce vreţi, domnilor! Trebuie. Şi dumneavoastră, cărora du­cele de Beaufort vă datorează libertatea, poate chiar şi viaţa, dum­neavoastră, atît de viteji şi devotaţi, sînteţi o pildă vie a sacrificiului pentru binele obştesc. Precum vedeţi, nu mă cruţ. Dar vă mărtu­risesc că mă aflu la capătul puterilor. Inima-i bună, capul – bun; în schimb, blestemata asta de podagră mă ucide, şi vă spun deschis că dacă azi curtea mi-ar satisface cererile, cereri îndreptăţite, întrucît nu vreau decît despăgubirea făgăduită de fostul cardinal în­suşi cînd mi s-a răpit principatul Sedan, da, vă spun deschis, dacă mi s-ar da în schimb domenii de egală valoare, dacă aş fi despăgu­bit pentru nefolosinţa acestuia pe timp de opt ani, de cînd mi-a fost luat, dacă titlul de prinţ ar fi acordat celor din familia mea şi dacă fratele meu din Turenne ar fi repus în funcţia de comandant, m-aş retrage îndată pe moşia mea şi-aş lăsa curtea şi Parlamentul să se descurce cum i-o duce capul.

— Şi-aţi avea deplină dreptate, monseniore, spuse Athos.

— E părerea dumitale, nu-i aşa, conte de La Fère?

— Desigur.

— Şi a dumitale, cavalere d'Herblay?

— Fără îndoială.

— Ei, atunci, domnilor, vă asigur că, după toate probabilităţile, aceasta-i calea pe care voi merge. Curtea îmi face propuneri în clipa de faţă şi nu depinde decît de mine să le accept. Le tot res­pingeam pmă acum; dar, de vreme ce oameni ca dumneavoastră îmi spun că greşesc şi, mai ales, cum blestemata de podagră îmi ia orice posibilitate să fiu de folos cauzei Parisului, pe legea mea, tare mă trage inima să vă urmez sfatul şi să primesc propunerea pe care mi-a făcut-o adineauri domnul de Châtillon.

— Primiţi, prinţe, primiţi, spuse Aramis.

— Aşa voi face, pe cinstea mea. Sînt chiar supărat că-n seara asta aproape am refuzat... dar mîine vom sta iarăşi de vorbă şi vom vedea.

Cei doi prieteni îl salutară pe duce.

— Bine, domnilor, duceţi-vă le spuse el. Cred că sînteţi obosiţi de drum. Bietul rege Carol! În sfîrşit, are şi el o parte de vină că lucrurile s-au petrecut aşa cum s-au petrecut şi trebuie să ne mîngîiem cu gîndul că Franţa nu poate să-şi reproşeze nimic în această privinţă şi că a făcut tot ce i-a stat în putinţă spre a-l salva.

— O, cît despre asta, vorbi Aramis, noi sîntem martori. Mai ales în ce-l priveşte pe Mazarin...

— Uite, mă bucură că şi dumneavoastră depuneţi mărturie în favoarea lui: are fond bun cardinalul şi, dacă n-ar fi străin... da, i s-ar face dreptate. Au! Fir-ar să fie de podagră!

Athos şi Aramis ieşiră, însoţiţi pînă-n anticameră de văicăre­lile domnului de Bouillon: era limpede că bietul prinţ suferea toate chinurile iadului.

Ajunşi la uşa dinspre stradă, Aramis îi întrebă pe Athos:

— Ei, ce zici?

— Despre cine?

— Despre domnul de Bouillon, se înţelege.

— Prietene, răspunse Athos, acum cred şi eu ce spune cîntecul călăuzei noastre:
Viteazul domn de Bouillon

Boleşte astăzi de podagră
— De aceea nici n-am suflat o vorbă despre scopul vizitei noas­tre, spuse Aramis.

— Şi ai fost prevăzător, căci i-ai fi pricinuit o nouă criză. Haidem la domnul de Beaufort.

Cei doi prieteni se îndreptară spre palatul Vendôme.

Cînd ajunseră acolo tocmai bătea de zece.

Palatul Vendôme nu era mai puţin bine păzit decît palatul Bo­uillon şi avea o înfăţişare la fel de războinică: santinele, post de pază în curte, grămezi de arme, cai gata înşeuaţi. Doi cavaleri toc­mai ieşeau pe poartă cînd Athos şi Aramis se pregăteau să intre şi se văzură siliţi să se tragă cîţiva paşi înapoi spre a le face loc să treacă.

— Eh, domnilor! glăsui Aramis. Asta-i noaptea întîlnirilor pe­semne, şi zău, ne-ar părea foarte rău dacă, după ce ne-am întîlnit de atîtea ori în noaptea asta, n-am izbuti să ne vedem şi mîine.

— O, cît despre asta, puteţi fi liniştit, domnule, răspunse Châtillon (căci el şi cu Flamarens ieşeau de la domnul de Beaufort). Dacă ne întîlnim noaptea fără să ne căutăm, cu atît mai lesne ne vom întîlni peste zi, căutîndu-ne.

— Nădăjduiesc, domnule, spuse Aramis.

— Eu sînt convins, adăugă ducele.

Domnii de Flamarens şi de Châtillon îşi văzură de drum, în vreme ce Athos şi Aramis descălecară.

Abia încredinţaseră frîul valeţilor şi abia îşi scoaseră mantiile, că un om se apropie de ei şi, după ce-i privi o clipă la lumina îndoielnică a unui felinar atîrnat în mijlocul curţii, scoase un strigăt de surprindere şi li se aruncă în braţe.

— Conte de La Fère! Cavalere d'Herblay! exclamă el. Cum de sînteţi la Paris?

— Rochefort! rostiră într-un glas cei doi prieteni.

— Eu însumi. Am sosit de la Vendômois, aşa cum poate-aţi aflat, de vreo patru-cinci zile, şi ne pregătim să-i dăm de furcă lui Mazarin. Sper că sînteţi tot de-ai noştri, nu?

— Mai mult ca oricînd. Şi prinţul de Beaufort?

— E turbat împotriva cardinalului. Aţi auzit de triumful iubi­tului duce! El e adevăratul rege al Parisului; nu poate ieşi în oraş de teamă să nu-l înăbuşe mulţimea.

— Atunci, cu atît mai bine! se bucură Aramis. Dar spune-mi, nu cumva cei care au plecat adineauri de aici erau domnii de Flamarens şi de Châtillon?

— Întocmai. Au avut audienţă la duce; desigur, veneau din par­tea lui Mazarin, dar şi-au găsit cu cine să vorbească, vă asigur!

— Bravo! zise Athos. Nouă ni se îngăduie cinstea să vedem pe alteţa-sa?

— Mai e vorbă! chiar acum. Ştiţi doar, pe dumneavoastră vă primeşte oricînd. Urmaţi-mă, daţi-mi voie sa vă conduc chiar eu.

Rochefort apucă înainte. Toate uşile se deschiseră în faţa lui şi a celor doi prieteni. Domnul de Beaufort tocmai se aşeza la ma­să. Cele o mie de treburi din seara aceea îl făcuseră să zăbovească pînă atunci. În ciuda faptului că situaţia era destul de gravă, Prinţul nici nu aşteptă să i se repete cele două nume anunţate de Roche­fort şi se ridică de pe scaunul pe care abia se aşezase, grăbindu-se în întîmpinarea celor doi prieteni.

— Ce bucurie! exclamă el. Fiţi bineveniţi, domnilor! Luaţi ma­sa cu mine, nu? Boisjoli, dă de ştire lui Noirmont că am doi oaspeţi la masă. Îl cunoaşteţi pe Noirmont, domnilor, nu-i aşa? E bucăta­rul meu, urmaşul lui jupîn Marteau, meşterul acelor plăcinte fără de pereche, de care ştiţi. Boisjoli, să ne facă şi o plăcintă, dar nu aşa ca pentru La Ramée. Slavă Domnului, nu mai avem nevoie de scări de frînghie, de pumnale, nici de para-căluş.

— Monseniore, glăsui Athos. Nu-l mai puneţi la încercare pe faimosul dumneavoastră bucătar, fiindcă noi îi cunoaştem feluri­tele şi numeroasele talente. Astă-seară, cu îngăduinţa alteţei-voastre, avem doar cinstea să vă întrebăm de sănătate şi să vă aşteptăm ordinele.

— O, cît despre sănătate, sînt sănătos tun, precum vedeţi. Să­nătatea unui om care a rezistat cinci ani la Vincennes, în tovărăşia domnului de Chavigny, e-n stare de orice. Cît despre ordine, pe legea mea, sînt în mare încurcătură, fiindcă aici fiecare porunceşte cum îl taie capul, şi dacă o să meargă tot aşa, eu, unul, nu mai dau nimănui nici o poruncă.

— Adevărat? făcu Athos. Credeam totuşi că Parlamentul se bizuie tocmai pe înţelegerea cu dumneavoastră.

— Mda, înţelegere! Frumoasă înţelegere, n-am ce zice! Cu du­cele de Bouillon ar mai merge, are gută şi nu se poate mişca din pat, aşa că se mai poate sta de vorbă cu el; dar cu domnul d'Elbeuf şi nătărăii lui de feciori... Ştiţi cîntecul cu ducele d'Elbeuf, dom­nilor?

— Nu, monseniore.

— Serios?

Şi domnul de Beaufort începu să cînte:
Domnul d'Elbeuf şi-ai săi feciori:

Fac zarvă mare-n piaţă, la Palat

Tuspatru mîndri ca şi patru sori,

Domnul d'Elbeuf şi-ai săi feciori.

Dar cînd se află în ai luptei zori,

De-mpăunarea lor s-au lepădat

Domnul d'Elbeuf şi-ai săi feciori

Fac zarvă mare-n piaţă, la Palat
— Oricum, sper că lucrurile stau altfel măcar în privinţa vica­rului, spuse Athos.

— Vezi să nu! Cu vicarul e şi mai rău. Să te ferească Dumnezeu de prelaţi intriganţi, mai ales cînd poartă şi zale sub sutană! În loc să stea liniştit la episcopie şi să se roage pentru victoriile pe care nu le cucerim, sau pentru cele pe care le pierdem, ştiţi ce face?

— Nu.

— Înjghebează un regiment, căruia i-a dat şi un nume: regimentul „Corint". Face la locotenenţi şi căpitani de parcă ar fi ma­reşal al Franţei, nici mai mult nici mai puţin, şi colonei, ca însuşi regele!

— De, interveni Aramis. În schimb, cînd e vreo bătălie, sper că stă la episcopia lui, nu?

— Aşi, de unde, te înşeli, dragul meu d'Herbay! Cînd e vorba să se bată, se bate; aşa încît, obţinînd prin moartea unchiului său un loc în Parlament, mereu te-împiedici de el: în Parlament, la consilii, pe cîmpul de luptă. Prinţul de Conti e general doar în poze, şi încă ce poze! Un prinţ ghebos! Eh, nu e bine, domnilor, nu e bine deloc!

— Prin urmare, monseniore, sînteţi nemulţumit? întrebă Athos, schimbînd o privire cu Aramis.

— Nemulţumit, conte?! Zi mai degrabă că sînt furios. Şi încă pînă într-atît, încît vă spun ceea ce n-aş spune altora: dacă regina, recunoscîndu-şi greşelile faţă de mine, ar rechema-o pe mama din exil şi mi-ar încredinţa pe viaţă conducerea amiralităţii, slujbă avută de tata şi care mi-a fost făgăduită la moartea lui, -ei bine, mai degrabă aş dresa cîini, pe care i-aş învăţa să spună că există în Franţa şi hoţi mai mari ca Mazarin.

De astă dată, Athos şi Aramis nu schimbară doar o privire, ci şi un zîmbet. Să nu-i fi întîlnit pe domnii de Châtillon şi de Flamarens, şi tot ar fi ghicit că au trecut pe acolo. De aceea nu suflară o vorbă de prezenţa lui Mazarin la Paris.

— Sîntem mulţumiţi, monseniore, zise Athos. Venind la aceas­tă oră la alteţa-voastră, n-am vrut decît să vă arătăm devotamentul nostru şi vă spunem că vă stăm la dispoziţie, ca nişte preacredin-cioşi slujitori.

— Preacredincioşi prieteni, domnilor, cei mai credincioşi prie­teni, mi-aţi dovedit-o! Şi dacă mă voi împăca vreodată cu curtea, sper să vă dovedesc şi eu că v-am rămas prieten, atît dumneavoas­tră cît şi domnilor... cum naiba-i cheamă? D'Artagnan şi Port­hos?

— Da, d'Artagnan şi Porthos.

— Chiar aşa. Prin urmare, înţelegi, conte de La Fère, înţelegi cavalere d'Herblay, vă păstrez întotdeauna întrega mea prietenie.

Athos şi Aramis se înclinară şi ieşiră.

— Dragul meu Athos, spuse Aramis, te-ai învoit oare să mă însoţeşti numai ca, Doamne iartă-mă, să-mi dai o lecţie?

— Aşteaptă puţin, dragul meu, răspunse Athos. Te vei lămuri pe deplin abia după ce vom pleca de la vicar.

— Atunci haidem la episcopie, spuse Aramis.

Şi amîndoi se îndreptară spre inima oraşului.

Apropiindu-se de leagănul Parisului, găsiră străzile inundate şi trebuiră să se urce într-o barcă.

Era unsprezece trecute, dar se ştia că vicarul primeşte la orice oră. Activitatea lui de neînchipuit făcea din noapte zi şi din zi noapte, după trebuinţă.

Palatul arhiepiscopal ieşea din mijlocul apei şi, judecînd după mulţimea bărcilor ancorate de jur-împrejur, ai fi spus că te afli la Veneţia, şi nu la Paris. Bărcile plecau, veneau, se încrucişau în toa­te sensurile, pierzîndu-se în labirintul străzilor din inima oraşului, ori depărtîndu-se în direcţia Arsenalului sau a cheiului Saint-Victor, unde pluteau ca pe un lac.

Unele bărci erau mute şi misterioase, altele zgomotoase şi lu­minate. Cei doi prieteni lunecară prin forfota lor şi se opriră şi ei lîngă palat.

Tot catul de jos era inundat, dar de ziduri se rezemaseră un fel de scări, aşa ca toată schimbarea pricinuită de inundaţie era că intrai pe fereastră în loc să intri pe uşă.

Aşa ajunseseră şi Athos cu Aramis în anticamera episcopului.

Anticamera era înţesată de lachei fiindcă în salonul de aştep­tare se înghesuiau vreo duzină de nobili.

— Dumnezeule! mormăi Aramis. Ia te uită niţel împrejur, Athos! Oare îngîmfatul ăsta de vicar o să-şi facă o plăcere lăsîndu-ne să-l aşteptăm?

Athos zîmbi

— Dragul meu, zise el, trebuie să iei oamenii cu toate neajun­surile rangului lor: vicarul e în clipa asta unul dintre cei şapte sau opt regi care domnesc la Paris şi are şi el curtea lui.

— Văd, spuse Aramis. Numai că noi nu sîntem curteni.

— Atunci să ne anunţăm şi, dacă nu ne răspunde cum se cuvine, nu-i nimic! îl lăsăm, cu treburile Franţei şi ale lui. Nu trebuie decît sa chemăm un lacheu şi să-i strecurăm o jumătate de pistol în palmă.

— Se-nţelege! încuviinţă Aramis. Dacă nu mă înşel.... da... nu.... ba da, asta-i Bazin! Ia vino încoace, ticălosule!

Bazin, care tocmai străbătea anticamera în măreţele-i veşminte bisericeşti, se întoarse, încruntat să vadă cine era necuviinciosul care îl striga astfel. Dar abia îl recunoscu pe Aramis, că din tigru se preschimbă în miel şi se apropie numaidecît.

— Cum! exclamă el. Dumneavoastră sînteţi, cavalere?! Dum­neavoastră, domnule conte?! Iată-vă pe amîndoi, tocmai cînd eram tare îngrijorat de soarta dumneavoastră! Vai, cît sînt de fericit că vă văd!

— Bine, bine, jupîn Bazin, spuse Aramis. Destul cu amabili­tăţile. Am venit să-l vedem pe vicar, dar sîntem grăbiţi, aşa că tre­buie să-l vedem îndată.

— Se înţelege de la sine! răspunse Bazin. Numaidecît, nici o grijă. Doar n-o să lase nişte nobili ca dumneavoastră să aştepte. Acum se află într-o consfătuire secretă cu domnul de Bruy.

— De Bruy?! exclamară într-un glas Athos şi Aramis.

— Da! Chiar eu l-am anunţat, aşa că-mi amintesc bine nume­le. Îl cunoaşteţi, domnule? adaugă Bazin, întorcîndu-se către Ara­mis.

— Cred că da.

— Eu nu pot spune acelaşi lucru, continuă Bazin. S-a înfăşurat în mantie de nici n-am putut să-l văd la faţă. Totuşi am să intru să vă anunţ şi poate că-s mai norocos de astă dată.

— N-are rost, îl opri Aramis. Ne lăsăm păgubaşi astă-seară. Nu-l mai vedem pe vicar, nu-i aşa, Athos.

— Cum vrei, răspunse contele.

— Da, pesemne că pune la cale lucruri importante cu domnul de Bruy.

— Să mai anunţ c-aţi trecut pe aici?

— Nu, nu te osteni, spuse Aramis. Haidem, Athos!

Şi cei doi prieteni, croindu-şi drum prin mulţimea valeţilor, ieşiră din palatul arhiepiscopal, urmaţi de Bazin care, în semn de respect, nu mai isprăvea cu plecăciunile.

— Ce zici? întrebă Athos, cînd el şi Aramis se urcară în barcă. Nu crezi, prietene, că le-am fi jucat o festă tare neplăcută la toţi ăştia, dacă-l arestam pe Mazarin?

— Eşti înţelepciunea în carne şi oase, Athos! răspunse Aramis. Ceea ce îi uimea era mai ales nepăsarea cu care curtea Franţei privea evenimentele teribile petrecute în Anglia şi care, după cum socoteau ei, ar fi trebuit să preocupe întreaga Europă.

De fapt, în afară de o biată văduvă şi de o prinţesă orfană, care plîngeau într-un ungher al palatului Luvru, nimeni nu părea să ştie că a existat un rege Carol I şi că acest rege şi-a aflat de curînd sfîrşitul pe eşafod.

Cei doi prieteni hotărîră să se întîlnească a doua zi dimineaţă, la ceasurile zece, căci, deşi era noapte tîrziu, în clipa cînd ajunseră la uşa hanului, Aramis, sub motiv că mai are de făcut unele vizite importante, îl lăsă singur pe Athos.

A doua zi cînd orologiul bătea de zece, erau din nou împreună. Diminaţa, pe la şase, Athos ieşise şi el în oraş după treburi.

— Ei, ai vreo veste? întrebă Athos.

— Nici una. Pe d'Artagnan nu l-a văzut nimeni şi nici Porthos n-a apărut. Dar tu?

— Nimic.

— Drace! făcu Aramis.

— Mda! încuviinţă Athos. Întîrzierea asta nu-mi miroase a bi­ne. Au apucat pe drumul cel mai drept şi, prin urmare, ar fi trebuit să ajungă înaintea noastră.

— Unde mai pui că noi îl cunoaştem pe d'Artagnan, adăugă Aramis. E iute în toate. Nu-i el omul să piardă vremea cînd ştie că-l aşteptăm.

— Dacă-ţi mai aduci aminte, socotea să fie aici în cinci ale lunii.

— Iar azi sîntem în nouă. Diseară expiră termenul pe care l-am stabilit împreună.

— Şi dacă n-avem nici o veste, ce vrei să faci? întrebă Athos.

— Păi cum?! Pornim să-i căutăm!

— Bine, încuviinţă Athos.

— Dar Raoul? se interesă Aramis.

O umbră trecu peste fruntea contelui.

— Raoul mă nelinişteşte mult, răspunse el. Ieri, primind o scri­soare de la prinţul de Condé, s-a dus să să-l întîlnească la Saint-Cloud şi încă nu s-a înapoiat.

— Pe doamna de Chevreuse n-ai văzut-o?

— Nu era acasă. Dar tu, Aramis, nu trebuia să te abaţi pe la doamna de Longueville?

— Am fost.

— Şi?

— Nici ea nu era acasă, dar cel puţin a lăsat adresa noii re­şedinţe.

— Unde se află?

— Ghiceşte şi-ţi dau ce vrei.

— Cum vrei să ghicesc unde poate să fie la miezul nopţii, căci bănuiesc că ai fost la ea aseară, după ce ne-am despărţit; cum vrei dar să ghicesc unde se află la miezul nopţii cea mai frumoasă şi cea mai bătăioasă femeie dintre toate partizanele Frondei?

— La Palatul Primăriei, dragul meu!

— Cum la Palatul Primăriei?! A fost cumva numită starostele negustorilor?

— Nicidecum. S-a declarat singură, în mod provizoriu, regină a Parisului, şi cum n-a cutezat să se mute din capul locului la Pa­latul Regal sau la Tuileries, s-a instalat la Palatul Primăriei unde va dărui cît de curînd ducelui un moştenitor sau o moştenitoare.

— Despre asta nu mi-ai spus nimic, Aramis, observă Athos.

— Adevărat! Am uitat, iartă-mă.

— Şi-acum, ce facem pînă diseară? întrebă Athos. Mi se pare că n-avem nici o treabă.

— Uiţi, prietene, că ne-am şi pregătit una?

— Ce anume?

— Ne ducem la Charenton, ce Dumnezeu! Sper să întîlnesc acolo, după cum mi-a făgăduit, pe un anume domn de Châtillon, pe care de mult nu-l pot suferi.

— Şi de ce asta?

— Pentru că e fratele unui anume domn de Coligny.

— Adevărat, uitasem... Cel care a aspirat la cinstea să-ţi fie rival. A fost pedepsit cu destulă cruzime pentru îndrăzneala lui, aşa că ar trebui sa te mulţumeşti cu atît.

— Da, dar ce vrei, nu mi-e destul. Sînt răzbunător, e singura slăbiciune prin care ţin de biserică. Şi de altfel ştii, Athos, nu eşti dator să ma însoţeşti.