După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Într-un tîrziu se duse la fund. Athos îl urmărise cu ochii um­briţi de tristeţe şi milă.

— Bravo, Athos! spuse Aramis, într-o pornire neobişnuită la el.

— Straşnică lovitură! strigă Porthos.

— Aveam un fiu şi am ţinut să trăiesc, spuse Athos.

— De astă dată Dumnezeu şi-a spus cuvîntul, rosti d'Artagnan.

— Nu eu l-am omorît, murmura Athos. Soarta.

XXXIV

UNDE, DUPĂ CE ERA CÎT PE CE SĂ PIARĂ FRIPT, MOUSQUETON ERA GATA-GATA SĂ FIE MÎNCAT
După cumplita întîmplare povestită mai sus, o tăcere adîncă domni multă vreme în barcă. Luna, care se arătase doar o clipă, de parcă Dumnezeu ar fi vrut ca nici un amănunt al acestei neno­rociri să nu scape privitorilor, se ascunse iar în nori. Şi totul se cufundă din nou în acea beznă înspăimîntătoare a pustiurilor, mai ales în acel pustiu al apelor numit ocean. Se auzea doar vîntul de miază-noapte şuierînd peste crestele valurilor.

Porthos rupse tăcerea cel dintîi.

— Am văzut multe în viaţă, zise el. Dar nimic nu m-a tulburat mai mult decît cele petrecute adineauri sub ochii mei. Şi totuşi, aşa tulburat cum sînt, vă mărturisesc că mă simt nespus de fericit. Parcă mi s-a luat un pietroi de pe inimă şi, în sfîrşit, răsuflu şi eu uşurat.

Şi Porthos trase aer în piept cu un zgomot vrednic de plămînii lui cît nişte foale.

— În ce mă priveşte, vorbi Aramis, nu împărtăşesc părerea ta, Porthos. Sînt încă atît de înspăimîntat, încît nu-mi cred ochilor, mă îndoiesc de tot ce-am văzut, mă tot uit în jurul bărcii şi aştept în fiece clipă să apară din nou nenorocitul acela, ţinînd în mînă pumnalul pe care-l avea înfipt în inimă.

— A, eu, unul, sînt liniştit! îl încredinţă Porthos. A primit lo­vitura cam sub a şasea coastă şi pumnalul era înfipt pînă-n plasele. Nu-i o dojană, Athos, dimpotrivă. Cînd loveşti, aşa trebuie să lo­veşti. De aceea în clipa de faţă trăiesc, respir, sînt fericit.

— Nu te grăbi sa trîmbiţezi victoria, Porthos! spuse d'Artag­nan. Niciodată n-am trecut printr-o primejdie mai mare. Omul înfrînge pînă la urmă alt om, dar nu şi puterile naturii. Aşa că nu uita că ne aflăm pe mare, în plină noapte, fără călăuză, într-o barcă şubredă. O pală de vînt mai puternică poate să ne răstoarne şi atunci sîntem pierduţi.

Mousqueton ofta din adîncul rărunchilor.

— Eşti nerecunăscător, d'Artagnan, interveni Athos. Da, cu adevărat nerecunăscător, de vreme ce te îndoieşti de providenţă toc­mai în clipa în care ne-a scăpat pe toţi de la pieire într-un chip atît de uimitor. Crezi că ne-a purtat de mînă printre atîtea pri­mejdii, ca acum să ne părăsească? Nicidecum. Am pornit mînaţi de un vînt de apus, şi vîntul ăsta mai suflă încă. (Şi Athos se orientă după Steaua Polară.) Iată Carul Mic, prin urmare, într-acolo e şi Franţa. Să ne lăsam în voia vîntului şi, atîta vreme cît nu-şi schimbă direcţia, ne va împinge către coasta de la Calais ori Bou­logne. Dacă barca se răstoarnă, sîntem îndeajuns de puternici şi înotăm destul de bine, noi cinci cel puţin, ca s-o întoarcem la loc, sau măcar să ne agăţăm de ea, în cazul în care n-am fi în stare să o întoarcem. Şi apoi ne aflăm în calea tuturor vaselor care merg de la Douvres la Calais şi de la Portsmouth la Boulogne. Dacă apa le-ar fi păstrat urmele, dîrele lor ar fi săpat o cale chiar pe aici, pe unde ne aflăm noi. Deci e cu neputinţa să nu întîlnim la ziuă vreo barcă de pescari care să ne culeagă.

— Bine, dar să zicem că nu întîlnim nici una şi că vîntul se schimbă către nord.

— Atunci, e altă poveste, replică Athos. Nu mai dăm de pămînt decît de cealaltă parte a Atlanticului.

— Asta înseamnă că vom muri de foame, spuse Aramis.

— Mai mult ca sigur, întări contele de La Fère.

Mousqueton oftă pentru a doua oară, cu şi mai multă durere.

— Ei, Mouston! Ce ai de gemi întruna? întrebă Porthos. Ţi se face lehamite, zău aşa!

— Mi-e frig, domnule, îngînă Mousqueton.

— Nu se poate! zise Porthos.

— Cum să nu se poată?! se miră Mousqueton.

— Păi da. Tu eşti acoperit cu un strat de grăsime care nu lasă aerul să treacă. De altceva e vorba. Hai, spune.

— Ştiţi, domnule, tocmai stratul ăla de grăsime pentru care dumneavoastră aveţi cuvinte de laudă, tocmai el mă înspăimîntă.

— Cum aşa, Mouston? Hai, vorbeşte deschis, să auzim.

— Îmi amintesc, domnule, că în biblioteca castelului de la Bracieux sînt o mulţime de cărţi de călătorii, şi printre ele şi acelea ale lui Jean Mocquet, vestitul călător din vremea lui Henric al IV-lea.

— Şi?

— Ei bine, domnule, vorbi Mousqueton, acolo se povestesc o mulţime de peripeţii şi de întîmplări petrecute pe mare, asemă­nătoare cu ceea ce ne ameninţă pe noi acum.

— Continuă, Mouston, găsesc foarte interesantă apropierea pe care o faci, spuse Porthos.

— Da, domnule, şi în asemenea împrejurări, călătorii înfometaţi, zice Jean Mocquet, au groaznicul obicei să se mănînce unii pe alţii, şi, bineînţeles, că încep cu...

— Cu cel mai gras! strigă d'Artagnan, izbucnind în rîs, în ciuda situaţiei lor grele.

— Întocmai, domnule, adeveri Mousqueton, năucit de această veselie. Daţi-mi voie să vă spun că nu văd ce-i de rîs aici.

— Acest brav Mouston e într-adevăr întruchiparea devota­mentului! rosti Porthos. Pun rămăşag că te-ai şi văzut tăiat în bu­căţi şi mîncat de stăpînul tău.

— Da, domnule, deşi această bucurie pe care o ghiciţi în mine e-amestecată cu o umbră de tristeţe, vă mărturisesc. Dar nu mi-ar părea rău de mine, domnule, dacă, murind, aş avea încredinţarea că vă mai pot fi de folos.

— Mouston, glăsui Porthos, înduioşat. Dacă mai ajungem vreodată la Pierrefonds, la castel, îţi dau în stăpînire ţie şi urma­şilor tăi, via din deal.

— Şi-o să-i spui „Via devotamentului", Mouston, adăugă Aramis. Astfel ca amintirea jertfei tale să dăinuiască din generaţie în generaţie.

— Cavalere, rîse d'Artagnan. Ai fi putut să mănînci din Mous­ton fără prea mare scîrbă, nu-i aşa? Mai ales după două-trei zile de post.

— Ba îţi mărturisesc că nu, răspunse Aramis. Mi-ar fi plăcut mai mult Blaisois. Pe el îl cunosc de mai puţină vreme.

Bineînţeles că în timpul acestor glume, care ţinteau mai ales să-l facă pe Athos să uite cele petrecute, valeţii nu se arătară prea liniştiţi, afară doar de Grimaud, care ştia că primejdia, oricare ar fi ea, pe el nu l-ar atinge nicicum. De aceea, mut, după obiceiul său, şi fără să ia în nici un fel parte la convorbire, Grimaud vîslea din răsputeri.

— Vîsleşti? îl întrebă Athos.

Grimaud dădu din cap a încuviinţare.

— Şi de ce vîsleşti?

— Să mă încălzesc.

Într-adevăr, în timp ce toţi ceilalţi tremurau de frig, tăcutul Grimaud năduşea.

Deodată, Mousqueton scoase un ţipăt de bucurie şi ridică o sticlă deasupra capului.

— O! spuse el, întinzîndu-i sticla lui Porthos. Sîntem salvaţi, domnule, barca e plină de provizii.

Şi scotocind cu înfrigurare sub bancă, unde dibuise preţiosul trofeu, mai scoase la iveală încă vreo douăsprezece sticle de acelaşi fel, pîine şi o halcă de pastrama de vacă.

De prisos să spunem că această descoperire readuse tuturor voia bună, în afară de Athos.

— Drace! izbucni Porthos, pe care ne amintim că-l chinuia foamea încă de cînd se urcase pe corabie. Uimitoare poftă de mîncare îţi fac emoţiile!

Şi goli într-o clipită o sticlă, înfulecînd el singur o bucată de pastrama, cu pîine din belşug.

— Acum dormiţi îi povăţui Athos, sau măcar încercaţi să dor­miţi. Eu stau de veghe.

Pentru alţi oameni, o asemenea propunere ar fi fost caraghioa­să, nu însă şi pentru îndrăzneţii noştri eroi. Într-adevăr, uzi pînă la piele, în bătaia vîntului rece şi, pe deasupra, cu amintirea proas­pătă a emoţiilor prin care trecuseră, era firesc să nu poată închide un ochii. Dar acestor oameni aleşi, acestor firi oţelite, acestor tru­puri frînte de atîţea osteneli, somnul le venea în orice împrejurare la timp, fără să lipsească niciodată la apel.

Şi iată că, într-o clipă, încrezători în iscusinţa cîrmaciului, fie­care se cuibări cît putu mai bine, străduindu-se să asculte sfatul lui Athos, care, aşezat la cîrmă şi cu ochii aţintiţi pe cer, unde de­sigur nu căuta numai drumul către Franţa ci şi chipul lui Dumne­zeu, rămas singur, după cum făgăduise, gînditor şi treaz, îndrumînd barca pe calea ce trebuia urmată.

După cîteva ore de somn, Athos îşi trezi tovarăşii.

Zorile începuseră să albească marea albăstruie cînd, la vreo zece bătăi de flintă înaintea lor, apăru o pată neagră, deasupra că­reia era desfăşurată o pînză triunghiulară, alungită ca o aripă de rîndunică.

— O corabie! strigară într-un glas cei patru prieteni, în timp ce valeţii îşi arătau şi ei bucuria, fiecare în felul lui.

Era într-adevăr un vas de război din Dunkerque, care naviga spre Boulogne.

Cei patru stăpîni, Blaisois şi Mousqueton îşi uniră vocile în­tr-un singur strigat, care pluti pe faţa unduită a valurilor, în timp ce Grimaud, fără o vorbă, ridica pălăria în vîrful vîslei, ca să atragă mai uşor privirile celor ce-i vor auzi.

După un sfert de ceas, o barcă de pe corabie îi remorcă şi astfel ajunseseră pe puntea micului vas. Grimaud numără douăzeci de guinee căpitanului corăbiei din partea stăpînului său şi, pe la cea­surile nouă dimineaţa, mulţumită unui vînt prielnic, francezii noş­tri puneau piciorul pe pămîntul patriei.

— Uf! Bine mai e să simţi pămîntul sub picioare! zise Porthos, înfigîndu-şi cizmele uriaşe în nisip. Acum să îndrăznească cineva să-mi caute pricină, să se uite urît la mine sau măcar să mă atingă cu un deget, că-l învăţ eu minte! Să mă ia naiba dacă nu ţin piept unui regat întreg!

— În schimb, eu te poftesc să nu-ţi mai trîmbiţezi atîta vitejia, Porthos, fiindcă mi se pare că pe aici lumea se uita lung la noi, îl povăţui d'Artagnan.

— Dă-i încolo! bombăni Porthos. Ne admiră!

— Uite ce, Porthos, i-o reteză d'Artagnan. Crede-mă, nu-mi arde să mă umflu în pene. Văd nişte oameni în haine negre şi, în situaţia noastră, oamenii în haine negre mă sperie, zău.

— Ăştia-s vameşii din port, zise Aramis.

— Pe vremea celuilalt cardinal, marele cardinal, vorbi Athos, s-ar fi uitat la noi cu mai multă luare-aminte decît la mărfuri. Dar azi, fiţi liniştiţi, prieteni, se uită mai mult la mărfuri decît la noi.

— Mie, unul, nu-mi prea vine să cred, spuse d'Artagnan. Mai bine o apuc printre dune.

— De ce să nu mergem prin oraş? întrebă Porthos. M-ar ispiti mai degrabă un han ca lumea, decît să umblu prin nisipurile astea blestemate, create de Dumnezeu doar pentru iepuri. Şi pe urmă, mie mi-e foame.

— Faci cum vrei, Porthos, răspunse d'Artagnan. În ce mă pri­veşte, socot că nimic nu-i mai sigur în situaţia noastră decît s-o luam peste cîmp.

Şi, încredinţat că toţi ceilalţi îi împărtăşesc părerea, gasconul o porni printre dune, fără să mai aştepte răspunsul lui Porthos. Ceilalţi îl urmară şi curînd se făcură nevăzuţi printre movilele de nisip, fără să fi atras atenţia cuiva.

— Şi-acum, să stăm puţin de vorbă, zise Aramis, după ce stră­bătură vreun sfert de leghe.

— Ba mai bine să o luăm la picior, propuse d'Artagnan. Am scăpat de Cromwell, de Mordaunt, de mare: trei prăpăstii care erau cît pe ce să ne înghită, dar de domnul Mazarin nu mai scăpăm.

— Ai dreptate, încuviinţă Aramis. Pentru mai multă siguranţă, aş zice să ne despărţim.

— Da, chiar aşa, întări d'Artagnan. Să ne despărţim.

Porthos dădu să deschidă gura, vrînd să se împotrivească, dar gasconul îl strînse de mînă, cerîndu-i să tacă. Uriaşul se supunea întotdeuna acestor semne ale tovarăşului său, pe care, de altfel, cu obişnuita-i bunătate, îl recunoştea mai ager la minte. Şi îşi înghiţi vorba.

— De ce să ne despărţim? făcu Athos

— Pentru că Mazarin ne-a trimis, pe Porthos şi pe mine, la Cromwell. Iar noi, în loc să-l slujim pe Cromwell, l-am slujit pe regele Carol I, şi asta nu-i acelaşi lucru. Înapoindu-ne împreună cu domnii de La Fère şi d'Herblay, crima noastră se adevereşte; în schimb, înapoindu-ne singuri, ea rămîne îndoielnică, şi cu îndoiala îi duci pe oameni foarte departe. Mai ales că eu, unul, vreau să-i dau puţin de furcă lui Mazarin.

— Ia te uită! zise Porthos. Ai dreptate!

— Uitaţi un lucru, interveni Athos. Noi sîntem prizonierii voş­tri, şi nu ne socotim cîtuşi de puţin dezlegaţi de cuvîntul pe care vi l-am dat, iar voi, aducîndu-ne prizonieri la Paris...

— Vezi, Athos, îi curmă vorba d'Artagnan, pe mine, unul, mă supără cînd un om deştept ca tine înşiră lucruri nesărate, pe care nici un şcolar de clasa a treia nu le-ar rosti. Cavalere, continuă el, adresîndu-se lui Aramis, care, sprijinit în spadă şi privind cu mîndrie în jur, părea, de la primul cuvînt spus de Athos, că împărtăşeş­te părerea contelui, deşi la început avusese cu totul altă părere. Cavalere, trebuie să înţelegi că azi, ca întotdeauna, firea mea bă­nuitoare exagerează. La urma urmei, Porthos şi cu mine nu riscăm nimic. Dar dacă totuşi, prin cine ştie ce întîmplare, ar încerca ci­neva să ne aresteze în faţa voastră, ştiţi bine! nu se arestează şapte oameni cum se aresteză trei. Spadele ar sări din teacă şi toata po­vestea, şi aşa neplăcută, ar deveni o adevărată pacoste care ne-ar pierde pe toţi. Şi-apoi, dacă nenorocirea se abate peste doi dintre noi, nu e oare mai bine să rămînă ceilalţi doi în libertate, căutînd să-i scoată pe primii din încurcătură, cu rugăminţi, şiretlicuri, uneltiri, pînă-i eliberează? În sfîrşit, cine ştie dacă ducîndu-ne, voi la regina, noi la Mazarin, nu vom dobîndi iertarea, care desigur nu ni s-ar da înfăţişîndu-ne toţi laolaltă? Haideţi, Athos şi Aramis, voi apucaţi la dreapta; noi, Porhos, să apucăm la stînga, şi în timp ce ei vor străbate Normandia, noi vom ajunge la Paris pe drumul cel mai scurt.

— Şi dacă ne prind pe drum, cum ne dăm de ştire unii altora despre această nenorocire? întrebă Aramis.

— Nimic mai uşor, răspunse d'Artagnan. Stabilim un drum de la care nu ne mai abatem, voi duceţi-vă prin Saint-Valéry la Diep­pe şi de acolo drept la Paris; noi trecem prin Abbeville, Amiens, Péronne, Compiègne, Senlis şi ori de cîte ori ne oprim la o casă sau la un han, să scrijelim pe zid cu vîrful cuţitului, sau pe geam cu diamantul, un semn oarecare capabil să îndrumeze cercetările celor rămaşi liberi.

— Oh, prietene! zise Athos. Cît aş preţui însuşirile minţii tale, dacă n-aş zăbovi să mă închin la cele ale inimii.

Şi-i întinse mîna.

— Tu crezi că vulpoiul are geniu, Athos? zise gasconul, ridicînd din umeri. Nicidecum, dar ştie să înfulece găinile, să păcălească vînătorii şi să găsească drumul la fel de bine şi ziua, şi noaptea. Asta-i tot. Haideţi, ne-am înţeles?

— Ne-am înţeles.

— Atunci să împărţim banii, hotărî d'Artagnan. Trebuie să mai avem vreo două sute de pistoli. Cîţi bani mai avem, Grimaud?

— Nouăzeci de ludovici, domnule.

— Straşnic! Ura! Uite soarele. Bună dimineaţa, prietene soare! Cu toate ca nu eşti aidoma celui din Gasconia, te recunosc, ori măcar mă prefac că te recunosc. Bună dimineaţa! E mult de cînd nu te-am mai văzut.

— Haide, haide d'Artagnan! rosti Athos. Nu face pe grozavul, doar eşti cu lacrimile-n ochi. Să fim mereu sinceri unul cu celălalt, chiar dacă sinceritatea asta ar da în vileag calităţile noastre.

— Crezi că e uşor, Athos, să te desparţi cu sînge rece de doi prieteni ca tine şi ca Aramis, mai ales la vreme de primejdie?

— Nu, nicidecum, răspunse Athos. Vino să te îmbrăţişez, fiul meu.

— Ei, drăcie! hohoti Porthos. Mi se pare că plîng. Caraghioasă istorie!

Cei patru prieteni se aruncară unii în braţele altora, contopindu-se parcă. Aceşti patru oameni, uniţi într-o îmbrăţişare frăţeas­că, avură neîndoios în clipa aceea un singur suflet.

Blaisois şi Grimaud plecau cu Aramis şi Athos. Pentru Portos şi d'Artagnan, Mousqueton era de ajuns.

Banii se împărţiră frăţeşte, ca întotdeauna: apoi, cei patru gen­tilomi îşi strînseră mîinile, îşi jurară din nou prietenie veşnică şi se despărţiră, pornind fiecare pe drumul hotărît, nu fără a se mai întoarce spre a-şi striga unii altora cuvinte pline de dragoste, îngînate apoi de ecoul dunelor. În cele din urmă, nu se mai văzură.

— Sa mă ia naiba, d'Artagnan! zise Porthos. Trebuie negreşit să-ţi vorbesc, fiindcă nu pot să am ceva pe suflet împotriva ta. Află că de data asta nu te-am înţeles.

— De ce! întrebă d'Artagnan, cu zîmbetul lui şiret.

— Pentru că dacă pe Athos şi pe Aramis îi ameninţă într-adevăr primejdia, aşa cum ai spus tu, nu era deloc momentul să-i părăsim. Eu îţi mărturisesc ca-şi fi fost gata să-i urmez, ba mai mult, sînt gata să alerg după ei, fără să-mi pese de toţi Mazarinii de pe lume.

— Dacă ar fi aşa, Porthos, ai avea dreptate s-o faci, zise d'Ar­tagnan. Dar află încă ceva, un fleac care te va face să-ţi shimbi cu totul părerea; nu pe ei, ci ce noi ne ameninţă primejdia cea mare. Deci nu i-am părăsit ca să-i lăsăm în voia soartei, ci ca să nu-i băgăm în belea.

— Adevărat? murmură Porthos, holbînd ochii uimit.

— Fără îndoială: dacă-i arestează, ei nimeresc la Bastilia, noi însă ajungem de-a dreptul în Piaţa Grève.

— Oho! exclamă Porthos. Şi de acolo e cam mult pînă la bla­zonul ăla de baron pe care mi-l tot făgăduiai, d'Artagnan?

— Ei, poate nu chiar atît de mult după cît ţi se pare. Ştii pro­verbul: „Toate drumurile duc la Roma".

— Şi de ce ne ameninţă pe noi o primejdie mai mare decît pe ei? întrebă din nou Porthos.

— Pentru că ei n-au făcut altceva decît să îndeplinească mi­siunea încredinţată de către regina Henriette, în timp ce noi am trădat misiunea primită de la Mazarin; pentru că, plecaţi acolo ca trimişi pe lîngă Cromwell, am devenit partizani ai regelui Carol I; pentru că, în loc să ajutăm la executarea regelui osîndit de aceşti fanfaroni care se numesc Mazarin, Cromwell, Joyce, Pridge, Fairfax şi alţii, noi era cît pe ce să-l scăpăm de la moarte.

— Pe legea mea, aşa e! adeveri Porthos. Dar cum îţi închipui că printre atîtea griji de seamă, Cromwell a mai avut vreme să se gîndească...

— Cromwell se gîndeşte la tot, Cromwell are timp pentru tot şi, crede-mă, prietene, nici noi nu trebuie să pierdem timpul, căci e foarte preţios. Sîntem în siguranţă abia după ce-l vom fi văzut pe Mazarin, şi, poate, că nici atunci...

— Drace! bombăni Porthos. Şi lui Mazarin ce-i spunem?

— Las' pe mine, am un plan. Cine rîde la urmă rîde mai bine. Cromwell e foarte tare; Mazarin e şiret, dar îmi place mult mai mult să mă măsor cu ei, decît să mă bat cu răposatul Mordaunt.

— Hm, ce plăcut e să spui: răposatul Mordaunt! constată Porthos.

— Nu zic ba! încuviinţă d'Artagnan. Dar acum, la drum!

Şi fără să mai piardă o clipă, se îndreptară amîndoi spre Paris, urmaţi de Mousqueton, pe care numai după un sfert de ceas de goană îl treceau toate năduşelile, după ce tremurase vîrtos peste noapte.

XXXV

ÎNTOARCEREA
Athos şi Aramis apucară voiniceşte pe drumul arătat de d'Artagnan, socotind că ar fi mai bine pentru ei să fie arestaţi cît mai aproape de Paris.

În fiece seară, temîndu-se să nu fie arestaţi peste noapte, scri­jeleau fie pe ziduri, fie pe geamuri, semnul de recunoaştere hotărît; dar spre marea lor mirare, dimineaţa se trezeau tot liberi.

Pe măsură ce se apropiau de Paris, marile evenimente la care luaseră parte şi care tulburaseră într-atît Anglia se destrămau ca un vis; şi, dimpotrivă, evenimentele petrecute în lipsa lor, la Paris şi în provincie, le ieşeau întru întîmpinare.

În timpul celor şase săptămîni cît lipsiseră ei, în Franţa se pe­trecuseră atîtea lucruri mărunte, încît toate laolaltă făceau aproape cît un mare eveniment .Trezindu-se într-o bună dimineaţă fără re­ge şi fără regină, parizienii se frămîntaseră peste măsură la gîndul că au fost părăsiţi; plecarea lui Mazarin, deşi atît de dorită, nu putu să compenseze nici pe departe plecarea celor doi auguşti fugari.

Întîiul simţămînt care cuprinsese Parisul aflînd de fuga la Saint-Germain – fugă înfăţişată cititorului – a fost ceva învecinat cu spaima copiilor atunci cînd se trezesc în mijlocul nopţii sau în singurătate. Parlamentul, în mari emoţii, hotărî să trimită o dele­gaţie la regină, să o roage să nu lipsească Parisul prea multă vreme de augusta-i prezenţă.

Regina se afla însă şi acum sub îndoita impresie a victoriei de la Lens şi a orgoliului pe care i-l dădea fuga ei atît de izbutită. Deputaţii nu numai că nu avură cinstea să fie primiţi de regină, dar trebuiră să aştepte în drum, unde Cancelarul – acelaşi cancelar Séguier, pe care în prima parte a povestirii de faţă l-am văzut ur­mărind cu atîta înverşunare o scrisoare pînă chiar în corsajul re­ginei – veni să le aducă ultimatumul curţii: dacă Parlamentul nu se umilea în faţă maiestăţii-sale, renegînd tot ce dusese la dezbinare, Parisul urma să fie asediat a doua zi, în care scop ducele de Orléans ocupase de pe acum podul de la Saint-Cloud, în vreme ce Prinţul, încununat încă de gloria victoriei dobîndite la Lens, pu­sese stăpînire pe Charenton şi Saint-Denis.

Din nenorocire pentru curte, căreia un răspuns cumpătat i-ar fi adus, poate, mulţi partizani, această ameninţare dădu alte roade decît cele aşteptate. Ea răni mîndria Parlamentului şi, simţindu-se puternic sprijinit de burghezie, conştientă de puterea sa din clipa eliberării lui Broussel, Parlamentul răspunse la aceste cerinţe susţinînd că Mazarin era cunoscut drept autorul tuturor relelor, declarîndu-l duşman al regelui şi al statului, şi poruncindu-i să pă­răsească în aceeaşi zi curtea, iar Franţa în timp de opt zile, răgaz după care, dacă n-ar fi dat ascultare acestor ordine, supuşii regelui erau chemaţi să-l urmărească şi să-l prindă.

Acest răspuns hotărît, la care curtea nu se aştepta nici pe de­parte, punea în acelaşi timp şi Parisul, şi pe Mazarin în afara legii. Rămînea de văzut doar cine avea să învingă: Parlamentul sau curtea.

Curtea se pregăti atunci de atac, iar Parisul de apărare. Bur­ghezia era ocupată cu treburile obişnuite în vreme de răscoală, adică să întindă lanţuri şi să desfunde străzile, cînd văzu venindu-i în ajutor, aduşi de vicar, pe prinţul de Conti, fratele prinţului de Condé, şi pe ducele de Longueville, cumnatul său. Din acea clipă, se simţiră liniştiţi, căci aveau de partea lor doi prinţi de sînge re­gesc, şi, în plus, avantajul de-aşi spori rîndurile. Era în zece ianuarie cînd parizienii primiră acest ajutor neaşteptat.

După o dezbatere furtunoasă, prinţul de Conti fu numit generalissim al armatelor regelui, aflate în afara Parisului, avînd ca lo­cotenenţi pe ducii d'Elbeuf şi de Bouillon, şi pe mareşalul de La Mothe. Ducele de Longueville, fără să fi primit vreo însărcinare ori vreun titlu, se mulţumea să-l ajute pe cumnatul său.

Cît priveşte pe domnul de Beaufort, el venise de la Vendômois, aducîndu-şi – spune cronica – prestanţa, frumoasele-i plete şi acea popularitate care îl făcea regele halelor.

Armata pariziană se organizase cu acea repeziciune caracteris­tică burghezilor porniţi să îmbrace haina ostăşească sub imboldul unui simţămînt oarecare. În ziua de 19, armata improvizată încer­case o ieşire, mai mult ca să se asigure pe ea cît şi pe alţii de propria-i existenţă, decît cu vreun gînd serios, fluturînd în fruntea ei un steag pe care se putea citi această lozincă ciudată: Ne căutăm regele.

Zilele următoare se scurseră cu cîteva mici operaţiuni, care avură drept rezultat prinderea unor trupe şi incendierea a două-trei case.

Aici se ajunsese la începutul lui februarie, şi tocmai în prima zi a acestei luni, cei patru prieteni sosiseră, la Boulogne şi apuca­seră pe drumuri deosebite spre Paris.

Către sfîrşitul celei de a patra zi de drum, ocoliră prevăzători oraşul Nanterre, de teamă să nu dea cumva peste oameni de-ai reginei.

Athos luă cu inima îndoită aceste măsuri de prevedere, însă Aramis îl făcu să-şi dea seama, pe bună dreptate, că nu le era în­găduită nici o nesocotinţă, întrucît regele Carol le încredinţase o misiune supremă şi sfîntă, şi această misiune, primită la picioarele eşafodului, nu va fi îndeplinită decît la picioarele reginei.